Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric!

11.04.2020 10:46

Sâmbăta lui Lazăr. Au trecut cele patruzeci de zile mult folositoare sufletului nostru şi ne aflăm acum în pragul Sfintei şi Marii Săptămâni, în care vom sărbători Pătimirile Domnului nostru, faptul că a biruit moartea prin moartea Sa. Începem această săptămână într-un duh de biruinţă: mâine Hristos va intra în cetatea Lui, primit ca un rege, iar astăzi îl învie pe Lazăr din morţi. Acum, astăzi, prin ridicarea lui Lazăr din morţi, Hristos adevereşte învierea de obşte. Este într-adevăr frapant cum suntem conduşi în întunericul Crucii de un astfel de eveniment, sărbătorind astăzi, într-o sâmbătă (ziua obişnuită consacrată pomenirii morţilor), învierea din morţi (realitate care ţine în mod firesc de ziua Duminicii, ziua a opta). Lupta cu moartea a început, şi ni se dă un semn despre ceva ce se dovedeşte a fi surprinzător mult mai mare. Prin venirea lui Hristos în Betania, mai multe lucruri sunt dezvăluite.

În primul rând, imensitatea realităţii dezgustătoare a morţii, arătată de cel mai scurt verset din Evanghelii: „Şi Iisus a plâns“. El a plâns pentru prietenul Său: Dumnezeu ne-a chemat la fiinţă ca să participăm la prietenia Lui, cunoaşterea Lui, comuniunea cu El, ca să ne împărtăşim din viaţa Lui. Cu toate acestea, ceea ce întâlneşte atunci când se întâlneşte cu noi – aşa cum ştim acum, după cele patruzeci de zile ale noastre de luptă împotriva patimilor noastre, ataşamentul nostru împătimit faţă de alinările noastre trupeşti, cele patruzeci de zile ale noastre în care ne-am zdrobit, patruzeci de zile în care ne-am mortificat – este faptul că suntem ţinuţi sub o putere care ne-a capturat, care ne preface în nimic, care ne reduce la praf, la moarte. Miroase – aşa cum au spus cei ce şedeau lângă mormânt, şi pe bună dreptate au zis aceasta -, miroase. Iar asta condiţia firii umane căzute.  Îl face pe Hristos să plângă – lacrimile lui Dumnezeu Însuşi. „De ce n-ai venit mai devreme?”, L-a întrebat Marta. „Ai fi putut să-l vindeci!” Şi noi chiar am auzit mai devreme că Hristos nu a venit imediat după ce a aflat că Lazăr era bolnav, ci a aşteptat…! El a aşteptat ca Lazăr să moară, pentru ca astfel să poată să-l învie şi oferă astfel o ocazie pentru ucenici să creadă în El.

Prin învierea lui Lazăr din morţi, El arată că nu are doar puterea de a vindeca pe cei care sunt bolnavi – şchiopi, surzi şi orbi. De fapt, El are putere chiar asupra vieţii şi morţii. Făcând toate acestea, Hristos, după cum spune imnul, confirmă învierea de obşte. Este cu putinţă ca morţii să învie.Cu toate acestea, după cum ştim, deşi a fost înviat din morţi, Lazăr va muri din nou. Într-adevăr, puţin mai încolo, Evanghelia spune cum arhiereii au plănuit să-l omoare, pentru că mulţi au venit la Hristos datorită lui. Lazăr a fost smuls din moarte, dar moartea continuă încă să se hrănească cu cei vii.

Ni se dă speranţă astăzi şi, prin urmare, prăznuim cu culori luminoase şi cântând de bucurie. Dar noi ştim că acest episod nu este sfârşitul poveştii; acesta este doar începutul. Am ajuns la sfârşitul Postului Mare, iar starea în care ne aflăm este de oameni morţi; dar ne aflăm la începutul Sfintei şi Marii Săptămâni a Paştelui Domnului nostru, în care El nu doar că va învinge moartea prin răpirea uneia dintre victimele acesteia, dar va distruge cu totul moartea în sine, şi împlineşte acest lucru în nici un alt mod decât prin propria Sa moarte. În acest sens, El ne arată prin ce mijloace putem şi noi intra în Viaţa care este El. Murind în botez şi luându-ne crucea, începem să trăim în El, Cel Care este izvorul Învierii. Acum ştim că are putere asupra morţii, dar viaţa pe care o dezvăluie prin Paștele Său este una în care moartea nu mai este.

În timp ce prăznuim această sărbătoare, să nu ne punem încrederea în speranţa că Hristos va veni pentru a ne ajuta să ducem în continuare viaţa noastră aşa cum o ştim, continuând în cadrul aceluiaşi orizont al acestei lumi, o prelungire a tuturor acelor conforturi ce ţin de starea noastră de creatură, care ne satisfac atât de uşor. Să fim mai degrabă gata să acceptăm darul pe care El îl oferă de fapt, ştiind costul acestui dar, costul pe care El l-a plătit şi care, de asemenea, este aşteptat de la noi. Aşa cum ucenicii au spus când Hristos era pe cale să-Şi înceapă drumul spre Betania: Să mergem şi noi şi să murim cu El.” În acest fel şi numai în acest fel, ne vom împărtăşi şi noi din lumina pascală care nu cunoaşte înserare.

Astazi este Sambata lui Lazar, iar pericopa evanghelica de astazi am auzit-o inca de mici, apoi am citit-o de multe ori. Am auzit-o si astazi. Este caracteristic acest fragment din tropar: “Invierea cea de obste mai inainte de Patima Ta incredintandu-o, pe Lazar din morti l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule“. Hristos, inainte de Patima si de Inviere a vrut sa ne asigure ca va urma invierea cea de obste si l-a inviat, spune troparul, mai intai pe Lazar. În felul acesta cred ca ne lumineaza Dumnezeu astazi. Şi in general si in particular. Tuturor, precum si fiecaruia in parte, Dumnezeu le ofera o pregustare. Cunoastem, desigur, faptul ca Dumnezeu inca din aceasta viata ne ofera o pregustare a Imparatiei Cerurilor, a vietii ceresti, ne ofera logodna Duhului Sfant, nu numai teoretic, ci cu adevaratul gust. Aceasta se intampla in particular, nu cu titlul general in sensul ca Dumnezeu ofera tuturor Duhul Sfant, ci in sensul ca in lupta si efortul zilnic pe care-l face cineva primeste o astfel de pregustare, are parte de astfel de semne.

