"Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?"
Suntem în saptamâna Cruci din Postul Mare Sfintei, când am praznuit și Buna Vestire, iar Fecioara Maria a spus „Iată roaba Domnului! Fie mie acum după cuvântul tău!” și îndată în sfântul ei pântece, prin lucrarea Sfântului Duh, s-a făcut zămislirea cea nespusă, fără îndulcire trupească, dar nu fără de îndulcirea cea duhovnicească, a Fiului lui Dumnezeu care, prin cruce vine să ne aducă mântuirea.
Crucea este usa Imparatiei cerurilor. Trebuie să regasim sensul Crucii ca biruinta asupra mortii spirituale, biruinta a iubirii. Avem adeseori o reprezentare partiala despre Cruce si despre taina ei redusa la faptul de a suporta o asceza, de a ne infrana de la placeri, de la tot felul de satisfactii. Exista insa si un alt sens al Crucii: compasiunea pentru celalalt. Cu siguranta insa nu putem face totul pentru celalalt daca tinem la placerile noastre egoiste, daca omul este legat de lacomie, pofta de stapanire, mandrie. Aceasta arata insa numai aspectul negativ al Crucii.
Pot sa ma apropii de celalalt fara sa-i vorbesc despre Cruce, aratandu-i insa ca sunt gata la toate sacrificiile pentru el. Daca este bolnav, batrân, în imposibilitatea de a se deplasa, ma voi duce la el, voi fi prin fatpte, impreuna cu el. Celalalt poate suporta el insusi greutati, persecutii, somaj, mai ales in această perioadă foarte grea, iar eu pot sa port impreuna cu el aceasta Cruce. Inima celuilalt poate fi miscata daca vede ca eu port o Cruce pentru el. Atunci el va intelege sensul Crucii fara ca eu sa ii spun ca tocmai Crucea este cea care ma impinge sa fac aceasta. O fac pur si simplu. Sa nu le vorbim doar oamenilor sa-si ia Crucea, ci sa o luam noi insine ajutandu-i pe ceilalti. Voi ajunge astfel la convingerea ca aceasta Cruce nu este o suferinta pentru mine. ,,Sufar pentru celalalt, dar aceasta suferinta pentru el ma bucura, ma odihneste, cum spune un monah de la Athos”. Iar prima dintre noi care ne arată, prin fapte, acest lucru este chiar Maica Domnului.
Mieluseaua priveste - dupa cum se canta in Prohod - pe Mielul sau injunghiat si totusi ea nu se razvrateste, nu striga si nu face nici un gest care sa denote o pierdere a stapanirii de sine. Intocmai ca si Fiul ei, Maica Domnului sufera in tacere si asista la Patimile Lui cu rabdare si smerenie. Sfanta Sa Maica va fi insa pururea mijlocitoare pentru tot neamul omenesc inaintea Fiului ei, iar la Judecata din urma tot ea va cere indurare pentru pacatele noastre. Astfel, la picioarele crucii, unde se desavarseste ascultarea Mariei, ea devine cu adevarat Maica si ocrotitoare a acelora care vor crede in Hristos, precum si mângâietoare a tuturor celor obiditi si napastuiti.
In ceasul al noualea, adica la orele 3, dupa modul nostru de a socoti timpul, Iisus striga cu glas mare, asa cum noteaza atat Matei cat si Marcu: "Eli, Eli, lama sabahtani?" adica: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?" (Matei 27, 46; Marcu 15, 34).
Profetia [Psalmi 21:1] Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit? … Erau flămânzi şi însetaţi; sufletul lor într-înşii se sfârşea; Dar au strigat către Domnul în necazurile lor şi din nevoile lor i-a izbăvit pe ei Şi i-a povăţuit pe cale dreaptă, ca să meargă spre cetatea de locuit Ps 106: 5-7. Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu, Dumnezeul meu Spre Tine am nădăjduit, să nu fiu ruşinat în veac, nici să râdă de mine vrăjmaşii mei Pentru că toţi cei ce Te aşteaptă pe Tine nu se vor ruşina; să se ruşineze toţi cei ce fac fărădelegi în desert Ps 24:1-3 A Lui este stăpânirea, a Lui este puterea înfricoşătoare! Şi El sălăşluieşte pacea în locurile preaînalte. Cu cât mai puţin omul, care nu este decât putreziciune, cu atât mai puţin născutul din om, care nu este decât un vierme! Iov 25:2,6
Implinirea [Marcu 15:34] Şi la al nouălea ceas, a strigat Iisus cu glas mare: Eloi, Eloi, lama sabahtani?, care se tălmăceşte: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit? [Matei 27:46] Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? Fiul Omului merge precum este scris despre El. Vai, însă, acelui om prin care Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela dacă nu se năştea. Dar cum se vor împlini Scripturile, că aşa trebuie să fie? Mt 26:24, 54. Iar El le-a răspuns: Ilie, venind întâi, va aşeza iarăşi toate. Şi cum este scris despre Fiul Omului că va să pătimească multe şi să fie defăimat? Mc 9:12 Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El. Lc 24:27 Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă Rom 5:5
De ce tocmai El s-a temut?” aceasta este proba absolută a validităţii răstignirii, lipsesc razele de lumină pornite din cer, tragedia e ireversibilă, fără de leac; săvîrşitu-s-a: nu numai chinul şi proorocirea ci şi toată tevatura, gata, moartea nu e clinică, învierea e izgonită printre amăgiri şi deşarte nobile nădejdi, niciodată nu va trăi trupul acesta răsucit, sângerând, găurit, terfelit, sfârtecat. învierea este cu totul imposibilă. Aşa spune Dostoievski – făţiş –
Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedeşte integritatea şi seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine ştie ce joc, ce vicleim. Şi era necesar, spre adeverirea jertfei, ca răstignirea să dea impresia de sfîrşit, de soluţionat, de afacere clasată, de bun simţ biruitor. Numai strigătul Eli, Eli ne dovedeşte că răstignitul nu s-a jucat cu noi, că nu a încercat să ne mîngîie cu făţarnice estompări. (Ca-ntotdeauna i-a tratat pe oameni ca pe fiinţe libere şi mature, capabile de a încasa adevăruri neplăcute.) El nu dă aforisme şi pilde, ci carne şi sânge, chin şi deznădejde. Căci una e să stai la picioarele crucii şi să suferi, oricît de sincer şi de sfîşietor, şi alta e să fii pe cruce. Durerea altuia nu e a ta, e a lui, ţi-o însuşeşti numai printr-un proces ideativ nu prin simţiri. Numai tîlharul cel bun simte la fel cu Domnul.
