Dumnezeu l-a chemat pe om sa fie asemenea cu El, ca sa-l țină lângă El în veșnicie

25.11.2019 14:24

Dregătorului bogat, potrivit Sfântului Evanghelist Luca, sau a Tânărului bogat, potrivit textului paralel de la Sfântul Evanghelist Matei (19,16-26) își dorea viața veșnică. Un bogat, aşadar, vine la Mântuitorul Hristos şi-I pune o întrebare lăudabilă, o întrebare care ar trebui să ne preocupe permanent şi pe noi: „ce să fac să moştenesc viaţa de veci?” Numai că, bogatul acesta, deşi pune o întrebare bună, dovedeşte totuşi o dublă ignoranţă prin felul în care o formulează, ceea ce şi duce la amplificarea şi complicarea dialogului cu Hristos. Care este această dublă ignoranţă?

Întâia necunoaştere a bogatului constă în faptul că acesta nu ştia cu Cine vorbeşte! L-a numit pe Domnul „Învăţătorule bun“, dar îl considera un învăţător de lege oarecare. De aceea, Mântuitorul l-a întrebat: „De ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu“, iar acela nu a ripostat, să fi zis: „Dar, Doamne, eu asta am vrut să spun, că eşti Dumnezeu şi de aceea Te întreb…” Nu ştia, aşadar, cu Cine vorbeşte.

De ce mai este ignorant bogatul? Pentru felul în care cere „să moştenească viaţa de veci!” Aşa se exprimă el în textul de astăzi de la Sfântul Luca. Cum întreabă tânărul în textul de la Sfântul Evanghelist Matei? „Ce bine să fac, ca să am viata de veci?” Vedeţi? Acela cere „să aibă” viata de veci, iar cel de astăzi „să o moştenească“. I-a corectat, însă, Hristos, şi pe unul şi pe celălalt. Ce le-a răspuns El? De vrei să ,,intri“ în viaţă — nu dacă vrei „s-o ai“, şi nici dacă vrei s-o moşteneşti” — păzeşte poruncile. Vedeţi cum tânărul gândea ca un bogat? A pus problema exact în felul în care gândesc bogaţii. A venit la Hristos conştient de multele sale bogăţii, cerând „să moştenească” şi „să aibă” viaţa de veci. Hristos însă a făcut distincţie şi a arătat că una este „să moşteneşti” ori „să ai“, şi alta „să intri în viaţa de veci“. De ce? Pentru că una este calea poruncilor, şi alta calea desăvârşirii, chiar dacă ambele duc în împărăţia lui Dumnezeu.

În viaţa de dincolo, vor fi unii care se vor mântui aşa, “cu mila şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni” ale Domnului, şi prea puţini „aleşi“, care vor ajunge „moştenitori” şi chiar “judecători” ai celorlalţi: „au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?“ (I Cor. 6, 2). Iar despre Sfinţii Apostoli spune că vor şedea şi ei „pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Mt. 19,28). Iată, aşadar, două categorii de „cetăţeni” ai împărăţiei Cerurilor: una, a celor mântuiţi, şi alta a celor desăvârşiţi, sau a sfinţilor.

Ei bine, văzând Hristos confuzia din mintea bogatului, i-a răspuns, afirmând mai întâi despre un creştinism pe măsura priceperii lui şi a celor mai mulţi dintre noi. Ce a spus Domnul că trebuie să facă pentru ca să intre în viaţa de veci? „Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta“. Un creştinism, vasăzică, simplu, comod, confortabil şi la îndemâna oricui, pentru că aduce de faţă numai poruncile prohibitive din Lege, şi anume doar pe acelea ce se referă strict la relaţia cu semenii. De aceea i s-a şi părut extrem de simplu bogatului, care a şi replicat: „Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele“. Atunci, aceasta îţi mai lipseşte, a adăugat Hristos: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor… şi vino de urmează Mie“. Ce a făcut atunci bogatul? I-a întors spatele şi a plecat…