Este un fapt important, la care trebuie sa luam aminte. Daca aceasta lipseste, daca nu simtim o pregustare a vietii adevarate pe care ne-o ofera Hristos, inseamna ca este cazul sa ne nelinistim. Am umila parere ca, daca stam si analizam cu smerenie cele ale noastre, nimeni nu cred ca se va afla fara simtul unei pregustari. Nu ascultam unele lucruri, le acceptam doar teoretic, iar lupta noastra se da pe uscat. Mai devreme sau mai tarziu vom primi aceasta pregustare, adica aceea ca Lazar a inviat cu adevarat, toti au vazut, iar acesta ne asigura ca intr-o zi toti oamenii vor invia. Este o pregustare reala, nu una teoretica. Pregustarea duhovniceasca a harului, a energiilor necreate ale lui Dumnezeu nu sunt numai ganduri bune sau simtaminte, ci pregustari adevarate. Aflam astazi ca invierea lui Lazar nu are loc la intamplare: “Iar daca nadajduim in Hristos numai in viata acesta, suntem mai de plans decat toti oamenii“ (I Corinteni 15, 19) In viata duhovniceasca, in special, aceluia care are buna dispozitie, sete, sinceritate, credinta, Hristos va gasi modalitatea de a-i oferi gustul adevarat al vietii duhovnicesti, atat cat poate sa cuprinda fiecare, ca sa-i indul­ceasca sufletul.

Dumnezeu iti deschide drumul spre toate. In piata mergem sa cumparam diverse, gustam inainte de a cumpara si vanzatorul nu ne impiedica sa gustam produsele, ci ne indeamna, ceea ce este important. La fel in cele duhovnicesti, nimic nu vine dintr-odata, cu totul. Faptul ca Dumnezeu ne ofera posibilitatea sa gustam, sa incercam, nu are doar sensul ca totul decurge treptat, ci are si rostul de a se arata putina bunavo­inta, asa cum vanzatorul cunoaste intentia clientului sau si scopul este sa-i intareasca dispozitia de a cumpara incurajandu-l sa guste. Are foarte multe sanse sa-l determine sa cumpere, lucru care se intampla adeseori. La fel si Dumnezeu, nu ne da totul dintr-o data, ci putin cate putin, si ne pastreaza plinatatea pentru viata viitoare, dandu-ne atat cat sa ne obligam si sa ne stimulam. Din pacate, pentru ca omul este incurcat cu pacatul si cu grija cea lumeasca, desi are din cand in cand parte si de gusturi duhovnicesti, simtind ca acestea inseamna altceva, totusi nu se desprinde usor de viata cea pamanteasca si egoista. Intalnim destui astfel de oameni cu oarecare gusturi duhovnicesti, care au gustat bucuria, dulceata harului, stiu teoretic ca este cu totul altceva, dar nu se elibereaza, nu parasesc viata pacatoasa. Nu numai in sensul ca i-a acaparat pacatul si nu-i lasa, ci si in sensul ca in realitate au sentimentul ca-i satisface mai mult pacatul. Se ataseaza de pacat, iar pacatul are si el „dulceata” lui.

Prin urmare, Hristos ofera pregustarea pentru a indatora sufletul. Acesta este punctul delicat. Binecuvantat este sufletul acela care are parte de o pregustare — Dumnezeu urmareste si vede aceasta – si se obliga sa actioneze pe masura: numaidecat se conformeaza, numaidecat alearga la Hristos ca sa se invredni­ceasca de acea pregustare, de atractia, de trairea duhovniceasca. Daca insa te faci ca ai pierdut-o, ca nu ai inteles, daca neglijezi, intrucat pierde pacatul dinlauntrul tau si castiga trairea duhov­niceasca, atunci ai pierdut ocazia. Hristos iti deschide drumul spre toate cele ceresti, nu numai cu invatatura, dar iti ofera si gustul adevarat, real, iar tu esti nepasator.

Binecuvantat este sufletul acela care pune in valoare ingadu­inta si dragostea lui Dumnezeu, daca pot spune asa – pe care le exprima si le ofera nu teoretic, ci cu adevarat. Sunt de parere ca, cu cat faci mai bine fata celor pe care Dumnezeu ti le da – poate sa fie mult, dar tu sa simti putin —, cu atat mai mult Dumnezeu te acopera, te considera al Sau, iti deschide drumul, iti ofera noi pregustari, plinatate a degustarilor. Totusi, calitativ pregustarea este aceeasi, dar cantitativ este de fiecare data mai mult.

Aceasta este doar o mica doza, pentru a starni pofta duhovniceasca In lupta noastra duhovniceasca, in stradania noastra trebuie sa avem in vedere ca Hristos nu numai ne invata si ne aminteste, ci gaseste chiar modalitati sa ne ofere pregustari ale vietii adevarate. Daca cineva se crede nedreptatit, daca are retineri, nu este-n ordine. Nici sa aiba sentimentul ca s-a saturat si sa spuna:„Ajunge atat!” Este rau si daca este nepasator si daca i se pare ca este prea mult. Este doar o doza, o portie, atat cat sa starneasca pofta cea duhovniceasca. Asa sunt si cele duhovnicesti, din acest punct de vedere, asemenea celor materiale. Ziua de astazi ne ajuta sa luam aminte la cele de mai sus si sa apucam pe drumul drept, sa dibuim realitatea. Ca atunci cand cineva cauta un drum, il gaseste si porneste pe el. Şi acesta este, am spune, un drum care ne duce inspre Imparatia lui Dumnezeu, un drum pe care se afla toate. Asa cum omul poate sa gaseasca un drum oarecare, cred ca Dumnezeu asteapta de la noi in ziua de astazi sa luam aminte la acest drum care se prezinta in fata noastra, care este deschis inaintea noastra. Şi pe el nu trebuie sa lenevim, ci sa tragem cu mult zel.

