Facă-se voia Ta
Iisus a spus Tată "Nu cum voiesc Eu, ci precum voiesti Tu". Așa cum ne-a învațat în rugaciunea Tatăl nostru – ,,Facă-se voia Ta". In pictura rasariteana, Hristos nu apare ca un om ajuns la sfarsitul puterilor, ci din contra este infatisat ca un om tare, om restabilit in taria lui adevarata. Prin cruce, firea omeneasca asumata de ipostasul divin in Hristos s-a eliberat de orice urmare a pacatului, a murit pacatului si a inviat lui Dumnezeu. Asadar, crucea, in Teologia ortodoxa, este considerata ca prilej de intarire a firii si nu ca simpla satisfactie adusa Tatalui pentru jignirea Lui de catre oameni. Hristos a biruit moartea prin taria care a aratat-o si in moarte si, ca atare, invierea n-a suportat-o ca un obiect, ci a fost impreuna subiect al ei impreuna cu Tatal. Iar prin eliberarea de pacat, prin inviere, inaltare la cer si sederea de-a dreapta Tatalui, firea omeneasca asumata de El a fost deplin pnevmatizata si indumnezeita.
Este adevarat ca unele pasaje scripturistice, care prezinta pe Mantuitorul Hristos ca se teme de moarte, interpretate ad-hoc, ar putea duce la concluzia ca pe cruce Omul-Iisus a fost parasit de Dumnezeu, iar in deznadejdea mortii Omul striga disperat dupa ajutorul Lui. Trebuie avut insa in vedere faptul ca Mantuitorul Iisus Hristos a fost Dumnezeu adevarat dar si om adevarat, cu toate slabiciunile si neputintele omenesti pe care, prin lucrarea Sa mantuitoare, trebuia sa le depaseasca, manifestindu-Se insa si lucrand ca un om adevarat, temandu-Se, simtind si suportand durerea si moartea. Ipostasul divin insa n-a parasit nici in moarte firea omeneasca a lui Hristos, ci din contra i-a dat putere sa invinga toate afectele intrate in om prin pacat. Sfantul Chiril al Alexandriei, referindu-se la acest aspect, arunca o raza de lumina in intelegerea problemei: "Caci firea omeneasca a fost tulburata, insa cea dumnezeiasca a ramas in intregime neatinsa. Intr-adevar, gandul la moarte l-a tulburat pe Iisus, insa deindata puterea Dumnezeirii a pus stapanire pe afectul agitat si l-a transformat in incredere. Caci, si in Hristos, afectele firii omenesti au fost agitate din doua motive: trebuia sa ramana statornic si prin firea omeneasca, nu in mod aparent sau inchipuit, ci mai degraba El, Cel care cu adevarat S-a nascut om din femeie sa arate ca poarta intru Sine toate cele omenesti, in afara de pacat. Teama si frica insa, afecte specifice, de asemenea, si firii noastre, nu pot fi incadrate in categoria pacatelor. De aceea, cele omenesti s-au agitat in Persoana lui Hristos, nu pentru a invinge, ci pentru a fi biruite prin puterea Cuvantului iar natura omeneasca pentru prima data in Hristos sa fie ridicata la o stare mai buna de indumnezeire.
In urma pacatului stramosesc savarsit de Adam prin calcarea poruncii, chipul lui Dumnezeu din om s-a intunecat, comuniunea deplina dintre Dumnezeu si om nu a mai fost posibila, firea omeneasca si-a pierdut transparenta pentru Dumnezeu, devenind intr-un oarecare fel opaca chiar. In aceasta situatie, dupa cum se exprima si Sfantul Grigore de Nyssa, "firea noastra bolnava avea nevoie sa fie vindecata, decazuta sa fie ridicata, moarta sa fie inviata. Noi pierdusem impartasirea cu binele, trebuia sa ni se dea inapoi - eram in intuneric, trebuia sa fim dusi la lumina". Dar, din marea Sa iubire de oameni, la plinirea vremii (Galateni 4, 4), Dumnezeu S-a aratat in trup (I Timotei 3, 13), S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte si inca moarte pe cruce (Filipeni 2, 7-8), desfiintind peretele cel din mijloc (Efeseni 2, 14) ce despartea pe om de Dumnezeu, facandu-l din nou pe om capabil de a fi transparent pentru Dumnezeu, El insusi, prin firea Sa omeneasca indumnezeita si deplin pnevmatizata, dand posibilitate de indumnezeire firii omenesti a oricarui om care doreste mantuirea. Dintre Sfintii Parinti, indeosebi Sfantul Atanasie cel Mare scoate in evidenta acest aspect: "El S-a facut om, ca noi sa ne indumnezeim".