Ar fi fost foarte comod creştinismul care doar ne-ar fi oprit să săvârşim adulter, să ucidem, să furăm, să mărturisim strâmb ori să ne necinstim părinţii! Ar fi fost, însă, doar un „Creştinism uman” sau „umanist” şi o „religie prohibitivă“… Hristos însă a promovat un „Creştinism pozitiv“, cerând de la noi şi angajament, devotament şi chiar jertfă, fapt ce nemulţumeşte pe foarte mulţi care, dezamă­giţi, repetă până astăzi gestul tânărului bogat, pun capul în jos şi pleacă „neputincioşi”. Ne-ar fi convenit, poate, un Creştinism în care să fie suficient „să nu ucizi, să nu furi, să nu faci desfrânare, să nu depui mărturie mincinoasă etc“. Dar, oare, Creştinismul aceasta este? O religie al lui „ce să nu facem“? Este un Creştinism prohibitiv? Dacă ar fi aşa, creştin ar fi tot cel ce nu săvârşeşte răul! Nu, însă! Evanghelia de astăzi ne atrage atenţia, chiar cu riscul de a-i întoarce şi noi spatele, că adevăratul Creştinism înseamnă mult mai mult decât atât…

“Unii il defaima pe tânarul acesta, spunind ca era viclean si rau, ca a venit la Iisus spre a-L ispiti; eu insa nu voi sta la indoiala sa spun ca era un iubitor de argint, un om biruit de averi, pentru ca si Hristos tot aceasta mustrare i-a facut. Nu-l socotesc deloc viclean. Si e primejdios sa indraznesti sa te pronunti asupra unor lucruri pe care nu le cunosti, mai cu seama atunci când ai de gând sa invinuiesti. De altfel si evanghelistul Marcu înlatura banuiala ca tânarul acesta ar fi un ispititor. El spune: „A alergat la El si ingenunchind inaintea Lui, il ruga” (Marcu 10, 17); Si: „Cautând la el Iisus, l-a iubit” (Marcu 10, 21). Tirania banilor este mare; dovada, tânarul acesta. De-am savirsi toate virtutile, dragostea de bani le prihăneste pe toate. Pe buna dreptate a spus Pavel ca este radacina tuturor relelor: „Iubirea de argint este radacina tuturor relelor“. (I Tim. 1, 10). (Ioan Gură de Aur omilii)

Adevăratul creştinism nu este doar fugă de păcat, ci este, deopotrivă, şi angajament cu toată fiinţa noastră în cultivarea virtuţilor. Este iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, chiar dacă acesta din urmă ne-ar fi vrăjmaş. Şi atunci, sigur că, dintr-odată creştinismul nu mai pare atât de „convenabil”, „comod” şi la îndemâna oricui. Este şi motivul pentru care mulţi se limitează doar la atitudinea bogatului de astăzi — la creştinismul acela al lui „ce nu trebuie să facem” şi „ce nu e bine să facem“. In momentul în care, însă, ni se spune că adevăratul Creştinism înseamnă şi post, şi rugăciune, şi milostenie, şi curăţie trupească şi sufletească, şi iubire şi, în scurte cuvinte, multă luptă cu noi înşine, dintr-odată îi întoarcem spatele, sau ne mulţumim doar cu „creştinismul” acela „rudimentar” şi, de fapt, „insuficient”.