Înainte de spectaculoasa minune a invierii lui Lazar, cel mort de patru zile si ajuns cadavru urat mirositor, Iisus a plans. Autori patristici, ca sfantul Chiril al Alexandriei, arata ca El a plans ca om — ca sa arate ca era om adevarat —, dar s-ar putea spune ca a plans si ca Dumnezeu. Dumnezeu n-a creat moartea. Moartea nu era menita sa fie. Omul a ales moartea pentru sine insusi cand a hotarat sa caute viata si sensul ultim in lucrurile pamantesti, cre­ate, in loc de mijloace menite sa-l conduca spre Scopul si Izvorul vietii. Din aceasta pricina moartea a devenit ele­mentul fundamental si ultim al existentei umane. Tot ceea ce facem, toata munca noastra, toti talantii pe care ne ostenim atat de greu ca sa-i dobandim, toate realizarile, ran­gurile si telurile, devin desertaciune prin moarte. Toate se pierd in moarte. Moartea e limita, frontiera vietii omenesti. Din acest motiv, monahismul vede in moarte marele invatator al omului. Hotararile lui Dumnezeu sunt irever­sibile, iar moartea e marele invatator care ne-a fost dat sa ne arate ca aceasta lume nu e izvorul vietii si al sensului nostru. Dumnezeu e izvorul vietii si al sensului nostru. S-ar putea spune chiar ca modul de a judeca profunzimea sau seriozitatea unei filozofii e acela de a examina felul in care trateaza moartea. Are moartea un sens sau distruge orice sens?

Crestinismul ortodox infrunta moartea in mod direct si nu o „indulceste” — cu alte cuvinte, noi nu spunem ca moartea e „naturala” sau doar o alta etapa a vietii. E adevarat, este una din etapele vietii, dar nu e „naturala”. Ortodocsii numesc moartea drept ceea ce este: o tragedie si un scandal. Cum ar putea fi altfel? Oricat de batran sau bolnav ar fi cineva, atunci cand moare ne intristam, despartiti fiind de cineva pe care-l iubeam. Moartea desparte irevocabil. Aceasta era situatia pe care Iisus a intalnit-o in Betania si a plans. Dar Dumnezeul nostru nu e unul exilat in cer, ci un Dumnezeu activ si cu un interes activ in toate detaliile vietilor noastre. Nici o problema nu e prea mare sau prea vulgara pentru Dumnezeul nostru si El nu lasa lu­crurile in starea in care sunt. El a facut ceva pentru con­ditia pe care ne-am provocat-o noi insine. S-a facut om si a suferit El Insusi moartea — in toata grozavia ei, cea mai rea, moarte publica plina de rusine a unui criminal in fata mamei sale.

Apoi El s-a sculat din morti, pentru ca, fiind fara pacat, nu era cu putinta sa fie tinut de ea. Facand aceasta, El a inlaturat puterea mortii asupra omului. N-a inlaturat moartea, ci acul ei (1 Co 15, 55). A transformat moartea dintr-o necesitate rezultata din hotararea irever­sibila a lui Dumnezeu intr-o alegere libera iubitoare: ne cheama pe toti sa ne luam crucea si sa murim impreuna cu El si asa sa participam la Invierea Lui. Mantuieste toata viata, realizarile si relatiile personale ale omului, mantu­ieste trupul si lumea materiala, si inlocuieste moartea cu viata vesnica. Nu moartea e elementul uman fundamental, ci Dumnezeul nostru.

Ca Domn si Dumnezeu al nostru, Iisus l-a sculat din morti pe Lazar. Lazar … sta acum la propria lui masa de pomenire im­preuna cu Iisus ca martor incontestabil al puterii si al oferirii universale a lui Iisus. Şi in acel moment doi oa­meni sunt confruntati cu aceasta oferire: o prostituata si un preot.

Femeia pacatoasa sparge un vas de alabastru cu ulei de mare pret si plange la picioarele lui Iisus, stergandu-le cu parul ei. A spart vasul — n-a pastrat nimic pentru sine — si l-a varsat ca oferire a ei. Costase 300 de dinari, plata a 300 de zile de munca. Acest lucru il infurie pe ucenicul asezat la locul de cinste langa Iisus si care gestiona banii. Cantarile Saptamanii Mari ne spun chiar mai multe despre contrastul dintre acesti doi martori ai invierii lui Lazar, fiind destul de explicite despre locul de unde venea femeia atunci si despre mediul lui Iuda. Sa nu gresim: Iuda era un apostol si avea darul vindecarilor. Dar el era mai interesat de lucrurile lumesti. Nu putea privi peste preocuparile vremelnice si de aceea n-avea orizont si viziune. A luat sfanta Impartasanie. Dar moartea nu era invatatorul sau.

Femeia pacatoasa a inteles ceea ce Iuda nu intelesese: crestinismul priveste o vindecare. Nu doar o vindecare trecatoare, ci una permanenta de marile probleme ale omenirii: egoism, pacat si moarte. Categoriile fundamentale ale Ortodoxiei nu sunt dreptul si pacatosul, ci sanato­sul si bolnavul. Toti suntem bolnavi, toti avem nevoie de vindecare.

Urmarea invierii lui Lazar ne invata ca nu trebuie sa ne preocupam cu ceea ce spun sau fac altii, oricine ar fi ei, ci sa-L urmam pe Hristos. Aceasta trebuie s-o facem nu numai in bucurie, triumf si slava, cand multimile Il urmeaza, ci si in umilirea Sa pe Cruce si in moarte. El ne cheama pe fiecare din noi sa ne luam crucea si sa-L urmam, pentru ca fara Cruce nu exista Inviere. Privindu-L mergand spre Ierusalim este atunci marea noastra biruinta. De aceea Biserica striga: „Osana intru cei de sus!” — dar nu Biruito­rului Romei, ci Biruitorului Mortii.

