Dumninica a VI-a după Rusalii a Sfinților Parinți de la Sinodul IV Ecumenic, Calcedon
Sinodul IV Ecumenic s-a tinut intre 8 si 25 octombrie 451, in biserica Sfanta Eufimia din Calcedon. Biserica Sfanta Eufimia este una dintre cele mai importante biserici crestin-ortodoxe din apropierea maretului Constantinopol, orasul Istanbul de astazi. Alaturi de aceasta renumita Biserica a Sfintei Mucenite Eufimia, de langa minunata capitala a Imperiului Bizantin, pelerinul se mai poate bucura si de multe alte locasuri de cult, precum: Biserica Sfintii Apostoli, Biserica Sfintii Serghie si Vah, etc.
Renumitul oras Calcedon (Chalcedon, Χαλκηδών, Chalkedon) era o localitate extrem de cunoscuta atât datorita Sinodului tinut aici de catre Sfintii Parinti cât si fiindcă era un cunoscut oras maritim antic din Bitinia, in Asia Mica.
Colonistii greci din Megara, Attica, au intemeiat aceasta asezare din Calcedon, in anul 685 i.Hr. Localitatea se afla si astazi de cealalta parte a Constantinopolului, putin mai la sud de localitatea Scutari - actualul Uskudar. Orașul era asezat pe o micuta peninsula, pe coasta nordica a Marii Marmara, in apropierea de gura Bosforului.
Orasul antic Calcedon, intemeiat de megarieni, se afla inca si astazi pe coasta asiatica a Bosforului. Calcedonul este numit in prezent cu numele turcesc "Kadikoy", fiind unul dintre districtele orasului Istanbul. Numele initial Calchedon se afla pe toate monezile si manuscrisele antice descoperite in zona. De asemenea, el se gaseste si in "Istoria" lui Herodot, "Helenica" lui Xenofont, "Anabasis" a lui Arrian, alaturi de multe alte vechi opere.
Astazi, aproape nici o structura originala din vechiul Calcedon nu se mai afla in picioare, toate fiind disparute sau reconstruite. Ceea ce odata era o prelungire a maretului Constantinopol, a ajuns astazi sa fie vazuta ca una dintre cele mai populate suburbii ale orasului, cat si Scaun al Mitropolitei de Calcedon.
In vechime, in Constantinopol erau patru biserici ridicate în cinstea sfintei, cea mai vestita a fost insa cea din Calcedon. Biserica Sfanta Mucenica Eufimia existentă acum in Calcedon pastreaza inca si astazi cinstirea maretei mucenițe din Calcedon și a Sinodului care a fost tinut in aceasta zona, in anul 451, insa locul nu se cunoaste cu exactitate.
Parintii de la Calcedon socoteau ca izbanda hotararilor soborului, se datora, în buna parte, mijlocirilor Sfintei Eufimia. Legat de acest eveniment, Traditia si Parintii participanti la Sinod au pastrat o minune a sfintei. Desi se afla intinsa in mormantul ei, in biserica, a avut un rol deosebit de important in lucrarile Sfantului Sinod. Minunea din timpul lucarilor Sinodului. Sinodul fusese convocat pentru a se pronunta asupra celor doua firi si vointe din persoana lui Hristos. Parintii au luat manuscrisele cu formulele dogmatice (cea aprobata ca dreapta invatatura si cea eretica) si le-au asezat in mormantul Sfintei Eufimia. Peste trei zile, cand au desigilat mormantul sfintei, ei au aflat formulele corecte pe pieptul sfintei, iar pe cele eretice la picioarele ei.
Biserica Sfanta Eufimia din Calcedon existent astazi nu are nimic in comun cu mareata biserica ridicata de catre crestini peste mormantul Sfintei Eufimia, preacinstita in cadrul Sinodului IV Ecumenic. Potrivit istoricului Skarlatos Byzantios, actuala biserica nu este ridicata nici macar peste acelasi loc cu prima. Aceasta biserica este adesea pusa in stransa legatura cu Palatul lui Antioh. Acest palat, situal in partea nord-vestica a hipodromului, a fost construit intre anii 416-418. El a devenit proprietate imperiala odata cu caderea intemeietorului sau, functionarul imperial Antioh, in anul 421.