De aceea, intruparea Cuvantului lui Dumnezeu era deosebit de necesara, pentru ca in trup sa se realizeze opera de restabilire a omului cazut. Sfantul Atanasie arunca o raza de lumina si in aceasta problema: "Daca, datorita puterii Sale, ar fi poruncit si blestemul s-ar fi dezlegat, s-ar fi aratat puterea Celui ce a poruncit si omul ar fi devenit cum a fost si Adam inainte de cadere, primind harul din afara si neavandu-l conexat cu trupul... si poate ar fi fost si mai rau, caci a invatat sa pacatuiasca. Fiind astfel, daca ar fi fost convins de sarpe, iarasi ar fi fost necesara porunca lui Dumnezeu pentru dezlegarea blestemului. Si asa ar fi fost o continua trebuinta de porunca si oamenii ar fi ramas vinovati si supusi pacatului, avand mereu nevoie de iertare si niciodata nu s-ar fi eliberat, fiind mereu trupuri si mereu biruiti de legea neputintei trupului". Or, tocmai ca lucrarea mantuitoare a lui Hristos se indreapta in mod deosebit spre firea Sa omeneasca, cu scopul de a o vindeca, a o face capabila de indumnezeire. Si desi in lucrarea de mantuire se disting trei directii - spre Dumnezeu, spre Sine si spre oameni - lucrarea este una singura. Pentru ca in cadrul lucrarii de restabilire si indumnezeire a firii omenesti se slaveste insusi Dumnezeu, a Carui slava transpare prin natura omeneasca restabilita, iar directia spre oameni nu este altceva decat prelungirea lucrarii mantuitoare asupra firii Sale omenesti.
Desi inca de la intrupare se vorbeste in Dogmatica de indumnezeirea firii omenesti, ca urmare a unirii ipostatice, trebuie precizat ca, acum, indumnezeirea firii omenesti a fost data numai potential si, desi incepe in momentul Nasterii, creste progresiv cu fiecare moment din opera de rascumparare a neamului omenesc si culmineaza cu evenimentul invierii si inaltarii la cer si sederii de-a dreapta Tatalui, cand indumnezeirea suprema a omenitatii lui Hristos inseamna o perfecta capacitate a ei de a transmite toata infinitatea puterilor divine. Caci daca restabilirea omului, respectiv indumnezeirea firii umane, s-ar fi facut chiar la intrupare, celelalte acte ale mantuirii ar fi fost de prisos. Leontiu de Bizant, raspunzand unui aftardochet care sustinea indumnezeirea totala a firii omenesti in Hristos, inca de la intrupare, spune: "Caci precum daca celor bolnavi le-a venit sanatate deplina de la primul leac, e de prisos stradania ulterioara a medicilor impotriva bolii odata biruite, la fel, daca ne-a zidit turnul nestricaciunii inca de la unirea cu trupul, e de prisos tot ciclul celalalt al mantuirii".
Prin fiecare moment soteriologic din viata Mantuitorului, firea umana asumata de El, enipostaziata Ipostasului divin, era strabatuta mai mult de divin, se apropia de momentul final cand "va fi total vivificata, innoita si indumnezeita de Duhul dupa moartea pe cruce si ingropare, prin invierea din morti". Se observa, asadar, ca in centrul operei de mantuire a omului, atat in lumina scrierilor Noului Testament cat si a Sfintilor Parinti, stau patimile de buna voie si moartea pe cruce, strans legata, desigur, de invierea din morti si inaltarea la ceruri. Pentru ca fara cruce mantuirea nu ar fi fost realizata.