Nu am văzut nicăieri o expresie facială atît de neuitat (indimenticabilă!), ca cea a înviatului Lazăr, așa cum apare în scena pictată la Kurbinovo, biserica din satul Kurbinovo macedonia, 1191! Deși Evanghelia ioaneică (11,44) ne spune că „fața lui era înfășurată în maramă. Iisus Le-a zis: „Dezlegați-l și lăsați-l să meargă!”…nu mi-este foarte clar, chipul lui Lazăr era acoperit cu totul, sau putea fi totuși văzut? mă poate lămuri cineva? Să observăm somptuozitatea mormîntului, căci Lazăr era un nobil, un înstărit al elitei ierusalimetane, și avea parte de un astfel sepulcru; ciudățenia acestei construcții o reprezintă însă acea „placentă” de de-asupra portalului, care cu siguranță nu e un element decorativ, oameni buni!  Ne atrage atrăgea atenția importanța cruciale a momentului morții (în ziua de miercuri) și învierii lui Lazăr (Elyazar), despre care cuvîntul revelat spune că era iubit (filia) de către Hristos, și este foarte important să înțelegem că acesta era printre oamenii cei mai aproapiați ai Mîntuitorului, poate chiar mai de suflet decît erau chiar Apostolii înșiși... În a patra zi de la moartea cea „spre slava lui Dumnezeu, pentru ca prin ea să Se slăvească Fiul lui Dumnezeu”, Hristos stă în fața peșterii mormîntului lui Lazăr, și „a lăcrimat”.

Practic, suntem la sfîrșitul Postului Mare; momentul învierii lui Lazăr este expresia supremă a iubirii hristice, căci prin acel strigăt „cu glas mare” a lui Hristos: „Lazăre, vino afară!”, se afirmă clar și răspicat intenția Acestuia de a-i lua locul în mormînt, în hăul acela negru, rece și insondabil cu mintea, „cu moartea pre moarte călcînd”! Bucla se închide, competiția duhovnicească-și atinge punctul apoteotic, iar Pătimirile Domnului, dezonorante și sîngeroase, urmează a se produce în fața ochilor noștri, precum este scris, iar Hristos „a suspinat cu duhul și S-a tulburat întru Sine”, căci știa exact ce urmează…și S-a pregătit pentru intrarea triumfală în ierusalimul neamurilor. De aici încolo, nu mai postim pentru noi, și pentru cei pe care-i iubim, ci fiecare dintre noi alături de Hristos, împreună cu El, pînă la Cruce, pînă la Învierea cea biruitoare asupra morții, aduse prin Adam. așa cum Adam a adus moartea pe pămînt, noul Adam ne dăruiește lumina din moartea în care a trebuit să coboare. Nu ne cere în schimb decît credință, fidelitate (filia), solidaritate cu întreaga Sa dramă; o dramă biruitoare, glorioasă, triumfătoare. Să ne ajute Duhul Sfînt să mai punem un bob spre înțelegerea acestei taine, care nu e omenească, ci suprafirească, Dumnezeiască, și tot El, Biruitorul să ne facă părtași acestei călătorii; credința e chezășia acestei înțelepciuni! Fotografia de la Kurbinova, cu  juxtapunerea scenei Botezului, cu cea a învierii tulburătoare a lui Lazăr este expresia supremei teologii, în unul dintre locurile cele mai importante pentru iconografia bizantină, pentru că ne arată exact, dar prin comparație, „botezul” prin moarte a lui Hristos, spre a o birui pe aceasta!

Hristos îl iubeşte pe Lazăr, pe Marta şi pe Maria. Şi totuşi, în vederea Sa care cuprinde veacurile, întârzie să vină la căpătâiul prietenului Său bolnav grav. Aşteaptă ca boala să-şi facă efectul, deşi îl doare durerea de moarte a lui Lazăr. Simte dumnezeieşte cum prietenul său se sfârşeşte, ascultă din ceruri suspinele sale, vede cum sufletul lui se înalţă către cer. Ştie totul despre Lazăr aşa cum ştie totul despre noi. Fiecare şoaptă, fiecare zbor de gând, fiecare suspin, fiecare lacrimă, fiecare moarte şi fiecare viaţă. Apoi, mergând la mormânt, Iisus plânge la buza gropii înainte de a sfâşia cerurile şi de a chema duhul celui mort de patru zile. Ochii lui Dumnezeu slobozesc lacrimi de durere în faţa morţii. În mintea lui Hristos, toate miliardele de morţi ai istoriei îşi fac auzite durerile tainice. În faţa mormântului lui Lazăr, Hristos simte moartea universală, pământul devenit un enorm cimitir de idealuri, o ţarină inundată de lacrimi, un mormânt al vieţii. De aici vin lacrimile care curg din ochii Iubitorului de oameni. Este durerea infinită a Celui ce iubeşte infinit, însă a fost abandonat de omul pierdut printre păcate. Este sfâşierea de sine a Tatălui care vede cum fiul creat spre nemurire se întoarce şi se transformă în pământ. Universul întreg a devenit un sarcofag uriaş, din cauza pierzaniei omeneşti. Şi Împăratul vieţii, îndrăgostit pe veşnicie de om, nu poate face nimic pentru a-l întoarce pe om de la propria nimicire.

Atunci, printre lacrimi, Hristos slobozeşte cuvintele care desfiinţează atotputernicia morţii: Lazăre, vino afară! Este extragerea omului din moarte, actul de moşire a umanităţii din pântecele nefiinţei alese liber, cezariana pământului groapă, din care se naşte din nou Lazăr, scuturându-se de miasmele morţii şi venind la lumină. Această înviere din morţi este proorocia supremă a Învierii din morţi a Fiului lui Dumnezeu, semnul ascuns al vieţii care aşteaptă Duhul Sfânt pentru a sfărâma pământul şi a ieşi la lumină. Pământul cimitir devine pântece al vieţii veşnice, mamă sfântă pentru umanitatea născută din morţi şi pregătită pentru cer. Mormântul lui Hristos este matricea ontologică a noului eon, acela al umanităţii îndumnezeite prin har. Iar învierea lui Lazăr este tocmai repetiţia, antrenamentul la nemurire, înscrierea vieţii pe răbojul universal al morţii, anularea pierzaniei şi proorocia începutului Împărăţiei lui Dumnezeu.

