Eroii din Primul Razboi Mondial și Biserica Sfintilor Arhangheli Mihail și Gavriil- Dascalu
Dascalu.Ne pregatim pentru Praznicul Sfinții Arhanghelii Mihail si Gavriil de la Dascalu din 7 și 8 noiembrie 2020, vom sarbatori Hramul Bisericii alaturi de Parintele Cristian, așa cum am facut-o în 2019.
Sfârsitul lui septembtie 2019. Continuăm povestea primei întălniri cu Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Am ajuns în Dascalu. In centrul comnei coboram la Monumentul eroilor din Primul Război Privim monumentul, vedem și inscriptia Marasesti, Marasti, Oituz – Pe aici nu se trece. Citim și placa comemorativa cu numele celor 30 de eroi cazuti la datorie în Primul Razboi Mondial vrednici de pomenire pe str Victoriei 99, iar pe str Victoriei la nr 156 ajungem la periferie, acolo este și Biserica Sfinții Arhanhgeli Mihail și Gavril, (în fostul sat Varaștii de Sus), așa cum am aratat în materialul anterior, acum în comuna Dascalu, acolo langă cimitir este un alt monument al eroilor. Aici a fost linia de apararea capitalei în Primul Razboi Mondial.
Cimitirul Bisericii Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil are la sosea un monument dedicat eroilor morti în luptele pentru aparaea Bucurestiului în Primul Razboi Mondial. Chiar în fata cimitirului, spun vechii săteni care au aflat de la moșii lor, au fost tranșeiele care faceau parte dintr-o primă linie de fortificații menite să apere capitala, eroi români morți, unii, chiar necunoscuți, sunt și la cimitirul de lânga tranșeie: Nu plânge Maică Românie,Că am să mor neîmpărtășit! Un glonț pornit spre pieptul tău.Cu pieptul meu eu l-am oprit... ne vin în minte versurile unei poezii scrise la comemorarea lor.
Cred ca printre primele, daca nu primul lucru pe care parintele Cristian l-a facut când a devenit paroh a fost să se ocupe de reamenajarea cimitirului, reamenajarea mormintelor, a crucilor, a gropii de gunoi, a refacut aleile, s-a refacut gardul cimitirului, pentru că grija pentru cei morti și pentru eroii neamului, este veriga principal care ne leagă de trecut și a facut posibila continuitatea neamului și pastatrarea conștiintei de țară și popor, iar cu ocazia pomenirii morților, sau de ziua eroilor, enoriașii au mers la monumentul de lânga cimitir în procesiune pentru slujba de cinstirea și pomenirea mortilor. Ne oprim și cu gând pios spunem: Veșnică pomenire, veșnica lor pomenire !
Să rememoram căteva din evenimentele de atunci.În vara anului 1914, întreaga Europă a fost cuprinsă de flăcările războiului. Asasinarea la Sarajevo a prințului moștenitor al tronului Imperiului Austro-Ungar, Franz Ferdinand, și a soției sale Sofia, a condus la o serie de declarații de război prin care marile puteri europene, grupate în două blocuri militare, Antanta (Franța, Anglia și Rusia) și Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria), s-au înscris în logica unui conflict de mari proporții, așa cum omenirea nu mai cunoscuse până atunci. Acest context a pus statul român în situația de a opta pentru alăturarea la o alianță sau la alta. Inițial, în 1883, de teama Rusiei, un mare imperiu și un stat cu o politică potențial ostilă la adresa României, dar în baza afinităților filogermane ale regelui Carol I, statul român a încheiat o alianță secretă cu Puterile Centrale. În plus, ideea unirii cu Transilvania, deși considerată imposibilă în epocă, era foarte vehiculată în cercurile intelectuale ale vechiului regat.
Clasa politică românească avea atunci trei opțiuni:să se alăture Germaniei și Austro-Ungariei, cu toate că Tratatul de Alianță stipula faptul că ajutorul militar se acorda în caz de agresiune asupra acestor state, pe când situația era inversă (Austro-Ungaria declarase război Serbiei și o atacase, iar Germania își dăduse acordul din acest punct de vedere); să rămână neutră; să se situeze de partea Antantei.În ciuda presiunilor străzii și a opiniei publice, care considera că țara trebuia să se alăture Antantei, Consiliul de Coroană de la Sinaia din 3 august 1914 a decis ca România să rămână neutră. Deși neutralitatea însemna un moment de răgaz, în speranța că războiul se va încheia în câteva luni, statul a luat câteva măsuri pentru eventualitatea unei participări a României la marea conflagrație.
Moartea regelui Carol I la 10 octombrie 1914 avea să schimbe, la rândul ei, realitățile politice românești.Noul rege, Ferdinand I (1914-1927), avea să se alăture în cele din urmă taberei proantantiste și să devină, așa cum l-a numit publicația The Illustrated London News din 2 septembrie 1916, „cel mai mare anglofil din Estul Europei”. În această ecuație a contat foarte mult și personalitatea puternică a Reginei Maria, care s-a pronunțat în permanență pentru intrarea României în război de partea Antantei.
Cei doi ani de neutralitate au însemnat pregătirea armatei pentru o potențială implicare în conflict (au fost luate măsuri pentru instruirea și pregătirea soldaților și a ofițerilor, pentru producția internă de muniție, pentru achiziția de armament și tehnică militară din străinătate), negocieri intense cu Antanta și Puterile Centrale, precum și manifestări ale opiniei publice filoantantiste pentru ca România să intre în război pentru realizarea unirii cu Transilvania. Ocazia s-a ivit în vara anului 1916, când pe fundalul puternicei presiuni exercitate de germani pe frontul de vest, la Verdun, forțele Antantei i-au cerut României să li se alăture și să declanșeze o ofensivă asupra Austro-Ungariei. În viziunea aliaților, România avea un mare atu, și anume faptul că putea să mobilizeze o forță militară numeroasă (aproximativ 800 000 de oameni), iar germanii aveau să deplaseze de pe frontul de vest numeroase divizii pentru a contracara ofensiva română din Transilvania. Calculul liderilor militari și politici ai Antantei a fost că acest fapt va slăbi presiunea uriașă exercitată la Verdun asupra armatei franceze. Acest lucru s-a și întâmplat, pentru că germanii au fost nevoiți să deplaseze câteva divizii de pe frontul de vest spre cel de est, din Transilvania.