In procesul de restabilire a firii umane decazute, firea umana luata de Mantuitorul Hristos, cu ajutorul Ipostasului divin, trebuia sa biruiasca si sa inlature toate afectele care au intrat in trup prin pacat. Nu este vorba asadar de o izbavire de ele prin atotputernicie din exterior, ci de o biruire a lor de catre firea omeneasca insasi, dinauntru in afara, se intelege nu fara lucrarea lui Dumnezeu care este neaparat necesara, pentru a face firea omeneasca in stare de un asemenea act. Insa toate afectele intrate in trup, fie de placere, fie de durere, au ca ultim rezultat, care este de fapt si cel mai puternic afect, moartea. Si in definitiv, pacatul, care este cauza acestor afecte, isi are originea in voia libera a omului. Iar pentru restabilire, vointa omeneasca trebuie sa ramana pana la capat fara de pacat, adica in deplina conformitate cu vointa lui Dumnezeu, sa nu fie atrasa nici de afectele de placere ce i se ofera si nici sa fuga de afectele de durere. Pacatul putea fi depasit numai daca firea omeneasca reusea odata sa invinga pana la capat, prin voia ei libera, cele ale pacatului. Dar o astfel de vointa, care sa se conformeze intru totul vointei lui Dumnezeu, care sa renunte la sine pana la capat pentru a se darui lui Dumnezeu, nu era posibila la o faptura omeneasca autoipostatica. Si acest lucru a fost posibil numai in Hristos, in care Ipostasul divin enipostaziindu-si firea omeneasca, a ajutat-o sa inainteze spre eliberarea de patimi si afecte. El insusi ca Dumnezeu, fiind Cel ce o misca, in calitatea Sa de ipostas si al firii umane. Iar moartea pe Cruce a Logosului intrupat este centrul operei de mantuire, pentru ca acum ultimul si cel mai puternic afect a fost invins. Eliberandu-se de afecte si murind omului celui pacatos Domnul, "strabatand actul mortii ca om, strabatea spre desfiintarea mortii firii omenesti, prin actul mortii", intrucat moartea Domnului cuprindea in sine inceputul invierii. Invierea nu este decat un act de biruire a mortii cu moartea.
Fiul lui Dumnezeu S-a facut om nu dintr-o alta cauza, ci pentru ca toate ale Sale unindu-le intr-un anumit fel cu slabiciunile noastre sa intareasca firea omului si sa o prefaca in insasi puterea sa. Cand se arata insa ca temandu-Se de moarte a zis: "Treaca paharul", gandeste-te iarasi ca trupul care se temea de moarte, intrucat era purtat de Cuvantul lui Dumnezeu, a invatat sa inlature acest afect de teama, pentru ca a zis apoi: "Nu cum voiesc Eu, ci precum voiesti Tu". De aceea, si la Matei se arata ca "sufletul este osarduitor dar trupul neputincios". Caci, firea omeneasca, atat cat era in El, se arata neputincioasa, dar fiind purtata de Cuvantul, a fost ridicata la o incredere dumnezeiasca". Sfantul Ioan Damaschinul, accentuand ca Omul-Hristos n-a fost parasit niciodata de Dumnezeu, completeaza: "A spus cuvintele: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?" (Matei 27, 45), pentru ca Si-a impropriat persoana noastra. Caci Tatal nu este Dumnezeul lui Hristos, afara numai daca, despartind pe cale abstracta vizibilul de spiritual, S-ar fi asezat in acelasi rand cu noi, si nici n-a fost parasit vreodata de Dumnezeirea Sa, ci noi suntem cei parasiti si noi cei trecuti cu vederea. Pentru aceea S-a rugat, pentru ca Si-a impropriat firea noastra".
