Dumnezeu Salvatorul vine la noi
Dumnezeu vine la fel cum vine lumina în profunzimea nopții, și înainte de a se arăta prima rază de lumină, avem clipa cea mai întunecată, clipa cea mai îndepărtată de lumina precedentă și de cea care urmează. La fel, mântuirea se întâmplă și pătrunde în această istorie, în această istorie a răului, chiar atunci când răul atinge împlinirea sa; nu când vor veni vremuri mai bune.
Mântuirea pătrunde în această istorie cu criterii opuse. Cezar August pătrunde cu înscrierea, înscria numele oamenilor pentru a-i domina, a-i avea la dispoziția sa. Dumnezeu va pătrunde cu scriptura inițialelor de pe cruce, făcându-se slujitorul tuturor, adică intrând în această istorie cu spiritul opus celui al lui Cezar. Astfel, El ne conduce pe calea păcii, în timp ce Cezar ne-a condus pe calea războiului, dar într-adevăr era inteligent deoarece domina în pace întreaga lume, într-un fel sau altul: erau cu toții atât de oprimați, încât pacea putea să reziste. Cezar, cel puțin a reușit să impună o pace temporară. Din interpretarea textului observăm că i se atribuie Mântuitorului atributele lui Cezar August, salvatorul divin. Titlurile kurios (domn) și soter (salvator) sunt titlurile împăratului, date acum lui Iisus. De ce? Pentru că Iisus, în loc să posede și să stăpânească, se dăruiește. În loc să strângă și să se îmbogățească, dă tot ceea ce are, dă chiar și divinitatea Sa pentru a fi solidar cu noi. În loc de a-i domina și a-i stăpâni pe alții, își pune viața Sa în slujirea altora; în locul mândriei și autoexaltării – care este prostia absolută a omului care trăiește în delir, aiureală și vrea să fie ceea ce nu este – pune umilința de a fi om, humus (țărână). Iisus chiar se face om. Și împotriva violenței care vrea să posede, să domine, să se mândrească, înșelând astfel lumea, să-i oprime pe toți și să semene moartea, Dumnezeu se descoperă ca fiind Domnul prin iubire, slujire, dăruire, prin a se face mic.Deci Dumnezeu intră în istorie cu criterii opuse celor dominatoare. Și din această cauză ne eliberează de criteriile negative care domină, stăpânesc lumea.
Dumnezeu intră în lume tocmai în timpul în care răul atinge culmea, împlinirea sa. În grădina Ghetsimani, Iisus va spune dușmanilor Săi: „Aceasta este ora voastră: puterea întunericului, a satanei care domină, stăpânește lumea”. Tocmai în ceasul întunericului este momentul oportun al mântuirii și în acel ceas El ne va salva, ne va mântui. Toate acestea sunt afirmate de text într-o formă descriptivă destul de ironică… Cezar August a pus în mișcare, pentru întâia oară în lume, un recensământ universal al pământului locuit, cunoscut în timpul Acela, care este mașina cea mai mare inventată vreodată pentru a domina lumea, deci puternică, deoarece notează fiecare detaliu, ca nimeni să nu scape, ca totul să fie înregistrat și apoi dus la Roma sau în alte centre etc. Această mașină infinită, la ce folosește? Folosește faptului ca – și vedem în versetul următor – Iosif și Maria să meargă la Betleem, căci el era din Betleem și trebuia să se înscrie în satul din care provenea. Și așa se împlinește promisiunea pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui David: „În satul tău voi face să se nască Mesia”. Deci întregul rău, până la urmă nu face altceva decât să înfăptuiască binele.
Dumnezeu i-a spus lui David că va face ca Mesia să se nască în satul său. „Tu Betleeme nu vei fi cel mai mic oraș dintre cetățile lui David, căci din tine se va naște Mesia”, spune prorocul. Întreg răul nu face altceva decât să împlinească un mic amănunt al planului mântuitor al lui Dumnezeu. Acest text ironizează răul. De fapt, Psalmul al 2-lea se întreabă: „Pentru ce s-au întărâtat neamurile și popoarele au cugetat deșertăciuni? S-au ridicat împărații pământului și căpeteniile s-au adunat împreună împotriva Domnului și a lui Mesia” și răspunde: „Cel ce locuiește în ceruri va râde de dânșii și Domnul îi va batjocori pe ei” . Când Dumnezeu râde, cine râde la urmă râde mai bine. Când Dumnezeu râde, înseamnă că a sosit mântuirea omului, adică Dumnezeu râde de cei puternici. Dumnezeu intervine cu râsul Său, cu ironia Sa, care-l face pe rău să se distrugă prin sine. Dumnezeu nu vrea răul, ci intră în istoria răului, intră cu criterii opuse răului și îl biruiește și chiar îl ia în derâdere, folosindu-se de rău pentru a împlini planul Său de mântuire.