Analizând oportunitatea istorică și bazându-se pe promisiunile din cadrul tratativelor purtate cu reprezentanții Franței, Rusiei și Angliei, Consiliul de Coroană de la Cotroceni din 27 august 1916 a decis intrarea în război a României de partea Antantei. În seara zilei de 27 august, la Viena, reprezentantul României a înmânat declarația de război a României autorităților austro-ungare. Într-o atmosferă de mare entuziasm social, România avea să se angajeze într-un conflict cu implicații majore asupra istoriei sale.
Din păcate, situația înzestrării Armatei Române a fost un factor care avea să conteze mult în privința evenimentelor din 1916. Dezvoltarea economică insuficientă și lipsa industriei producătoare de mașini și utilaje, precum și starea precară a industriei de apărare au fost factori care aveau să se reflecte decisiv asupra a ceea ce avea să urmeze.
În noaptea de 27/28 august 1916, într-o atmosferă plină de entuziasm, primele trupe române au trecut Carpații, intrând în Transilvania. Începea astfel o primă etapă a ceea ce avea să fie campania militară din anul 1916. Din punct de vedere cronologic, înaintarea în Transilvania s-a desfășurat între 28 august și 3 octombrie 1916. Corpurile de armată conduse de generalii Constantin Prezan (Armata de Nord), Alexandru Averescu (Armata a II-a) și Ioan Culcer (Armata I) au pătruns relativ rapid pe o distanță de 100 de kilometri în interiorul Transilvaniei, ajungând până la Sibiu, fapt care a fost facilitat de superioritatea numerică pe care am avut-o inițial față de armata austro-ungară. Însă, acest avantaj avea să fie pierdut în scurt timp, raportul de forțe echilibrându-se, întrucât de pe frontul de vest au fost aduse trupe germane, iar Armata a 9-a a fost reorganizată în Transilvania și pusă sub conducerea generalului Erich von Falkenhayn, un experimentat și valoros comandant militar. Acestuia avea să i se alăture mareșalul August von Mackensen, unul dintre puținii comandanți germani care dețineau acest grad, obținut datorită victoriilor din anul 1915 asupra sârbilor și rușilor.
Deplasarea unor trupe cu o mare experiență în luptă, dar și superioritatea armamentului din dotare aveau să schimbe situația de facto și să determine intrarea într-o nouă etapă a războiului, în care Armata Română începe să-și apere cu îndârjire și cu mari sacrificii pozițiile câștigate.O primă luptă începe la Sibiu (26-29 septembrie), iar altele se desfășoară între Olt și Mureș (2-7 octombrie), precum și la Brașov (7-8 octombrie), unde are loc un episod de un dramatism aparte. În zona gării Bartolomeu, o companie a Regimentului 23 Infanterie Tecuci, alcătuită din aproximativ 200 de soldați, rezistă eroic asaltului german. Rămași fără muniție și înconjurați, soldații români au fost mitraliați. Dând dovadă de o cruzime ieșită din comun, germanii au imortalizat momentul, iar în spațiul Puterilor Centrale au circulat cărți poștale cu imaginile soldaților români căzuți eroic la datorie în acea bătălie.În primele șase zile ale lunii septembrie, în sudul țării are loc atacul bulgaro-german (bătălia de la Turtucaia), în care Armata a III-a, condusă de generalul Mihai Aslan, lipsită de sprijinul promis al armatei rusești, concentrată în zona Dobrogei, a fost înfrântă de inamici (28 000 de prizonieri și 7 000 de morți). Luptele continuă pentru apărarea Dobrogei, iar în intervalul 1-5 octombrie, la inițiativa generalului Alexandru Averescu, are loc Operațiunea de la Flămânda. Operațiunea fusese gândită cu scopul de a ridica moralul populației și al trupelor puternic afectate de șocul evenimentelor de la Turtucaia. Se prevedea trecerea Dunării în zona Flămânda (la 25 km de Giurgiu) de către Armata a III-a și, prin sincronizare cu armata din Dobrogea (româno-rusă), încercuirea armatei bulgare. Condițiile meteo nefavorabile, dar și atacurile aviației germane au făcut imposibilă această manevră, iar operațiunea a eșuat.
În luna octombrie, pe frontul românesc avea să sosească Misiunea Militară Franceză, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot. Misiunea avea în componență aproximativ 1 200 de ofițeri și specialiști, care au asistat, instruit și consiliat Armata Română. Rolul ei și al conducătorului său au devenit foarte importante în economia campaniei din anul 1917, când Armata Română a intrat într-un proces de refacere și reorganizare, iar apoi avea să reziste cu dârzenie în fața ofensivei germanilor din vara anului 1917. Misiuni militare similare au trimis și alte state aliate, cum ar fi Anglia și Italia.La sfârșitul lunii octombrie și în toată luna noiembrie 1916, operațiunile Armatei Române au un pronunțat caracter de apărare și retragere strategică. Au avut loc lupte grele la Predeal (Valea Prahovei, 27 octombrie – 25 noiembrie), Bran (Câmpulung, 6 octombrie – 29 noiembrie) și Oituz (11-27 octombrie și 10-15 noiembrie).
Generalului Eremia Grigorescu, comandantul Diviziei 15 Infanterie (ce avea să fie supranumită „Divizia de Fier”), i se datorează apărarea punctului Oituz. Astfel, inamicului nu i s-a permis să pătrundă în Moldova, fapt care ar fi condus la ocuparea acesteia, la pierderea războiului și la desființarea statului român.