Depasind si acest afect firea omeneasca complet restabilita si ajungand la punctul suprem cand era capabila de a muri siesi intru totul si a se darui lui Dumnezeu, complet linistita, fara nici o urma de tulburare, cu deosebita seninatate si incredere, Iisus rosteste cu glas tare: "Parinte, in mainile Tale incredintez Duhul Meu" (Luca 23, 46).
Teologia romano-catolica, indepartandu-se de intelesul autentic al Jertfei Mantuitorului, marturisit de Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti, este tentata a vorbi mai mult de o suferinta a lui Hristos-omul manifestata "ca o epuizare a existentei Sale umane, oarecum despartita de Ipostasul divin, neavand putere sa invieze". Tatal a fost Cel care L-a inviat pe Hristos-Omul pentru acceptarea mortii primite de El, ca o satisfactie adusa pentru jignirea Lui de catre oameni. Intelesul acesta nestorian al mortii si invierii Domnului are profunde urmari, dupa cum se stie, in intreaga lor invatatura despre mantuire si mai ales in cea despre insusirea mantuirii personale a credinciosului in Biserica.
Teologia Ortodoxa insa, propovaduind pe Hristos in spiritul Sfintei Scripturi si al Sfintilor Parinti, n-a facut niciodata aceasta deosebire, ci totdeauna a considerat lucrarile mantuitoare ale lui Hristos ca teandrice. De la intrupare pana la inaltarea la cer si sederea de-a dreapta Tatalui, Hristos n-a incetat si nu inceteaza sa ramana Dumnezeu intrupat si numai din aceasta cauza lucrarile Lui sunt mantuitoare. Sfantul Grigorie de Nazianz spune: "Noi nu separam pe om de Dumnezeu, ci invatam ca e Unul si Acelasi, mai inainte de om, Dumnezeu si Fiu Unic dinaintea veacurilor, fara trup si toate ale trupului, dar la sfarsit si Om intrupat, pentru mantuirea noastra, patimitor in trup, nepatimitor in dumnezeire, circumscris in trup, necircumscris in duh, acelasi pamantesc si ceresc, vizibil si inteligibil, cu loc si fara loc pentru ca prin acelasi intreg Om si intreg Dumnezeu sa fie restaurat intreg omul cazut in pacat".
Pentru ca dintr-un centru unic, din Ipostasul divin care si-a enipostaziat si firea umana, "pornesc toate manifestarile dumnezeiesti si se pun in miscare toate ale naturii omenesti, cele dumnezeiesti prin instrumente omenesti si cele omenesti incarcate de elementul dumnezeirii". De aceea, Sfantul Chiril al Alexandriei conchide ca "Cel ce a suferit pentru noi si a gustat moartea nu a fost un om comun si separat de Logosul lui Dumnezeu - Insusi Domnul slavei a suferit in trup". De aceea, si prea inteleptul Petru zice: "Hristos a patimit cu trupul" (I Petru 4, 1) si nu cu firea dumnezeirii Sale inefabile. Logosul raporteaza patimile propriului Sau trup la El insusi, pentru ca printr-o impropriere, dupa iconomie, sa se creada ca El este Mantuitorul tuturor". Iar Sfantul Maxim Marturisitorul completeaza: "Patimea dumnezeieste ca sa zic asa, caci suferea de buna voie deoarece nu era simplu om si savarsea minuni omeneste, caci le savarsea prin trup, deoarece nu era Dumnezeu dezvaluit. Incat patimile sunt minunate si innoite prin puterea dumnezeiasca a naturii Celui ce patimea, iar minunile patimite fiind implinite prin puterea patimitoare a trupului Celui ce le savarsea". In ce consta insa improprierea patimilor naturii omenesti de catre Ipostasul divin este o taina. Ea exprima raportul de intimitate dintre Ipostasul divin si natura omeneasca. Daca Ipostasul divin este si ipostasul firii omenesti, "unul si acelasi subiect savarseste si sufera real toate cele omenesti, dar e si nepatimitor".
