Eu, nu voiesc moartea pacatosului, întoarceti-va, deci, si traiti!
“Iata, Eu vin curand, si plata Mea este cu Mine, pentru ca fiecaruia sa-i dau dupa cum ii este fapta“ (Apocalipsa 22, 12). Aceasta promisiune a Domnului dă răspuns celor pe care ii duce in eroare existenta in lume a acelor nedreptati aparente, care lasa de atatea ori impresia triumfului raului asupra binelui. Dar noi stim ce vrea Domnul, o știm de la prealuminatul Apostol și evanghelist Ioan, caruia Domnul i-a descoperit-o ucenicului Său iubit, când a scris Apocalipsa. Iata, rasplata Lui ce-o are cu El cu noi, si cunoastem o alta fagaduinta, si mai incurajatoare, acceia prin care rămâne pe seama Domnului să dea fiecaruia dupa merit.
Uneori ajungem sa ne pregustam rasplata înca de aici, de pe pământ. Daca am reusi să pătrundem in cele mai ascunse cute ale constiintei apropiatilor nostri, ne-am convinge că, într-adevar, Domnul da fiecaruia dupa faptele sale. Numai că atunci, în clipele cand s-ar parea ca ne incredintam fara grija „desfatarii pacatului” (Evrei 11, 25), ni se isca in adancul inimii un alean apăsator și nelamurit, care pare sa prevesteasca pedeapsa lui Dumnezeu pentru ceea ce am savarsit. Este Domnul, Cel ce Se apropie, „si lucrul Sau Ii sta inainte”.
Şi aici, pe pamant, Domnul ne da uneori sa pregustam fericirea vesnica, fara sa ne ceara nimic in schimb, dupa cum, tot in dar – nu pentru meritele noastre — ne va duce in Imparatia cerurilor.
A sluji Domnului atrage dupa sine răsplata, fiindca slujindu-I, Il aflam pe Dumnezeu. Fie ca spusele acelui tata din Evanghelie, adresate fiului sau mai mare, sa ne dea de gandit mai mult decat i-a dat aceluia: “Fiule, tu-ntotdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt” (Luca 15, 31). Era o rasplata importanta. Ce putea fi mai important decât suprema fericire de a fi mereu cu Domnul?
Apostolul Pavel spune: “Domnul da celor ce Il cauta”. Da, Domnul Se dă pe Sine celor ce Il afla. “Rasplata Lui si-o are in El”, fiindca El este suprema noastra rasplata.
Încredinţează-te lui Dumnezeu Care Se îngrijeşte de făpturile Sale. Nici măcar o frunză nu cade din copac fără voia Sa cea dumnezeiască. Cu atât mai mult omul, fiul Său după har, creştinul, va fi oare în afara purtării Sale de grijă? Nu, dar diavolul care îţi cunoaşte neputinţa, te ispiteşte pentru a te chinui.
Când avem ca temelie nădejdea în Dumnezeu, atunci suntem întemeiaţi pe piatră şi chiar dacă vor sufla vânturile şi vor cădea ploi, nu ne vor doborî. Dar când ne întemeiem pe nădejdea în strădaniile noastre, temelia noastră se află pe nisip şi atunci uşor vom cădea.
Nu te întrista, toate vor trece. Aşa este încrustată calea celor care se mântuiesc, plină de chinuri şi întristări.
De ce te laşi biruit de întristare şi umbli posomorât? Este nevoie să înfrunţi duhul întristării cu puţină mângâiere, ca să biruieşti stările de deznădejde aduse de cel viclean. Dacă vei asculta de toate cele aduse de duhul cel viclean al întristării, niciodată nu vei vedea bucuria izvorâtă din nădejde. Zâmbește, fii fericit, Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!
Toate cele care s-au scris în Sfintele Scripturi, spre a noastră povăţuire s-au scris, pentru ca prin ele să-l înfruntăm pe cel care ne înşală pe noi, pe balaurul cel pierzător.
Şi văzând Părintele Cel Preamilostiv pe fiul cel desfrânat venind, a alergat în grabă şi îmbrăţişându-l l-a sărutat, nescârbindu-Se nici de întinarea lui, nici de starea sa cea jalnică, cea lăuntrică şi cea exterioară. Cine poate descrie sentimentele părinteşti atunci când a îmbrăţişat pe iubitul Său fiu, pe care îl credea mort şi pierdut, care însă era viu şi întors la pocăinţă? Faptele au arătat că i-a dăruit vrednicia si moştenirea fiască de mai înainte.
Către cine spunea acestea gură, gura cea dumnezeiască a Domnului? Oare nu spre a noastră mângâiere? Pentru că atunci când ne învăluie furtuna deznădejdii să legăm corabia sufletului nostru de ancora mântuitoare a nădejdii, a dragostei şi a milostivirii Părintelui nostru ceresc.
