Dumnezeu, pe cei adormiti întru Iisus, ii va va aduce împreuna cu El
Doua sunt lucrurile pe care trebuie să le facem astazi: pomenirea morților (mosii de vară) si pregatirea pentru a aștepta Pogorârea Sfântului Duh, marea sărbatoare a Cincizecimii de mâine.
Astăzi facem pomenirea morţilor. O, Doamne, câţi vii sânt printre cei morţi, şi câţi morţi sânt printre cei vii! Tu singur ştii, numeri, socoteşti. Iartă tot, şi mântuieşte pe toţi. Mila Ta, Doamne, să covârşească toate păcatele şi ruşinile noastre. O, ce este omul? Spicul ierbii, precum a spus Ióv, pe care îl coseşte mâna lui Dumnezeu. Ce rămân? Paiele. Ce se ia cu mâna nevăzută? Spicul. Al Tău e sufletul, Doamne, iar trupul e al pământului. La despărţire, fiecare îşi ia ce-i al lui: pământul – trupul, Domnul – sufletul. Cunoaşterea noastră este una cu necunoaşterea în amândouă cazurile: şi când privim la cel viu, şi când privim la cel mort. Nimic nu ştim deopotrivă, nici despre ce este viu, nici despre ce este mort. Cel viu pregăteşte slava celui mort. Aceasta îi e osteneala vieţii. Când moare, se destramă şi slava. Cel viu pregăteşte zestrea celui mort. Aceasta îi e grija vieţii. Când moare, zestrea o primeşte o văduvă străină. Cel viu pregăteşte case şi hambare. Când moare, toţi se văd în case şi hambare, afară de el şi de ai lui. Cel viu pregăteşte domenii şi moşii. Când moare, înscrisurile domeniilor şi moşiilor le poartă duşmanii lui. Cel viu pregăteşte fiilor lui moştenire şi bunăstare. Când moare, moştenirea o iau cei de alt neam, iar de bunăstare au parte cei de alt neam. Unde sânt coroanele? În groapa de gunoi. Unde sânt mărgăritarele? În cenuşă. Unde sânt cinstirile şi onorurile? În strunele rupte şi în timpanele sparte. Unde este strălucirea feţei şi a ochilor? În obrajii umflaţi şi în bezna orbitelor goale. Unde este farmecul rotunjimilor şi plinătăţii trupului? În viermăraia şi în murdăria de negrăit. Unde sânt sânii atrăgători, care tresăltau de dragoste? În muşuroiul de sub copitele măgarilor. Unde sânt mâinile mai scumpe decât aurul, care slujeau oaspeţilor? Acum sânt beţe uscate sub roţile căruţelor. Unde sânt picioarele iuţi, care alergau să apere dreptatea? Iată-le sub furnicar, unde nu se mai vorbeşte de dreptate şi nedreptate. Unde sânt chefurile petrecăreţilor, unde-i cântecul celor voioşi, unde-i larma celor puternici,unde-i vuietul celor trufaşi? Unde-i strigătul şi răcnetul celor năimiţi şi corupţi? O vor şti mai bine decât capul tău tălpile tale, când vor călca peste osemintele lor uscate, pentru că te vor înţepa şi te vor face să gemi. Unde sânt împăraţii, Doamne, Întreabă slugile lor. Unde sânt bogătaşii, Doamne, Întreabă cerşetorii. Unde sânt femeile frumoase Întreabă viermii şi râmele. Pe deplin, nimica sântem în faţa lui Dumnezeu. Doamne Dumnezeul nostru, nimica sântem! Răsărim şi ne uscăm ca iarba. Ne risipim ca un nor fără apă. Ne ofilim ca florile în grădină. Ne înălţăm şi ne pierdem ca fumul şi aburul. Venim şi trecem ca nuntaşii. Ne auzim şi amuţim ca sunetul fluierului. Sântem ca un călător care poate zice: Bună dimineaţa!, dar nu-i mai e dat să spună: Bună seara! Sântem ca o poezie pe care o recită poetul şi, într-o clipă, se întrerupe. Când Mantuitorul ajunge în casa lui Iair, a carui fiica, de numai 12 ani, de abia murise, spune: „Nu plangeti; n-a murit, ci doarme”.Sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne (a Infricosatei Judecati) si Sambata dinaintea Duminicii Pogorarii Duhului Sfant sunt zile ce poarta în popor si denumirea de „Mosi”, pentru ca in ele facem pomenirea parintilor, mosilor si stramosilor nostri cei adormiti. In Sâmbata dinaintea Duminicii Pogorarii Duhului Sfant , „Mosii de vara”.