Dacă şi-ar fi păstrat, măcar în parte, impasibilitatea pe cruce, dacă n-ar fi gustat din plin deznădejdea omului, evenimentul petrecut pe Golgota n-ar fi fost – pentru filosofi, pentru preoţi şi pentru prostime -prilej de poticnire şi sminteală, ci „scenariu” ori „ritual”, deci admisibil, comestibil. La I Cor. 6, 20 şi 7, 23 Pavel stăruie: „Aţi fost cumpăraţi cu preţ.” Cu preţ cinstit. întreg. Dumnezeu n-a înşelat pe nimeni: nici pe diavol, nici pe noi; nici pe sine nu s-a înşelat. N-a plătit cu aparenţă de suferinţă, cu o cruce mitică, sau cu bani calpi. Preţul nu l-a plătit o fantasmă; came din carnea noastră, sînge din sîngele nostru. Şi la Evrei (2, 17; 2, 18; 4, 18):” Pentru aceea dator era întru toate (afară de păcat) să se asemene fraţilor (nouă); fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să ajute; ispitit întru toate, după asemănarea noastră.” Asemenea nouă în toate şi ispitit de toate ca şi noi: aşadar şi de omeneasca deznădejde, trebuie sa afirmam ca Hristos a fost si Om, nu doar Dumnezeu.
Ca Om a trait realmente ce traieste tot omul. A trait real starea noastra omeneasca pana la capat. Parintele Nicolae Steinhardt afirma ca aceste cuvinte sunt proba absoluta a validitatii rastignirii. Strigatul de pe cruce dovedeste integritatea si seriozitatea jertfei, o impiedica a fi o farsa. La fel am fi facut si noi. Am fi strigat in fata durerii. Iar atat de autentic si de serios a strigat Domnul, incat mai tarziu tuturora nu le venea sa creada ca a inviat. Strigatul Domnului e dovada ca pe cruce nu s-au desfasurat simboluri, ci s-a petrecut o suferinta reala. Probabil ca daca L-am fi auzit rostind aceste cuvinte, am fi fost ispititi sa rostim precum iudeii: "Pe altii i-a mantuit, iar pe Sine nu poate sa se mantuiasca!" (Matei 27, 42).
Chiar daca avem parte de acest strigat, Hristos pe cruce n-a incetat sa fie si Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur sustine ca Mantuitorul a rostit cuvintele profetice Eli, Eli, lama sabahtani? dupa ce s-a luat intunericul, pentru a intelege iudeii ca nu murise pe cruce, ca El Insusi facuse intuneric pe pamant. Ori daca ar fi incetat sa mai fie si Dumnezeu, nu ar fi putut aduce intunericul. Parintele Nicolae Steinhardt spune ca in rostirea cuvintelor "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit"?, natura omeneasca pare sa fi predominat, dupa cum a predominat cea dumnezeiasca pe muntele Taborului la Schimbarea Sa la Fata.
In al doilea rand prin aceste cuvinte Domnul doreste sa ne atraga atentia ca in viata noastra vom avea parte de stari de parasire din partea lui Dumnezeu. Si dupa cum Domnul nu S-a dat jos de pe cruce ci a primit moartea, tot astfel nici noi nu trebuie sa dam inapoi. Harul vine si pleaca, spun Sfintii Parinti. Harul se retrage ca omul sa inseteze mai mult dupa Dumnezeu. Persoana care a cunoscut viata traita prin har, nu mai poate afla odihna in nimic din cele prezente in aceasta lume, doreste din nou harul. Iar cand l-a dobandit dupa retragere, are parte de o netulburata pace. Indiferent de durata si intensitatea parasirii, Dumnezeu nu ne abandoneaza niciodata pe deplin.
Nu stiu în ce masura crestinii de azi sînt obsedati de moartea lui Hristos, dar mie mi se pare ca moartea Lui stîrneste mai multe neîntelegeri decît învierea. Daca toate denominatiunile crestine, inclusiv sectele, sînt de acord în ceea ce priveste învierea Lui, în ceea ce priveste moartea multi se contrazic. De exemplu, iehovistii au hotarît ca, de vreme ce Iisus s-a speriat în gradina si a murit pe cruce, înseamna ca El nu este Dumnezeu. Monofizitii au cazut în extrema cealalta, zicînd ca, de vreme ce Iisus este Dumnezeu, înseamna ca El nu a murit, caci Dumnezeu nu moare.
Adevarul este ca Iisus a murit în firea Sa omeneasca, ramînînd nestramutat în firea Sa dumnezeiasca. Dar ce este cu spaima lui Iisus din gradina? Marturisesc ca si eu am avut aceleasi framîntari ca si verisoara mea. „Ce mare lucru a facut Hristos? Stia dinainte ca va învia, era Dumnezeu, iar noi petrecem în iadul incertitudinii pîna la sfîrsitul zilelor noastre”. Gîndeam ca daca as avea certitudinea învierii mele, astazi as muri si nu mi-ar parea rau de nimic. Nu stiu în ce masura aceste gânduri vin si celorlalti oameni, poate ca ele sânt o urmare fireasca a educatiei comuniste cu pionieri care îsi puneau atât de usor sufletul pentru patrie. E adevarat ca pentru a merge la moarte cu seninatate trebuie sa fii sau convins de învierea ta, sau sa fii un ateu desavârsit.
Hristos stia ca va învia si, totusi, S-a temut. Da, Hristos s-a temut într-adevar în gradina, atunci când S-a rugat Tatalui ca, de este cu putinta, sa se îndeparteze paharul acesta de la Dânsul. Ucenicii au vazut aceasta frica a lui Iisus, au vazut-o si au adormit. Se pare ca în clipele acelea de parasire pe care le traia Iisus, ucenicii au fost parasiti si ei de orice putere, de aceea au si adormit, chiar daca Hristos a iesit de trei ori la ei îndemnîndu-i sa privegheze cu El macar un ceas. Aceasta arata atât de bine ca ucenicii îsi aveau toata puterea si credinta lor de la Hristos, iar atunci când El a slabit, când s-a întristat de moarte în gradina, ucenicii au slabit si ei si, pierzîndu-si credinta, au adormit.
În Imnele Sfântului Efrem Sirul gasim un minunat pasaj despre spaima lui Hristos din Gradina Ghetimani. Sfântul Efrem crede ca spaima aceasta a fost adevarata si a fost profunda, mai profunda decât putem gândi noi, si nu întâmplator ucenicii au fost martorii ei. Hristos si-a descoperit înaintea ucenicilor spaima Sa omeneasca în fata mortii ca ucenicii, atunci când vor ajunge sa fie dati în mâinile calailor lor, simtind aceasta spaima, sa-si aminteasca de spaima Învatatorului lor, ca e fireasca, si sa nu dea înapoi, asa cum nici El nu a dat, desi, zice Sfântul Efrem, ar fi vrut. Mai era nevoie de aceasta spaima pentru ca moartea sa îndrazneasca sa-si înghita Stapânul. Aceasta frica a încurajat moartea care, „ca o sluga la porunca, s-a apropiat“, cum cântam la Utrenia Învierii (Gl. 6) si L-a înghitit pe Datatorul de viata, ca dupa trei zile sa-L vomite, zice Sf. Efrem.