De-a lungul urmatoarelor secole, palatul a ajuns treptat in ruina. Hala centrala, de forma hexagonala, a fost transformata in Biserica Sfanta Eufimia. Biserica a fost amenajata aici spre sfarsitul secolului al VII-lea, si nu pana in secolul al VI-lea, dupa cum se mai mentioneaza uneori.
Biserina a supravietuit pana la caderea Imperiului Bizantin. Mausoleul atasat acesteia, dupa amenajarea bisericii, se afla printre cele mai vechi modele de astfel de constructii din Bizant. Mai tarziu, pronaosul si capelele acesteia au fost transformate in camere de îngropare.
Se crede ca biserica antica a Sfinti Mucenite Eufimia a disparut in jurul anului 1555, data nerecunoscuta insa de toti istoricii. Crestinii nu au parasit zona, ei asezandu-se in apropierea Manastirii Sfantul Vassi. Aceasta manastire a fost redenumita cu numele "Manastirea Sfanta Eufimia", biserica acesteia fiind ridicata in anul 1694 si reintemeiata in anul 1832.
O foarte frumoasa fantana otomana este incorporata in curtea interioara a manastirii, ce este strajuita, la randul ei, de ziduri de caramida. In curtea manastirii, pe langa aceasta fantana odihnitoare, pelerinii vor mai gasi si casa si mormantul familiei Zaharof, in partea dreapta.
Biserica Sfanta Eufimia are o forma mai putin obisnuita. Dintr-un pridvor larg se intra intr-altul, mai mic, iar de aici in biserica propriu-zisa. O traditie a locului pastreza inca sentimentul ca insasi sfanta a ridicat aceasta biserica, in vremea persecutiilor petrecute in secolul al IV-lea. Biserica a fost ascunsa de catre autoritati, fiind numita "baie", aceasta putand astfel explica arhitectura diferita a acesteia.
In partea dreapta a pronaosului se afla Aghiasma Sfintei Mucenite Paraschevi, mutata aici de pe o strada vecina, unde proprietarul turc o tinea inchisa. Aici se afla o minunata si veche icoana infatisand pe Sfânta Eufimia. Catapeteasma bisericii este, la randul ei, deosebit de frumoasa. În biserică icoanele Imparatesti si Praznicale sunt imbracate in vestminte de argint. Alaturi de vechile ei icoane, biserica mai pastreaza si alte bogatii, din cladirea initiala a bisericii, precum: un Epitaf brodat, datand din anul 1741. Biserica Sfanta Mucenita Eufimia a fost recent restaurata, pe cheltuiala si din dragostea lui Socrates Kokkalis. Biserica isi serbeaza hramul de doua ori pe an. In data de 11 iulie se face pomenire de minunea savarsita de Sfanta Eufimia in cadrul lucrarilor tinute cu ocazia Sinodului Ecumenic, iar in data de 16 septembrie se face pomenire de adormirea ei in Domnul. Ea a murit cu moarte martirica pentru ca nu a renuntat la dreapta credinta, spre a sluji idolilor.
Secolul al IV-lea, denumit pe bună dreptate „veacul de aur al teologiei“, datorită marilor figuri bisericeşti care au trăit în această perioadă, a fost deopotrivă şi începutul marilor erezii. De abia ieşită din catacombe, Biserica se vedea atacată acum nu de păgâni, ci de proprii ei membri, care nu reuşeau să pătrundă adevărul Scripturii. Adunaţi în sinoade ecumenice, Sfinţii Părinţii au reuşit să arate care este adevărata învăţătură a Bisericii.
Sinodul al IV-lea Ecumenic a fost cel mai mare dintre acestea, nu numai prin numărul mare de Părinţi participanţi (630), dar mai ales prin importanţa hotărârilor luate aici.
Astazi Biserica sarbatoreste pomenirea unei cete de ucenici, mici la primul Sinod, dar si pe urmatori ai Sai de la celelalte Sinoadele Ecumenice. Astazi Biserica aduce inaintea voastra numai o parte dintre roadele Sale dulci, inmiresmate si nestricacioase.