Ci noi, în noi înşine, ne‑am socotit ca osândiţi la moarte, ca să nu ne punem încrederea în noi, ci în Dumnezeu, Cel ce înviază pe cei morţi. Sfinţii Părinţi ne spun că este lucru înţelept a cugeta tot timpul la moarte. Astfel, putem să ne pregătim mereu pentru a trece această înfricoşătoare poartă, iar pregătirea pe care ne-o facem, micşorează frica noastră în faţa morţii. Faptele bune pe care le facem merg înaintea noastră şi ele ne vor răscumpăra din mâna demonilor, care la ieşirea din trup vor veni sâ ne ceară sufletul. „Fericit este omul care-şi va umple casa de copii; nu se va ruşina când va grăi cu vrăjmaşii săi în poartă”.
Poarta este trecerea din viaţa aceasta în cealaltă, vrăjmaşii sunt diavolii care vor să ne ia sufletul, iar copiii sunt faptele bune care ne vor face să fim fericiţi.
Cum putem preface o tristeţe în bucurie? Ne bucurăm atunci când primim mângâierea harului, iar aceasta o putem primi atunci când ne rugăm, sau atunci când facem un bine. Şi rugăciunea şi facerea de bine sunt cele mai importante momente din întreaga procesiune de inmormântare. Cel mai bine pentru fiecare creştin este ca înainte de a muri să facă milostenie şi pocăinţă. Am văzut mulţi bătrâni care ani de-a rândul îşi puneau pensia la CEC ca să aibă copiii cu ce să-i înmormânteze. Aparent este un lucru bun, ca să nu ne punem copiii într-o situaţie neplăcută, şi să nu aibă bani să ne înmormânteze, însă am văzut copii cărora le cam lipsea credinţa, şi făceau înmormântarea ca un fel de petrecere, unde erau adunate rudeniile, dădeau mâncare de dulce în zi de post şi chemau un preot ca sa-l evoce şi să-l laude pe cel adormit.
Sufletul celui adormit nu are nevoie de niciuna dintre acestea. El are nevoie de milostenie la săraci şi de rugăciune, iar nu de laude la adresa sa, care să-i facă mai mult rau. Iar când vorbim de rugăciune, nu putem ignora randuiala bisericii. Despre ce fel de rugăciune poate fi vorba atunci cand în zi de post dăm mâncare de dulce la oameni? Nu numai că greşim noi, ba mai facem şi pe alţii sa greşească, şi ce este mai rău: facem sminteală; căci unul care este mai slab cu credinţa şi înţelegerea, dacă o să vadă că tu ai făcut aşa, poate o să facă şi el la fel. De aceea, este bine ca atâta timp cât suntem în viaţă, să dăm milostenie pentru sufletul nostru, şi să nu tot căutăm motive pentru a strânge bani. Lăsăm ceva şi pentru copii, ca să nu cârtească că ne-au înmormântat pe banii lor, dar să ajutăm şi pe cei din jurul nostru, căci numai aşa vom schimba tristeţea în bucurie, atât în viaţa lor, cât şi în viaţa noastră. Cei ce s-au depărtat de biserică, vin cu fel de fel de întrebări, sau nici măcar nu întreabă, ci vor să ne convingă că greşim în ceea ce facem. Una dintre problemele disputate ar fi şi pomenirea morţilor. Ei afirmă că dacă au murit, pentru ce ne mai rugăm? Nu este greu de răspuns, şi cu toţii ştim, că ei nu au murit ci s-au mutat dincolo, deci nu au trecut în nefiinţă, cum greşit se spune.
„Fratilor, despre cei care au adormit, nu voim sa fiti in nestiinta, ca sa va intristati ca ceilalti care nu au nadejde. Pentru ca de credem ca Iisus a murit si a inviat, tot asa credem ca Dumnezeu, pe cei adormiti intru Iisus, ii va va aduce impreuna cu El.”