Domnul a întemeiat Biserica Sa pe pământ, ca pe o Mireasă a Sa, pentru a mijloci pentru fiii Săi. Ne-a lăsat marea Taină a Sfintei Euharistii, pentru ne curăţa şi a ne uni cu Dumnezeu. Dacă sângele viţeilor şi al ţapilor îi curăţa în Vechiul Testament pe cei care păcătuiau, cu atât mai mult Sângele lui Hristos ne va curaţi de tot păcatul.
Diavolul, cel care din ură si invidie nu se bucură să-l vadă pe om bucurându-se duhovniceşte, crescând duhovnicește, face tot ce poate ca să-i pricinuiască amărăciune; aceasta este bucuria şi câştigul său. Noi însă, cu mijloacele duhovniceşti pe care le avem, să ne străduim să ne facem curaj, împotrivindu-ne feluritelor sale mestesugiri, că multe și viclene sunt mijloacele lui satan.
Oare, cine şi-a pus nădejdea în Dumnezeu şi a fost ruşinat? Şi, oare cine a deznădăjduit şi s-a mântuit? Să stiți frații mei că de omul care nădăjduieşte, diavolul se teme, fiindcă ştie din experienţă cât de milostiv este Dumnezeul nostru. Dacă copilul care nădăjduieşte în tatăl său niciodată nu se va înşela în aşteptarea sa, oare nu cu atât mai mult cel care nădăjduieşte în Părintele părinţilor, a Cărui dragoste nu se aseamănă cu nici o altă dragoste şi este departe precum cerul de adânc. Dacă cineva va cădea de mii de ori în păcate de moarte, dar se sileşte pe cât poate să se pocăiască, de vreme ce nădăjduieşte, niciodată nu va fi ruşinat. Nu uitați Iisus Hristos a cazut de trei ori pe drumul patimii Sale, dar s-a ridicat și a mers să sâvășească mântuirea noastră, și-a aratat vurnerabilitatea ca un om ca să ne învețe și pe noi că pe drumul încercarilor noastre trebuie să ne ridicăm.
Pentru cine a pătimit Hristos? Oare nu pentru sufletele noastre rănite de balaur?
“Şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia“.
Nădăjduieşte şi tu, suflete smerit, în milostivirea cea bogată a Părintelui nostru ceresc, Care niciodată nu a lepădat pe cineva, niciodată nu S-a scârbit de cineva. Pe toţi îi primeşte, căci nicidecum nu s-a umplut locul milostivirii Sale. Şi pe primul îl miluieşte, dar nici pe ultimul nu-l leapădă, ci pe toţi deopotrivă îi primeşte din multa Sa bunătate.
Cu cât este mai păcătos cel care se pocăieşte, cu atât mai multă cinste va primi datorită milostivirii lui Dumnezeu.
„Slavă milostivirii Tale, slavă iconomiei Tale, Unule Iubitorule de oameni”.
Oare, de ce te mâhneşti şi te întristezi peste măsură pentru diferitele întâmplări? Noi nu suntem în afara Proniei Dumnezeieşti, astfel încât să fim conduşi de către soartă. Prin urmare, tot ce ni se întâmplă este în ştiinţa lui Dumnezeu, aşa că nu ni se întâmplă nimic mai presus de puterile noastre.
Dragii mei, să fie zdrobiţi de întristare cei care nu cred în dumnezeiasca Pronie. Noi însă care credem în atotprezenţa lui Dumnezeu şi că nici o creatură nu este lipsită de pronia Sa, nu suntem îndreptăţiţi atunci când ne mâhnim peste măsură, fiindcă atunci arătăm în faptă că suntem lipsiţi de credinţă si luminare.
„Fericit bărbatul care nădăjduieşte în Dumnezeu, căci ca un leu îndrăzneşte“.
Dacă Dumnezeu este Cel care îngăduie, facă-se, Doamne, voia Ta!
“Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?“.
Sfaturile Domnului cine poate să le cunoască?
„De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia Cerurilor”, adică se referă la credinţă şi nerăutate.
Să răbdăm toate, pentru ca pe Dumnezeu să-L dobândim. Când pe cele rele le vom suferi, îndată bunătăţile viitoare ne vor fi pregătite. Când ne vom lipsi de bucuria acestei lumi, atunci fără îndoială vom învistieri bucuria lui Dumnezeu în sufletele noastre nemuritoare. De bunul de care ne vom lipsi aici, este cu neputinţă să nu ne desfătăm într-o răsplată viitoare.