La început o ceata mica dar aleasa de Sfinti Parinti ai Primului Sinod Ecumenic, care s-a tinut la Niceea in anul 325, in timpul imparatului Constantin cel Mare, pentru apararea, lamurirea si intarirea Credintei Ortodoxe. La vremea aceea, se aratasera lupi ingrozitori (Fapte 20:29) sub chipul inselator al pastorilor Bisericii, care din pricina vietilor lor desfranate, nu au putut afla un loc pentru adevarul lui Hristos in launtrul lor, ci au lasat credinta deoparte, invatandu-i pe oameni desfranarea pe care o traiau ei.
De aceea, Duhul Sfant i-a adus pe acesti sfinti ai lui Dumnezeu la un loc, la un Sinod, astfel incat, adevaratii invatatori ai lui Hristos sa fie vazuti, ca impotrivitori ai minciunii; si pentru ca sa se vada taria celor care lupta pentru Hristos asupra celor care lupta impotriva Lui; pentru ca sa se vada roada adevarata, dulce a Pomului Celui bun care este Hristos, in imotrivindu-se roadelor putregaite si amare ale pomului celui rau. Precum stelele care licaresc pe cer isi primesc lumina de la soare, tot asa Sfintii Parinti au stralucit atât la Niceea cât și la Calcedon, primind lumina de la Domnul Hristos si Duhul Sfant.
Acestia erau barbati purtatori de Hristos, caci Hristos traia si stralucea in fiecare dintre ei. Acestia erau mai mult salasluitori ai cerului decat ai pamantului, mai mult ca ingerii decat oameni. Acestia erau, intru adevar, Biserica a Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis ca: "Voi locui in ei si voi umbla in ei" (II Corinteni 6:16). Toti straluceau cu o lumina launtrica, care venea de la Dumnezeu, si in care adevarul era vazut si stiut. Ca urmatori ai lui Hristos care a fost rastignit, ei priveau suferintele lor ca pe nimic, care le-au adus o neinfricare nemarginita si de negrait prin cuvant, in apararea adevarului.
Dar fiindcă cel rău nu încetează să semene neghina lui printre seminţele bunei credinţe, şi pururea născoceşte ceva nou împotriva adevărului, pe aceasta Stăpânul cunoscând-o mai înainte, cu purtare de grijă pentru neamul omenesc a ridicat cu râvnă pe acest binecredincios şi evlavios împărat să cheme la sine pe mai marii preoţimii din toate părţile, astfel încît, sub lucrarea harului lui Hristos, Stăpânul nostru, al tuturor, să îndepărteze de la oile lui Hristos toată ciuma înşelăciunii, călăuzindu-le iarăşi să se îngraşe cu mlădiţele adevărului.
Ceea ce am făcut şi noi, încuviinţând să îndepărtăm dogmele rătăcite, reînnoind fără rătăcire credinţa Părinţilor, propovăduind tuturor Crezul şi scriind precum înşişi Părinţii care au arătat această înţelegere a noastră privitoare la dreapta credinţă, adică cei puțini Sfinți Părinţi care, adunându-se și după aceea la Constantinopol (Calcedon) au adoptat aceeaşi mărturisire de credinţă. Hotărât aşadar, păzind şi noi rânduiala şi toate izvoadele credinţei statornicite de Sfântele Sinoade ţinute odinioară, să strălucească iarăşi mărturia credinţei drepte şi fără cusur a celor Sfinţi şi Fericiţi Părinţi adunaţi la Niceea pe vremea împăratului de vrednică pomenire – Constantin, şi să se întărească cele hotărâte de către cei 150 de părinţi la Constantinopol, spre nimicirea ereziilor care apăruseră atunci şi spre întărirea credinţei soborniceşti şi apostoleşti, care este a noastră.(Urmează Crezul celor 318 părinţi de la Niceea – Sinodul I Ecumenic:) Credem…(Şi cel al celor 150 de părinţi adunaţi la Constantinopol – Sinodul II Ecumenic:) Credem…Aşadar, era de-ajuns pentru desăvârşita cunoaştere şi întărirea bunei credinţe acest înţelept şi mântuitor Crez al harului dumnezeiesc, căci învaţă desăvârşit despre Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh şi înfăţişează întruparea Domnului celor ce o primesc cu credinţă. Însă de vreme ce aceia care se străduiesc să lepede propovăduirea adevărului şi prin propriile erezii au născocit deşertăciuni, unii îndrăznind să strice [învăţătura despre] taina iconomiei Domnului pentru noi şi tăgăduind numirea de Născătoare de Dumnezeu dată Fecioarei [Maria], iar alţii scornesc [învăţătura despre] contopire şi amestecare, închipuindu-şi nebuneşte că este o singură fire din trup şi dumnezeire, născocind grozăvia că, prin contopire, firea dumnezeiască a Celui Unul Născut este pătimitoare..
Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într-un glas că mărturisim pe Unul şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, Însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenitate, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi din trup, de-o-fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deosebirea firilor nefiind nicidecum stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile fiecărei firi într-o singură persoană şi într-un singur ipostas, nu împărţindu-se sau despărţindu-se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum [au vestit] de la început proorocii, precum El însuşi ne-a învăţat despre Sine şi precum ne-a predanisit nouă Crezul Părinţilor.
Acestea toate fiind statornicite de Sfinții Parinți cu mare grijă şi acrivie, Sfântele Sinoade Ecumenice au hotărât că nimănui nu îi este îngăduit să înfăţişeze, să scrie sau să alcătuiască, nici [el însuşi] să gândească, nici să înveţe pe altul o altă mărturisire de credinţă.
Cât despre cei care îndrăznesc să alcătuiască o altă [mărturisire de] credinţă, să o înfăţişeze altora spre învăţătură, sau să răspândească un alt Crez celor care vor să se întoarcă la cunoştinţa adevărului de la rătăcirile elineşti sau iudaiceşti sau de la oricare altă erezie, aceştia, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie îndepărtaţi [episcopii de episcopie şi clericii de cler], iar dacă sunt monahi sau laici, să se dea anatemei.”
Prin cunoasterea adevarului cel dat lor de la Dumnezeu si prin neînfricarea lor in apararea adevarului, acesti Sfinti Parinti au dovedit netemeinicia falselor învațaturi si au dat o lovitura ereziilor.
Contextul crizei hristologice înaintea Sinodului IV de la Calcedon. După ce Sinodul Ecumenic de la Niceea (325) arătase, prin Simbolul de Credinţă, că Fiul este „deofiinţă cu Tatăl“, adică este egal în slavă şi putere cu Acesta, şi nu este o simplă creatură a Tatălui, condamnând învăţătura lui Arie, accentul se va muta, în veacul al V-lea, pe Persoana şi natura Persoanei Mântuitorului Hristos.
Faptul că cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi Se făcuse om, luase aşadar trup omenesc şi suflet raţional, ridica semne de întrebare care nu puteau fi şterse decât prin luminarea Duhului Sfânt.
Astfel, pe bună dreptate, oamenii se întrebau: Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, era mai mult Dumnezeu sau mai mult om? Trupul Său era unul adevărat sau unul aparent? Avea El două naturi: una dumnezeiască, prin naşterea din veci din Tatăl, şi una omenească, prin naşterea din Fecioara Maria, după cum mărturiseşte Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan? Cum era posibilă unirea divinităţii cu umanitatea? La toate aceste întrebări vor răspunde Sinoadele al III-lea, dar mai ales al IV-lea Ecumenice, care vor dogmatiza înţelesul termenului de „persoană - ipostas“.
Aşadar, Sfinţii Părinţi de la Sinodul al IV-lea aveau greaua misiune de a explica termenul de persoană, dar mai ales de a arăta cum în Persoana Mântuitorului Hristos există două firi: una dumnezeiască şi una umană. Cu toate că foarte mult timp s-a crezut că noţiunea de persoană (ipostas) apare pentru prima dată la acest sinod, adevărul este că acesta apare mult mai devreme, fiind introdus de Sfântul Vasile cel Mare, Sfinţii Părinţi de la Sinodul al IV-lea Ecumenic folosind teologia vasiliană în demersul lor.
Sfântul Vasile cel Mare, în umbra Părinţilor de la Sinodul al IV-lea. Cu aproape un veac în urmă, ierarhul capadocian vorbea despre persoană (ipostas) şi fire în contextul ereziei ariene. Pe scurt spus, firea (fiinţa sau natura) este materialul, conţinutul din care constă o realitate. Ea e, de exemplu, lemnul din care constă o masă, sângele din care constă trupul viu, spiritualitatea din care constă omul interior. Pentru aceasta ea înseamnă şi ceea ce e comun tuturor indivizilor sau lucrurilor din aceeaşi specie.