Dumnezeu este al viilor, însă vii sunt şi cei care îşi continuă viaţa dincolo, căci altfel, după cum ne spune Mântuitorul, nu s-ar mai spune: „Dumnezeul lui Avraam, şi Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov“ Apoi când ne spune iarăşi Mântuitorul, că păcatele împotriva Duhului Sfânt nu se iartă nici în veacul acesta, nici în cel viitor, lasă de înţeles că ar fi unele păcate, afară de cele împotriva Duhului Sfânt, care s-ar putea ierta şi în veacul viitor. Cum ştim că dincolo nu există pocăinţă, cum altfel vor fi iertate, dacă nu ne vom ruga pentru ei? Hristos ne spune să cerem orice de la Dumnezeu în numele Său şi se va da nouă (cf. Ioan 16,23). De ce nu am putea ca la acel orice, să adăugăm şi pe cei morţi? Am mai vorbit despre ceea ce spun Sfinţii Părinţi referitor la moarte, şi anume despre faptul că este un lucru înţelept să cugetăm la moarte şi să avem tot timpul moartea în faţă. Unii nu sunt de acord cu acest lucru, însă aceasta se întâmplă din cauza necredinţei lor, şi a faptului că sunt legaţi prea mult de această lume. Insă, dacă ne gândim că moartea este trecerea de la această viaţă vremelnică şi din acest trup amărât de păcate, la viaţa veşnică făgăduită de Dumnezeu, atunci trebuie să ne gândim la acest lucru cu bucurie. Desigur că niciodată nu suntem îndeajuns pregătiţi pentru asta, şi totdeauna cerem de la Dumnezeu să ne mai lase timp de pocăinţă. Insă permanent trebuie să ne gândim că fiecare zi poate să fie ultima, şi să nu mai păcătuim; şi mai mult: să ne gândim că orice lucru, pe care îl facem, să îl facem ca pentru ultima dată. Ar fi bine dacă am fi permanent astfel, la fel cum ar fi bine dacă ne-am ruga permanent, însă noi nu suntem permanent nici într-un fel, nici în altul, ci încercăm să fim cât mai mult aşa cum este mai bine. Pe deplin, nimica sântem, Doamne Dumnezeul nostru! Nimic, nimic, nimic! Dar, de aceea, Tu eşti tot şi toate. Toată plinirea în Tine este. Toată bucuria, în Tine. De vei voi, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi! Amin”.
“Iar acum sa indreptam cuvantul nostru catre subiectul ce ne sta inainte. Sfintele Pasti au trecut, Inaltarea Domnului a trecut, iar acum asteptam Sfantul Praznic al Cincizecimii. Au fost Praznice mari si sfinte, iar acum am ajuns la o mare si sfanta perioada de pregustare si pregatire pentru acel Praznic de capatai care incununeaza randuiala ciclica a sfintelor paresimi si a Sfintei Cincizecimi.
Dupa Inaltarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos, Care a desavarsit mantuirea neamului omenesc, dupa ce lumina de suflet mantuitoare a Invierii a stralucit in tot pamantul, iar Sfintii Ucenici s-au desfatat in bucuria de vesnicie arvunitoare si de neinstrainat a Invierii din morti a Invatatorului si Domnului lor, statornicindu-se in cunostinta deplina a marii biruinte pe care Hristos Dumnezeu a castigat-o asupra raului de obste si asupra mortii, si in care ei au fost chemati sa se impartaseasca (cf. Ioan 16:33; I Ioan 2: 14; 5: 4), Sfintii Apostoli, dupa cum le poruncise Mantuitorul, asteptau in Ierusalim pogorarea Sfantului Duh (cf. Luca 24. 49; Fapte 1: 4-5).