Iată, luminosul praznic al Învierii vine mai dinainte, arătându-ne chipul Învierii lui Hristos. Iată luminosul praznic al lui Lazăr strălucind, arătând minunile lui Hristos. Iată, Învierea lui Lazăr, petrecută în cea de-a patra zi după moartea lui, poartă roadele Învierii lui Hristos, petrecută în cea de-a treia zi. Iată-l pe cel de-al doilea înainte-mergător, Lazăr, care se arată pentru cei ce locuiau în întuneric şi în umbra morţii (v. Is. 9, 2), vestind pe dătătorul de lumină, pe Mântuitorul Hristos. Astăzi se descoperă prima pricină a sfărâmării iadului. Astăzi Hristos umple întreaga lume cu minuni fără de seamăn. Astăzi El, legând puterea morţii, învie pe cel mort, care zăcea de patru zile în groapă. Astăzi El preînchipuie preaslăvita Sa înviere, descoperind-o ucenicilor Săi şi întregii lumi prin acest mort de patru zile. Astăzi iudeii veniţi la mormântul lui Lazăr ca pentru mărturisire se adună, ca, văzând dumnezeiasca putere a lui Hristos şi stăpânirea Lui, pe care o are asupra celor vii şi a celor morţi, să nu înceapă să spună: Ce semn ne arăţi că faci acestea? (In 2,18). Căci era nevoie ca ei să vadă puterea Lui şi dumnezeiasca stăpânire şi să fie gata să creadă în Învierea lui Hristos. Astfel că prin această minune El a vrut mai mult să încredinţeze poporul şi să creadă ucenicii în Învierea Sa. Iisus a ieşit din Iudeea pentru ca moartea lui Lazăr să se petreacă în vremea plecării Lui, ca să nu spună cineva că în vreun oarecare chip prefăcut a murit el şi după aceea iarăşi l-a ridicat pe el, ci să fie martor la moartea lui Lazăr, la îngroparea lui şi la învierea acestuia, după cum Evanghelistul Ioan lămurit spune aceasta în acest chip:

Din Sfânta Evanghelia aflam că era bolnav un oarecare Lazăr din Betania pe care Iisus îl iubea mult. Surorile lui Lazăr au trimis să-I spună Lui: Doamne, iată, cel pe care îl iubeşti este bolnav. Iar Iisus, auzind, a zis: Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească. Şi a rămas vreme de două zile în locul în care se afla. Şi a spus ucenicilor Săi: Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc. Ucenicii i-au spus: Doamne, dacă a adormit, se va face bine. Ei credeau că vorbeşte despre somn cu adevărat. Atunci Iisus le-a spus pe de-a dreptul: Lazăr a murit. Şi Mă bucur pentru voi, ca să credeţi că n-am fost acolo. Dar să mergem la el! Toma, numit Geamănul, a spus însă: Doamne, acum iudeii au vrut cu pietre să Te ucidă şi din nou vrei să mergi acolo? Iisus însă le-a răspuns: Nu sunt oare douăsprezece ceasuri într-o zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică, pentru că el vede lumina acestei lumi. Iar dacă umblă cineva noaptea, se împiedică, pentru că lumina nu este în el... Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric (In 8, 12). Spunând acestea, Iisus a mers în Betania şi a aflat că Lazăr era mort de patru zile şi fusese aşezat în mormânt. Marta L-a întâmpinat, a căzut la picioarele Lui şi I-a spus: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Dar şi acum ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu Îţi va da. Însă Iisus i-a spus: Eu sunt Învierea şi Viaţa… Crezi tu aceasta? Iar ea, alergând, a chemat-o în taină pe sora ei Maria şi i-a spus: Învăţătorul este aici şi te cheamă. Iar aceasta, de cum a auzit, s-a ridicat pe dată şi a ieşit în întâmpinarea Lui. Iudeii care sosiseră la ele ca să le mângâie pentru fratele lor, văzând că Maria s-a ridicat degrabă şi a alergat, au venit în urma ei, căci gândeau că ea se va duce la mormânt ca să plângă.

Iisus, văzând-o pe ea că plânge şi pe iudeii care veneau cu ea ca să se tânguiască împreună, S-a tulburat, a lăcrimat şi -ca şi cum n-ar fi ştiut nimic – a întrebat: Unde l-aţi pus? Şi era acolo o peşteră – şi o piatră era aşezată deasupra ei. Iisus îndată a poruncit să fie ridicată piatra. Sora celui mort, Maria, i-a spus: Doamne, ce vrei să faci? Doamne, deja miroase, că este a patra zi. Iisus i-a spus: „Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Crede numai, şi vei vedea slava lui Dumnezeu, căci pentru aceasta am venit – ca să stăpânesc şi asupra celor vii, şi asupra celor morţi.” Maria i-a spus: „Cred, Doamne, că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Care de bunăvoie Te-ai întrupat pentru noi, ca cei care sunt întru întuneric să vadă lumină!” Iisus însă, dân-du-ne o pildă – ca de la Cerescul Dumnezeu să cerem orice dar -, Şi-a ridicat ochii către cer şi a spus: Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis. Spunând aceasta, Iisus a strigat cu mare glas: Lazăre, vino afară!

Şi, la auzul acestui preasfânt glas, cel mort s-a ridicat îndată, după ce trupul desfăcut s-a înnoit. Iisus le-a poruncit lor să-i dezlege mâinile şi picioarele. Iar poporul care şedea acolo, văzând această minune nespusă, într-un singur glas a prea-slăvit pe Dumnezeu şi a spus: Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu este acesta! Şi au crezut întru El.

Aceasta saptamana este plina de evenimente si de mare den­sitate duhovniceasca. In treacat, ea ne aduce aminte de traditia pustniceasca a primelor veacuri crestine, pomenita in viata Cuvioasei Maria Egipteanca. La sfarsitul saptamanii, pustnicii se intorceau in obste de prin pustiile in care se nevoisera in vremea postului, pentru impartasirea cu Sfintele Taine si impreuna-praznuirea Sfintelor Pasti. „Veniti cei de prin pustii, de prin munti si de prin pesteri, adunati-va impreuna cu noi, tinand, ca sa intampinam pe Imparatul si Stapanul, ca vine sa mantuiasca sufletele noastre“ (Vineri, tripesniţ). De asemenea, vineri se incheie ostenelile Postului Mare: „Savarsind aceste patruzeci de zile, de suflet mantuitoare, ce­rem sa vedem si Sfanta Saptamana Patimii tale, Iubitorule de oameni“ (Stihoavna de vineri). Ca o pecetluire a acestor oste­neli, sfintele slujbe ne pun inainte pilda Bogatului nemilostiv si a saracului Lazar (Lc.16,19-31), pentru adancul ei inteles du­hovnicesc.