Primul mare aparator al caracterului teandric al Jertfei de pe Golgota a fost Sfantul Chiril al Alexandriei. Scriind impotriva lui Nestorie, care despartea in Hristos atat firile, incat le considera ca doua persoane deosebite, si logic urmand si lucrarile lui Hristos, lipsindu-le de caracterul teandric, el afirma cu tarie: "Daca cineva nu marturiseste ca Cuvantul lui Dumnezeu a suferit cu trupul si a fost rastignit cu trupul si a gustat moartea in trup, facandu-Se Cel intai nascut din morti. Acuzat desigur ca face dumnezeirea patimitoare, Sfantul Chiril, convins fiind ca lucrarile lui Hristos sunt mantuitoare numai intrucat sunt savarsite de Dumnezeu Cuvantul intrupat, raspunde: "Zicem ca El a patimit si a inviat, nu ca Logosul lui Dumnezeu ar fi patimit in propria Sa fire, fie lovituri, fie patrunderi de cuie, fie alte rani. Intr-adevar, dumnezeirea este nepatimitoare, fiindca este netrupeasca. Dar pen¬tru ca propriul Sau trup nascut a suferit acestea, iarasi se zice ca El a suferit pentru noi. Pentru ca Cel nepatimitor Se afla intr-un trup patimitor".
Cu toate acestea, Sinodul IV Ecumenic a precizat doar ca "Domnul nostru Iisus Hristos este desavarsit in dumnezeire si desavarsit in umanitate, Dumnezeu cu adevarat si Om cu adevarat... de o fiinta cu Tatal dupa dumnezeire si de o fiinta cu noi dupa umanitate, nascut inaintea veacurilor din Tatal dupa dumnezeire, iar in zilele de pe urma (nascut) dupa umanitate din Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, pentru noi si pentru a noastra mantuire, Unul si Acelasi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut, cunoscut in doua firi, neamestecat, neschimbat, neimpartit si nedespartit" fara a preciza ca Acelasi Logos intrupat este si autorul lucrarilor mantuitoare si indeosebi al Jertfei de pe Cruce, unde este si subiect si obiect. Lipsa acestei precizari provoaca neintelegeri, mai ales ca unele expresii din Epistola lui Leon catre Flavian, care au fost adoptate de Sinodul IV Ecumenic, pareau a avea un caracter nestorian, facind deosebire prea mare intre firile lui Hristos, au indarjit si mai mult pe monofizitii care-si argumentau doctrina prin unele expresii ale Sfantului Chiril, dar tendentios folosite si duse la extrem. In aceste conditii, doctrina despre firile si mai ales despre lucrarile lui Hristos trebuia aparata in lumina hristologiei chiriliene. Pe care Sinodul IV, desi a avut-o cu punct principal in redactarea invataturii dogmatice, a evitat totusi unii termeni, pentru ca erau folositi de monofiziti. Si cei dintai, care in vederea apararii definitiei calcedoniene au aratat caracterul ei evident antinestorian printr-o formula chiriliana, care au aparat, de asemenea, terminologia Sfantului Chiril, explicind-o perfect ortodox, iesind in evidenta tocmai ca accentuau caracterul teandric al Jertfei de pe Cruce, au fost calugarii sciti. "Calugarii sciti" (daco-romani) si contributia lor la afirmarea unitatii ecumenice si la dezvoltarea culturii umanist crestine – europene. De obicei, cand se vorbeste despre "Calugarii sciti", se face referinta expresa doar la vestitii teologi si filosofi din timpul lui Dionisie Exiguul (aprox. 460-545), adica, la Ioan Maxentiu, Leontiu, zis de Bizant, Petre Diaconul etc. Or, in aceasta sintagma de "Calugari sciti", trebuie sa incorporam nu numai pe cei mentionati sub acest apelativ de izvoarele Cancelariilor papala si bizantina, din vremea respectiva, ci pe toti nevoitorii vietii monahale din Scythia Minor, din secolele IV-VI, care au excelat atat prin viata lor ascetico-monahala, "de rodire duhovniceasca", cat si prin imensa lor contributie, teologica si culturala, la afirmarea unitatii ecumenice si la dezvoltarea culturii umanist crestine, europene, de care beneficiaza pana astazi intreaga omenire. Filele de Pateric romanesc, presarate si de nume de isihasti, incep de-abia cu secolele XIV-XV. Or, istoria isihasmului romanesc urca pana in secolele III-IV, fiindca, in Dacia pontica, prezenta eremitilor (isihastilor) a fost o realitate inca din secolele III-IV. Intr-adevar, pe vremea Sf. Antonie (251-356) si a Sf. Pahomie (256-349), parintii monahismului, in Scythia Minor exista deja o viata monastica de sorginte orientala (Palestina, Syria, Egypt, Asia Mica).