,,Pamântul, adica sufletul tânarului, era bun si gras, dar multimea spinilor inabusea samânta. Uita-te ca era chiar pregatit pentru ascultarea poruncilor; il intrebase doar: „Ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci?” Era deci gata sa faca tot ce-i va spune Hristos. Daca ar fi venit la Hristos ca sa-L ispiteasca, evanghelistul ne-ar fi spus-o, cum a facut cu altii, de pilda cu legiuitorul (Matei 22, 35-39). Iar daca evanghelistul ar fi tâcut, n-ar fi îngaduit Hristos ca tânarul sa ramâna tainuit, ci sau l-ar fi mustrat pe fata sau ar fi dat sa inteleaga ca e un ispititor, ca sa nu creada ca L-a inselat, ca s-a putut ascunde de El si prin aceasta sa se vatame. Daca ar fi venit sa-L ispiteasca, n-ar fi plecat întristat de ce auzise. Fariseii niciodata n-au plecat întristati, ci se salbaticeau când li se inchidea gura. Tânarul acesta nu; ci a plecat trist; semn puternic ca n-a venit la Hristos cu gând rau, ci cu gând slab; semn puternic ca dorea viata vesnica, dar era stapânit de o alta patima, o patima foarte cumplita. Cind Hristos i-a spus: „Daca voiesti sa intri in viata, pazeste poruncile“, el L-a intrebat: „Care?” (Matei 19, 17-18). Nu L-a ispitit – Doamne fereste! - ci credea ca sunt alte porunci in afara de cele din lege, care puteau sa-l ajute sa intre in viata; iar aceasta arata ca dorea cu tarie sa indeplineasca si aceste porunci. Apoi, când Hristos i-a spus poruncile legii, el i-a raspuns: „Pe toate acestea le-am pazit din tinerete” (Matei 19, 20). Si nu s-a oprit aici, ci-L mai intreaba iarasi: „Ce imi mai lipseste inca?“ . Si intrebarea aceasta era un semn al puternicei lui dorinte de a mosteni viata de veci. Nu era putin lucru sa creada ca-i mai lipseste ceva, ca nu-i sunt de ajuns cele spuse, ca sa dobândeasca ce dorea! Ce-i spune Hristos? Pentru ca avea sa dea o mare porunca, adauga si rasplata, spunând: „Daca vrei sa fii desavârsit, mergi, vinde-ti averile si le da saracilor si vei avea comoara in cer; si vino si urmeaza Mie!“ (Matei 19, 21),,(Ioan Gură de Aur omilii)

Bogatul din evanghelia de astăzi a făcut, fără să-şi propună, un lucru deosebit de valoros: L-a „provocat” pe Hristos să ridice ştacheta şi să vorbească despre Creştinismul celor „desăvârşiţi” sau al celor „aleşi”. Adică despre cei care, peste veacuri, nu s-au mulţumit doar cu păzirea poruncilor, ci au tins spre desăvârşire, şi este cazul sfinţilor în general, dar şi al monahilor, care au văzut întotdeauna în invitaţia lui Hristos „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor, şi vei avea comoară în ceruri, apoi vino de urmează Mie” chemarea la votul desăvârşitei sărăcii. Ce a făcut acela? S-a întristat, pentru că avea multe bogăţii, iar acest lucru L-a determinat pe Domnul să spună ucenicilor un cuvânt teribil de greu, ce a căzut ca plumbul şi peste ei şi peste noi:  “Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia cerurilor“.

Mulţi oameni întorc şi astăzi spatele Creştinismului, ori preferă un creştinism doar al primei faze. Aceştia, poate, s-ar fi bucurat ca tânărul să nu-L fi provocat pe Hristos să ridice ştacheta atât de sus şi să arate ce vasăzică adevăratul Creştinism! Le-ar fi convenit de minune, probabil, un creştinism prohibitiv şi care să privească doar relaţiile interumane! Hristos, însă, arată că adevăratul Creştinism nu ne cere doar să fugim de rău, ci să şi căutăm binele şi să-l săvârşim pe el cu toată fiinţa noastră. Mai mult decât atât, Hristos arată bogatului din evanghelie că, dacă voieşte să fie desăvârşit, trebuie să renunţe tocmai la ceea ce iubea el mai mult — avuţiile sale.

Ar putea părea unora că Mântuitorul are ceva cu bogăţia!… Atenţie, însă, care este învăţătura Lui cu privire la bogăţie şi sărăcie: nici bogăţia şi nici sărăcia nu pierd ori mântuiesc prin ele însele. Veţi vedea bogaţi la care avuţia naşte îngâmfare, mândrie, auto suficienţă, lăcomie, nemilostivire, împietrire, dar veţi vedea şi oameni cărora bogăţia nu le-a luat minţile şi nu le-a afectat credinţa ori dragostea faţă de Dumnezeu. Aduceţi-vă aminte de dreptul Avraam care, deşi era cel mai bogat om de pe pământ, striga din mijlocul bogăţiei lui: „pulbere şi cenuşă sunt eu“! (Fc. 18, 27] Şi a iubit pe Dumnezeu atât de mult, încât a fost gata să-şi jertfească nu doar bogăţiile sale – ceea ce n-a făcut bogatul nostru de astăzi — ci pe propriul fiu, Isaac (Fc. cap. 22). Un alt exemplu, tot din Vechiul Testament, Dreptul Iov. Bogat, cu avuţii nenumărate, pierzându-le pe toate acestea prin îngăduinţa Domnului, L-a iubit totuşi pe El mai mult decât lucrurile cele pieritoare. Căci, deşi şi-a pierdut toată avuţia, a rămas, totuşi, credincios lui Dumnezeu şi răbdător în suferinţă (cartea Iov). Un altul, Iosif din Arimatea: sfet­nic ales, bogat, dar mare admirator al Mântuitorului Hristos, I-a dăruit Domnului propriul său mormânt ca să fie îngropat în el (Mt. 27, 57-60). Şi mai sunt şi multe alte exemple de oameni pentru care bogăţia nu a fost numaidecât pierzare. Hristos nici nu a afirmat că este cu neputinţă bogatului să intre în împărăţia Cerurilor, ci a spus doar că-i va fi foarte, foarte greu să-L iubească pe Dumnezeu şi pe semenul său mai mult decât avuţiile sale…