Lupte grele s-au mai dat pe Valea Oltului (16 octombrie – 27 noiembrie) și pe Valea Jiului. În prima bătălie de pe Jiu (23-29 octombrie) a fost grav rănit și ulterior avea să-și piardă viața generalul Ion Dragalina. Tot acum se remarcă și Ecaterina Teodoriu, figură emblematică a eroismului feminin. A doua bătălie s-a desfășurat între 11 și 15 noiembrie 1916.La sfârșitul lunii noiembrie 1916, Regatul Român se afla în plină defensivă dezordonată, atacat fiind dinspre nord și sud concomitent, de armatele germane, austro-ungare, bulgare și trupe otomane. Dobrogea era pierdută, Oltenia ocupată, trupele inamice trecând aproape concomitent Oltul și Dunărea, în avans rapid spre București. Cu un aliat rus care mai mult se retrăgea, dar și cu aliați occidentali de la Salonic ce nu se achitau de promisiunile făcute, România se afla la un pas de a fi complet înfrântă. La sfârșitul lui noiembrie și începutul lui decembrie 1916, s-a dat una dintre bătăliile considerate de mulți complet inutilă, servind cel mult la a da un răgaz populației și autorităților de a se retrage spre Moldova: bătălia Bucureștiului.
Situația frontului românesc devenea una foarte grea: Armata Română era atacată din două părți (nordul și din sudul Munteniei), fiind cucerită încetul cu încetul de un inamic înzestrat superior din punct de vedere tehnic. Se ajunge astfel la cea mai importantă bătălie a lunii noiembrie, cea de pe Neajlov-Argeș, ce avea o miză însemnată: apărarea Bucureștiului. Bătălia a avut loc între 25 noiembrie și 3 decembrie 1916, iar în ciuda eforturilor depuse de Armata Română, aceasta a fost pierdută. A contat în egală măsură faptul că aliații ruși nu s-au implicat suficient în aceste lupte. Menționăm că, în epocă, au existat diferențe majore între concepția militară rusească și cea românească privind frontul nostru. Liderii militari ruși nu erau de acord cu planurile românești, considerând oportună o apărare în zona Siret. În plus, Rusia nu avea interesul unei Românii învingătoare; așa se explică ezitarea și încetineala armatelor ruse de a se implica direct în luptele din 1916. Înfruntarea desfășurată de fapt pe un front mai larg, de la Carpați la Dunăre, a fost dusă de trei armate române: A1, A2 și armata de Dunăre, care cuprindea și trupe rusești.Pe 9 noiembrie 1916, generalul Prezan a fost numit comandant al A1, în aceeași zi având loc o lungă discuție la Marele Cartier General (MGG), în fața regelui Ferdinand, între generalul Iliescu, șeful Marelui Cartier General, generalul rus Belaiev, reprezentantul Înaltului Comandament Rus, și generalul francez Berthelot.Urmând ideile exprimate încă de la începutul contraofensivei Puterilor Centrale împotriva României, generalul rus a opinat ca întreaga armată română să se retragă ordonat înspre Moldova, cedând treptat teren, dar fără a angaja o bătălie decisivă, care era foarte riscantă în condițiile date. Beliaev a aunțat că armata rusă nu va putea ajuta armata română în acel moment, în cazul în care românii ar fi vrut să dea o bătălie de amploare împotriva armatelor invadatoare. Opinia sa a fost imediat combătută de generalul Berthelot, care a avertizat asupra cedării unei jumătăți de țară, cu resurse bogate de hrană și de petrol, aceasta ducând inevitabil la demoralizarea armatei și populației.
Cu toate că Beliaev i-a rugat pe cei prezenți să nu dea bătălia, Berthelot a insistat la rândul său, în numele Republici Franceze, pe regele Ferdinand, să dea bătălia în fața capitalei, bătălie care, a opinat el, va fi salvatoare. Într-un raport prezentat regelui în după-amiaza aceleiași zile, Berthelot avertiza că o atitudine defensivă pe un front de 150 de kilometri ar fi dus la un dezastru militar. Ofensiva ar fi adus însă un clar avantaj românilor, pe o linie de la Pitești la București, care ar fi lovit inamicul aflat în marș, cel mai mic succes fiind eliberarea Munteniei de trupele inamice, chiar re-ocuparea Craiovei... Privind retrospectiv, raportul generalului francez se înscrie în literatura de factură fantastică... Este clar că Berthelot spera într-o victorie românească, care ar fi menținut România în război alături de Antantă, ținând în zonă importante efective ale Puterilor Centrale, efective care altfel ar fi fost folosite pe frontul de Vest, de Est sau la Salonic.
Inițial, regele Ferdinand nu a acceptat planul, decât după ce acesta a fost acceptat de către generalul Prezan și alți ofițeri români. La acea oră, Marele Cartier General nu avea destule informații despre efectivele inamice care operau în Oltenia și Muntenia, nici nu era luată în calcul debarcarea la nordul Dunării a trupelor germano-bulgare, cu toate că se știa despre concentrarea de trupe inamice pe malul sudic. Trecerea a avut loc de fapt chiar a doua zi, pe 10/23 noiembrie.Românii se bazau pe câteva divizii în fața Bucureștiului, incomplete și greu încercate, aflate între ele la distanțe cuprinse între 40 și 80 de kilometri, și la 60 de kilometri distanță de locul prevăzut pentru atacul inițial. Câteva erau de fapt formate din rămășițele diviziilor distruse în luptele de până atunci. Fără posibilitatea de a se mișca cu rapiditate, atacul își pierdea din start din elementul surpriză și din forță. Abia în penultima zi a bătăliei, când dezastrul militar se conturase deja fără echivoc, Marele Cartier General a aflat câte divizii inamice aveau în față, având și rezerve, plus artilerie net superioară celei românești. În teorie, o ofensivă era posibilă și putea să aibă șanse de succes, dar, în practică, armata română era clar depășită numeric, tehnologic, moral, oricare strategie defensivă sau ofensivă în Câmpia Română fiind sortită eșecului, din start. Onoarea cerea însă, în mod inutil și tragic, o ultimă încercare.