Toate acestea le-au înțeles pe deplin apostolii după Rusalii, atunci când se întreabă, după ce au fost închiși în temniță, „Ce ni s-a întâmplat?”. Răspund: „E adevărat. Nouă ni s-a întâmplat, deoarece i s-a întâmplat lui Iisus că Ponțiu Pilat, mai-marii poporului, și tot poporul s-a pus împotriva lui Iisus, Mesia pentru a face ce? Pentru a înfăptui, o Dumnezeule, ceea ce mâna Ta a orânduit să se întâmple”. Sau ceea ce spune Iosif fraților săi, în ultimul capitol al Faceii: dacă voi ați crezut că o să-mi faceți rău prin faptul că m-ați vândut, Domnul s-a folosit de gestul vostru pentru a face un mare bine pe care acum voi îl vedeți: a salvat un popor numeros. Prin urmare, aceasta este premisa evenimentului: faptul este istoric, în acel timp caracterizat de rău… în acel timp concret intră Dumnezeu cu criterii opuse și schimbă istoria. Nu spunem istoria înainte și după August, ci înainte sau după Hristos.
Cu greu va fi posibil să se explice în profunzime numeroasele motive care au condus la alegerea Palestinei ca ţară unde se va naște Iisus și a Betllemului ca loc al nașterii, şi în special de ce tocmai familia lui Iosif şi a Mariei a trebuit să fie desemnată drept cadrul imediat al apariţiei acestui Fiu al Dumnezeu pe pamânt. Dumnezeu a ales în cele din urmă pământul unde crease om după chipul ca planetă pentru a-şi îndeplini manifestarea sa finală. În urma acestei decizii, ca o concluzie a studiului Său al grupurilor umane şi a examenului Său al trăsăturilor caracteristice spirituale, intelectuale, rasiale şi geografice ale lumii şi ale popoarelor ei, el a decis că evreii posedau acele avantaje relative care justificau selectarea lor ca rasă în sânul căreia să se efectueze, pentru început, manifesarea lui Dumnezeu Creatorul, ca popor ales.
O analiză asupra vieţii familiale iudaice, ca familie și manifestare a vieții ei, pentru venirea proiectată a lui Iisus, taina cea din veac ascunsă și de nimeni neștiută, Dumnezeu i-a ales personal pe Iosif şi Maria; apoi, El prin Gavril i-a apărut în persoană Mariei şi i-a adus, în acelaşi timp, fericita veste că ea fusese aleasă să devină mama pământeană a copilului. Vreme de secole, profeţii evrei proclamaseră venirea unui eliberator, iar aceste promisiuni fuseseră interpretate de generaţii succesive ca raportându-se la un nou şef iudeu care va ocupa tronul lui David: se socotea că, prin metodele de reputaţie miraculoasă ale lui Moise, el va încerca să îi stabilească pe iudei în Palestina ca pe o naţiune puternică, liberă de orice dominaţie străină.
Am văzut din pasajul biblic că îngerul i-a spus lui Iosif să-i dea pruncului care se va naşte numele “Iisus” pentru că el va mântui pe poporul Lui de păcatele sale. Aceasta este semnificaţia numelui Iisus – mântuitor, sau salvator, sau izbăvitor. Evanghelistul Matei arată însă pe parcursul întregii Evanghelii care îi poartă numele cum în Domnul Isus s-au împlinit profeţiile din Vechiul Testament. Prorocul Isaia a făcut profeţie despre Domnul Iisus în care l-a numit pe Mântuitorul “Emanuel” ceea ce înseamnă – Dumnezeu este cu noi. În prima lui profeţie spune astfel: De aceea, Domnul însuşi vă va da un semn: „Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un Fiu şi-I va pune numele Emanuel. În Sfintele Evanghelii, Mantuitorul este numit "Iisus Hristos”. In acelasi fel este marturisit si in Simbolul de Credinta: "Cred si intr-Unul Domn Iisus Hristos“.
