Eu sunt Calea, Adevarul si Viata!

11.05.2018 15:52

Sa ne apropiem de Domnul noatru Iisus Hristos, sa-L intelegem si sa-L iubim. Il ga­sim peste tot unde ne duc pasii nostri sau unde ne agonisim painea cea de toate zilele. El descopera ratiunii noastre adevarul de care insetam in lucrarea noastra si care se afla in stiinta si in cultura, care, in lumina lor autentica, ne inalta spre Dumnezeu si creeaza o estetica a spatiului vital si un sens al exis­tentei noastre pe care o umplu cu intelesuri care spiritualizeaza. De Hristos ne apropiem prin rugaciunea noastra la care fiinta liturgica din fiecare dintre noi ne da un imbold irezistibil spre a da sacralitate si semnificatie vietii. Prin efort, prin asceza, prin cunoasterea tezaurului crestin de invatatura si viata ne redesco­perim identitatea crestina prin Iisus cel din adincul firii, renascuta haric in apa Botezului si unita cu Ratiunea suprema, cu Viata ade­varata in Euharistie. De aceea, e necesara pentru noi toti o metanoia, o disponibilitate spre adevar si dreptate pentru ca in noi sa fie gandul lui Hristos (I Corinteni 2, 16), spiritul crestin sa fie la inaltimea pe care o voieste si o lucreaza tainic Dumnezeu in noi toti. Si este absolut necesar aceasta astazi, cand traim intr-o era interdisciplinara, cand lumea isi vadeste tot mai mult structura sa rationala si reveleaza slava Creatorului, cand dialogul cu alte cul­turi si spatii spirituale ale planetei ne impune o identitate sigura si deschidere spre dialog constructiv cu constiinta ca Dumnezeu lucreaza intru noi toti.

Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu. Şi unde Mă duc Eu, voi ştiţi şi ştiţi şi calea. Toma i-a zis: Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea? Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut. Filip I-a zis: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns. Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl - Care rămâne întru Mine - face lucrările Lui. Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine, iar de nu, credeţi-Mă pentru lucrările acestea. Ioan 14, 1-11

Întrebările ucenicilor Toma şi Filip exprimă, de fapt, nedumeririle noastre. Toma a întrebat pe Domnul Iisus Hristos: „Doamne, cum putem şti calea?” Răspunsul Mântuitorului a fost unul concludent: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. În Persoana Mântuitorului descoperim Calea dreptăţii, Adevărul revelat şi Viaţa veşnică. Fiecare zi a vieţii noastre este un drum care trebuie să aibă ca finalitate dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Ştim că pentru a ne împlini în viaţă avem nevoie de modele, dar şi de motivaţii. Domnul Hristos este modelul şi etalonul fiecărui creştin. Tot ceea ce facem pentru sufletul nostru are la bază învăţăturile Mântuitorului. El ne-a învăţat să ne rugăm, să priveghem, să lucrăm binele. Calea, Adevărul şi Viaţa pe care Mântuitorul ni le oferă sunt cele care ne aduc libertatea şi demnitatea. Viaţa noastră trebuie să fie o cale ce duce spre Adevărul-Hristos. Sfântul Maxim Mărturisitorul aşa ne spune: „Folosirea greşită a gândurilor duce la întrebuinţarea greşită a lucrurilor”.

În pericopa evanghelică de astăzi (Ioan 14, 1-11) ni se spune, pe de o parte, că Iisus este Calea, Adevărul şi Viaţa, iar pe de altă parte, că dacă Tatăl sălăşluieşte în Fiul, fiecare dintre cei care primesc credinţa în Hristos se face teofor, adică putător de Dumnezeu, ceea ce înseamnă că un adevărat credincios are în el calea, adevărul şi viaţa atunci când îl primeşte pe Hristos. S-ar putea să ni se pară a fi acest fapt într-o evidentă antinomie cu afirmaţia lui Hristos, Care ne spune că El deopotrivă ne este exterior şi interior; mai ales că Dumnezeu nu doreşte să rămână exterior – am zice, o realitate obiectivă – inimii oamenilor, ci că El doreşte să fie purtat de fiecare om -creat „după chipul şi asemănarea Sa” – în intimitatea şi în adâncul cel mai de taină al inimii sale. Şi totuşi de ce omul îl simte pe Dumnezeu mai mult exterior decât interior, încât găsim chiar afirmaţia că pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut?