“Iubirea de avutii povatuieste spre pierzare, iar neagoniseala spre mantuire. Pentru ca mantuirea omului se primejduieste sa se prapadeasca de iubirea de averi. Aceasta aduce saracia in lume, si prapadeste imbelsugarea; aceasta pricinuieste neintelegeri in lume si a intrat si intre monahi in ziua de astazi, la aschitei si la pustnici si mai vartos in toata lumea. Iubirea de argint este scaun al lui antihrist. Precum Prorocii au prorocit venirea Domnului Hristos, asa si aceasta, iubirea de avutii, a adus minciuna in lume si preamulta ingrijire a pierzarii si a faradelegii; si momindu-se cu minciuna, oamenii fac faradelege, nedreptatesc, rapesc, fiindca adevarul l-au pierdut, iar minciuna imparateste. Adevarul este intruparea Mantuitorului Hristos si propovaduirea Evangheliei, iar minciuna este aratarea lui antihrist si imparatia lui, care va sa aduca lipsa si pierzarea in lume. Multa grija il intuneca pe om pe om si el se face nesimtitor si se face gatire spre pierzare la antihrist. Iar lucrarea acestuia este multa grija a celor desarte, materia lucrurilor lumii si castigarea metalurilor pamantului. Aceasta este capul rautatilor, povatuirea pierzarii si stricarea mantuirii. Fiindca se prapadeste mantuirea cand stapaneste pierzarea. Oamenii s-au obisnuit cu cele ale pierzarii si s-au imprumutat de datorie grea a mantuirii lor. Ca antihrist este si ganditor si simtitor. Simtitor va veni la vremea cea randuita sa savarseasca necredinta si faradelegile lumii; precum Domnul a plinit toata dreptatea si a ridicat pacatul lumii. Ganditor, antihrist se afla si acum in lume si dintru inceput; de cand a cazut din starea lui, si lucreaza rautatea lui. A amagit pe oameni cu multa grija a celor desarte si i-a facut nesimtitori; fac desfranare, preadesfranare, pacatul sodomiei savarsesc, s-au dat la negutatoriile cele trupesti, mancand si band si au uitat pe Dumnezeu”.(Sf. Nil Athonitul)

Atenţie, că nici sărăcia nu este virtute, dacă nu este dublată de „sărăcia cu duhul“! Sărăcia poate şi ea împietri, înrăi şi neferici, ducând la hoţie, la dorinţă de câştig urât, la invidie faţă de cei care au mai mult, ori la veşnică nemul­ţumire cu propria stare, lucruri care nu vor zidi niciodată duhovniceşte. Altundeva trebuie căutat înţelesul cu care Dumnezeu ne previne că bogăţia este periculoasă — şi anu­me că ne leagă inima de ea, ne răpeşte libertatea, făcându-ne robi ai ei. Or, Hristos nu-Şi doreşte în Împărăţia Sa robi. Aţi văzut cum bogatul a cerut “să moştenească” Împărăţia Cerurilor, adică să fie stăpân peste ea? Dar cum ar fi putut fi stăpân el, de vreme ce s-a arătat neputincios de a stăpâni peste sine şi a fost robit de propria avuţie, căci, având de ales între Hristos şi avere, a preferat-o pe aceasta din urmă? Nu i-a convenit acest soi de creştinism care cere totul! Şi, de ce oare cere totul? Ei bine, cere totul pentru că numai atunci poţi iubi „pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu totul cugetul tău, din tot sufletul tău şi din toată vârtutea ta” (Lc. 10, 27), când eşti gata să renunţi la toate pentru Dumnezeu. A vrut desăvârşire bogatul și iată i-a dat calea desăvârşirii!