Hristos a fost primul om care a iesit singur în fata mortii. Doar El, dintre oameni, a fost parasit cu desavârsire, astfel ca a strigat pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit!?” A fost nevoie ca omul Iisus sa cunoasca parasirea lui Dumnezeu – singura pricina a mortii, pentru ca altfel El nu ar fi putut muri. Astazi noi nu putem întelege spaima Lui, caci Hristos a zdrobit puterea mortii si moartea pe care o avem noi azi, daca ma pot exprima astfel, nu mai este moartea cu care a murit Iisus. Noi sântem curajosi în fata mortii deoarece nimeni din noi nu moare singur, deoarece Hristos a luat în Sine toata spaima si durerea mortii.
Si aceasta o vedem foarte bine din cazul lui Petru.
În zilele patimii lui Hristos, când a fost întrebat daca Îl cunoaste pe Iisus, ca a fost vazut cu El, ca graiul îl vadeste, Petru s-a lepadat de trei ori de Învatatorul sau pentru ca se temea de moarte. Dar acelasi Petru, care s-a speriat de o baba în zilele patimii, le-a vorbit cu îndrazneala ostasilor romani care îl rastigneau, rugîndu-i sa-l rastigneasca cu capul în jos, ca nu este vrednic sa moara în acelasi fel ca si Învatatorul Sau. Moartea lui Hristos ne-a adus curajul în fata mortii, dar pîna atunci acest curaj era cu neputinta. Iata de ce Hristos S-a temut, iar noi nu. Pentru ca noi murim cu Hristos, iar Hristos a murit singur, parasit de oameni si de Dumnezeu. Paradoxul mortii lui Hristos este surprins în rugaciunea pe care o rosteste preotul la sfîrsitul proscomidiei: „În mormînt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tîlharul si pe Scaun împreuna cu Tatal si cu Duhul ai fost, Hristoase, pe toate umplîndu-le, Cela ce esti necuprins“. De altfel, aceasta este starea omului nou, omului rascumparat, omului întreg, ca, în Hristos, sa înteleaga aceste cuvinte si sa le traiasca, pe cît se poate, în toata durerea si în toata bucuria lor”
Aceste cuvinte au fost gresit intelese inca din clipa cand El le-a rostit, caci unii dintre cei de fata au crezut ca il striga pe profetul Ilie si au gasit astfel din nou prilej sa-si arate lipsa de suflet: "Lasa, sa vedem daca vine Ilie sa-L mantuiasca" (Matei 27, 49). Ulterior, critica rationalista a vazut in ele dovada ca, in ceasul mortii, Hristos S-a simtit parasit de Dumnezeu si a murit scotand un strigat de deznadejde.
Cuvintele rostite de Domnul constituie primul verset din Psalmul 21, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit? Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greşelilor mele, poate cel mai mesianic dintre toti psalmii, intrucat descrie cu o precizie uimitoare suferintele Unsului. ,,Dumnezeul meu, striga-voi ziua şi nu vei auzi, şi noaptea şi nu Te vei gândi la mine Iar Tu întru cele sfinte locuieşti, lauda lui Israel. În Tine au nădăjduit părinţii noştri, nădăjduit-au în Tine şi i-ai izbăvit pe ei. Către Tine au strigat şi s-au mântuit, în Tine au nădăjduit şi nu s-au ruşinat. Iar eu sunt vierme şi nu om, ocara oamenilor şi defăimarea poporului. Toţi cei ce m-au văzut m-au batjocorit, grăit-au cu buzele, clătinat-au capul zicând: "Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-l pe el, mântuiască-l pe el, că-l voieşte pe el". Că Tu eşti Cel ce m-ai scos din pântece, nădejdea mea, de la sânul maicii mele. Spre Tine m-am aruncat de la naştere, din pântecele maicii mele Dumnezeul meu eşti Tu. Nu Te depărta de la mine, că necazul este aproape, şi nu este cine să-mi ajute. Înconjuratu-m-au viţei mulţi, tauri graşi m-au împresurat. Deschis-au asupra mea gura lor, ca un leu ce răpeşte şi răcneşte. Ca apa m-am vărsat şi s-au risipit toate oasele mele. Făcutu-s-a inima mea ca ceara ce se topeşte în mijlocul pântecelui meu. Uscatu-s-a ca un vas de lut tăria mea, şi limba mea s-a lipit de cerul gurii mele şi în ţărâna morţii m-ai coborât. Că m-au înconjurat câini mulţi, adunarea celor vicleni m-a împresurat. Străpuns-au mâinile mele şi picioarele mele. Numărat-au toate oasele mele, iar ei priveau şi se uitau la mine. Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi. Iar Tu, Doamne, nu depărta ajutorul Tău de la mine, spre sprijinul meu ia aminte. Izbăveşte de sabie sufletul meu şi din gheara câinelui viaţa mea. Izbăveşte-mă din gura leului şi din coarnele taurilor smerenia mea Spune-voi numele Tău fraţilor mei; în mijlocul adunării Te voi lăuda, zicând: Cei ce vă temeţi de Domnul, lăudaţi-L pe El, toată seminţia lui Iacob slăviţi-L pe El! Să se teamă de Dânsul toată seminţia lui Israel. Că n-a defăimat, nici n-a lepădat ruga săracului, Nici n-a întors fala Lui de la mine şi când am strigat către Dânsul, m-a auzit. De la Tine este lauda mea în adunare mare, rugăciunile mele le voi face înaintea celor ce se tem de El. Mânca-vor săracii şi se vor sătura şi vor lăuda pe Domnul, iar cei ce-L caută pe Dânsul vii vor fi inimile lor în veacul veacului. (Ps 21; 2-30) “
Acest psalm rezuma, intr-o viziune anticipatoare, principalele momente ale Patimilor, din care nu lipseste nici jocul macabru al soldatilor in vederea dobandirii camasii fara cusatura. Rostindu-l in ultimul ceas al vietii Sale, Iisus atesta dinaintea tuturor ca El este "omul suferintelor" intrezarit cu veacuri in urma de psalmist.