Aşa cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul în prologul Evangheliei sale: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul Născut Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (1, 18). Dumnezeu a rămas de multe ori necunoscut, chiar şi în ciuda revelaţiilor Sale. Oare ce s-a întâmplat cu omul – icoana lui Dumnezeu – de a pierdut cunoştinţa Creatorului? Doar Adam şi Eva au vorbit cu Dumnezeu în Rai. Iar demnitatea de „chip al lui Dumnezeu”, care i-a fost dată omului, cum nu a putut determina pe om să nu uite chipul lui Dumnezeu, după cădere ajungându-se până acolo că mai bine au păstrat slava lui Dumnezeu cerurile şi întreaga creaţie decât cel care a fost creat să fie icoana lui Dumnezeu pe pământ? Iată ce spunea împăratul David: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă” (Psalm 18,1-2). De unde a apărut această „ruptură” între om şi Dumnezeu, încât doar universul şi măreţia sa cosmică l-au putut întoarce pe om spre Creatorul său?

Iată cum ne tălmăcesc Sfinţii Părinţi… Adam şi Eva au văzut pe Dumnezeu, chiar au stat de vorbă cu El. Erau tot timpul înaintea lui Dumnezeu. Doar o clipă şi-au întors privirea, auzul şi inima, atunci când au vorbit cu cel viclean şi s-au învoit cu el. Şi atunci asta a fost de-ajuns pentru a fi amăgiţi şi nu mai puteau să îl mai vadă pe Dumnezeu, pentru că acela i-a umplut de întuneric şi ceea ce văzuseră mai înainte au uitat. Totul a rămas ca o palidă amintire, încât nici nu mai puteau să înţeleagă ce văzuseră mai înainte. Nici nu mai puteau să grăiască despre ceea ce văzuseră mai înainte, pentru că dacă până la căderea în păcat graiul lor era atât de bogat încât ei nu vorbeau cu cuvinte atât de limitate şi de imperfecte cum vorbim noi, ci vorbeau din bucuria sufletului şi a luminii ce se aflau înăuntrul lor, după cădere aii pierdut această posibilitate de a reda prin cuvinte eeea ce trăiau în comuniune cu Dumnezeu. Pentru că ei, înainte de cădere, grăiau cu o bogăţie care însemna o bucurie negrăită, având posibilităţi aproape nelimitate de a reda în cuvinte ceea ce trăiau în comuniune cu Dumnezeu ca mulţumire pentru câtă lumină, pace şi frumuseţe primeau. Dar după căderea prin neascultare are loc ceva straniu şi de neînţeles în inima şi în sufletul lor; ca un fel de „virusare” – ca să folosim limbajul cibernetic de astăzi -, fapt care se vădeşte atunci când Dumnezeu îi strigă, iar ei se tem să îi răspundă. Mai mult, chiar s-au ascuns şi numai de departe, de după pomi, a răspuns Adam lui Dumnezeu: „Am auzit glasul Tău în Rai şi m-am temut că sunt gol şi m-am ascuns”(Facerea 3, 10). Iată cum Adam nu a mai putut să stea în faţa lui Dumnezeu, pentru că simţea că îl arde prezenţa lui Dumnezeu; şi cu adevărat îl ardea, pentru că în el era întuneric, iar
Dumnezeu este lumină şi „lumina risipeşte întunericul”, dar arde şi pe cel ce are în el întunericul, spune Sfântul Vasile cel Mare. Iar la Iov ni se arată care este starea omului care a pierdut lumina lui Dumnezeu: „Lumina se stinge şi flacăra focului lui nu mai străluceşte. Lumina se întunecă în cortul lui şi candela de deasupra lui se isprăveşte… Nimeni din ai lui nu mai sălăşluieşte în cortul lui, care nu mai este al lui” (18, 5-6 şi 15).