Operațiile Armatei României pentru apărarea Bucureștiului în campania anului 1916, („Bătălia pentru București”, sau „Operația de apărare de pe Argeș-Neajlov”) au reprezentat ultima bătălie a campaniei românești din anul 1916, desfășurată în decembrie 1916 între forțele Puterilor Centrale, comandate de generalul Erich von Falkenhayn și Armata Română, aflată sub comanda generalului Constantin Prezan. Aceasta din urmă nu a putut opri ofensivei forțelor Puterilor Centrale în Muntenia., pentru a preveni capturarea capitalei țării, astfel că în data de 6/19 decembrie 1916 orașul București a fost ocupat de Armata a 9-a Germană.Bătălia, desfășurată între 30 noiembrie/13 decembrie și 3/16 decembrie 1916, a avut un caracter defensiv, la acțiunile militare participând alături de Armata României și un contingent din armata imperială rusă. Forțele implicate în contraofensiva Puterilor Centrale au fost preponderent germane, reprezentate de două grupări armate care atacau concentric, din Oltenia și din sudul Dunării.
Concomitent, între 1/14 decembrie–6/19 decembrie 1916, s-a desfășurat Bătălia de la Argeș, în care forțele germano-bulgare comandate de generalul August von Mackensen au repurtat o mare victorie. Rezultatul celor două bătălii a fost ocuparea Bucureștiului de către Puterile Centrale și retragerea armatelor româno-ruse în Moldova, pe linia Siretului.Forțele româno-ruse, circa 150.000 de oameni, au fost conduse de generalul Constantin Prezan, în timp ce forțele Puterilor Centrale, circa 250.000 de oameni, s-au aflat sub comanda generalilor August von Mackensen și Erich von Falkenhayn. Planul de luptă al generalului Prezan a fost unul îndrăzneț, prevăzând un atac puternic la joncțiunea celor două grupări germane, care în cazul unei reușite, ar fi condus la respingerea peste Dunăre a grupării lui Mackensen și întoarcerea flancului grupării conduse de von Falkenhayn. Planul a reușit în faza inițială, forțele româno-ruse reușind să surprindă inamicul. Ulterior însă, în urma unei serii de circumstanțe („trădarea” generalului Culcer, lipsa de implicare a unităților ruse, capturarea de către germani a planurilor de campanie), forțele germano-bulgaro-turce au reușit să restabilească situația și, beneficiind de superioritatea numerică, să forțeze forțele române să se retragă.Ca urmare, la 6 decembrie 1916 trupele germane au intrat în București și l-au ocupat. Guvernul român, precum și unitățile armatei române, au fost obligate să se retragă în final în Moldova.Deși Bătălia pentru București a fost pierdută, ea a fost doar o înfrângere tactică, deoarece Puterile Centrale nu și-au atins obiectivul strategic de a scoate România din război.
Centura de Fortificatii a Municipiului Bucuresti a fost construita intre anii 1884 si 1903, scopul acesteia fiind de a apara capital de eventuale atacuri provenite, in mod special, din partea nord-estica a acesteia. Astfel, construirea acesteia a durat aproape 20 de ani, cu mici intreruperi provocate de schimbarea schitelor si a planurilor initiale. In ciuda eforturilor si a “maretiei” acesteia, centura de fortificatii a fost dezarmata apoi abandonata, nefiind folosita vreodata in scopul in care a fost construita. Dintre cele 36 de fortificatii (18 forturi si 18 baterii), s-au pastrat 17 forturi intregi si 14 baterii intermediare complete. Forturile erau unite intre ele prin tuneluri. Presaţi de marii proprietari de imobile, care se opuneau unor confruntări distrugătoare, guvernanţii au preferat să evacueze armata din capitala României şi să lase oraşul pe mâna nemţilor, turcilor, austriecilor şi bulgarilor. Au urmat doi ani de coşmar pentru bucureşteni, care au fost efectiv jefuiţi la drumul mare.
Turcii aveau poliţie de plătit după confruntarea din 1877, dar şi o lăcomie proverbială. Ei sunt cei care au devastat, bunăoară, celebra moară Assan, demontând şi transferând echipamentele nou-nouţe la Istanbul. Cel puţin aşa susţine istoricul Constantin Cazanişteanu. Însă alături de acest exemplu se mai pot adăuga sute. Turcii nu s-au dat în lături nici de la furtul clopotelor de biserici (bronzul se recicla bine şi pe atunci, nu doar în zilele noastre), ca să nu mai vorbim despre miile de obiecte de artă dispărute în confuzia generală. Şi bulgarii au avut, dincolo de sutele de furtişaguri, un fel de climax al prăduielii, atunci când au atacat Mitropolia (era 17 februarie 1918) şi au furat moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureştiului. Hoţii, care credeau că fac un act de dreptate, căci sfântul era născut pe teritoriul Bulgariei, au fost prinşi de-abia după două zile, în urma intervenţiei lui Von Mackensen, care se încăpăţâna să creadă că rigoarea germană e valabilă şi pentru slavii de la sud de Dunăre, dar şi pentru că ortodocşii bucureşteni erau în pragul unei răscoale.