Să dăm puţin aici pe pământ, ca să luăm cu dobândă din banca nevăzută a lui Dumnezeu, cea plină de darurile Sale. Să aruncăm prin faptele și credința noastră seminţele virtuţilor și darurilor primite de la Dumnezeu pentru ca să înflorească flori mult mirositoare în cununa slavei celei veşnice ce va încununa capetele noastre.
Nu trebuie să ni se pară ciudat că suntem războiţi de patimi şi boli, ci să rugăm pe Dumnezeu să ne dea pocăinţă, acest balsam pentru rănile cele sufleteşti şi trupeşti.
Răbdarea este diamantul care îl împodobeşte pe creştin si netedă face calea mântuirii noastre.
Când cazi, ridică-te şi când păcătuieşti, pocăieşte-te! Numai să nu intre otrava deznădejdii în sufletul tău, ci priveşte marele ocean al milostivirii lui Dumnezeu. Oricâte ar păcătui cineva, toate se pierd în nemărginirea bunătăţii lui Dumnezeu.
Mulţumeşte din tot sufletul lui Dumnezeu, care te iubeşte, precum văd, foarte mult. Căci dacă nu te-ar iubi, nu ai fi cum eşti acum. Tu crezi că eşti pierdut, dar eu văd că eşti foarte bine sufleteşte. Numai să nu deznădăjduieşti, să nu-ţi pierzi nădejdea, căci cel ce nădăjduieşte nu va fi ruşinat.
Chiar şi adânc de păcate de-l va acoperi pe om, dacă se pocăieşte şi nădăjduieşte, diavolul se va teme de el, fiindcă inima părintească a Părintelui Ceresc se înmoaie la cuvântul „am păcătuit” al fiului Său risipitor şi aleargă primul, îl îmbrăţişează şi îl sărută, după care junghie viţelul cel îngrăşat, căci mort a fost fiul Său si a înviat.
Deznădejdea păcătosului este cu desăvârşire neîndreptăţită. Poate, oare, o mână de nisip să acopere oceanul?
Niciodată să nu-ţi pierzi nădejdea mântuirii, ci să strigi către Dumnezeu şi să plângi. Dumnezeu niciodată nu trece cu vederea un suflet care vrea să se mântuiască şi să se pocăiască, oricât de mult s-ar răni în luptă.
Dumnezeu cunoaşte cât de slabă este firea noastră. De unde va găsi lutul puterea de a ţine presiunea apei, dacă Dumnezeu nu-l va arde cu Harul Sfântului Duh? Cunoaşte foarte bine, că de îndată ce ne lasă, cădem şi ne pierdem. Pentru aceasta nu lasă ca să fim ispitiţi atât cât vrea diavolul. Dacă ne-ar fi lăsat, pe toţi ne-ar fi aruncat în iad, dar Bunul Dumnezeu îl împiedică şi-l lasă atât cât poate răbda fiecare suflet.
Oricât de răniţi am fi în luptă, să nu ne pierdem curajul, ci să ne îngrijim de rănile noastre şi să continuăm lupta, iar Dumnezeu văzând osteneala noastră şi mica noastră dorinţă de a ne mântui, ne va da biruinţa.
Mare rău este a-şi pierde luptătorul curajul în luptă, fiindcă vrăjmaşul se năpusteşte îndată cu furie pentru a-l birui. De aceea, iubite credincios, să dai curaj sufletului tău şi să nădăjduieşti. Să spui: „Mai bine să mor în luptă pentru slava lui Dumnezeu, decât să-L întristez prin părăsirea luptei împotriva diavolului”.
“Binecuvanteaza suflete al meu pe Domnul si toate cele dinlauntrul meu numele cel sfant al Lui”.
Vezi cât de mult ne iubeste Domnul? Vezi cât suntem de fericiti noi, nevrednicii, pentru toate câte ne daruieste bunatatea Lui in fiecare zi? Dar inca ne asteapta ceasul acela al secerisului adevarat, al clipei aceieia fericite când vom lasa cele de aici si vom pleca in cealalta patrie a noastra, cea intru totul adevarata, viata cea fericita, bucuria cea sigura, pentru a primi fiecare partea pe care ne-o daruieste Preadulcele Iisus Cel preadarnic.
O, bucurie! O, multumire! O, iubire a Parintelui ceresc! Sa ne curateasca de toate necuratiile, sa ne cinsteasca, sa ne imbogateasca, daruindu-ne bogatiile sale!
Acolo, nu mai exista cel ce nedreptateste, cel preaviclean, cel mincinos, cel trădator și asupritor, cel mândru și viclean, cel care si-a dorit să fie dumnezeu; a disparut ravnirea si invidia. Acolo nu mai sunt patimi. Cei cu patimi au ramas la poarta. Prapastie mare este de o parte si de alta.