Mergem pe drumul care duce la Efrata (la Betleem), suntem pe drumul bun care ne duce spre Dumnezeu, am început să fim atenţi la obstacole si dacă se poate să le ocolim, dacă nu măcar să trecem peste ele făra să ne afecteze, să mergem în grabă spre Cel care acum peste 2000 de ani venea sa ne aduca mântuirea, şi cu siguranţă că atunci când ii vom vedea și îi vom simti sfinţenia, vom fi alți oameni.
Maria şi Iosif mergeau spre îndepărtatul Betleem. Călătoreau de multe ore, Maria călare pe un măgăruş, iar Iosif pe jos, ducând animalul de căpăstru. Maria încerca să-şi găsească o poziţie mai comodă şi a simţit încă o dată copilul mişcându-i-se în pântece.
Mai avea puţin şi trebuia să nască. Probabil că, în timp ce Iosif şi Maria treceau pe lângă ogoare, unii agricultori ieşiţi la câmp să are sau să semene se întrebau de ce o femeie în această stare pornise la drum. Într-adevăr, de ce plecase Maria spre un oraş aflat atât de departe de casa ei din Nazaret?
Totul începuse cu câteva luni înainte, când această tânără evreică primise o misiune unică în istoria omenirii. Ea urma să dea naştere Fiului lui Dumnezeu, cel care avea să devină Mesia. Dar, când s-a apropiat vremea să nască, a fost nevoită să facă această călătorie, care i-a pus credinţa la încercare în multe feluri. Să vedem ce a ajutat-o să rămână tare din punct de vedere spiritual.
Călătoria spre Betleem. Iosif şi Maria nu erau singurii care porniseră la drum. Cezar August dăduse poruncă să se facă un recensământ în ţară. Prin urmare, toţi oamenii trebuiau să meargă în oraşul sau în satul natal pentru a se înregistra. Drumnurile au început să fie înțesate de oameni care mergeau la locul natal să se înregistreze. Ce a făcut Iosif? Relatarea biblică spune: „Iosif a urcat şi el din Galileea, din oraşul Nazaret, în Iudeea, în oraşul lui David, numit Betleem, pentru că era din casa şi din familia lui David“ Faptul că Cezar August a dat această poruncă tocmai atunci nu a fost o simplă coincidenţă. O profeţie consemnată în Biblie cu aproximativ 700 de ani mai înainte spunea că Mesia urma să se nască în Betleem.
Un oraş numit Betleem se afla la doar 11 kilometri de Nazaret. Totuşi, profeţia arăta că Mesia urma să se nască în Betleem Efrata. Pentru a ajunge din Nazaret în acel orăşel, călătorii parcurgeau aproximativ 130 de kilometri printr-un ţinut deluros trecând prin Samaria. În acest Betleem trebuia să ajungă Iosif, întrucât era casa strămoşească a familiei regelui David, familie din care descindeau atât el, cât şi Maria. Avea Maria să-l susţină pe Iosif în decizia lui de a se supune poruncii cezarului? Să ne gândim cât de dificilă ar fi fost o asemenea călătorie pentru ea. După cât se pare, era într-o perioadă a anului, când sezonul secetos era pe sfârşite şi puteau cădea ploi uşoare.
În plus, Biblia spune că Iosif „a urcat . . . din Galileea“, exprimare cât se poate de potrivită, întrucât Betleemul era situat la o altitudine de peste 760 de metri. Astfel, această călătorie de câteva zile se încheia cu un urcuş istovitor, dar și izbavitor, ca urcușul nostru spiritual. De asemenea, drumul avea să dureze probabil mai mult decât în mod obişnuit. Fiind însărcinată, Maria trebuia să facă mai multe popasuri pentru a se odihni. Orice tânără în starea ei şi-ar fi dorit să fie cât mai aproape de casă, unde familia şi prietenii ar fi fost gata s-o ajute când începeau durerile naşterii. Fără îndoială că Maria avea nevoie de mult curaj ca să pornească la drum. Cu toate acestea, Luca scrie că Iosif s-a dus „să se înregistreze cu Maria“. El mai precizează că Maria „îi fusese deja dată în căsătorie. Acest lucru trebuie să fi influenţat mult deciziile Mariei. Ea îl considera pe Iosif capul ei. De aceea, şi-a privit cu seriozitate rolul stabilit de Dumnezeu, acela de ajutor, susţinând deciziile soţului. Astfel, Maria a fost supusă, chiar dacă această călătorie putea fi pentru ea o încercare a credinţei.