Precum teologhiseste slujba de miercuri, pilda este o oglin­da a starii poporului evreu si a neamurilor pagane: „Israel se imbraca cu porfira si vison mohorat si indestulandu-se cu Legea si cu Proorocii se veselea in slujbele Legii; dar in loc de porfira si vison, s-a imbracat cu focul cel nestins. Iar Lazar, poporul paganesc, mai inainte lipsit de adevar, acum se incalzeste in sanurile credintei lui Avraam, imbracat cu por­fira Sangelui Tau si cu haina Botezului”.

Totodata, pilda este o icoana a vietii launtrice a omului: „Cu porfira imparateasca tesuta de Dumnezeu si cu haina nestricacioasa fiind imbracat, suflete al meu, ti-ai ocarat vredni­cia, facand din pacat bogatie si desfatare“, ci „fa-ma Doamne, Lazar sarac de pacate si risipeste bogatia cea rau adunata“. Vrăjmaşul cel de demult, diavolul, a împietrit însă inima potrivnicilor. Aceştia au spus: Dacă-L lăsăm aşa toţi vor crede în El (In 11,48). Şi îndată s-au adunat mai-marii preoţilor şi ai cărturarilor şi au făcut sfat împotriva Lui – voind să-L omoare nu doar pe Iisus, ci şi pe Lazăr, pentru că mulţi credeau în Iisus Hristos pentru el (In 12,10,11).

Pentru aceasta oare, o, nelegiuiţilor, v-aţi făcut voi învăţători de lege, ca să vă ridicaţi împotriva Legiuitorului? Pentru aceasta oare v-aţi răsculat împotriva lui Dumnezeu, pentru că v-a slobozit din robia egipteană pedepsindu-l pe faraon cu multe necazuri? Pentru aceasta oare, o, nelegiuiţilor, aţi arătat viclenie împotriva Lui, pentru că v-a trecut în chip minunat prin Marea Roşie şi v-a hrănit cu mană în pustie vreme de patruzeci de ani? Iar voi acum şi înşelător ÎI numiţi, o, călcătorilor de lege, când şi pe mort ni-l învie şi felurite vindecări săvârşeşte. Pentru aceasta spuneţi voi: „E amăgitor” (v. Mt. 27, 63). Când v-a trimis însă mană din cer – atunci Îl binecuvântaţi. Nu vă ruşinaţi oare, iudeilor călcători de lege? În locul laudei aduceţi viclenie împotriva Făcătorului vostru, cu toate că s-ar cuveni să-I daţi slavă şi cinste, văzând că El îi învie pe cei morţi, dăruieşte lumină celor orbi, izgoneşte pe demoni, vindecă orice boală – Acesta care a venit să mântuiască neamul omenesc!

Canonul Sf. Andrei Criteanul de la pavecernita de vineri, ne arata plastic, aceasta pre­simtire a iadului:

„Scoala-te, Lazare, zice iadul, si iesi degrab din incuietorile mele; ce mai stai, nu auzi ca te cheama prie­tenul tau: Vino afara? Ca sa ma usurez, ca de cand te-am man­cat pe tine, spre greata mi s-a facut mancarea; mai bine sa ma tangui numai de unul, decat sa pierd pe toti cei ce i-am inghitit cu foamea”. Inviind pe Lazar, Mantuitorul arata cu fapta, ceea ce spuse­se Martei, ca El este Invierea si Viata si Stapanul Atotputernic al vietii si mortii.

Minunea este totodata o anticipare a Invierii Sale si o intarire a ucenicilor pentru vremea de incercare care ii asteapta. „Doamne, vrand sa incredintezi pe ucenici de invierea Ta cea din morti, ai venit la mormantul lui Lazar“. Ca sa inte­leaga ucenicii atunci cand Il vor vedea rastignit si omorat – ceea ce n-a putut intelege Israelul cel nemultumitor – ca Acel ce are stapanire asupra mortii, nu poate fi stapanit de moarte. Invierea lui Lazar este si o anticipare a invierii de obste, precum ne arata troparul zilei: „Invierea cea de obste, mai ina­inte de patima Ta incredintand-o, pe Lazar din morti l-ai scu­lat, Hristoase Dumnezeule”.

Intr-adevar, daca cel mort de patru zile si imputit a fost inviat, apoi este cu putinta ca toti cei ador­miti din veac sa se ridice din pulberea mortii. Pe langa faptul istoric al minunii, invierea lui Lazar ne arata cu taina niste inalte adevaruri duhovnicesti. Lazar mort si imputit este tot sufletul care zace in groapa pacatului, precum ne arata utrenia de miercuri: „Ca o piatra ingreuindu-ma cu multe pacate, zac in mormantul lenevirii, din care ridica-ma, Milostive Doamne“. Sau: „Ridica piatra impie­tririi de pe inima mea Doamne; ridica sufletul meu cel omorat de patimi, Bunule, si ma invredniceste, Stapane, sa-Ţi aduc cu umilinta stalpiri de bunatati, ca biruitorul iadului“ (Duminica seara).

A suspinat cu duhul si a lacrimat Domnul la mormantul lui Lazar (Ioan 11, 33); a lacrimat pentru prietenul iubit: „Iata cat de mult il iubea“, ziceau iudeii – si a lacrimat pentru firea ome­neasca, plasmuita „buna foarte”, dar stricata si imputita de pacat. Şi, in iubirea Sa cea nemarginita pentru noi, mereu suspina si lacrimeaza Domnul, vazandu-ne morti si imputiti, prin mul­timea pacatelor cele din toata vremea. Minunea are si un inteles adanc pentru vremea de sfarsit a Sfantului si Marelui Post. Precum am vazut, urcusul duhov­nicesc al celor patruzeci de zile ne-a ridicat treptat la o intele­gere tot mai surprinzatoare a innoirii duhovnicesti, a prefacerii in omul nou.