Urmarea Lui Hristos nu se intampla pana nu vindem tot ce avem, sau ceea ce credem noi ca avem. Si o sa spunem: “Bine, dar noi nu avem bogatii din acestea materiale pe care sa le vindem”. Va voi spune ca e mai usor sa renunti la lucrurile materiale uneori, decat la bogatia interioara strecurată de satan în sufletul tău, acesta este bogatia rea interioara pe care o avem. Pentru ca bogatia noastra inseamna ceea ce pretuim noi mai mult in sufletul nostru: dorintele noastre, gandurile noastre, micile noastre placeri, sau obiceiuri sau lucruri, obiecte. Si aceasta bogatie interioara, daca ne umple, nu mai lasa loc iubirii lui Dumnezeu si nu Ii mai lasa loc lui Hristos sa vina in noi. Si, evident ca, daca ne-am umplut cu asemenea lucruri, nu mai avem loc pentru ceilalti, nu mai putem iubi.

Si, nu intamplator, Apostolul care se citește la această pildă se refera tocmai la – sau indeamna tocmai la – “a ne imbraca in iubire, pentru ca ea este legatura desavarsirii”. Deci desavarsirea este, de fapt, a invata sa iubim pe celalalt, sa descoperim pe Dumnezeu in celalalt, in omul de langa noi. Ar fi putut Mantuitorul sa ii ofere acestui om solutii mai practice intr-un fel, sa ii spuna sa construiasca spitale, scoli, azile de bâtrâni – despre care tot vuieste lumea astazi, ca si cum aceasta ar fi scopul final al existentei omului. Ei bine, Mantuitorul nu ii spune astfel de lucruri bogatului din parabolă – si care as spune ca erau mai la indemana intr-un fel - chiar daca un bogat se desparte destul de greu de ceea ce are el. Dar nu ii cere Mantuitorul aceasta, pentru ca Mantuitorul nu a venit sa asigure succesul in lume, nu a venit sa ne asigure pamanteste, ci a venit sa spuna despre Imparatia Cerurilor.

Vrem – nu vrem, ne gandim sau nu ne gandim, tot in fata acestei realitati ne aflam in clipa in care murim, desi ar trebui sa o intalnim si sa o traim inca din lumea aceasta. Si, cu adevarat, cine intalneste Imparatia in lumea aceasta, cine se impartaseste cu Hristos in mod constient in lumea aceasta, Il va intalni si dincolo. Cine nu poate aici, nici dincolo nu va putea. Si iata ca Mantuitorul spune: “Vinde tot ce ai!” – renunta, desparte-te de tot ce te-ai legat, de legaturile, de robia in care te afli, de jugul care te apasa. Si robia aceasta este, de fapt, acest atasament patimas pe care noi il avem fata de lucruri sau obiecte. Sa stiti, ca uneori e mai usor sa fii sarac material – sa n-ai bani, sa n-ai obiecte – decat sa fii sarac sufleteste din pricina patimilor rele, adica sa n-ai vicii, sa n-ai patimi, sa stii sa nu fii lipit de nimic din lumea aceasta.

Sunt unii care poate ca au obiecte, dar nu le pasa de ele, nu sunt lipiti de ele, ar renunta oricand, nu se mahnesc de pierderea lor, nu se framanta pentru inmultirea lor. Si sunt altii care sunt saraci material, dar care sunt si saraci sufleteste, pentru ca nu-L au pe Dumnezeu, sunt umpluti de alte lucruri care nu au legatura cu Dumnezeu – diferite rautati, patimi, lucruri urate. Si iata de ce: esti lipsit de bogatia materiala, dar asta nu inseamna ca esti mântuit, si trebuie sa te imbogatesti in Dumnezeu. Si iubirea de Dumnezeu și de semeni nu costa bani. A iubi, a te jerti, a te rastigni pentru Hristos nu presupune cheltuieli; presupune – e adevarat – cheltuirea.. sinelui. Presupune aceasta rupere din sine in favoarea, in beneficiul celorlalti. Si viata ne pune, de multe ori, in situatia in care putem sa rupem din noi, sa ne rastignim atunci cand trebuie sa iertam pe cineva care ne-a suparat, cand trebuie sa cedam ceva.