Evoluția operațiunilor militare din lunile octombrie și noiembrie 1916, precum și pericolul ca armata germană să ocupe Muntenia au determinat autoritățile statului să pregătească retragerea, începând cu luna noiembrie, a administrației și a bunurilor care puteau fi transportate în Moldova, considerată ultima redută a rezistenței statului român. În paralel, a început un adevărat exod al populației civile înspăimântate de ideea ocupației germane. În lunile octombrie și noiembrie, în România s-a înregistrat cel mai mare exod din secolul XX și, probabil, cel mai mare din întreaga noastră istorie. Din Muntenia s-au refugiat în Moldova aproximativ 1,5 milioane de civili. Acestora li s-au alăturat 20 000 de militari răniți sau bolnavi, 194 945 de soldați, corpul funcționarilor din ministere, autorități publice și ceferiști. Numărul populației a fost sporit și de prezența unui milion de soldați ruși. Prin urmare, numai în Iași populația a crescut de la 70 000 la aproape 500 000 de locuitori. Autoritățile au retras arhivele instituțiilor, tezaurul BNR (trimis ulterior în Rusia), cea mai mare parte a materialului rulant și alte bunuri ale statului.În acest timp, în Muntenia, armata germană a instaurat în luna decembrie un regim dur de ocupație, impunându-i populației restricții și interdicții, limitând circulația persoanelor și arestând persoane publice. Populația a fost forțată să muncească în beneficiul Germaniei, care a exploatat și a jefuit în mod sistematic resursele românești.În paralel, în zona Moldovei, începând cu primele zile ale lunii decembrie, statul român a luat primele măsuri pentru a asigura reorganizarea armatei și supraviețuirea populației, iar orașul Iași a devenit de facto, până în 1918, capitala statului român.Recunoscând importanța Iașului în economia evenimentelor din perioada 1916-1918, istoriografia română l-a denumit „Capitală a Renașterii Naționale ” și „Oraș al Rezistenței până la Capăt”. În decembrie 1916, la Iași s-au reluat lucrările Parlamentului, s-a constituit un nou guvern, de uniune națională, condus de Ion I.C. Brătianu și au funcționat ministerele, Comandamentul Armatei și Casa Regală.
În iunie-septembrie 1917, pe frontul din Moldova, Armata Română a respins ofensiva germană. În luptele de la Mărăști, Mărășești și Oituz, armata reușește să își recapete simpatia și admirația celorlalte țări beligerante, mulțumită planurilor de luptă și tacticilor militare strălucite. Situația Frontului de Est a devenit dramatică din cauza faptului că Rusia fusese profund afectată de mișcările revoluționare. Victoria revoluției bolșevice a însemnat venirea la putere a partidului condus de V.I. Lenin. Noua putere avea să negocieze pacea, ceea ce a condus la prăbușirea Frontului de Est
Cel puțin 330.000 de români au murit în luptă sau în condiții de prizonierat în Primul Război Mondial, indiferent că au fost încorporați în armatele română ori austro-ungară sau că au făcut parte din detașamentele de voluntari care au luptat în Italia.Până în prezent, Oficiul Național pentru Cultul Eroilor a identificat pe teritoriul României și a 20 de state din Europa peste 1.400 de locuri în care au fost înhumați militari români.Listele morților de război români identificați sunt publicate pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, la secțiunea „Lista morților de război”, aceasta fiind completată pe măsura identificării și prelucrării unor noi surse documentare.
Ferdinand I ,,Întregitorul de Țară”(24 august 1865 – 20 iulie 1927) A fost al doilea rege al României, devenind rege sub numele de Ferdinand I, succedându-l pe unchiul său Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen (care murea la 10 octombrie 1914). Fiul prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei Antónia a Portugaliei, se căsătorea în anul 1892 la Sigmaringen cu prințesa Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha. A fost suveranul României în perioada Primului Război Mondial, alegând să lupte de partea Antantei împotriva Puterilor Centrale, faptă care are ca rezultat excluderea sa din Casa Regală de Hohenzollern, de către împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei. După realizarea Marii Uniri, Ferdinand a fost încoronat ca prim rege al României Mari la 15 octombrie 1922. Regina Maria.,,Mama răniților”, ,,Regina soldat”(29 octombrie 1875 – 18 iulie 1938) A fost a doua regină a României, în calitate de soție a regelui Ferdinand. Fiică a ducelui de Edinburg Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg și Gotha și a Mariei Alexandrovna Romanova, mare ducesă a Rusiei, după căsătoria cu regele Ferdinand se ocupa de menținerea unor relații diplomatice favorabile României, de acțiuni caritabile și de apărarea intereselor naționale. În timpul conflagrației era foarte implicată în acțiuni de binefacere. Ca soră de caritate, vizita liniile frontului și menținea legătura cu soldații români, fapt pentru care este numită și ,,Regina soldat” sau ,,Mama răniților”.
Ion I.C. Bratianu. (20 august 1864 – 24 noiembrie 1927) A fost un prolific politician român, care a jucat un rol esențial în realizarea Marii Uniri. A activat ca președinte al Partidului Național Liberal, dedicându-și viața activității politice, fiind de cinci ori președinte al Consiliului de Miniștri, de trei ori ministru de interne, de două ori ministru al apărării naționale și de două ori ministru al afacerilor externe. În perioada Primului Război Mondial era președinte al Consiliului de Miniștri, iar de activitatea sa politică au depins alegeri care s-au dovedit esențiale în vederea realizării idealului național. Alexandru Averescu (3 aprilie 1859 – 2 octombrie 1938) A fost mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei a II-a în Primul Război Mondial. De activitatea sa militară se leagă unele dintre cele mai importante succese militare ale armatei române. A inițiat și operațiuni nereușite, cum a fost cea de la Flămânda, însă victoriile de la bătăliile de la Mărășești și Oituz poartă amprenta sa. A fost decorat cu ,,Ordinul Mihai Viteazul” clasa a III-a în 1916, a II-a în 1917 și clasa I în 1920, și cu ,,Ordinul Sfântul Gheorghe” clasa a IV-a, pentru ,,faptele excepționale de război ale ofițerilor care s-au distins în fața inamicului”.Constantin Prezan (27 ianuarie 1861 – 27 august 1943) A fost un ofițer erou, specializat în arma geniului. Generalul Prezan a fost responsabil pentru organizarea apărării Bucureștiului împreună cu Henri Berthelot, reorganizarea armatei alături de reprezentanții Misiunii Franceze în România (în zona Moldovei) și elaborarea unui plan de campanie pentru anul 1917. Profesionalismul și determinarea generalului Prezan îl propulsează către funcția de șef al Marelui Cartier General în două momente de cotitură ale istoriei României în Marele Război. Pentru faptele sale din Primul Război Mondial, a fost decorat cu ,,Ordinul Mihai Viteazul” clasa III-a în 1916, a II-a în 1917, și clasa I în 1920, precum și cu ,,Legiunea de onoare”, în grad de Mare Ofițer (1917), cea mai înaltă distincție civilă și militară franceză. Henri Mathias Berthlot (7 decembrie 1861 – 29 ianuarie 1931) General al armatei franceze, își începea activitatea în România în luna octombrie a anului 1916, când a fost detașat ca șef al Misiunii Militare Franceze și consilier al regelui Ferdinand. Rolul acestuia a fost de consiliere militară pentru reorganizarea armatei române în Moldova, dar s-a ocupat și de înzestrarea unităților române cu echipamente moderne, comparabile cu cele ale inamicului. Datorită contribuției sale, armata română a fost dotată și instruită corespunzător și a reușit să stopeze ofensivele inamice cu succes. Părăsea România după semnarea tratatului preliminar de pace de la Buftea, însă revenea în fruntea unei noi misiuni militare, care a activat între 1 octombrie 1918 și 4 mai 1919.