Daca ne-am luptat dupa lege, implinind poruncile Domnului, ne-am apropiat de El, ne-am facut un Lazar, prieten al Domnului, avand doua surori, Marta si Maria, adica faptuirea si contemplatia (Marta cea ravnitoare la slujire si Maria care asculta cuvintele Lui). In lipsa Domnului, Lazar s-a imbolnavit si a murit. Intelesul duhovnicesc: fara prezenta Domnului, ostenelile noastre singure nu sunt mantuitoare, nu viaza. Precum zice Sf. Maxim: „Toata asceza fara dragoste este stra­ina de Dumnezeu“. Numai cu ele, murim sufleteste si ne in­multim. Domnul vine la mormantul neputintei noastre si la­crimeaza: „Lacrimat-ai Mantuitorule, pentru mine, ca un om dupa fire si m-ai ridicat cu porunca Ta pe mine cel mort“.

Apoi Domnul spune hotarat: „Eu sunt invierea si viata“. EU. Numai Eu inviez pe om din moartea pacatului; el singur fara de Mine, nu poate face nimic; si numai EU sunt Cel ce dau viata cea ade­varata. Ceea ce am urmarit noi de-a lungul postului, invierea din moartea pacatului si dobandirea adevaratei vieti, este lucrare dumnezeiasca si nu omeneasca. Trebuie sa vina Domnul, sa ne cheme afara din mormantul neputintei noastre omenesti. Numai asa putem umbla slobozi pe calea mantuirii.

Adevarul cel mare, care nu trebuie uitat niciodata: omul se osteneste dupa putinta, iar mantuirea este un dar al negraitei Milostiviri a Domnului.

Acum să lăsăm însă la o parte nelegiuirea iudeilor şi nebunia lor şi să lăudăm evlavia lui Lazăr, prietenul lui Hristos. Lazăre – locaş sfânt al Preasfântului Duh! Lazăre – frumos lăstar al grădinii celei dumnezeieşti! Lazăre – picătură de nectar a dumnezeieştii înţelepciuni!Lazăre – izvor al harului celui duhovnicesc! Lazăre – floare neveştejită a grădinii Raiului! Lazăre – vultur ce zboară la înălţime al înţelepciunii celei preaînalte! Lazăre – comoară a dumnezeieştii primiri de oaspeţi, plină de dragoste către cei sărmani! Lazăre – cel de-al doilea înainte-mergător al acelora care şedeau în întuneric şi în umbra morţii! Lazăre – aspru ruşinător al puterii iadului! Lazăre – prieten scump al lui Hristos! Lazăre – întâiul chip al învierii lui Hristos din cea de-a treia zi! Lazăre – luminos vestitor al îngerilor! Lazăre – mustrător aspru al iudeilor!

“Domnul l-a numit pe Lazar prieten. Tu ce fel de prieteni ai? Este important. Cu cel cuvios, cuvios vei fi, cu cel razvratit te vei razvrati. “Spune-mi cu cine te insotesti ca sa-ti spun cine esti”, zice un proverb. Evita raul. Daca vei vedea ca prietenul la care tii iti pagubeste sufletul, rupe prietenia. Nu te vei insoti cu cel care vorbeste de rau, cu cel care judeca, cu cel care cleveteste. Apropie-te de cel drept, smerit, intelept, bun. Astfel era si Lazar, prietenul Domnului. Fie ca si prietenul tau sa-ti fie ajutor spre mantuire!”

La marginea satului, Iisus o intalneste pe Marta, care, usor mustrator, Ii spune: "Doamne, daca ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit". Hristos ii raspunde: "Eu sunt invierea si viata!", adica El este Cel care a adus la viata toate, dar si Cel care are putere sa biruiasca moartea. O va dovedi, de altfel, peste putine zile, cand, prin moartea Sa, primita de bunavoie, va birui moartea. Informatiile pe care ni le ofera Sfintele Evanghelii despre Lazar sunt putine. Stim ca era din Betania, localitate identificata astazi cu satul palestinian Al-Eizariya ori Al-Izzariya, "locul lui Lazar". Era fratele Martei si al Mariei. Sfantul Evanghelist Ioan ne spune ca "Iisus iubea pe Marta, si pe sora ei, si pe Lazar". Din aceste cuvinte intelegem ca Lazar ocupa un loc aparte in inima Mantuitorului Hristos: se numara, asemenea Apostolului Ioan, printre cei foarte apropiati Lui, si, cu siguranta, aceasta se datora sinceritatii si deschiderii lor fata de Hristos.

Intrucat Betania era la numai trei kilometri departare de Ierusalim, Iisus venea deseori in casa celor trei frati pe care ii iubea. Traditia spune chiar ca Lazar ar fi fost fiul fariseului Simon, cel care i-a facut cina Mantuitorului in casa sa. In zilele care au premers Patimii Sale, Hristos obisnuia sa se retraga cu ucenicii Sai in locuri pustii. Ura conducatorilor religiosi ai evreilor ajunsese foarte mare. Minunile mai mult decat evidente pe care le savarsise in ultimul timp (de exemplu, vindecarea orbului din nastere) si mustrarile adresate lor ii determinasera sa-I doreasca moartea. De aceea, cautau prilej pentru a-L prinde si a-L omori. Insa nu venise inca vremea, Hristos Insusi avea sa aleaga cand sa fie dat in mainile lor.

Hristos se afla, asadar, dincolo de Iordan, in Pereea, intr-un tinut pustiu, unde Ioan botezase candva. Aici a primit mesageri de la cele doua surori, Marta si Maria: Il rugau sa vina cat mai repede la casa lor, deoarece Lazar era grav bolnav. Nu se spune ce boala avea, insa aceasta era fara vindecare si ducea spre moarte. Totusi, Iisus nu raspunde imediat rugamintii lor; ramane inca doua zile in locul in care se afla. Apoi, insotit de ucenici, porneste spre Betania. Ajunge in sat in cea de-a patra zi de la moartea acestuia. Doliul din casa Martei si Mariei era inca mare: multi prieteni si cunoscuti de-ai lor erau inca alaturi de ele pentru a le consola.