Cate case, cate familii, parinti, frati nu se dezbina pentru obiecte, pentru lucruri. Si atunci inseamna sa rupi ceva din tine, sa rastignesti, ca sa castigi iubirea, sa castigi omul. Nu sa castigam obiecte si sa pierdem omul de langa noi. Aceasta este cea mai mare tragedie si este, din pacate, probabil tara secolului nostru, cand oamenii se sfasie unii pe altii ca sa se “realizeze”. Aceasta iubire de sine este, de fapt, cea mai mare saracie sufleteasca, este – as spune – iadul trait inainte de iadul de dincolo, singuratatea vesnica.

Si, de asemenea, vedem ca Mantuitorul da acest raspuns care aproape i-a infricosat si pe Apostoli. Pentru ca, pana la urma, omul acela spunea ca implineste niste porunci, avea un statut – sa spunem – omenesc, implinise “statura umana”: nu fura, nu mintea, nu desfrana. Dar nu era cu Dumnezeu. Le implinise poate in litera legii, nu le inchinase desavarsirii. Si Apostolii s-au infricosat si au intrebat: “Dar cine poate, atuncea, sa se mantuiasca?!” Si Mantuitorul explica faptul ca nu trebuie sa consideram lucrurile acestea imposibile, sau nu trebuie sa le consideram utopice, ci spune: “Ceea ce la oameni este cu neputinta, la Dumnezeu este cu putinta!”

De fapt aici intervine credinta. Atunci cand cred cu adevarat in Dumnezeu, in Hristos – Dumnezeu intrupat, atunci si fac, atunci chiar am incredere ca o sa reusesc orice mi-as propune, bun fiind; nu reusesc acum, voi reusi mai tarziu. Dar omul trebuie sa vanda aceasta bogatie a sa, acest sine al sau, sa se instraineze de sinele sau, sa ne lepadam de acest sine. Cum s-ar mai spune lepadare, sau vinde tot ce ai, cum s-ar mai spune?: Luarea crucii si urmarea lui Hristos. Nu este a renunta la sine sau rastignirea sinelui, nu inseamna sa imi iau crucea? Si ce mai inseamna? Sa fiu asemenea cu Dumnezeu. Nu este chemarea noastra pe care ne-a facut-o Dumnezeu la inceput? De ce l-a creat Dumnezeu pe om? Ca sa aiba bogatii pe pamant? Sa-si faca tot felul de lucruri si pe urma sa moara, cand ti-e lumea mai draga? Nu! Ar fi absurd, Dumnezeu S-ar fi contrazis pe Sine daca-l destina pe om unei astfel de “existente”. E absurd, n-are sens sa traim astfel. Dumnezeu l-a chemat pe om sa fie asemenea cu El, ca sa-l tina langa El in vesnicie.

Si iata, deci, mesajul Evangheliei de astazi este ca trebuie sa aruncam din viata noastra tot ce ne separa de Dumnezeu, tot ce ne instraineaza de Dumnezeu si de semenii nostri. Pentru ca, pana la a-L intalni pe Dumnezeu in mod personal, intr-o experienta personala, Il intalnim in cel de langa noi, care si el e creat – ca si noi – spre aceasta asemanare cu Dumnezeu. Deci, aceasta este asteptarea Mantuitorului, si spune ca este cu putinta! Este posibil! Se poate si in lumea de astazi.

În lumea de astazi – in lumea pe care o consideram mai “civilizata”, sau mai “avansata” in ceea ce priveste progresul stiintei, al tehnicii – in lumea noastra este mai greu intr-un fel sa renunti, as spune, la bogatia sinelui, la sine, pentru ca totul in lumea de astazi se bazeaza pe principiul acesta al concurentei, al luptei – nu o numesc chiar de clasa – dar este o lupta care se da intre oameni, din nefericire. Si lupta aceasta este foarte paguboasa pentru ca ea, de fapt, ne face sa ne compromitem sufleteste, sa ne despartim de oameni, nu mai pretuim omul. Omul – culmea – in atat de proclamata “civilizatie a drepturilor omului”, de fapt omul este cel mai pagubit, omul este cel mai denigrat, omul este cel mai injurat, cel mai injosit in aceasta lume. Sigur ca totul e de fatada, aceste “beneficii” asa zise “pentru om si pentru civilizatie” – sunt in beneficiul unora, nu pentru cei multi.