Psalmul mai sus citat se incheie cu viziunea profetica a instaurarii Imparatiei mesianice: "Isi vor aduce aminte si se vor intoarce la Domnul toate marginile pamantului. Si se vor închina înaintea Lui toate semințiile neamurilor. Că a Domnului este Împaratia si El stăpaneste peste neamuri" (Ps, 21, 31-33).
Acest final constituie una din paginile cele mai luminoase din Scriptura vetero-testamentara. Alegand psalmul respectiv pentru a-l recita pe cruce, Iisus a voit sa sublinieze deci ca El Se identifica cu Mesia cel asteptat, chemat sa biruiasca prin suferinta, iar nu prin putere, si totodata sa reaminteasca faptul ca toate neamurile vor fi chemate sa intre in Imparatia harului.
Mâncat-au şi s-au închinat toţi graşii pământului, înaintea Lui vor cădea toţi cei ce se coboară în pământ. Şi sufletul meu în El viază, şi seminţia mea va sluji Lui. Se va vesti Domnului neamul ce va să vină. Şi vor vesti dreptatea Lui poporului ce se va naşte şi ce a făcut Domnul.(21; 34-36)
Versetele citate sugereaza o adevarata apoteoza, dar slabiciunea fizica nu I-a mai ingaduit lui Iisus sa rosteasca intregul psalm, si atunci primele cuvinte au continuat sa sune pentru multi ca un strigat de deznadejde, desi ele constituiau de fapt inceputul unui imn de biruinta.
Ioan mai consemneaza înca o dorinta a lui Iisus, pe care evanghelistul socoteste ca Domnul a exprimat-o cunoscand "ca toate s-au savarsit acum, ca sa se implineasca Scriptura". Inainte de a-Si da duhul, Hristos spuse: "Mi-e sete" (19, 28). Suferea desigur de setea proprie celor care mor de moarte violenta. Atunci, ostasii pusera in varful unei trestii un burete inmuiat intr-un vas cu otet, ce se afla acolo, si-l dusera la gura lui Iisus.
Este cutremurator gândul ca Celui ce a zidit lumea si a împodobit pamantul cu ape I se refuza o picatura de apa. Fiului lui Dumnezeu, Care a venit in lume spre a astampara setea noastra de absolut si Care ne-a daruit apa datatoare de viata vesnica (Ioan 4, 14), I se da, in loc de apa invioratoare, otet. Si totusi, unii exegeti au vazut in acest gest un act de compasiune din partea ostasilor, care poate nu aveau la indemana apa proaspata. Chiar daca intentia lor a fost bună, faptul rămâne, subliniind o dată in plus caracterul infricosator al Patimilor lui Iisus.
Sorbind ultima picatura de otet, ce-I fusese oferit in locul apei mult asteptate, Hristos a golit pana la fund paharul suferintelor, aflandu-Se astfel pregatit pentru intampinarea mortii. De aceea, dupa ce bău otetul spuse: "Savarsitu-s-a!" (Ioan 19, 30) si, potrivit versiunii lui Ioan, plecandu-Si capul, Își dădu duhul.
Pe toata calea suferintei, Hristos a purtat Crucea cu barbatie si multa rabdare, de la pretoriul lui Pilat pana la inaltimea Golgotei, drum lung de aproape doua zile. Purtand Crucea pe umeri si urcand, la orice urcus mai greu apasa spre pamant Crucea impiedicandu-L si Domnul cadea in genunchi. Cu aceasta nu numai ca-si sporea chinul, dar adeseori cadea jos sub greutatea Crucii, insa nu-L pasuiau. Caci ostasii si iudeii temandu-se sa nu moara pe cale inainte de al rastigni, L-au mai usurat putin, dand Crucea lui Simeon Cirineanul ca s-o duca. Aceasta usurare facuta Domnului de catre vrajmasii Lui, nu o faceau din mila, ci sa-L rastigneasca fiind viu si sa moara cu chin mai greu si cu batjocora mai mare. Purtarea Crucii de catre Hristos este o taina, ca sa ne faca sa intelegem ca vrea si noua sa ne dea Crucea Sa si sa ne faca partasi chinurilor Sale si prin aceasta si rasplatirilor Sale ceresti. Caci precum asupra lui Simon Cirineanul s-au revarsat nenumarate bunatati pentru ca a purtat Crucea Domnului, desi de sila si impotrivindu-se, tot asa se vor revarsa si asupra fiecarui om bun, care va imita pe Hristos si va purta Crucea Lui.
Tu, abia de incepi sa faci vreun bine si indata ce dai peste cea mai mica suparare, ajunge un singur cuvant ispititor, ca sa te faca sa te intorci inapoi de pe cale. Aceasta tii rabdarea? Asa raspunzi tu la marea rabdare pe care a avut-o Domnul ca sa te mantuiasca? N-ai auzit tu pe Domnul cand zice: “Cel ce va rabda pana in sfarsit acela se va mantui!“ si pe apostolul, care-ti porunceste sa rabzi in vreme de necaz si sa te bucuri in nadejde: “Mangaiati-va cu nadejdea, in necazuri fiti rabdatori!” (Rom. 12, 12). Tu la Sfantul Botez, ai fagaduit sa porti Crucea Domnului, adica patimi si ispite si sa urmezi lui Hristos, nu numai catava vreme drumul cel bun, ci in tot timpul vietii tale si pana la Golgota, adica pana la moarte de va fi nevoie. De ce nu rabzi acum necazul marunt ce-l ai, ci parasesti Crucea Domnului in mijlocul drumului si dai inapoi? Nu stii ca prin aceasta te faci nevrednic si dezmostenit de imparatia lui Dumnezeu. caci zice: “Cel ce nu-si ia Crucea si nu-mi urmeaza mie, nu este vrednic de mine“. “Tu, zice Marele Vasile, te-ai tocmit cu Hristos sa lucrezi toata ziua in voia poruncilor Lui, sa rabzi arsita si osteneala zilei; cum de dar inainte de incheierea zilei, adica a vietii tale, nu mai rabzi si ceri odihna? Asteapta sa soseasca seara, adica sfarsitul vietii si moartea, si atunci va veni Domnul, vine sa-ti dea plata pentru lucrul tau. Hotaraste-te ca in viitor sa fii rabdator pana la moarte, purtand Crucea lui Hristos. Daca vei rabda pana la sfarsit, vei impartasi impreuna cu Hristos. Si cand Crucea lui Hristos se va arata pe Cer, in ziua judecatii, stralucind mai mult decat soarele, te vei apropia si tu de ea cu indrazneala, ca sa fii slavit si sa stralucesti si tu la lumina si slava ei ca unul ce ai purtat-o bine: “Rabdarea alunga de la om primejdiile, iar necazurile care nu sunt primite cu rabdare, aduc o povara indoita“.