Dar, o, iubire preadulce a lui Hristos, ce lucru bun ai vazut la noi si ne-ai condus pe calea Ta cea dumnezeiasca! Bucura-te deci si veseleste-te, multumeste si da slava lui Dumnezeu, caci iata, se apropie ceasul. A sosit clipa ca peste putin să auzim glasul acela binecuvantat: “Veniti la Mine”. Numai ce se vor inchide ochii aceștia simtitori, se vor deschide ochii tainici ai sufletului; si ca din somn ne vom trezi in viata cealalta. Atunci vei vedea parinti, frati, rude, oameni dragi ție. Atunci vei vedea ingeri, sfinti si pe Maica cea preafericita a tuturor, pe Preacurata Fecioara si Maica a lui Dumnezeu, pe care toti o strigam in fiecare clipa si careia, dupa Dumnezeu, ii datoram toate. Cu cine sa vorbim mai intai, cine ne va imbratisa, pe cine vom saruta mai intai – toate preacurate, toate preafrumoase, toate sfinte! Oare cine, deci, asteptand toate acestea, nu va rabda orice necaz al vietii de aici?
Asadar, priveste in urma viata ta, cerceteaza cu amanuntul cum ai petrecut-o. Adu-ti aminte de binefacerile nemarginite ale Mantuitorului nostru Iisus Hristos si ale Preadulcei Sale Maici. Indura cu rabdare ispitele ce au sa mai vina.
Totdeauna Dumnezeu ajuta, totdeauna ajunge la timp, dar vrea de la noi rabdare. El aude de indata ce noi strigam, dar nu dupa cum crezi tu.
Tu crezi, oare, ca glasul tau nu a ajuns numaidecat la sfinti, la Maica Domnului, la Hristos? Dar, înainte chiar de a striga tu, sfintii s-au si repezit sa-ti ajute, cunoscand ca ii vei chema in ajutor si vei cere apararea lor cea de la Dumnezeu. Tu insa, nevazand dincolo de cele ce se vad si necunoscand ca Dumnezeu conduce lumea, vrei ca cererea ta sa se implineasca de indata, ca fulgerul. Nu este asa. Domnul cere de la tine rabdare. Vrea ca tu sa arati credinta ta. Nu este suficienta rugaciunea pe care o spune cineva ca un papagal. Trebuie ca iubirea sa fie împreuna lucratoare la cele pe care le contine rugaciunea - și apoi trebuie sa inveti sa astepti -. Iata ca s-a implinit deja ceea ce ieri si alaltaieri ai dorit. Dar tu, creștine, ai fost pagubit, pentru ca nu ai avut rabdare sa astepti. Ai fi câstigat si pe unele si pe celelalte, atât pe cele trecatoare cât si pe cele ceresti.
Acum, când te mânii, te mahnesti si te necajesti, gandind ca Tatal ceresc intarzie sa-ti raspunda, eu iti spun ca aceasta se va implini asa cum doresti – se va implini neaparat – dar este nevoie de rugaciune din tot sufletul si de asteptare. Si cand tu vei inceta sa-ti mai amintesti de ceea ce ai cerut, atunci iți va veni împlinirea, ca dar al rabdarii si al asteptarii tale.
Când, rugandu-te si cerand de la Dumnezeu ceva, ajungi la deznadejde, atunci este aproape de tine implinirea cererii. Hristos vrea sa vindece vreo patima ascunsa din tine, de aceea amana implinirea cererii. Daca primesti mai repede decat te astepti tu, patima ta va rămâne nevindecata. Daca astepti, primesti si ceea ce ai cerut si vindecarea patimii. Si atunci te vei bucura cu bucurie mare si vei multumi cu caldura lui Dumnezeu, care pe toate le zideste cu intelepciune si le face spre folosul nostru.
Nu ai nici un folos, deci, daca te mâhnesti, daca te superi, daca spui cuvinte grele. Trebuie sa-ti inchizi gura. Nimeni sa nu inleleaga ce ai tu. Sa iasa abur pe ochi, nu pe nas. Sa nu oftezi, pentru a te usura, zice-se, ci sa te linistesti. Prin asteptare si indelunga-rabdare vei arde pe diavol.
Domnul, este Cel ce pierde pe toti cei care rostesc minciuni și înselatorii, care nu spun adevaru, pentrucă Dumnezeu este Adevărul. Atat de mari si grele vor fi ispitele încat crezi ca de durere o sa-ți iasa sufletul precum fumul pe horn. Si totusi, dupa ce trece incercarea, vine atata mangaiere, ca si cand ai fi in rai, fara trup. Crestine, credincios și smerit să știi: Te iubeste Hristos, te iubeste Maica Domnului, te lauda Sfintii, Ingerii se minuneaza de tine.