Ecaterina (Cătălina) Teodoroiu (14 ianuarie 1894 – 22 august 1917) A fost o cercetașă participantă la Primul Război Mondial. Își începea activitatea în susținerea efortului de război ca asistentă medicală în regiunea Jiului. Se înrolează și la 10 octombrie 1916, participa la prima bătălie pentru Jiu în primele linii ale Armatei I, condusă de generalul Ion Dragalina. A fost luată prizonieră și dusă la Cărbunești, însă evada, împușcându-l pe soldatul german care o păzea. Primea vizita Reginei Maria și era decorată de Casa Regală cu ,,Virtutea Militară”, clasa a II-a și avansată la gradul de sublocotenent.Participa la bătălia de la Mărășești, unde moare împușcată, comandând un pluton de infanterie. Celebre peste veac rămân vorbele ei:,,Înainte băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine!”
Ajungem la Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, pahohia Varaștii de Sud, Dascalu. Aceasta Sfanta Biserica, veche de 180 de ani, cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, a fost zidita in anul 1840, de propietarul de atunci al mosiei, pitaru Mihail Papadopolu. În Evul Mediu, în Țările Române, pitar era un titlu dat boierului însărcinat cu pregătirea și distribuirea pâinii la Curtea domnească și cu îngrijirea caretelor Curții domnești; boierul Mihai Papadopolu avea acest titlu, mare (sau vel) pitar, un boier de Divan însărcinat cu supravegherea brutăriei domnești și care avea în subordine mai mulți pitari.
Apoi biserica a fost reparata și intregita după mai bine de 100 de ani, cu conlucrarea enoriasilor infrumusetind-o dupa cum se vede și astăzi, reparatia și pictura au inceput in anul 1936 și terminate în 1945, vechi de 75, de pictorii Grigore Constantinescu cu fiul sau Niculaie
Dupa septembrie 2019, se întâmpla ceva ce eu am numit: Biserica vie sau minumea de la Dascălu.
La Dascălu în Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, o biserică aflată la marginile comunii, pe o colină parea uitată și parasită de Dumnezeu. Avea arondate câteva ulițe, abia de Paște și de Craciun se mai strângeau vre-o 30-35 de suflete, în special batrânii din apropiere care așteptau cu liniște și resemnare să-și gaească un loc mai tihnit în cimitirul de lângă biserică unde se odihneau o parte din rudele lor, împreună cu eroii neamului, cazuti la datorie, in transeele care aparau capitala, de la marginea cimitirului și pentru care se înalțase aici un Monument al Eroilor. Pe aceste coline oierii veneau cu turmele, iar locuitorii din centru comunei, unde mai sunt două biserici ortodoxe mai bogate, îi priveau cu oarecare dispret. Nimeni nu mai credea în minumea care avea să înceapă în toamna anului trecut.
La Dascalu a venit un preot nou, un adevarat pastor de suflete parintele Cristian. Așa a rânduit Dumnezeu. ,,Dumnezeu l-a trimis,, spun acum, după aproape un an, credincioșii din parohie. Mulți au trecut pe aici când s-a aflat că este disponibila preluarea Bisericii de lânga cimitir, s-au uitat, au evaluat, s-au sfatuit, dar nimeni nu s-a încumetat să devină paroh într-o biserică fară șanse de redresare.
Când am ajuns prima dată cu parintele la Biserica cu hramul Sinților Arhangheli Mihail și Gavril din Dascalu, înainte să intram i-am spus parintelui să facă fotografii cu Biserica, cu cei 15-20 de enoriași care erau prezenți la slujbe, cu cimitirul și curtea bisericii, pentru că eram convins să acestea vor deveni imagini de arhivă în 2-3 ani. Știam că pentru parintele Cristian timpul lumesc nu contează, știam că este zi și noapte în slujba misiunii sale de pastorație, știam că tot ce se putea face și înca mult peste aceasta, va fi facut cu ajutorul lui Dumnezeu și cu credința parintelui, stiam cât este de dedicat muncii sale.
Si minumea a început. Pe lânga cei câțiva enoriasi din comnuma au venit primii pelerini. Vestea ca parintele slujește la Dascălu s-a raspândit rapid în bisericile bucureștene și fii duhovnicești ai parintelui au venit să-și urmeze pastorul. Un rol important l-au avut mironosițele, ele au dus vestea, ele l-au marturisit celorlalti frati și surori, care un timp rataceau cu teamă și neliniște. Au venit cei din București, au venit cei din Ilfov, bucuroși că bunul lor parinte este acum iar cu ei șă-i hranească spirirual, să-i ocroteacă, să-i povatuiască, să-i mânghâie, să-i vegheze și să se roage pentru ei.
Mai vazusem plerini venind din alte locuri, însoțind demitari ai bisericii la hramurile mânastirilor, mai ales unde populația ortodoxă din zonă, ex Harhita și Covasna, era putina. Dar ei plecau și la mânastire veneau putini localnici, acesta era și pericolul de la Dascălu.