La Niculitel (judet Tulcea) - veche asezare romaneasca pe teritoriul vechii cetati Noviodunum - in anul 1971, cercetarile arheologice au dat la iveala o cripta - martyrion sub altarul unei bazilici, inaltata la sfarsitul secolului al IV-lea d. Hr., in vecinatatea unui mormant martiric mai vechi. In sicriul din cripta s-au descoperit moastele a patru "Martiri ai lui Hristos, Zotikos, Attalos, Kamasis si Philippos, asa dupa cum se mentioneaza in cele doua inscriptii, in limba greaca. S-a estimat ca acestia sunt "cei mai vechi martiri" din Scythia Minor, martirizati pe timpul domniei lui Decius (250-251) in cetatea Noviodunum. Nu este exclus ca acesti sfinti martiri sa fi cunoscut si viata anahoretica. Nu demult, pamantul Dobrogei a dat la iveala si osemintele monahului Astion, care a primit cununa muceniceasca pentru Hristos in anul 303, la Halmyris (Judet Tulcea). Osemintele sale au fost descoperite sub ruinele unei bazilici, construita dupa anul 324. Identificarea celor doi martiri, Epictet preotul si Astion, a fost posibila datorita unei inscriptii in limba greaca, zugravita pe unul dintre peretii criptei descoperita in vechea cetate Halmyris, situata in nord-estul Dobrogei, la aproximativ 2,5 km. de satul Murighiol (judetul Tulcea).
Sfantul mucenic Astion - unul dintre protomartirii Europei - a trait deci pe pamantul romanesc, unde, dupa toata probabilitatea a pus si bazele unei vieti ascetico-monahale, de traditie rasariteana. Arheologii ne asigura ca "monahismul scythic pomenit in izvoarele literare poate fi probat acum si pe plan arheologic prin descoperirea complexului monahal de la Slava Rusa (Ibida).", care a fost "construit in mai multe faze". Bazilica acestui complex monastic paleocrestin dateaza din secolul al IV-lea. Aceiasi arheologi afirma ca la "Slava-Rusa" (a Il-a jumatate a sec. IV) avem de-a face cu "primul complex monahal din Scythia Minor". De altfel, acest complex fusese deja identificat de istoricii Bisericii noastre cu una din cunoscutele manastiri scitice aflate ".sub dependenta canonica a provinciei ecleziastice Scythia Minor si a lui Paternus, episcop de Tomis". Primele centre monahale din Scythia Minor par a se fi organizat pe langa bazilicile cimiteriale (martyrion). Or, unul dintre acestea a fost si cel de Slava Rusa (sec. IV), a carui bazilica cimiteriala a fost probabil construita pe mormantul vreunui martir. Fireste, putine natii crestine ale lumii se pot mandri cu asemenea odoare de pret ale credintei neamului lor, pe care dupa mai bine de 1700 de ani le putem vedea si venera, asa cum s-a intamplat in Dobrogea romaneasca cu moastele Sfintilor martiri de la Halmyris si de la Niculitel.Amin (postat pe fb de ioan monahul)