Multumeste apoi Domnului ca a rabdat pentru tine greutatea cea mai mare a Crucii si indeosebi ca te-a rabdat pana acum, si roaga-l sa-ti daruiasca si tie o parte din rabdarea Sa, largindu-ti inima in vreme de necaz prin Harul Sau, precum este scris: “Intru necaz m-ai desfatat“ (PS. 4, 10) nelasandu-te in acelasi timp sa-ti perzi mantuirea, dupa cuvantul ce scrie: “Vai voua celor ce ati pierdut rabdarea!“ (Sirah2, 15)”.
Astăzi și aici lăngă locul Crucii, pe Golgota, suntem chemaţi să conştientizăm că Sfânta Cruce nu poate fi despărţită de Mântuitorul Iisus Hristos şi că taina ei constă în aceea că este deopotrivă prilej de bucurie, ea fiind unealta mântuirii noastre, dar şi de pioasă aducere aminte a Patimilor Domnului.
Într-adevăr, Crucea este cea care Îl apasă pe Domnul mergând spre Patima Sa cea de bunăvoie; Crucea este cea pe care este răstignit Domnul şi pe care moare în chinuri, însă tot Crucea este cea care apare ca semn al biruinţei la Înviere. Este dureros că adepţii cultelor neoprotestante elimină crucea pe motiv că aminteşte de suferinţa Domnului şi consideră că ea este un lucru de batjocură. Ori noi trebuie să facem un efort şi să trecem dincolo de Vinerea Paştilor pentru ca să ne întâlnim cu Duminica Învierii. Mântuitorul Hristos a fost răstignit, a fost muşcat de moarte, însă El nu a fost biruit de moarte.
Există o icoană a Învierii Domnului care ne ajută să apropiem de sufletul nostru taina Sfintei Cruci. Icoana ni-L arată pe Mântuitorul Iisus Hristos ieşind biruitor din iad şi trăgând după sine pe Adam şi Eva. Sub picioarele Domnului se află porţile iadului, smulse din ţâţâni şi aşezate una peste alta în semnul crucii. Dacă în Vinerea Mare în faţa ochilor noştri se arată crucea în partea ei cutremurătoare, şocantă, în această icoană vedem crucea în tainica ei lucrare, în ceea ce are ea nevăzut. Crucea devine punte peste prăpastie, este cea care mijloceşte trecerea de la moarte la viaţă, este cea care ne ajută să trecem de la iad la lumină.
„Crucii tale ne închinăm Stăpâne şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim“. Iată de ce crucea este una din evlaviile care nu se cuvin a fi părăsite, după cuvântul părintelui Nicolae Steinhardt. Pentru că, prăznuind Crucea, vorbim de fapt de înviere şi de omorârea morţii. De aceea nu dăm crucea la o parte, ca şi cum ar fi o aducere aminte a suferinţei Domnului, ci o purtăm la piept, ne însemnăm chipul cu ea, o punem în case, la răspântii, pentru a fi pururea aducere aminte de certitudinea biruinţei. A nu pomeni Crucea, a ne feri de amintirea celor ce s-au petrecut pe Golgota, înseamnă a minimaliza Pătimirile Domnului şi a nesocoti Învierea Lui.
Prin cruce nădăjduim să căpătăm şi noi biruinţă asupra tuturor necazurilor şi suferinţelor din viaţa aceasta şi binecuvântare de la Hristos Dumnezeu. Evanghelia Utreniei sărbătorii Înălţării Sfintei Crucii ne spune că astăzi este judecata acestei lumi. Iar El, când se va înălţa pe Cruce, îi va trage pe toţi la El. Avem, aşadar, o speranţă conştientă vis-ŕ-vis de Crucea Domnului, că, binecuvântându-ne Domnul cu crucea, noi vom fi traşi la El. De aceea, prin Sfânta Cruce, cerem ajutorul lui Dumnezeu în toate împrejurările de viaţă. Nu doar atunci când vrăjmaşul ne tulbură viaţa şi când nu putem face nimic fără Sfânta Cruce, ci în orice încercare de ispită, de grea încercare, ne facem semnul Sfintei Cruci. Şi avem credinţa că, dacă Hristos Domnul a biruit prin Cruce, şi pe noi ne va ajuta să ieşim biruitori din toate necazurile şi suferinţele acestei vieţi, dar şi din experienţa teribilă a morţii.
Fiecare om îşi are crucea sa de dus pe acest pământ, porţia sa de suferinţă, mai mare sau mai mică. Orice suferinţă este grea şi neplăcută, pentru că este o înfrângere a voii şi a planurilor noastre, o piedică pusă de-a curmezişul drumului pe care noi înşine ni l-am ales. Există o cruce a căsătoriei, care trebuie dusă cu multă răbdare şi jertfelnicie, dar şi una a fecioriei; există o cruce a bătrâneţii când omul este părăsit de puteri, de sănătate, de copii, de prieteni; există o cruce a văduviei, a sărmanilor şi a orfanilor, există o cruce a bolilor de tot felul şi a suferinţei. Vrând sau nevrând, crucea este de neînlăturat pentru fiecare. Însă, pentru unii, crucea aduce mântuire, în timp ce pentru alţii aduce pieire. Suferinţa şi necazurile de care ne temem atâta şi pe care vrem să le înlăturăm cu orice chip sunt lăsate de Dumnezeu ca să ne modeleze, să ne facă mai buni, mai îngăduitori cu suferinţele altora, într-un cuvânt, să nu batem pasul pe loc în viaţa noastră duhovnicească.
Mai mult, fiecărui om îi este dat să se confrunte în această viaţă cu experienţa dură, copleşitoare a morţii. Şi ori de câte ori el se află faţă în faţă cu moartea unei persoane dragi, experimentează câte puţin propria sa moarte. Cel care se află singur în faţa acestei încercări poate înnebuni, sau poate considera că nu mai are rost să trăiască pe mai departe. Însă orice om care a fost batjocorit de moarte trebuie să înţeleagă că în acest univers este o rază de nădejde. Nu trebuie decât să ne alipim de Cel care a biruit moartea, astfel încât să existe o speranţă. Toţi murim, dar nu ca şi când acesta este finalul, ci murim ca şi când adormim, pentru că este o biruinţă a morţii pe care Mântuitorul Hristos o va face în numele tuturor oamenilor.