O intalneste apoi pe cealalta sora, Maria, venita si ea in graba, intrucat auzise ca Invatatorul a sosit in satul lor. Vazand durerea celor doua surori si a prietenilor acestora, Iisus S-a intristat si El, si, in fata mormantului lui Lazar a plans. Hristos, Viata si datatorul vietii, se afla fata in fata cu moartea. Cel care crease omul pentru o viata vesnica vedea inaintea sa cum acesta este cuprins de putreziciune si descompunere. Cere atunci sa fie data la o parte piatra de la usa mormantului. Marta incearca sa se impotriveasca, spunand ca deja miroase urat, adica Lazar intrase in putrefactie. Hristos, indemnand-o sa aiba credinta, multumeste mai intai Tatalui pentru minunea ce avea sa se intample, apoi il cheama pe Lazar afara. Acesta iese din mormant asa cum fusese ingropat: infasurat in giulgiu si cu mahrama pe fata. Bucurie, uimire, cutremurare...

Vazand minunea, unii dintre cei prezenti au crezut in Hristos, altii insa, amintind de fratii bogatului nemilostiv, pentru care acesta cerea sa le fie trimis saracul Lazar inviat pentru a crede, au gasit cu cale sa mearga si sa-L parasca la farisei.

Plecând de frica iudeilor în Cipru, Sfântul Lazăr este hirotonit ca prim episcop de Larnaca de către Sfinții Apostoli Pavel și Barnaba. Sfânta Fecioară îi face o vizită De la Muntele Athos, Maica Domnului a venit in Cipru si l-a întalnit pe episcopul Lazar. I-a oferit în dar doua manecute arhieresti si un omofor lucrate de ea. S-a intors apoi in Tara Sfanta. Lazăr murind aici în anul 63, moaștele lui sunt descoperite prima oară în anul 890, o parte din ele fiind duse de către împăratul Leon al VI-lea cel Înțelept la Constantinopol. Ca răsplată, bazileul construiește la finele mileniului I biserica impresionantă ce se poate admira și astăzi, una dintre cele trei biserici bizantine din Cipru care au supraviețuit trecerii timpului. Restul moaștelor Sfântului Lazăr au fost redescoperite în 1972, cu prilejul unor lucrări de renovare.

Impunătoare prin proporțiile sale, această biserică a fost mult timp sub administrație catolică, devenind mănăstire benedictină, urmând ca mai apoi să fie transformată în moschee de turcii cuceritori ai insulei. Aceste capricii ale istoriei nu i-au știrbit din frumusețe ci, dimpotrivă, i-au adăugat noi și noi influențe care au transformat-o într-un giuvaier arhitectonic, un simbol și o mândrie pentru ciprioții din Larnaca.

In Lazar, cel mort de patru zile, ne regasim insesi sufletele noastre omorate de patimi, de energiile ucigase ale duhurilor necurate carora le dam drepturi asupra-ne prin pacat, peste care am asezat apoi, pecetluindu-ne moartea, piatra de mormant a suficientei, a indreptatirii, a superficialitatii, a indaratniciei, intr-un cuvant: a ne-pocaintei. Asa ca, atunci cand Hristos striga cu glas mare: “Lazare, vino afara!“, pe noi ne striga! Pe noi ne cheama afara din inchistarea egoismului, a trufiei noastre, noua ne cere sa iesim din impietrire, din nesimtirea sufleteasca, sa ne scuturam de toate legaturile duhului lumesc si de complicitatile cu idolii de astazi, sa inviem din lancezeala calduta a comoditatilor si prejudecatilor noastre. Noi de multe ori stam intr-o asteptare nedefinita ca ceva miraculos sa ni se intample fara nici o osteneala din partea noastra. Si totusi… putem face si ceva mai mult decat sa asteptam! Ce mai asteptam, de fapt, cand Mantuitorul e aici de atata timp si ne striga cu durere: Vino afara! Dar nu cumva am inceput sa ne iubim mormantul, pestera, fâşiile care ne leaga strans de pamant? Nu cumva noi ne si tinem strasnic de piatra pe care El vrea s-o ridice de pe noi? Nu cumva a inceput sa ne placa insusi mirosul putreziciunii noastre? Poate ca si pocainta noastra ajunge sa fie “estetizata” si “intelectualizata” si sa ajungem ca “estetismul” si “cerebralismul” sa ne imbratiseze pervers si propria moarte? Multi dintre noi, “produse” ale unei civilizatii emancipate de sub randuielile simplitatii, “produse” ale unei culturi foarte “destepte” si prea putin intelepte, ratacim printre cuvinte, teorii si imagini… si cu ele ne amagim ca traim, cu ele ne facem suportabila moartea sufletului, cu toate miasmele ei. Riscul pentru noi, “oamenii de teorie” (cum ne numea p. Arsenie Boca) este sa fim un fel de bolnavi de cancer, care nu (mai) cauta vindecarea, ci care sunt pasionati doar de a-si investiga, radiografia si analiza cat mai minutios tumoarea. Cu doctorul Providential langa noi, preferam aceasta voluptate morbida a complacerii… „Lazare, suflete, vino afara din tine! Vreau sa-ti dau Viata cea adevarata, nu te narcotiza cu surogate! Vino la Mine, Cel singur Viu!”

Mulţime de oameni, văzându-l pe Lazăr înviat din morţi în cea de-a patra zi după moartea lui, a crezut în Domnul şi I-a dat Lui cinstea cuvenită ca Făcător al lor. Unii îşi aşezau hainele lor pe cale; alţii însă rupeau ramuri din copaci şi-I strigau împreună cu pruncii: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, împăratul lui Israel! Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace! (In 12,12-13; Mt. 21, 8; Lc. 2,14). Binecuvântat este Acela Care vine să înnoiască firea omenească şi să mântuiască cele pierdute! Osana întru cei de Sus! Osana lui Dumnezeu, Celui preaslăvit în trei ipostasuri – împreună – Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin (postat pe fb de ioan monahul)