Dar, de aceea, noi trebuie sa avem atentie sa nu-L pierdem pe Hristos, aceasta este tot ce conteaza in viata noastra, tot pentru ceea ce merita sa traim. Nu merita sa traim pentru altceva! Pentru ca altceva nu stapanim. Uitati-va cum o minte stralucita, atunci cand plesneste un vas de sange, s-a anulat in secunda urmatoare, s-a terminat. Cum inima noastra de multe ori vrem sa simta ceva si nu simte.

 A iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele cu toată fiinţa noastră ne obligă să fim gata a renunţa la orice ne-ar putea împiedica de a alerga în urma Lui, iar bogatului de astăzi tocmai avuţiile îi stăteau în cale. De aceea pericopa evanghelică ne îndeamnă să iubim pe Dumnezeu mai mult decât orice ne-ar tenta ori ne-ar putea distrage de la iubirea şi comuniunea cu El, dacă vrem să putem dialoga cu El cu adevărat. Să nu fim tânărul care şi-a plecat privirea şi n-a mai putut răspunde nimic lui Hristos; n-a mai putut rămâne în comuniune, n-a mai putut fi capabil să ţintească spre desăvârşire. S-a mulţumit cu poruncile prohibitive. S-a limitat doar la a nu săvârşi răul şi, pentru aceasta, s-a arătat incapabil să mai săvârşească binele. Iată ce ne cere pericopa de astăzi!

Să ne amintim că in altă pildă a Evangheliei, când invatatorul de lege, care stia bine legea, Il intreaba, ispitind pe Domnul, care este cea dintai porunca, Domnul a zis: “sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau…” si S-a grabit sa dea si a doua porunca – nu a fost intrebat pentru a doua, dar de la Sine a spus-o – “sa iubesti pe aproapele ca insuti pe tine”. Si a adaugat: “de aceste doua porunci atarna toata Legea si Proorocii”. Prin asta putem sa vedem ca orisice vrem sa intelegem in gandirea noastra duhovniceasca, in intelegerea noastra teologica, daca nu stim sa raportam la aceste doua porunci, inseamna ca… inca nu am inteles. Intotdeauna trebuie sa ne nevoim – asta pentru noi este o nevointa – sa ne amintim de dragostea de Dumnezeu si de dragostea de aproapele. Si pentru ce?

Porunca lui Dumnezeu nu este atat porunca ce trebuie sa facem, cat o descoperire cine este Dumnezeu, fiindca Dumnezeu ne da ca porunca chipul Lui, ca intr-acel chip sa ne asemanam. Noi din fire purtam chip dumnezeiesc, ca zice ca “a facut pe om chipul si asemanarea lui Dumnezeu“, dar asemanarea a ramas in libertatea noastra, printr-un continuu dialog cu Facatorul nostru, sa o insusim. Chipul il avem, dar asemanarea ramane in libertatea noastra, sa ne-o insusim. Libertatea noastra ca alegere, nu ca putere, ca numai Dumnezeu ne poate da puterea sa devenim ca Dumnezeu, dar alegerea trebuie sa fie a noastra si pentru alegerea noastra trebuie sa cerem de la Dumnezeu ceea ce este cu neputinta omului, adica… sa devenim ca Dumnezeu.

Dumnezeu doreste ca noi sa ne descoperim incapacitatea de a trai prin noi insine intru El si sa ne smerim total, in profunzime, sa ne vedem adanc neputinta si netrebnicia noastra si, deznadajduind de noi insine, sa-I cerem Lui ajutorul. Cum spune Apostolul: “Puterea Mea intru neputinta (omului) se desavarseste“ (2 Cor. 12, 9) ; abia trairea si constientizarea slabiciunii noastre in lucrarea celor dumnezeiesti ne fac capabili sa le si putem primi cu adevarat! Altminteri, daca am primi mult pentru meritele si eforturile noastre ne-am trufi si am batjocori Darul ce ni se face!