Mântuitorul Iisus Hristos aşteaptă de la noi o minimă implicare în destinul Lui de purtător de Cruce şi de răstignit pe Golgota. Dacă nu ne purtăm fiecare din noi crucea şi nu ne asumăm acea minimă responsabilitate de osteneală şi de jertfă, prescrisă fiecăruia dintre noi ca o reţetă sau ca un medicament amar, nu ajungem unde trebuie, adică la înviere, la biruinţă. Ba, din contră, ne transformăm în răstignitori. Ori de câte ori refuzăm să purtăm crucea noastră, cu smerenie şi răbdare, aşa cum a dus-o El dimpreună cu toţi sfinţii, atunci El este răstignit în sufletul nostru, în viaţa noastră.
Asumarea conştientă a oricărei suferinţe în viaţa aceasta cu credinţa că urmează ceva mai înalt decât prezentul ştirbit, amărât pe care-l trăim, acesta este chipul crucii din viaţa noastră cea de toate zilele, a crucii care duce la biruinţă, la înviere. Cu această perspectivă au trăit toţi sfinţii, cu această speranţă au trăit toţi semenii noştri care au trecut prin temniţele comuniste, astfel încât închisoarea a devenit un loc binecuvântat al întâlnirii cu Hristos, un loc în care au iubit şi au iertat mai mult ca orişicând şi prin aceasta au fost biruitori. Dacă nu trăim şi noi cu credinţa că după Vinerea Patimilor urmează Duminica Învierii, atunci crucea este finalul, este tristeţe, este nenorocire, este condamnare, nu biruinţă.
Sfântul Apostol Pavel nu dorea să se laude cu altceva decât cu crucea Domnului, despre care spunea că pentru cei care se mântuiesc este puterea lui Dumnezeu, iar pentru cei care pier este nebunie. Trebuie să ne cercetăm pe noi înşine şi să vedem cu ce ne lăudăm fiecare din noi, spre ce anume sunt îndreptate inimile noastre, care este relaţia noastră cu Crucea lui Hristos. Pentru că ori de câte ori ne raportăm la lucrurile credinţei cu superficialitate, cu interes vremelnic sau pur şi simplu din convingeri sociale şi nu tindem să avem o legătură vie cu Mântuitorul Hristos Cel răstignit şi înviat, atunci suntem în postura de răstignitori ai Domnului.
Trebuie să luăm aminte la faptul că Sfânta Cruce ne însoţeşte întreaga viaţă, de la naştere până la moarte, fiind semnul cu care se face sfinţirea şi se întrupează sfinţenia. Fără semnul Sfintei Cruci schiţat de mâna preotului peste Sfântul Potir şi Sfântul Disc nu se face sfinţirea, respectiv prefacerea darurilor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Domnului. Fără afundarea mâinii preotului în apă, făcând întreit semnul Sfintei Cruci, nu se sfinţeşte apa nici la Agheasma mică, nici la Bobotează. Cu Sfânta Cruce este pecetluit pruncul la botez, cu Sfânta Cruce se binecuvântează inelele la logodnă şi cununiile şi tot Sfânta Cruce îl veghează pe creştin la mormânt. Împărtăşirea oricărui dar în cadrul Sfintei Liturghii, sau a altor slujbe divine, se face în chipul Crucii.
Stânca înfricoșătoarei Golgote, care astăzi este acoperită cu marmură, se află în partea de sud-est a Bisericii principale, la est de Piatra ungerii, la o înălțime de aproximativ 4,5 metri de la podeaua Bisericii. Patru scări duc către acest loc, dintre care prima se află la est de sfânta Poartă, a doua începe de la intrarea sudică a Bisericii principale, a treia începe de la Sfântul Altar al Bisericii și ultima începe de la încăperile din partea de sud-est a complexului.
Lacrimile și sentimentul de vinovăție ne însoțesc smerenia și remușcarea, știm că și noi l-am vândut, tradat, rastignit pe Hristos, trăim ca la slujba patimilor din Vinerea Mare:
Palme şi loviri I s-au dat lui Hristos peste faţă, Celui ce cu mâna Sa pe om plăsmui, Şi-a zdrobit cu totul ale fiarei fălci. (Gura mea am deschis şi am primit Duh, că de poruncile Tale am dorit.Psalmul 118,131) Vino, ucigaşe,Vânzător ucenic,Şi pricina răutăţii arată-ne-o:Pentru ce-ai ajuns tu pe Hristos să-L vinzi?(Părtaş sunt cu toţi cei ce se tem de Tine şi păzesc porun- cile Tale.Psalmul 118,63) Iubitor de oameniTe prefaci, nebune, orb, nemernic, ne-mpăcat, vânzătorule,Tu, ce mirul ai voit să-L vinzi pe bani. (De mila Ta, Doamne, este plin pământul; îndreptările Tale mă învaţă.Psalmul 118,64) Cu ce preţ ai vândutSfântul Mir cel ceresc? Sau ce lucru de El vrednic în schimb ai luat? Nebunie-aflaşi, preablestemat satan!(Bunătate ai făcut cu robul Tău, Doamne, după cuvântul Tău.Psalmul 118,65) De iubeşti pe săraciŞi mâhnit eşti de mir Ce se varsă, curăţind suflet păcătos, Cum pe-arginţi pe-a tuturor Lumină vinzi? (Învaţă-mă bunătatea, învăţătura şi cunoştinţa, că în poruncile Tale am crezut.Psalmul 118,66) Ca un vinovat stă Cel Preadrept la Pilat Şi la moartea cea nedreaptă e osândit Şi Judecătoru-i răstignit pe lemn. (Partea mea eşti, Doamne, zis-am să păzesc legea Ta.Psalmul 118,57) O, vicleni farisei! O, popor pătimaş! Pentru ce-ai ales mai bine pe Varava, Iar pe Domnul pentru ce L-ai răstignit? (Rugatu-m-am feţei Tale, din toată inima mea, miluieşte-mă după cuvântul Tău. Psalmul 118,58) Plăsmuind pe Adam. Din pământ, cu mâna, Pentru dânsul Te-ai făcut om firesc în trup Şi de bunăvoia Ta Te-ai răstignit. (Cugetat-am la căile Tale şi am întors picioarele mele la mărturiile Tale. Psalmul 118,59)
Lăsaţi deoparte toate celelalte învăţături şi lecturi până ce veţi învăţa mai întâi ceea ce e mai important şi mai mântuitor. Mai întâi vine cunoaşterea credinţei, şi după aceea toate celelalte învăţături…
Iar cele cinci răni ale lui Iisus nu sunt vorbe, ci o realitate înfricoşătoare. Ca atare, ele trebuie cunoscute chiar mai bine decât cuvintele.
Două răni în mâini, două răni în picioare, una în coastă. Toate cinci rănile de la cuie negre, ca şi de la mai negrul încă păcat omenesc. Străpunse sunt mâinile, cu care binecuvânta. Străpunse sunt picioarele, cu care umbla şi călăuzea pe singura cale dreaptă. Străpuns este pieptul, ce revărsa din sine focul iubirii cereşti în piepturile omeneşti răcite.