Ce ar mai fi putut s-o motiveze pe Maria să se supună? Cunoştea ea profeţia potrivit căreia Mesia urma să se nască în Betleem? Biblia nu specifică acest lucru, însă nu este exclus, întrucât profeţia le era bine cunoscută conducătorilor religioşi şi chiar oamenilor în general. Iar Maria, crescuta la templu, cunoştea temeinic Scripturile. Dar, indiferent că decizia ei de a face această călătorie a avut la bază dorinţa de a da ascultare soţului ei, de a se supune poruncii cezarului sau de a împlini profeţia — ori o combinaţie a acestor factori — Maria rămâne un exemplu remarcabil. Dumnezeu preţuieşte mult umilinţa şi supunerea. În zilele noastre, când supunerea este una dintre calităţile cel mai puţin apreciate, Maria este un exemplu pentru cei ce au credinţă, atât bărbaţi, cât şi femei.
Prima lor zi de călătorie i-a făcut să înconjoare colinele de la poalele muntelui Gilboa, unde ei au rămas peste noapte pe malul Iordanului. Ei au făcut avut multe discuții asupra naturii fiului care avea să li se nască, Iosif și Maria aderând la conceptul unui Spirit divin cuprizand omenirea și nu a unui unui Mesia ca un simplu eliberator numai pentru naţiunnae ebraică.
Devreme, dimineaţa, Iosif şi Maria au pornit din nou la drum, iar pe seară au poposit la poalele muntelui Sartaba, care domina valea Iordanului, şi şi-au continuat călătoria, ajungând în Ierihon, unde s-au oprit pentru a înnopta într-un, foarte posibil, han din drumul mare, în cartierele mărginaşe ale oraşului. După masa de seară, poate au vorbit despre asuprirea evreilor de către guvernarea romană, despre Irod, despre recensământ şi despre influenţa Ierusalimului şi a Alexandriei ca centre de studii şi de cultură iudaică, apoi călătorii din Nazaret s-au retras pentru repausul nocturn.
Ce poţi găsi pe drumul care duce la Betleem? Au călătorit pe el şi magii (venind din Răsărit), au călătorit şi păstorii şi chiar Iosif cu Maria (venind din Galileia), pentru că nu există poziţie geografică pe Tera din care să nu poţi ajunge la Betleem.
Pe drum se află multe obstacole, multe piedici și multe ispite.
Pentru magii care au venit “din Rasarit ” (de la aprox. 3500 km) nu au constituit obstacole nici distanţa, nici vremea, ci obstacolul a aparut din locul din care te-ai fi aşteptat cel mai puţin să apară şi anume: Ierusalim. Cum? Tocmai din Ierusalim, tocmai din cetatea lui Dumnezeu să apară piedica? Da. Pentru că piedicile pe acest drum apar de unde nu te aştepţi să apară. Prezenţa lui Irod a costituit o piedica pe drumul magilor de la Răsărit la Betleem. Dar Dumnezeu prin providenţa Sa, a îndepărtat această piedică, şi magii au ajuns la Betleem călăuziţi de Cer prin stea, nu de pământn prin oameni.
,,Iată, El fost trimis, este adevărat, dar ca om, căci era din două firi, deoarece, după legea trupului, el a și obosit, a și flămânzit, a și însetat, a și fost cuprins de spaimă, a și lăcrimat; bine dar dacă a fost trimis și ca Dumnezeu, ce dacă? A venit între oameni ca Dumnezeu și Om.
Iată bunăvoința Tatălui care readuce pe cele ale lui și pe care Îl cinstește ca început dincolo de timp și ca să nu pară că este potrivnic lui Dumnezeu, socotește-o trimitere. Fiindcă se spune, este drept, că a fost trădat, dar s-a scris și aceea că el s-a predat și că a fost sculat din morți de către Tatăl, dar s-a scris și aceea că El însuși S-a sculat și iarăși S-a înălțat. Acelea se referă la bunăvoința Tatălui, iar acestea la puterea Fiului.