Spre deosebire de natură, dar strâns legată de aceasta, ipostasul (care, în cazul în care desemnează umanitatea, este numit „persoană“) nu e un adaos de conţinut, de material, la ceea ce este natura, ci este felul propriu de a fi ca întreg de sine stătător.
De pildă, o materie lemnoasă rotunjită în întregul masă a devenit ipostas.După chiar cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, „fiinţa şi ipostasul se deosebesc aşa cum se deosebeşte comunul de fiecare în parte, ca de exemplu, firea umană în general de omul cutare sau cutare“.
Astfel, Sfântul Vasile va contribui, prin explicaţiile sale, la clarificarea termenilor de fiinţă şi persoană, termeni care erau foarte mult denaturaţi de filosofia aristoteliană şi care conduceau la multe neînţelegeri între Răsărit şi Apus.
Erezia lui Eutihie pune sub semnul întrebării mântuirea adusă de Hristos. Mergând pe urmele învăţăturii Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Chiril al Alexandriei şi ceilalţi Părinţi de la Sinodul al III-lea Ecumenic au arătat că Fiul lui Dumnezeu întrupat are o singură Persoană, dar două firi, dumnezeiască şi omenească. Cu alte cuvinte, firea umană nu se rotunjeşte într-o persoană proprie, ci este asumată de Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu.
Aceasta se hotăra împotriva lui Nestorie, arhiepiscop al Constantinopolului, care învăţa că în Hristos ar fi două persoane, una divină şi una umană, şi, în consecinţă, Fecioara Maria nu ar mai fi fost Născătoare de Dumnezeu, ci Născătoare de om. Astfel, cele două firi ale Fiului lui Dumnezeu întrupat erau complet separate, între ele existând doar o relaţie morală, iar Iisus Hristos fiind mai mult om decât Dumnezeu.
Neînţelegerile au continuat chiar şi după ce Nestorie a fost excomunicat, şi aceasta întrucât erezia mergea într-o altă direcţie, la fel de prăpăstioasă.
Un bătrân arhimandrit din Constantinopol, Eutihie, om cu vaste cunoştinţe teologice, dar şi foarte încăpăţânat, ducea, spre deosebire de Nestorie, la extrem unitatea dintre cele două firi ale Mântuitorului, spunând că, după întruparea Sa din Fecioara Maria, Hristos n-a avut decât o singură fire, cea dumnezeiască, firea omenească fiind absorbită de firea Sa dumnezeiască, aşa precum o picătură de apă se pierde în imensitatea mării.
Consecinţa firească a acestei erezii este că, dacă Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu are, pe lângă firea dumnezeiască, şi firea omenească completă, primită prin naşterea din Fecioara Maria, atunci este nimicită întreaga operă de mântuire a omului, întrucât, după cuvintele mai multor Sfinţi Părinţi, Hristos putea mântui doar ceea ce asumase şi, de aceea, trebuia să-Şi asume întreaga fire umană, afară de păcat.
Eutihie şi sinodul tâlhăresc de la Efes (449). Pentru ca această tulburare din cadrul Bisericii să nu crească, împăratul Teodosie al II-lea convoacă un sinod ecumenic ce se va întruni în anul 449, la Efes. La acest sinod au participat 138 de episcopi, fiind prezidat de Dioscor al Alexandriei.După cum ne arată şi denumirea, „sinod tâlhăresc“, acesta a fost un pseudosinod.
Astfel, cel abilitat cu ordinea la acest conciliu, eunucul Hrisafie, apropiat lui Eutihie, a făcut tot posibilul să fie opriţi adversarii acestuia, iar pentru a da sinodului caracterul de ecumenic, a primit pe patriarhul Constantinopolului, Flavian, şi pe delegaţii papei Leon cel Mare.
Cu toate acestea, atât Flavian, cât şi delegaţii papei nu au reuşit să ia cuvântul în acest sinod, fiind intimidaţi şi ameninţaţi cu ciomegele de către soldaţii aflaţi în subordinea lui Hrisafie.