Doamne, Maica Ta, Pironit văzându-Te pe Cruce, De amară întristare, sufletul ei S-a pătruns de cuie şi de sabie. (De n-ar fi fost legea Ta gândirea mea, atunci aş fi pierit întru necazul meu. Psalmul 118,92) Asupra Ta, Doamne, Sabie-au ascuţit Şi-a puternicului sabie s-a tocit, Iar cea din Eden se biruieşte-acum. (Cei mândri m-au batjocorit peste măsură, dar de la legea Ta nu m-am abătut. Psalmul 118, 51) Văzând mieluşeaua Pe-al său Miel junghiat, Doborâtă de dureri striga şi-ndemna Ca şi turma să se tânguie cu ea. (Adusu-mi-am aminte de judecăţile Tale cele din veac, Doamne, şi m-am mângâiat. Psalmul 118, 52).
Fiul lui Dumnezeu a îngăduit să I se străpungă cu fier mâinile pentru păcatul multelor mâini – al unei păduri de mâini – care au ucis, au furat, au dat foc, au jefuit, au întins curse, au făcut silnicii; şi să I se străpungă picioarele pentru păcatul multor picioare – al unei păduri de picioare – care au umblat spre rău, au rătăcit nevinovăţia, au prigonit dreptatea, au pângărit sfinţenia, au călcat bunătatea; şi să I se străpungă pieptul pentru multele inimi împietrite – un munte de inimi – în care s-a născut toată răutatea şi toată lipsa de Dumnezeu, şi gândurile hulitoare, şi poftele dobitoceşti, şi în care de-a lungul tuturor veacurilor au fost făurite planurile de iad ale fratelui împotriva fratelui, ale vecinului împotriva vecinului, ale oamenilor împotriva lui Dumnezeu.
Fiul lui Dumnezeu a îngăduit să I se străpungă cu fier mâinile pentru păcatul multelor mâini – al unei păduri de mâini – care au ucis, au furat, au dat foc, au jefuit, au întins curse, au făcut silnicii; şi să I se străpungă picioarele pentru păcatul multor picioare – al unei păduri de picioare – care au umblat spre rău, au rătăcit nevinovăţia, au prigonit dreptatea, au pângărit sfinţenia, au călcat bunătatea; şi să I se străpungă pieptul pentru multele inimi împietrite – un munte de inimi – în care s-a născut toată răutatea şi toată lipsa de Dumnezeu, şi gândurile hulitoare, şi poftele dobitoceşti, şi în care de-a lungul tuturor veacurilor au fost făurite planurile de iad ale fratelui împotriva fratelui, ale vecinului împotriva vecinului, ale oamenilor împotriva lui Dumnezeu. Străpunse au fost mâinile lui Iisus – ca mâinile fiecăruia să se curăţească de faptele păcătoase. Străpunse au fost picioarele lui Iisus – ca picioarele fiecăruia să se abată de la căile păcătoase. Străpuns a fost pieptul lui Iisus – ca inima fiecăruia să se cureţe de poftele şi de gândurile păcătoase.
Când cumplitul Cromwell, dictatorul Angliei, a început să ia mănăstirilor averea şi să le închidă, pe pământul Angliei a luat naştere o procesiune zgomotoasă, alcătuită din câteva sute de mii de fiinţe omeneşti, ca semn al nemulţumirii poporului. Înainte erau purtate steaguri cu înscrisul: Cele cinci răni ale lui Iisus, şi se cântau cântece duhovniceşti şi se slujeau slujbe Dumnezeieşti pe câmpuri. Cumplitul dictator s-a înspăimântat foarte şi s-a temut mai mult de acele steaguri decât de orice altceva, şi a murit în silnicia sa.
Cele cinci răni ale lui Iisus să te înveţe, creștine, să-ţi pironeşti cele cinci simţuri de Dumnezeul Cel Viu. Cele cinci răni ale lui Iisus sunt cele cinci izvoare ale sângelui preacurat prin care a fost spălat neamul omenesc, prin care a fost sfinţit pământul. Prin aceste cinci izvoare a curs tot sângele Dreptului, până la ultima picătură. Domnul Cel făcător de minuni, Care a ştiut a înmulţi pâinea şi a hrăni cu cinci pâini 5000 de flămânzi, înmulţeşte neîncetat acest preacurat sânge al Său şi prin el hrăneşte şi adapă din mii de altare multe milioane de credincioşi. Aceasta este Sfânta Împărtăşanie trupul și sângele lui Iisus.
“Cum trebuie sa ne simtim noi, gandindu-ne ca aceste rani si acest. Cel mai sfasietor capitol din intreaga carte a proorocului Isaia se refera la patimirea Mantuitorului Iisus Hristos. Ca sa patrundem mai bine in Taina acestor zile… ca sa intelegem mai deplin ce inseamna Crucea lui Hristos si ca sa vedem ce fel de Dumnezeu avem... pana o sa ne intre pana in adancul inimii, pana in carnea si si pana in maruntaiele sufletului suferinta fara seaman, suferinta pentru noi a Domnului nostru. Mai putem oare de acum umbla cu mandrie, “fiecare pe calea noastra“, mai putem oare alerga cu aceeasi nonsalanta catre pacat, acum cand stim ceea ce Il strapunge si Il zdrobeste… ?!Cine va crede ceea ce noi am auzit si bratul Domnului cui se va descoperi? Crescut-a inaintea Lui ca o odrasla, si ca o radacina in pamant uscat; nu avea nici chip, nici frumusete, ca sa ne uitam la El, si nici o infatisare, ca sa ne fie drag.Dispretuit era si cel din urma dintre oameni; om al durerilor si cunoscator al suferintei, unul inaintea caruia sa-ti acoperi fata; dispretuit si nebagat in seama. Dar El a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a impovarat. Si noi Il socoteam pedepsit, batut si chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese strapuns pentru pacatele noastre si zdrobit pentru faradelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mantuirea noastra si prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat.