Dar tu vorbești de cele care îl micșorează și treci în tăcere pe cele care îl înalță; apoi, îi treci la socoteală că a pătimit, dar că a pătimit de buna lui voie aceasta n-o spui. Asemenea socotințe le pătimește și acum Cuvântul: de către unii este cinstit ca Dumnezeu și unit cu Dumnezeu, iar de către alții este necinstit și despărțit de Dumnezeire, ca trup . Pe care să se fi mâniat mai mult? Sau, mai bine zis, cui va ierta mai mult? Căci trebuie ca și aceia să despartă și ca și aceștia să unească, unii după număr, alții după Dumnezeire.
Te poticnești de carnea lui? S-au poticnit de ea și iudeii. Sau îl numești și samaritean? Căci restul îl voi trece în tăcere. Nu crezi în Dumnezeirea lui? Dar aceasta n-au făcut-o nici măcar demonii, o, tu și decât demonii mai necredinciosule, și decât iudeii mai nesocotitule!
Aceia au socotit numirea de Fiul o voce de o egală cinstire; aceștia au recunoscut de Dumnezeu pe alungătorul lor, căci se convingeau de aceasta din cele ce pătimeau, pe când tu nu-i primești nici egalitatea și nu-i mărturisești nici Dumnezeirea. Mai bine era dacă te tăiai împrejur și dacă erai îndrăcit, ca să spun și ceva de râs, decât netăiat împrejur și sănătos și să duci viață de nelegiuit și de necredință în Dumnezeu” (Ioan Gura de Aur)
Se merge în grabă. In timp ce păstorii stăteau de strajă în jurul turmelor lor afară din Betleem, din cer vor veni îngerii care vor vesti naşterea Mântuitorului. Cum vor afla această minunată veste păstorii vor pleca cu repeziciune spre Betleem. Nu-i va mai interesa ce se intâmplă cu oile, deşi aceasta era slujba lor, ei vor merge in graba la Betleem, acesta este Poporul cel ce locuia întru întuneric și care a văzut lumină mare. Pentru că Dumnezeu este lumină și dătător de lumină. De cele mai multe ori, termenul e folosit în sens spiritual sau figurat. Astfel, Dumnezeu este lumină și dătător de lumină cerească sau cosmică (Iacov 1, 17; I Ioan 1, 5; Apoc. 18, 23), iar Hristos este lumina lumii (Mat. 4, 16; Ioan 1, 4-5) și împărtășește lumina Sa. Ioan Botezătorul este numit lumină de către Hristos – Lumina oamenilor (Ioan 5, 35), iar Apostolii sunt lumina lumii (Mat.5, 14). Pavel e „lumina neamurilor”, ales și trimis ca să le aducă de la întuneric la lumină, prin învățătura Evangheliei propovăduite de el și de ceilalți Apostoli. Creștinii adevărați, trăitori, sunt ei înșiși ca „fii ai luminii și ai zilei” și lumină în lume, luminând nu prin propovăduire, ci „fără cuvânt”, prin viața lor exemplară „în Hristos” și prin faptele lor bune care atrag la slăvirea lui Dumnezeu (I Petru 2, 12), umblând mereu în lumină (Ioan 12, 35-36). Legea și Evanghelia sunt „lumina celor din întuneric” a neamurilor (Rom 2, 19).
Dar să nu anticipăm, suntem pe drumul care merge la Efrata.
Iată, magii merg mai departe ei sunt Cautatori de Dumnezeu. Iată, magii nu s-au multumit sa fie doar observatori si sa priveasca din postura de simplii spectatori, sa admire, sa contemple, să descifreze textele prorocite, să discute între ei, să comenteze ca niște învațați si atat. Nu! Ei au mers mai departe! Nu au fost multumiti cu atât. Cu cunoașterea, filozofia și astronomia. Nu! Asa ca au pornit pe un drum al credintei spre Ierusalim stiind ca in aceasta zona avea sa se nasca Mesia. Cunoașterea făra faptele credinței este întuneric, iar ei căutau lumina. Pe drum probabil ca au avut indoieli, ispite, greutăți, multe luări în derâdere, apostrofări, obstacole, piedici, nu stim. Dar știm că ei si-au continuat cu statornicie acest drum al aflarii concrete lui Iisus. Din observatori s-au transformat in cautatori. Au avut curajul necesar. Este nevoie de curaj sa-L cauti personal pe Iisus. Drumul este anevoios, plin de piedici dar duce catre destinatia corecta viata în Hristos și mântuirea. Amin (postat pe fb de ioan monahul)