De altfel, din cauza împotrivirii sale de a accepta eutihianismul, patriarhul Flavian fu depus din treaptă, iar după trei zile a încetat din viaţă, fiind grav brutalizat de către arhimandritul Barsauma.
Lăsând discutarea învăţăturii de credinţă pe un plan secund, cei adunaţi la acest sinod au fost mai interesaţi să lucreze la revizuirea condamnării lui Eutihie, anatematizat de către Sinodul de la Constantinopol, din 448.
Ulterior, episcopii adunaţi în acest sinod au semnat mărturisirea de credinţă a lui Eutihie, care susţinea că „Domnul a fost din două firi înainte de unire, dar după unire e numai într-o fire“. Această mărturisire de credinţă făcea ca răscumpărarea adusă de către Hristos să nu mai aibă nici o valoare, întrucât, ca să-l poată mântui pe om, Dumnezeu trebuia să ia toată firea noastră umană, pe care să o curăţească de păcat. Acest sinod se încheie la 22 august 449, iar împăratul Teodosie al II-lea, monarh naiv şi lipsit de experienţă în treburile politice şi problemele religioase, a probat hotărârile „sinodului tâlhăresc“ de la Efes (449).
Sfântul şi Marele şi Ecumenicul sinod strâns cu harul lui Dumnezeu şi la îndemnul prea binecredincioşilor şi de Dumnezeu iubitorilor de Hristos împăraţi, auguştii Valentinian şi Marcian, în Calcedon, metropola eparhiei Bithiniei, în biserica Sfintei Muceniţe Eufimia, cea biruitoare în Hristos, a hotărât cele ce urmează: Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, întărind pe ucenicii Săi în cunoaşterea credinţei, a spus: “pacea Mea v-o dau vouă, pacea Mea o las vouă”, pentru ca nimeni să nu se separe de aproapele său în dogmele credinţei, ci la fel să se arate cu toţii în propovăduirea adevărului
Eutihianismul sau monofizismul. Eutihie din lupta contra ereziei lui Nestorie, a dus la extrem invatatura din Alexandria despre unirea celor doua firi din persoana Mantuitorului. Exagera asa de mult unirea celor doua firi, incat facea din ele o singura fire. De aceea erezia lui Eutihie a primit numele de monofizism sau eutihianism. Eutihie sustinea ca firea omeneasca luata de Mantuitorul la intrupare a fost absorbita de firea Sa dumnezeiasca. Ca atare Iisus Hristos a avut in persoana Sa o singura fire, numai firea dumnezeiasca, iar trupul Sau a fost dumnezeiesc, nu omenesc.
Plecand de la afirmatia ca Mantuitorul, dupa unii monofiziti, n-a avut un trup omenesc real, monofizismul apare pe de o parte ca o forma a dochetismului, dupa care Mantuitorul a avut un trup aparent, iar pe de alta ca o varianta a apolinarismului, care afirma ca locul ratiunii umane din persoana lui Iisus Hristos l-a luat ratiunea sau Logosul lui Dumnezeu, pentru a explica astfel modalitatea unirii firii umane cu firea divina.
Doctrina ortodoxa referitoare la firile din persoana Mantuitorului este ca in Iisus Hristos sunt doua firi, dumnezeiasca si omeneasca, diofizitism, unite intr-o singura persoana divino-umana.
Consecinta ereziei monofizite este ca, daca Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu are pe langa firea Lui dumnezeiasca si o fire omeneasca reala atunci se nimiceste intreaga opera de rascumparare a omului. Numai Fiul lui Dumnezeu, devenit om real, putea duce neamul omenesc la mantuire.
In sedinta a V-a, din 22 octombrie 451, sinodalii au definit doctrina bisericeasca a celor doua firi din persoana lui Iisus Hristos, prin urmatoarea marturisire de credinta:
"Urmand Sfintilor Parinti, noi invatam si marturisim cu totii pe Unul si acelasi Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, desavarsit in Dumnezeire si desavarsit in umanitate, Dumnezeu adevarat si om adevarat, avand suflet rational si trup, deofiinta cu Tatal dupa Dumnezeire si deofiinta cu noi, dupa umanitate, fiind intru toate asemenea noua, in afara de pacat.