Toti umblam rataciti ca niste oi, fiecare pe calea noastra, si Domnul a facut sa cada asupra Lui faradelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus si nu si-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus si ca o oaie fara de glas inaintea celor ce o tund, asa nu Si-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat si neamul Lui cine il va spune? Ca s-a luat de pe pamant viata Lui! Pentru faradelegile poporului Meu a fost adus spre moarte. Cu cei răi, Hristoase,Ca un răufăcător, Socotit ai fost, dar ne-ai îndreptat pe toţi Şi ne-ai scos din amăgirea celui rău. (Îndreptările Tale voi păzi; nu mă părăsi până în sfârşit.Psalmul 118, 8)
Mormantul Lui a fost pus langa cei fara de lege si cu cei facatori de rele, dupa moartea Lui, cu toate ca nu savarsise nici o nedreptate si nici inselaciune nu fusese in gura Lui. Dar a fost voia Domnului sa-L zdrobeasca prin suferinta. Si fiindca Si-a dat viata ca jertfa pentru pacat, va vedea pe urmasii Sai, isi va lungi viata si lucrul Domnului in mana Lui va propasi. Scapat de chinurile sufletului Sau, va vedea rodul ostenelilor Sale si de multumire Se va satura. Prin suferintele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va indrepta pe multi, si faradelegile lor le va lua asupra Sa. Pentru aceasta Ii voi da partea Sa printre cei mari si cu cei puternici va imparti prada, ca rasplata ca Si-a dat sufletul Sau spre moarte si cu cei facatori de rele a fost numarat. Ca El a purtat faradelegile multora si pentru cei pacatosi Si-a dat viata.
Proorocul, vazand oarecand pe Dumnezeu sezand pe scaun inalt, inconjurat de slava, si simtindu-si ticalosia si necuratia sa, striga cuprins de groaza: “O, ticalosul de mine, caci om fiind si buze necurate avand, am vazut pe imparatul, Domnul Savaot, cu ochii mei” (Is. 6, 5).
Ce trebuie dar sa zicem noi acum, vazand pe Dumnezeu nu inconjurat de slava, ci acoperit de dispret, nu pe scaun inalt sezand, ci pus in mormant? Cum trebuie sa ne simtim noi, gandindu-ne ca aceste rani si acest mormant sunt faurite de mainile noastre?
O, ticalosi oameni suntem noi, caci prin pacatele noastre nu numai ca am pogorat pe pamant pe Fiul lui Dumnezeu, ci inca si pe cruce L-am inaltat si in mormant L-am inchis. Ah, daca pacatul n-ar fi ridicat intre cer si pamant peretele cel grozav al vrajbei, si noi, asemenea proorocului celui de demult, am fi vazut pe Dumnezeu inconjurat de slava: Fiul lui Dumnezeu ar fi venit in lumea oamenilor asa cum merge si in lumea ingerilor, ar fi cercetat pamantul, ca un stapan si prieten. Cu ce bucurie L-ar fi intampinat si L-ar fi inconjurat fiii nevatamati ai unui parinte nevinovat! Dar acum!? O, cine va da capului nostru apa si ochilor izvoare de lacrimi (Ier.9,1) ca sa plangem ziua si noaptea si sa suspinam, caci nu numai pe noi insine ne-am aruncat in tarana si noroi din inaltimea nemuririi, ci si pe Fiul lui Dumnezeu L-am pogorat in mormant.
Iata care este puterea pacatului. El pare ca nu este decat mutarea de un minut a datoriei si, cu toate acestea, tulbura vesnicia intreaga. El se savarseste pe micul nostru pamant, dar zguduie toate cerurile cele nemarginite. El se pare ca a vatamat un singur om, si totusi pana si Fiul lui Dumnezeu trebuie sa patimeasca pentru stergerea lui. Nenorocitule stramos, ti-ai fi intins tu mana spre fructul cel oprit daca ai fi prevazut cele ce se infatiseaza astazi privirilor noastre? Ai mai fi dorit tu sa fii ca Dumnezeu daca ai fi stiut ca aceasta dorinta va sili pe Dumnezeu sa moara pe cruce? Dar trecutul nu se mai poate intoarce. Omul nu poate dispune decat de timpul de fata. De aceea, ceea ce e cu neputinta pentru stramosul nostru, aceea este cu putinta pentru noi, stranepotii lui. Noi putem izbavi pe Domnul de alte suferinte noi. Si, in adevar, iubiților, fructele pomului oprit nu cresc numai in Eden, ci pretutindeni. Sarpele cel ispititor n-a incetat nici astazi a sopti la urechea fiecaruia: “Nu vei muri cu moarte, Ci vei fi ca un Dumnezeu” (Fac.3, 3-4).
Calcand legea lui Dumnezeu, noi savarsim nelegiuirea stramosilor nostri si, savarsind aceasta nelegiuire silim pe Mantuitorul sa patimeasca. Inainte de savarsirea oricarei faradelegi, El se infatiseaza la judecata inaintea constiintei noastre cum S-a infatisat oarecand la judecata inaintea lui Pilat, si asteapta de la noi sa rostim osanda asupra Lui. In voia noastra sta sa-L slobozim sau sa-L rastignim. Ramanand neclintiti in dreptate si credinciosi adevarului, prin aceasta noi slobozim pe Iisus din patimi, iar lasandu-ne invinsi de pacat si afundandu-ne in faradelegi, prin aceasta-L osandim sa se rastigneasca. Sa rastignim pe Mantuitorul nostru… Si inca sa-L rastignim nu din nestiinta, cum au facut vechii iudei, socotindu-L a fi fiul teslarului din Nazaret, ci avand deplina cunostinta ca El este Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu! Cine nu se va cutremura numai gandindu-se la un lucru ca acesta? Cine nu va fi gata mai degraba sa i se taie mainile decat sa se invoiasca a le ridica asupra Domnului si Mantuitorului? Asa este, fratilor. Dar ce folos putem trage din toate aceste simtaminte inflacarate, daca faptele noastre dovedesc contrariul?
In adevar, oare nu pacatuim noi necontenit? Si ce? Au spre placerea Mantuitorului nostru pacatuim noi? Oare greselile noastre sunt balsam de viata pentru aceste rani ale Lui? Inca o data zic: de vointa noastra depinde a scuti pe Domnul de suferinte. Ori veti crede, ori nu, dar acesta este adevarul: cand ne dedam la faradelegi, trimitem pe Domnul la moarte. Aceasta nu o spun eu, nu o spune intelepciunea omeneasca, ci insusi Apostolul, care zice ca oamenii care au gustat din darul ceresc si s-au facut partasi ai Duhului Sfant si cine dintre crestini nu s-a facut partas al Duhului, cel putin in taina botezului? Adica noi, crestinii, cazand de la viata cea curata si sfanta in prapastia pacatelor si a desfranarilor, a doua oara rastignesc pe Domnul (Evr. 11, 4-6).
In fata acestei marturii trebuie sa se ridice orice indoiala; trebuie deci sau sa ducem o viata curata, sau sa trecem in numarul rastignitorilor lui Iisus. Spune insusi Domnul, alta cale nu mai este: “Cel ce nu este cu Mine, impotriva Mea este” (Lc. 11, 23). Amin (postat pe fb de ioan monahul)