Aceasta a fost de trebuinta pentru ca ei sa fie unsi si intariti intru lucrarea propovaduirii in lume a dumnezeiestii Evanghelii. Aici le-a deschis inainte-le o mare si slavita cale, una plina de mari greutati. Desigur ca puterea omeneasca nu ne-ar ingadui prea mult ca sa putem pasi pe aceasta cale, daramite sa urmam aceasta cale imparateasca catre sfarsitul cel biruitor. Dar Duhul Sfant, care S-a pogorat peste Biserica Fiului lui Dumnezeu, ii va face vrednici de aceasta sarcina si-i va calauzi prin aceeasi minune prin care ei au intrat in istorie. Si anume: El ii va face biruitori ai lumii, pe ei, care n-aveau nici sabie, nici pavaza, nici legiuni, nici vase de razboi, nici arme de atac; El ii va arata ca pe niste mareti vulturi inaripati zburand deasupra colturilor lumii, pe ei, care nu aveau carute rapide, nici vase inaripate, nici drumuri, nici porturi; El le va hotari ingeri care vor izgoni cetele printului acestei lumi; pe ei, care au ramas muritori, pe care i-a imbracat in slabiciunea carnii, El i-a aratat lumii ca pe cei mai bogati dintre oameni, care au castigat toata lumea pentru Hristos, pe ei, care au ramas saraci de toate bogatiile pamantesti, pribegi fara casa pe caile acestei lumi, El i-a dovedit ca niste oameni intelepti, care n-au luat nimic din filozofia greceasca, nici din intelepciunea acestui veac, dar care, cu toate acestea, in mrejele lor de pescari au prins intreaga lume, inecand toata stricaciunea paganatatii in cunostinta de Dumnezeu si in marele adanc al dumnezeiestii intelepciuni. Nu este aceasta o minune a minunilor?
Si asa, dupa Inaltarea Domnului, Sfintii Apostoli au stat intru asteptarea venirii Duhului Sfant, pe Care inca nu-L cunosteau, din Care nu gustasera si pe Care nu L-au experiat, caci Sfantul Duh nu Se pogorase inca peste Biserica. Iar ei nu doar au asteptat acest mare dar pe care urmau sa-l primeasca, ci, dupa zisa Scripturii: Toti acestia, intr-un cuget, staruiau in rugaciune si in cerere (Fapte 1:14).
Iubite frate și soră, dupa ce deunazi am praznuit Inaltarea Domnului, dupa Invierea lui Hristos, acum ca drumul nevointei s-a deschis si pentru tine, trebuie sa starui mai departe in rugaciune in asteptarea acelei mari si pline de incununare sarbatoare a Cincizecimii.
Desigur ca, de la acea prima Cincizecime din vremea Sfintilor Apostoli, Sfantul Duh a fost si va fi pentru totdeauna si cu putere in Biserica, iar harul Sau, fara a se micsora vreodata, savarseste toate Tainele in tot timpul anului. Dar cunoaste ca de Praznicul Sfintei Cincizecimi, cand Sfanta Biserica praznuieste biruitoare varsarea Duhului Sfant peste Biserica, aceasta nu este numai o aducere aminte a unui eveniment trecut – in ciuda faptului ca acest eveniment deosebit a fost la vremea lui de o mare insemnatate atat pentru trecut, cat si pentru prezent si viitor (toate sarbatorile si Tainele savarsite in Biserica au semnificatie pentru viitor), ci aceasta este si o deosebita si preaimbelsugata varsare a Duhului Sfant in Biserica, cand harul Sau ii pecetluieste cu mare putere pe cei ce in acea zi vin cu rugaciune in biserici si, plecandu-si inimile si genunchii, se roaga sa primeasca pe Sfantul Duh in sufletele lor si binecuvantare peste vietile lor.
Sfintii Apostoli, asa cum am zis, staruiau in rugaciune si in cerere, asteptand pogorarea Sfantului Duh. Asa si tu, urmand pilda lor, roaga-te de mai-nainte, si cu rugaciune infocata gateste-te in asa fel ca harul Sfantului Duh nu numai sa te atinga ci si sa vina si sa ramana neincetat in inima ta. Nu cugeta ca rastimpul dintre Inaltare si Cincizecime este un fel de distanta goala. Nu, acest timp ne este dat cu un scop – acela sa ne putem pregati pentru a primi un mare har si o mare taina. Mai mult, in Scriptura nu se spune ca, asteptand pogorarea Sfantului Duh, Apostolii staruiau in rugaciune si post, asa cum faceau in alte ocazii (cf. Fapte 13:3; 14: 23; I Cor. 7:5; II Cor.6:5, 11:27). Zice doar ca ei au staruit in rugaciune si cereri, si ca asteptarea lor pentru acest mare dar (cf. Fapte 11:20) nu era insotita de osteneli si greutati; in acest moment nevointa lor era doar duhovniceasca. Pogorarea Sfantului Duh a fost inceputul unui Nou Veac, pregustarea fericitei vieti din Rai, unde vor fi rasplatiti pentru nevointele ascetice, dar nu si nevointe; va fi o vreme de odihna si pace, nu truda si razboaie… Iar acum, de la tine nu se cer post sau metanii, ci numai asteptare bucuroasa a harului si o staruinta in rugaciune. Ia aminte sa nu fii in negrija in aceasta privinta. Ca si Sfintii Ucenici ai lui Hristos in vremurile cele vechi, si tu, de asemenea, care esti ucenic al lui Hristos, ramai in Biserica, laudand si binecuvantand pe Dumnezeu (Luca 24:53).