Aşa s-a întâmplat cu Adam şi Eva; nu numai că au pierdut lumina lui Dumnezeu şi posibilitatea de a se împărtăşi din ea, dar au fost alungaţi afară şi din Rai. Astfel, nu numai Dumnezeu dar şi Raiul, cu bucuria lui au devenit realităţi exterioare omului; chiar separate de Adam şi Eva, care mai înainte se desfătau de frumuseţile celor create de Dumnezeu. Nostalgia omului după paradisul pierdut este această durere a pierderii intimităţii cu Dumnezeu, a comuniunii fiinţiale cu Izvorul vieţii, ajungând astfel să fie ameninţat de durerile morţii. Totuşi dorul omului nu s-a stins definitiv. Istoria mântuirii a consemnat câteva manifestări tipice ale acestui dor de a vedea – de fapt, de a revedea – pe Dumnezeu, nutrit de fiinţa umană în adâncul inimii sale.

De aceea, mai târziu, atunci când Moise se află în dialog cu Dumnezeu, îşi mărturiseşte dorinţa de a-L vedea pe Dumnezeu: „De am aflat bunăvoinţă în ochii Tăi, arată-Te ca să Te văd, ca să cunosc şi să văd bunăvoinţa p ochii Tăi şi că acest neam e poporul Tău” (Ieşirea 33,13).

Iar Dumnezeu nu lasă fără răspuns cererea lui Moise, spunându-i: „Eu voi trece pe dinaintea ta toată slava Mea… Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască… Şezi în stânca aceasta; când va trece slava Mea te voi ascunde în scobitura stâncii şi voi pune mâna Mea, peste tine până voi trece; iar când voi ridica mâna Mea tu vei vedea spatele Meu, iar faţa Mea nu o vei vedea” (Ieşirea 33, 19-23). Şi totuşi Sf. Scriptură spune că Moise vorbea cu Dumnezeu „faţă către faţă” (Ieşirea 33, 11). Ce vrea să însemne această exprimare contradictorie, decât starea în care se află omul după cădere; e vorba de acel zbucium de a căuta să-L vadă pe Dumnezeu, dorinţă care se izbea de neputinţa omului de a-L vedea pe Dumnezeu.

Aceasta o întâlnim şi la Sfântul Prooroc Ilie, când Domnul Dumnezeu i-a zis: „Ieşi şi stai pe munte înaintea feţei Domnului! Că iată Domnul va trece; şi înaintea Lui va fi vijelie năpraznică, ce va despica munţii şi va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; după cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul!” (III Regi 19, 11-12). Aşadar nici lui Ilie nu i s-a arătat în mod nemijlocit Dumnezeu, ci prin intermediul acelei adieri de vânt lin.

Oare nu este această arătare a lui Dumnezeu asemănătoare acelei ultime întâlniri pe care a avut-o Adam cu Dumnezeu după căderea sa, când Părintele ceresc „umbla prin Rai, în răcoarea serii” (Facerea 3, 8), adică într-un fel de adiere. Mai bine zis, Dumnezeu Se arăta lui Adam în acea adiere, care se simte la lăsarea serii. Nu putem să nu ne întrebăm ce vrea să sugereze acest fapt? Că omul nu-L mai simţea pe Dumnezeu în interiorul său, cât mai ales în exteriorul său; nu în bucuria inimii şi în pacea sufletului, cât în adierile liniştitoare ale naturii. Acum înţelegem de ce cele dintâi manifestări religioase consemnate în istoria omenirii, deşi vădesc zbuciumul sufletesc al omului însetat de Dumnezeu, iau forme de manifestare ca încercări cosmogonice de apropiere de Dumnezeu şi de cunoaştere a Sa; într-un cuvânt, primele manifestări religioase ale omului, nu întâmplător, sunt legate de ciclurile cosmice ale creaţiei.

Petre Ţuţea spunea că această căutare a lui Dumnezeu prin religiile cosmice nu era o „regăsire a lui Dumnezeu”, ci un semn al rătăcirii omului, al pierderii sale în imensitatea universului; Sfântul Apostol Pavel avea dreptate când spunea că Creatorul a fost practic înlocuit cu creaţia Sa: „Cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu l-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni. Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor” (Romani 1, 21-23).