Mulți preoți și obsevatori de departe spuneau, trece toamna, vine iarna, apoi totul se uită. Cine mai bate atâta drum când are biserică lângă casă. Si iată, nu a fost așa .Trebuie să vă marturisec ceva, cine l-a cunoscut pe preotul și omul Popa Cristian, a înțeles ce înseamă iubirea, a înțeles ce înseamnă smerinia, a învațat ce înseamnă milostenia, ce înseamnă biserica, rugaciunea și ajutorarea aproapelui.
Cine vine cu sufletul deschis la parintele, nu se va mai dezlipi de dânsul niciodată, va rămâne mereu sub aripa sa ocrotitoare. Sigur, printe aceștia mă numar și eu, așa că atunci când aveti ocazia să treceti pe la Dascălu, nu ezitați, veniți să-l cunoașteți și vă va fi de mare folos. Acum că am deschis acest cont pe Fb, o să va ținem la curent cu programul, dar vom fi alaturi de toți cei care trimiteți mesaje.
Cu parintele Cristian noi, noii veniți, în ani de zile cu pelerinaje ori la slujbele din biserică, fiecare, din cei care au participat, și-a înțeles rolul și locul său. Nu e de mirarea că oamnenii au devenit frați și surori care se iubesc și se respectă, o comuniune care a trecut de granițile bisericii, de locatie și localitate, o biserică vie, pe stradă, la spectacole, la agape, la activitați misionare, o familie în care frații și surorile petrec mult timp, o comuniune omogenă care are un cap de familie, pe parintele Cristian, veghindu-și fiii duhovnicești, ca un tată iubitor și care face totul pentru ei.
Si iată ca Dumnezeu lucrează prin robii Lui, astazi în ciuda previziulilor ironice, a pandemiei, dar și înainte de ea, biserica, destul de încapatoare, este plină. In marea curte a bisericii sunt oameni pe banci, copii veniți în numar din ce în ce mai mare cu parinții și bunicii, care nu pot sta atătea ore la biserică au loc de joacă în curte.
Pe lângă enoriașii parohiei, care s-au înmulțit și ei, vin la slujbe și alți oameni din Dascălu. Dar au devenit adevarați enoiași ai parohiei mulți pelerini din afară, din Bcurești și Ilfov, peste 100-150 de credincioși. Ei aduc și pe alții dornici să-l vadă, să-l revadă sau să-l cunoască pe parintele, iar numarul celor care vin macar o data pe lună la Dascălu ajunge din ce în ce mai mare. Cineva de la Schitul Darvari, sau Sihastria, nu-mi aduc bine aminte îmi scria pe fb. Unde este parintele, vreau să-l revad, vreau adreesa.
Cum ajung oamenii acestia duminica de diminica la Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din Dascălu? Cu mijloacele de transport în comun, unii uniți în echipă cu taxiul, dar cei mai mulți vin cu frații și surorile lor pelerini la Dascălu și înainte de Dascălu, cu cei care au autoturisme și care au locuri libere. Oamenii comunică între ei, au un grup, cei care au locuri libere anuntă pe grup, dau mesaje, stabilesc locuri de întâlnire, nimeni din cei care vor să vină nu ramâne pe dinafară și astlel parcarea din fața bisericii din Dascălu și pe starăzile alaturate sunt pline de mașini.
Intre pelerinii din afara localitații și enoriașii vechi ai bisericii s-au satabilit, deja, relații de prietenie și încet, încet se creiază o nouă comuniune, o comunitate. Observând că cei din afară se scoală de dimineață, după slujbă mironositele au pregatit cafea, după slujbă se deschide o adevarată trapeză în care se servesc prinoasele aduse de gospodine, dulciuri, gustări, iar acum de Adornirea Maicii Domnului, localnicii au pregatit și un gratar cu mici. Este momenltul de după slujbă când oamnenii se cunosc, mai afla ce fac prietenii lor, deapănă amintiri, speră că în curând parintele va putea organiza pelerinaje, poate noi agape și ieșiri la spectacole, la muzee, iar gospodinele din capitală pot să-și cumpere produse de țară: legume, fructe, lactate, ouă, pasări de la cei din Dascălu. Si așa duminica se termină la iarbă verde, la aer curat, cu discuții prietenești, cu dorința de a reveni la Dascălu și cel mai important cu binecuvântarea parintelui Cristian.
De ce vin la tocmai la Dascălu, oare n-au biserici mai apropiate de casele lor? Cum spuneau prezicătorii totul se va sfârși. Această întrebare se punea și în altarul unei biserici în care mă aflam de curând, venind să felicit pe unul din slujitorii lui, că a mers la Dascălu să-l vadă pe parintele Cristian, care i-a fost calauzitor pe calea preoției. (În paranteză fie spus aceasta au facut-o pâna acum mulți fii duhovnicești ai parintelui ajunși preoți în cursul acestui an de când parintele este paroh la Dascălu). Cineva, un preot slujitor fost coleg cu parintele a spus ca acum a realizat că nu numai slujba, liturhia, nu numai respectarea canoanelor, nu numai cântecele de la strană aduc oamenii în biserică.
Desigur dar ce? Poate pastorația. Eu va spun ceva, la parintele Cristian, pe lângă predica, pe lângă slujbe, facute cu constiinciozitete și credință, cu smerenie și cu lacrimi, cu profesionalism și inalte cunoștințe teologice a primat întotdeauna dragostea pentru oameni, biserica vie, pastorația, sufletul celor care vin în biserică și a iubit copiii, i se umplea inima de bucurie când veneau parinții și bunicii cu copiii la împartașit, iar când în noapte de Paste, de Craciun, ori la marile praznice aproape întreaga biserică se împartașea era omul cel mai fericit din lume și pe scuns lacrima. Pastorație fară dragoste nu se poate.