Vezi câte bunatati aduc ispitele si necazurile? Daca vrei sa vezi, sa gusti si tu iubirea lui Hristos, îndura ceea ce vine asupra ta. Nu in ceea ce-ti place tie, ci in ceea ce vrea Domnul sa te incerce. Nimic din ceea ce facem noi de buna voie nu este atat de folositor cât este ceea ce ne trimite Domnul fara încuviintarea noastra. Dumnezeu vrea ca vrajmasul diavol să lupte pe om, o lupta crâncena, os peste os, sânge peste sânge. Atât încât sa se topeasca precum ceara la fata focului.
Atunci când încercarea va trece, te vei umple de bucurie. Vei fi coplesit de jur imprejur de lumina stralucitoare si vei vedea taine pe care limba nu este cu putinta a le grai. Atunci vei dori cu sete sa vina iarasi ispitele, pentru ca ai cunoscut cât folos aduc.
Aceasta este calea adevarata, si mulți pot da marturie de adevar din propria lor experienta.
Indrazneste, deci, si întareste-te in Hristos Domnul, indurand tot ceea ce vine asupra ta, primind, impreuna cu durerea, pacea si harul lui Dumnezeu.
Pastreaza-ti sufletelul cu tarie, gândind ca schiopii si leprosii nu pătrund la aceste bunuri pe care le ai tu. De aceea ne lasa ispitele Domnul, ca sa ne curatim de toate prejudecatile. Acestea sunt sapunul si lespedea pe care lovindu-ne intruna, ne albeste. Si hainele care sunt tari rezista si sunt de folos Mirelui. Cele care nu rezista loviturilor pe lespede se sfasie si sunt aruncate la cele nefolositoare.
De aceea este nevoie sa ne silim putin aici, pentru ca se apropie ceasul. Vezi, deci, bunatatea cea multa a Domnului nostru? Vezi ca lucreaza si cu minuni, atunci cand grija Sa dumnezeiasca socoteste de cuviinta?
Omul se insala de multe ori din nestiinta sau pentru ca este atras de altii. Dar daca are sufletul deschis si bunavointa, nu-l lasa Domnul, ci in multe feluri il poate aduce la lumina. Acest lucru îl face sa devină tarana, cenusa, vierme al pamantului.
Mare cu adevarat este mila Domnului. Are dreptate Psalmistul cand spune: “Nu dupa faradelegile noastre ne-ai facut, Doamne, nici dupa pacatele noastre ne-ai rasplatit noua”.
De ce sa nu multumim lui Dumnezeu? De ce sa cartim? Si totusi, harul Domnului Hristos si al Preasfintei noastre Maici toate le topeste. Ai rabdare. Imparateasa si Maica lui Dumnezeu si Stapana tuturor nu ne lasa. Ea se roaga pentru noi“.
„Din bube, mucegaiuri si noroi/ Iscat-am frumuseti si chipuri noi”, spune Arghezi.
Acesta este Dumnezeul nostru: El Se pogoara in mizeria cea mai adanca a firii umane ca sa scoata de acolo diamantul cel de mult pret, margaritarul care nu se cuvine a fi dat porcilor în care sălșuiește satan. Am fost de curând la o fabrică de diamante. Stii câtă zgură și balast se scurmă pentru a descoprii diamantul prețios. Tone. Sufletul care se pocaiește devine un diamant, rugaciunea, rabdarea, smerenia, credința îl șfefuiește ca să devină cea mai de preț comoară, singura care merge la Dumnezeu.
Iisus nu Se rusineaza sa stea la masa cu vamesii si pacatosii, nu este atat de mult interesat de chipul pe care il are in ochii oamenilor când sta de vorba cu cei pe care oamenii ii alunga, îi scot din sfera importantei in viata civila, îi mazilesc, îi condamă. Dumnezeu merge acolo ca sa scoata un suflet, un diamant. De ce? Pentru ca Dumnezeu stie ca in lumea aceasta nimic nu este mai scump decat un suflet de om. Ca El a spus: „Ce-ti foloseste tie, omule, daca lumea intreaga o vei castiga, si daca iti pierzi sufletul …?”
Si zic parintii ca in aceste cuvinte Dumnezeu a pus in doua balante doua lucruri: intr-un taler al balantei a pus un suflet, un singur suflet de om, si in celalalt taler al balantei a pus intreaga lume cu tot ce este ea, cu tot ce are in ea ca frumusete. Si a zis Dumnezeu ca mai mult valoreaza, „si-n ochii Mei – spune Dumnezeu – mai pretios este acest singur suflet de om”. Si pentru acest suflet de om Dumnezeu face orice in lumea aceasta, doar-doar l-ar castiga.