Cosmografia – cum o vedem şi din istoria spirituală şi religioasă a grecilor şi a celorlalte popoare antice – a precedat idolatria, care a însemnat o şi mai mare depărtare a omului de Dumnezeu. Numai odată cu venirea Mântuitorului Hristos, omul a putut cunoaşte adevărul despre Dumnezeu. Adică acea cale şi acea viaţă care să-l facă pe om să trăiască în adevărul lui Dumnezeu. Şi iată că, odată cu începutul Postului Naşterii Domnului, Biserica – prin pericopa evanghelică de astăzi – ne cheamă să medităm la acest adevăr de credinţă: că lumina dumnezeiască ne-a venit prin Fiul lui Dumnezeu întrupat şi ne îndeamnă să ne lepădăm de toate idolatriile şi autoidolatrizările modernităţii, atât de agresive şi de năucitoare.

Pe scurt, Biserica ne adresează chemarea de a ne judeca fiecare – în Hristos – comportamentul nostru, fără a acuza pe cei din jurul nostru pentru toate relele care ni se întâmplă. Dacă până la venirea lui Hristos toate relele oamenii puteau să le pună pe seama rătăcirii celor vechi, după venirea lui Hristos cine ne-a împiedicat să punem capăt acestor rătăciri păgâne? Iată întrebarea la care suntem îndemnaţi să dăm fiecare un răspuns cu viaţa noastră atunci când auzim cuvintele Mântuitorului: „Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut” (Ioan 11, 7). Iar cine a cunoscut pe Dumnezeu face voia Lui, adică ascultă de poruncile pe care El ni le-a dat.
Dar ce constatăm privind lumea şi oamenii de astăzi? S-au apropiat ei de Dumnezeu? Nicidecum. în afară de sfinţii bineplăcuţi Părintelui ceresc, oamenii mulţi din păcate şi dintre cei care se declară a fi credincioşi Evangheliei Fiului Său – nu fac voia lui Dumnezeu, deşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus foarte categoric ucenicilor Săi la Cina cea de Taină: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este cel care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21). Cum pot dar să se numească creştini – adică aparţinând lui Hristos – cei care nu împlinesc poruncile lui Dumnezeu? Mai mult, este revoltător cum unii dintre ei chiar se arată luptători împotriva Bisericii Sale. Şi asta o fac chiar în numele credinţei şi al valorilor acesteia: adevărul, iubirea şi dreptatea lui Dumnezeu. Ce ne arată acest fapt? Că lucrarea Bisericii este dificilă şi grea. Dar asta nu trebuie să ne facă să disperăm, ci – dimpotrivă – să ne sporim eforturile pentru a propovădui calea, adevărul şi viaţa pe care Iisus le-a adus lumii. Negreşit că nu putem face acest fapt fără ajutorul nemijlocit al harului lui Dumnezeu. Iar pentru a dobândi dumnezeiescul har trebuie să ne ostenim cu post şi cu rugăciune, prin care viaţa de comuniune cu Dumnezeu ne devine din ce în ce mai intimă.
După exemplul sfinţilor, nu putem da mărturie despre Dumnezeu dacă nu-L purtăm în sufletele noastre. Sfântul Grigore de Nazianz spunea că nu poate fi teolog – adică vorbitor despre Dumnezeu -decât cel care se roagă şi-L simte pe Dumnezeu în inima sa. După exemplul Mântuitorului Hristos – redat în cuvintele evanghelice de astăzi – să încercăm şi noi a ne strădui să putem mărturisi adevărul că într-adevăr Hristos este în inimile noastre şi că toate cuvintele pe care le rostim sunt cuvintele Lui, iar cuvintele Lui sunt cele ale Tatălui, cum El însuşi ne încredinţează: „Cuvintele, pe care vi le grăiesc Eu, nu le spun de la Mine, ci Tatăl, Care sălăşluieşte în Mine, El însuşi face aceste lucruri” (Ioan 14,10).(postat pe fb de ioan monahul)