Ce pot să va mai spun este că nimeni din cei care au intrat în biserica unde slujea parintele Cristian nu au plecat cu mâna goală, au plecat mai bogați cu un sfat, cu un cuvânt bun, cu mai multă nadejde și bucurie, parintele a daruit liniste pe timpul furtunii, a facut din ortodoxia lunatică a sinelui egoist al fiecaruia dintre oamneni, o ortodoxie a lepadarii de sine, a grijii pentru biserică și pentru aproapele; fiecăruia a început să-i pese de celalalt și când iubire de aproapele, milostenia și faptele ei se salașuiesc în credincioși Hristos zice: Bine slugă credincioasă, treci de-a dreapta mea, pentru că ai avut grije de aproapele tau la necazuri și nevoi. Oameni buni, nimeni nu a plecat vreodată flamând din biserica unde a slujit parintele Cristian, nimeni nu a ramas fară ajutor, sufletul și trupul, iar Hristos a înmulțit pâinile, o bucată de pâine pentru cel flamând este mai mult decât o predică. Și atunci cum să nu revii iarăși și iarăși lângă parintele.
Mi-am adus aminte cum parintele, care-și vizita des enoriașii, a întâlnit o doamnă în vărstă, care nu mai vedea bine și trebuia urget operată. Femeia nu mai avea pe nimeni, nu puteai să vorbesti cu copiii, cu rudele, așa că a luat-o de mână a dus-o la spital, i-a plătit operația, a vizitat-o după operatie și s-a îngrijit de toate până s-a însănatoșit. Mereu veneau bolnavi, oameni cu copiii bolnavi, batrâni bolnavi, care erau consultați gratuit de un medic voluntar, iar parintele facea rugaciuni pentru ei, le citea Sf. Maslu, dar se ocupa la nevoie și de medicamentele necesare. Dar boala principala de care se ocupa parintele era tamaduirea sufletului. Copiii care aveau parinți și pe care nu-i putea supraveghea după școală veneau la biserică și aveau un loc unde să-și facă lecțiile, supraveghiați de profesori voluntari.Tinerii aveau cercul lor ortodox unde se întâneau și purtau discuții, organizau acțiuni de ajutorare în toată țara nu numai în parohie, haine, bunuri, material de constrictie pentru un camin de copii, daruri de craciun, tabere ortodoxe.Iată numai câteva raspusuri la întrebarea de ce tocmai la Dascălu merg acești creștini?
Pentru că oamenii nu uită binele pe care l-a facut și cu siguranță îl va face părintele. Fiecare din ei au avut momente de cumpana în viață, momente în care au fost ajutați, îndrumați, iubiți de biserică prin parintele Cristian, iar prin rugaciunile sale și de Dumnezeu. Inchei cu un fapt pertecut recent. O doamnă a venit la Dascălu întâmplator, cu o prietenă. Doamna fostă catolică se botezase de curând și trecuse la ortodoxie. După un timp, îl sună pe parintele Cristian, luase telefonul de la prietena sa, și-l roagă dacă poate face ceva pentru sora ei, cazută în patima alcoolului, bolnavă, pentru că la medici, cu dezalcolizarea, nu se reușise vindecarea și femeia se simțea din ce în ce mai rau. Parintele i-a spus să vină cu femeia la biserică. A vorbit cu ea, i-a citit rugaciunile, i-a dar binecuvântare. A trecut o lună, două, trei și doamna a dat telefon să spună că sora ei este mai bine, că nu mai bea, iar acum vine la biserică și, mai mult, parinții ei catolici vor să se boteze și să treacă la ortodoxie. Vedeți oameni buni cum Dumnezeu face minumi prin unșii săi, care prin rugaciunile lor pot schimba viața, nu numai pe cea de acum, trecatoare, ci prin însănătoșirea sufletului bolnav și pe cea veșnică.
Deci, dragii mei, mergeti la biserică, iar pe cei care doresc îi așteptăm ca pelerini, mai rar sau definitiv la Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril Dascălu, va fi o experientă duhovnicească deosebita alaturi de Parintele Cristian. Eu v-am învațat să mergeți la biserică, îmi spunea odată parintele, acesta este cel mai are dar pe care l-am facut creștinilor pe care-I pastoresc, în rest este alegerea lor.
P.S Duminica am ajuns la Dascalu, bierica era împodabită cu covoare noi, parcă eram în casă nouă.
Ce a-ți facut parinte? întreb când ajung în strană. Iar parintele misterios și zâmbitor îmi raspunde: Nu stiu, copiii aceștia minunați au tinut să înfrumusețeze biserica ca să multumească Maicii Domnului de prăznuirea Adormirii Maicii Domnului. Maica Domnului, iubiți credincioși, a Inviat și s-a Inalțat la cer, fericită că și-a revazut Fiul, dar și plină de bucurie pentru gestul facut de acest minunat colectiv, de comuniunea credincioșilor de la Dascălu, Maica Biserică, cum îi spun sfinții noștrii se roagăpentru ei, în cest locaș înfrumusețat.
Iubiți credincioși, ne pregatim pentru Praznicul Sfinții Arhanghelii Mihail si Gavriil de la Dascalu din 7 și 8 noiembrie 2020, vom sarbatori Hramul Bisericii alaturi de Parintele Cristian, așa cum am facut-o în 2019.
Sunteți învitați toți. Sunteti bineveniți toți. Ne vom bucura de toți și vă îmbrățițam pe toți cei din București, din Ilfov, din Dascălu și pe oricine care poate ajunge în aceste zile. Dacă ne-a fost bine atâția ani să ne bucuram și anul acesta de comuniunea care ne aduce liniște, pace, iubire și lumină în sufletele și viața de fiecare zi, avem o comunitate minunată, suntem o biserică vie, iar cei care ajung aici vor primi dragostea și frațietatea noastră. Sunteti invitați cei de la Sfântul Fanurie, de la Sfânta Ecaterina, va așteptăm și pe voi pe cei din grupurile înființate de mine pe facebook, (Fii Duhovnicesti ai parintelui Cristian, Biserica Arhanghelii Mihail și Gavriil, Sf. Fanurie, etc) cei care mă urmariți zilnic pe paginile mele de Faceebook și paginile online, cei din Grupul Dascalu și cei care urmariți pagina oficială a bisericii (https:// parohiavarastiidesusdascalu.ro) etc.
Cu dragoste, Ioan Monahul