Si mai stie Dumnezeu un lucru. Stie ca atunci cand un om cu toata fiinta lui s-a avântat in pacat, s-a afundat in pacat, a gustat pacatul cu tot mustul lui cel necurat, spurcat, josnic si decazut, stie ca un astfel de om are o energie extraordinara care, daca la un moment dat face o intoarcere de 180 de grade, aceeasi ravna pe care a avut-o cand a lucrat pacatul, aceeasi pofta pe care a avut-o cand a trait departe de Dumnezeu si si-a satisfacut numai poftele lui cele trupesti, cu aceeasi ravna Ii va sluji Lui, lui Dumnezeu.
Lucrul acesta ne da noua o foarte mare nadejde, ca sa nu deznadajduim, indiferent cat de jos am fi, si sa nu deznadajduim indiferent de cum il vedem pe cel din jurul nostru de care ne pare rau – fie ca e sot, fie ca e sotie, fie ca e copil, fie ca e cineva drag al nostrum – fie cel strain nouă. Putere are Dumnezeu sa scoata din bube, din mucegaiuri si din noroi si din mal, diamantul, margaritarul cel de mare pret care este ascuns acolo, in adancul cel de taina al inimii.
Si mai e un lucru de aici. Daca oamenii, cu toata puterea fiintei lor, se avanta in pacat, cu aceeasi putere apoi lucreaza spre slava lui Dumnezeu si se angajeaza cu o fervoare a credintei, a evlaviei in a sluji lui Dumnezeu.
Exista si pericolul ca aceia care sunt, asa cum spune cartea Apocalipsei, caldicei, sa nu fie nici asa si nici asa. Ca zice cartea Apocalipsei – Dumnezeu adica – adresandu-se crestinilor dintr-o localitate numita Laodiceea, zice: „pentru ca nu esti nici fierbinte, nici rece, te voi arunca din gura Mea”.
Lui Dumnezeu nu-I plac oamenii care sunt asa, caldicei – stiti cum: „sa nu ne stricam nici cu Dumnezeu, sa nu lasam nici cele care tin de placerile noastre, de „neputintele” noastre, vrem sa fim si cu stanga si cu dreapta, vrem sa fim si cu Dumnezeu si cu cel rau”. Lui Dumnezeu nu Ii plac lucrurile acestea. Dumnezeu vrea sa spunem celui alb, ca este alb, si la ce este negru, ca este negru.
Unui lucru care nu este dupa voia lui Dumnezeu sa ii spunem pe nume, adica este pacat, este faradelege, nu este dupa voia lui Dumnezeu, si ceea ce este frumos, bineplacut lui Dumnezeu, sa il lucram in viata noastra ca fiind bineplacut Lui.
Mare atentie la lucrul acesta! Ca nu putini dintre noi ne situam in categoria aceasta, a oamenilor carora noua ni se pare ca suntem chipurile pe calea de mijloc – mai zic unii. Adica nici sa facem excese prea mari in virtute sau in asceza sau in rugaciune; asa, sa fim „de mijloc”. Dar nu intotdeauna calea de mijloc este cale „de mijloc”, ci uneori se confunda, din pacate, cu aceasta stare de caldicie, aceasta cale de „asa si asa, ei merge si asa!”.
Din viata Sfintei Maria Egipteanca nu invatam lucrul acesta, ci invatam ca atunci cand Dumnezeu ne cheama la Dansul, indiferent cum a fost viata noastra inainte, cand Dumnezeu ne cheama si noi cu toata inima vrem sa Ii slujim Lui, sa ne angajam cu toata puterea noastra, desi neputinte, scapari si caderi vor mai fi. Dar aceste neputinte si aceste scaderi sa nu le justificam si sa spunem: „Nu-i nimic!” sau „Ei, lasa ca merge si asta!”. Aici e baiul, aici e buba, cand ne justificam caderile – ca ele oricum vor fi, ca firea este patimasa, neputincioasa si supusa pacatului, dar niciodata sa nu ne justificam si sa spunem ca „nu e chiar atat de grav!”.
Si din viata Sfintei Maria Egipteanca, se știe ca 47 de ani a trait Sfanta Maria Egipteanca singura, in pustie, in viata de pocainta. Sa nu credeti insa ca aceasta viata a fost una in care numai ingerii lui Dumnezeu erau in jurul ei, se ruga cu ingerii si toata viata ei era o bucurie si o desfatare desavarsita. Ne spune viata ei ca in perioada imediat urmatoare dupa intoarcerea de la pacat, nu 1 an, nu 3, nu 5, nu 10, ci 17 ani din cei 47 ea inca s-a luptat la sânge cu pacatele ei. Adica, de aici ce invatam? Ca pacatul, mai ales atunci cand este lucrat des, cand este lucrat constant, cand este lucrat cu o anumita periodicitate, se intipareste in firea omeneasca si nu iese atat de usor.