Ca Dumnezeu, s-a nascut mai inainte de toti vecii din Tatal, dupa Dumnezeire, iar ca om s-a nascut in zilele cele de pe urma pentru noi si pentru mantuirea noastra din Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, Unul si acelasi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut, cunoscut in doua firi, in chip neamestecat si neschimbat si neimpartit si nedespartit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusa prin unire, pastrandu-se mai ales insusirea fiecareia si intalnindu-se impreuna intr-o singura persoana si un singur ipostas, nu in doua persoane, impartit sau despartit, ci Unul si acelasi Fiu, Unul-Nascut, Dumnezeu-Cuvantul, Domnul Iisus Hristos.
Asa ne-au invatat mai inainte despre El proorocii si insusi Domnul nostru Iisus Hristos si asa ne-a transmis Simbolul Parintilor nostri".
Hotararea de credinta a fost proclamata la 25 octombrie 451. In concluzie, numai fiind Dumnezeu adevarat, Iisus Hristos putea sa realizeze mantuirea oamenilor si numai fiind om adevarat, reprezentand intreaga omenire, putea El sa se aduca jertfa pe cruce de bunavoie, in vederea mantuirii tuturor oamenilor.
Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451) Pe 28 iulie 450 împăratul Teodosie al II-lea a murit, în urma unui accident de călărie, locul său fiind luat de sora sa, Pulcheria, sprijinitoare a Ortodoxiei, care se căsători cu generalul Marcian. Noua pereche imperială hotărî convocarea unui nou sinod ecumenic care să-l facă uitat pe cel din 449. În primul rând, a fost destituit eunucul Hrisafie şi înlăturat de la curtea imperială.
Sinodul s-a ţinut între 8 şi 25 octombrie 451, la Calcedon (azi Kadi-Koy), ramâne în istoria ortooxiei cel mai măreţ şi impunător sinod din întreaga Antichitate creştină.
Numărul Părinţilor care au participat la acest sinod a variat între 520-630, cifră neajunsă de nici un alt sinod ecumenic.
Şedinţa de la 22 octombrie a fost cea mai importantă, în ea aprobându-se de către Părinţi celebra formulă dogmatică care mărturisea pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu:
„Dumnezeu cu adevărat şi om cu adevărat, pe Acelaşi din suflet raţional şi trup, deofiinţă cu Tatăl, după dumnezeire, şi deofiinţă cu noi, după omenitate, după toate asemenea nouă, afară de păcat; pe Unul şi Acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul -Născut, cunoscut în două firi în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit, deosebirea firilor nefiind desfiinţată nicidecum din cauza unirii, ci salvându-se, mai degrabă, proprietatea fiecărei firi şi concurgând într-o persoană şi într-un ipostas, nu împărţit şi divizat în două persoane“.
Cu alte cuvinte, se arăta că Iisus Hristos are o singură Persoană dar şi că are două firi, care, deşi unite, nu se amestecă şi nici nu se despart, fiecare păstrându-şi proprietăţile specifice.
Formula dogmatică a fost alcătuită din Mărturisirea antiohiană a Sfântului Chiril al Alexandriei şi din scrisoarea Papei Leon cel Mare către Patriarhul Flavian.
Astfel, această mărturisire dogmatică e cu atât mai importantă cu cât la formularea ei au participat atât Răsăritul, cât şi Apusul, care, până la acea dată, aveau unele imprecizii de terminologie.
Sfinţii Părinţi din acest sinod au arătat încă o dată că, acolo unde este comuniune, este şi Duhul Sfânt, cu ajutorul Căruia orice confuzie poate fi dezlegată şi orice neclaritate poate fi luminată.
Tocmai de aceea şi Evanghelia ce se citeşte în Duminica a VI-a după Rusalii este Evanghelia în care Mântuitorul Se roagă la Tatăl ca să-i ţină uniţi pe Apostoli şi, prin ei, pe viitorii conducători ai Bisericii, despre care vom vorbi mai pe larg luni și marți.
Fie ca şi noi, pentru "evlavia noastră", întocmai celor 630 Sfinţi Părinţi participanţi la Sinodul VI Ecumenic, să fim auziţi de Dumnezeu, Aici şi Dincolo, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin.(postat pe fb de ioan monahul)