Si asa, dupa Inaltarea in trup si pana la Cincizecime, Sfintii Apostoli au asteptat venirea Sfantului Duh. Din pricina ca Duhul Sfant inca nu se pogorase, Biserica nu primise inca acel nepretuit, neasemuit Dar. Trupul Bisericii era, cum s-ar zice, fara suflet, neinsufletit. Duhul Sfant inca nu venise sa dea viata si sa insufleteasca Biserica lui Hristos, inima Bisericii nu incepuse sa bata.
O, Duhule al lui Dumnezeu, vino si Te salasluieste in inima Bisericii Fiului lui Dumnezeu! O, Duhule Sfinte, vino si in bisericile noastre cele pamantesti si in inimile noastre! Da, frate, Duhul Sfant va veni in bisericile lui Dumnezeu. Ai grija sa te invrednicesti ca El sa vina si in trupul si in sufletul tau. Stii ca Biserica este acolo unde este si Duhul; fara Duhul Sfant nu poate fi nici o Biserica.
Din aceasta pricina, adunarile eretice nu pot fi numite Biserici, chiar daca formele lor exterioare sunt asemanatoare celor ale Bisericii. Sa stii ca acesta este doar un cadavru fara viata.
Duhul Sfant salasluieste acolo unde este credinta dreapta si o puternica adeverire in virtute si adevar [a acesteia]. Despre o astfel de Biserica marturiseste Domnul ca de Mireasa Sa, adresandu-I-se profetic: Toata esti frumoasa, draga mea, si fara nici o pata (Cantarea Cantarilor 4:7).
Frate al meu, tie iti zic: si tu esti biserica a lui Dumnezeu, dupa cuvintele dumnezeiescului Pavel: …trupul vostru este templu [biserica] al Duhului Sfant care este in voi, pe care-L aveti de la Dumnezeu si voi nu sunteti ai vostri (I Cor. 6: 19). Cum s-ar spune, tu nu-ti mai apartii, ci esti al lui Dumnezeu; esti al Domnului Iisus Hristos, Care te-a mantuit cu mare pret (I Cor. 4: 20), scumpul Lui Sange, prin care te-a rascumparat pentru Sine (cf. Fapte 20: 28). Pentru aceasta esti biserica a lui Dumnezeu. Duhul Sfant locuieste intru tine cand ai credinta ortodoxa si cand modul tau de viata e pe potriva acestei credinte.
Cand credinta ta a fost slabita sau ai pacatuit intr-un fel sau altul, nu te intrista! Sau, mai degraba: da, intristeaza-te, dar nu deznadajdui, caci Dumnezeu iti vede slabiciunea: Carnea este neputincioasa, asa ti-a zis, in bunavointa Sa, Facatorul tau (Mt. 26: 41). Templele pamantesti sunt supuse stricaciunii si trebuie refacute, si sunt facute din piatra, caramida, marmura, fier – materiale mult mai tari decat trupul tau care, ca urmare a Caderii, transmite slabiciunile si predispozitiile sale fata de boli mai departe chiar sufletului tau celui nemuritor.
Daca iti arati ardoarea, atunci, in ziua Cincizecimii, pe cand te vei ruga, templul tau se va innoi, iar harul Duhului Sfant este puternic a-l face inca o data mai puternic si mai maret. Roaga-te ca niciodata sa nu incetezi a fi templu al lui Dumnezeu, si ca Duhul Sfant nu numai sa nu Se departeze niciodata de la tine, ci sa te si innoiasca, sa te intareasca, sa te sfinteasca si sa te umple cu har“.(publicat pe f.b de Ioan Monahul)