Iertarea se da, Dumnezeu sterge pacatul, dar urma pacatului din noi are nevoie de timp pentru a se sterge.
O rana la un moment dat poate este oblojita, poate este aseptizata, este in afara oricarui pericol sa zicem, dar nu se prinde atat de usor, e nevoie de timp si cicatricea pana la urma tot ramane. Si pe zona aceea, in perioada imediat urmatoare, dupa o taietura mai mare sa spunem, zona aceea este foarte firava, nu putem oricum sa turnam apa fierbinte ca si cum am pune pe o mana, pe o palma, pe o piele obisnuita. E nevoie de timp sa se vindece.
Asa este si cu viata sufletului. Dupa ce noi hotaram sa Ii inchinam viata lui Dumnezeu, sa nu ne asteptam ca in ziua imediat urmatoare sa nu mai simtim nimic in trupul nostru, in sufletul nostru din partea celui rau. Nu! De ce lucrul acesta se intampla? Pentru ca noi, prin pacat, am dat drepturi vrajmasului, si el nu pleaca cu una cu doua, el a dobandit acolo drepturi, are portite prin care poate sa intre si va intra atata timp cat noi ii vom da mai departe naz. Dar daca, concomitent cu lupta aceasta din partea celui rau – si care lupta se poate lasa uneori chiar si cu caderi, cu recidive, – concomitent cu aceasta noi lucram pocainta, cerem iertare de la Dumnezeu, ne spovedim, ne rugam pentru iertare si ne impartasim…
Cum spunea Cuviosul Paisie Aghioritul: „Aghiuta isi face lucrarea lui, e treaba lui, e planul lui de activitate, dar noi ni-l facem si noi pe al nostru!” si pana la urma acesta al nostru va castiga pentru ca cu noi este Dumnezeu acum! „Cu noi este Dumnezeu, intelegeti neamuri si va plecati – si voi demonilor plecati-va – caci cu noi este Dumnezeu!” Ca in lupta noastra cu pacatul noi nu ne luptam pana la sange, dar daca luam hotararea sa ne luptam pana la sange, chiar daca un timp inca mai suntem sub influenta celui rau, inca mai simtim pacatul – uneori cu mintea, alteori si cu fapta, si cu cuvantul – dar lucrarea noastra este o lucrare de vindecare si Dumnezeu priveste spre aceasta si in timp, in timp, cu rabdare, cu rabdare, aduce si vindecare sufletului nostru.
Asa e in viata duhovniceasca. Ce-i nemuncit, ce-i netrudit, e nepretuit. De aceea Dumnezeu ne lasa sa ne luptam cu puterile noastre impotriva celui rau. Ca noi sa vedem ca in lupta cu pacatul Dumnezeu este alaturi de noi si biruinta sa fie a noastra impreuna cu a lui Dumnezeu. Si asa Dumnezeu, intr-un fel, intre ghilimele sa spunem, „ii va inchide gura demonului” pentru ca ii va spune:
Iesirea lui din pacat s-a facut cu harul Meu, dar si prin lucrarea lui, atat cat a putut el. Tu ai vrut sa il tragi de partea ta, Eu l-am tras de partea Mea, dar pana la urma alegerea a fost a lui.
Dar in acelasi timp sa avem credinta ca Acest Dumnezeu vrea ca sa ne dea darurile Sale, ca Acestui Dumnezeu nu Ii place starea in care suntem, si daca noi ne intoarcem catre El un pas, El face catre noi 99.
Vechiului Testament, cartea proorocului Iezechel, spune „Care nu vrea moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu”, ne zice cuvantul Domnului: „Daca cel rau se intoarce de la nelegiuirile sale pe care le-a facut si pazeste toate legile Mele si face ceea e bun si e drept, el va trai si nu va muri. Nu se vor pomeni deloc nelegiuirile pe care el le va fi facut, ci va trai pentru dreptatea ce a facut-o. Oare voiesc Eu moartea pacatosului, zice Domnul Dumnezeu, si nu mai degraba sa se intoarca de la caile sale cele rele si sa fie viu? De aceea va voi judeca pe voi, casa lui Israel, pe fiecare dupa caile sale, zice Domnul Dumnezeu, pocaiti-va si va intoarceti de la toate nelegiuirile voastre, lepadati de la voi toate pacatele voastre cu care ati gresit si va faceti o inima noua si un duh nou. De ce sa muriti voi, casa lui Israel?”
Noi suntem casa lui Israel. „Caci Eu, zice din nou Domnul, nu voiesc moartea pacatosului, intoarceti-va, deci, si traiti!”
Ce e credinţa în viaţa veșnică? Credinţa este dragoste, este o condiţie a enipostazierii, când putem vedea dincolo de moarte. Credinţa vede dincolo de moarte. Mulţi socotesc că e o închipuire, dar noi credem în nevăzut, şi celor ce cred li se pot întâmpla minuni. Dumnezeu poate răspunde credinţei. Credinţa este dragoste. Dumnezeu răspunde dragostei pentru că El este Dragoste. Dragoste pentru Dumnezeu, Carele Dragoste este. Credinţa, nădejdea şi dragostea.
Trăind în credinţă, dobândim nădejde. Începem să vedem acest Dumnezeu nevăzut. Începi să te porţi potrivit cu credinţa ta şi cu ceea ce te-a făcut să ai credinţă. Încet, au loc una-două „coincidenţe”, şi ceva s-a petrecut: începi să înţelegi că acest Dumnezeu, Care “nu există”, lucrează ca şi cum ar fi; credinţa creşte, şi de acum începem să avem nădejde.
Ce este nădejdea? Poate nu voi muri; poate Dumnezeu mă iubeşte chiar dacă-s păcătos. Şi, în această nădejde, nevoinţa noastră înspre Dumnezeu devine mai puternică, pentru că acum nădăjduim. Am văzut că credinţa poate transcende moartea; acum nu numai că simţim ceva pentru că avem nădejde, putem alerga mai iute, nu mai ducem nici o povară. Nădejdea ne-a dus undeva. Acest „undeva” este dragostea, şi dragostea este desăvârşirea.
Călătoria vieţii noastre este un drum al lipsei, al neîmplinirii. Sântem încă pe acest drum, însă sfârşitul drumului, când ne-am maturizat, trebuie să fie când am dobândit de la Dumnezeu, din harul dumnezeiesc, îndeajuns din gustul dragostei, când ne naştem din nou în cealaltă viaţă, care nu-i atât de „altceva” pe cât am crede, fiindcă nu avem cercare. Însă cei ce au cercare îşi dau seama că nu e „altceva”, e Dumnezeu. Trebuie să fim în Dumnezeu. Trebuie însă să intrăm în Dumnezeu încă din viaţa asta. Întregul înţeles al vieţii noastre e să aflăm calea către acea călătorie, drumul spre vecĭnicíe, să ne pocăim, să scăpăm de moarte, de această minciună, o naştere care nu naşte niciodată, o existenţă care nu există.
Ăsta-i scopul vieţii noastre: să scăpăm de minciuna aceasta, când ne naştem din nou. De ce nu există moarte pentru cel ce trece la cealaltă viaţă? E nevoie să ajungem acolo ca să simţim locul ăsta diferit şi să părăsim lumea asta, în care iubim oameni – şi e anevoie să părăsim oamenii pe care-i iubim, dar e doar vremelnic, îi vom vedea din nou.
Sunt trei perioade în viaţa omului – timpul din lăuntrul pântecelui mamei, timpul pe care-l petrecem acum şi vesnicia. În pântecele mamei, celulele cresc până se maturizează şi pot veni pe lumea asta. Viaţa noastră încă nu-i viaţă, e un soi de „răstimp de gestaţie”, până ce ne naştem din nou în lumea cealaltă.
Maica noastră duhovnicească este Biserica. Sântem în pântecele Bisericii, dar nu ştim care-i adevărata lume, ca un făt ce nu ştie că-i în pântecele mamei până ce se naşte. Creşterea noastră în acest pântece se face cu poruncile lui Dumnezeu; adăugăm celule duhovniceşti la duhurile noastre; când ne naştem din nou, vom ieşi din trupul acesta, care se va duce în pământ, dar sufletul va trăi. Sufletul e un trup duhovnicesc. Până ne vom dobândi din nou trupurile şi vom trăi întreg, vom avea trupul acesta duhovnicesc, o condiţie în care putem trăi în lumea asta.
Şi care-i condiţia? Dragostea. Ea le cuprinde pe toate – văz, auz, totul pentru lumea asta. Venim aşadar în lumea asta, mediul nostru din pântece era apa, venim la aer, care-i ca un lichid, dar mai uşor, respirăm aer, am trecut de la apă la aer, de la întunericul pântecelui matern la lumină. Vedeţi, există o logică.
Aşa că vă rog pe toți să nădăjduiţi şi eu nădăjduiesc pentru voi în puterea rugăciunii. Şi ne vom continua drumul, poate ne vom despărţi, nu ştim când se va duce următorul, la somnul cel de veci. Moartea e tragică, dar nu are în ea tragedie. Dumnezeu e atotputernic şi ăsta-i lucrul delicat în ce-L priveşte. Acum dând Slavă lui Dumnezeu mă rog să vă ajute pe toţi în necazurile voastre şi să vă bucure, şi nădăjduim să fim împreună toţi acolo, la poarta Raiului, să trăim viaţa cea vșnică. Amin! (postat pe fb de ioan monahul)