Ce vreau sa zic prin asta? Daca Dumnezeu a dat ca prima porunca: sa ne amintim de porunca sa iubim pe Dumnezeu, asta nu inseamna nimic altceva decat ca Dumnezeu ne iubeste pe noi asa cum ne-a poruncit noua sa-L iubim pe El. Si daca ne spune sa ne iubim pe aproapele ca insuti pre sine, inseamna ca asa iubeste Tatal pe Fiul si pe Duhul Sfant, si Fiul pe Tatal si pe Duhul Sfant, si Duhul Sfant pe Tatal si pe Fiul, si pe noi ne face ca in dragostea fata de aproapele sa devenim – in sfarsitul nevointei noastre si cand trecem in vesnicie – precum este Dumnezeu Unul in Trei Persoane, si noi intr-un numar nesfarsit de persoane, incepand cu Adam cel dintai zidit pana la cel mai de pe urma, sa devenim si noi un Om, fiindca porunca lui Dumnezeu nu este porunca morala – sa devenim oameni ceva mai buni – ci porunca lui Dumnezeu, ca descoperire a ceea ce este Dumnezeu, este si energie pentru noi, pentru ca sa devenim acele ce ne sunt poruncite.

Există un prim plan, cel mai evident, cel al diferenței între moralitate și viață în Hristos. Dregătorul bogat respectase toate poruncile din Vechea Lege. În esență, ele constau în cinstirea lui Dumnezeu și a părinților și în ferirea de păcate grele: adulter, crimă, furt, minciună gravă (mărturie calomnioasă împotriva aproapelui). Cine respectă aceste porunci ale decalogului atinge prima treaptă a umanității, anume treapta morală. Cine nu atinge această treaptă se află într-un stadiu, am putea spune, de neomenie. Este neom cine nu-și cinstește părinții trupești sau sufletești și cine comite celelalte fărădelegi. Așadar, ca să putem dori mai mult de la cineva, ca să putem tinde către mai mult, este necesar să atingem, mai întâi, această treaptă. Însă odată ce suntem aici, Hristos ne arată, prin răspunsul dat dregătorului, că nu suntem încă prietenii Lui. Nu ducem o viață duhovnicească doar prin simpla respectare a decalogului. Pentru aceasta e nevoie de mult mai mult. Așadar, ni se arată diferența între Vechiul și Noul Testament, între viața morală și cea duhovnicească.

Abia cand ma golesc de orice nadejde in mine si de orice bizuire pe propriile mele puteri, de orice parere ca am facut eu ceva bun, numai atunci ma pot umple de harul lui Dumnezeu! Caci numai cu putere dumnezeiasca, numai cu harul Duhului Sfant putem sa facem cele ale Duhului si ale Dumnezeirii, adica… poruncile evanghelice.

Un al doilea plan este cel al averilor de care trebuie să se lepede tânărul dregător. Aceste averi reprezintă orice agonisită, acumulare materială, dar, mai ales, imaterială, pe care am dobândit-o în viața noastră păcătoasă, zi de zi. Acumulăm trăsături de personalitate, păreri, obișnuințe, atașamente, o anume idee despre noi înșine, anumite concepții despre bine și rău, acumulăm, zi de zi, clipă de clipă, multe păcate, stări păcătoase. Ei bine,  pentru a ne putea apropia de Hristos, pentru a avea o relație vie cu Hristos, noi trebuie mereu și mereu să ne lepădăm de aceste „averi” depozitate straturi, straturi peste sinea noastră, trebuie să ne reconsiderăm mereu și mereu concepțiile, părerile, ideea pe care o avem despre noi înșine și ce facem cu viața noastră. Dacă nu vom face aceasta, adică dacă nu facem pocăință (metanoia, schimbarea minții), zi de zi, atunci ne aflăm în mare risc să cădem în părere de sine, în înșelare, să ne pietrificăm în moartea sufletului. Riscăm să ne cufundăm într-o stare de întuneric (pe care-l luăm drept lumină), într-o stare căldicică în care dragostea față de Dumnezeu și aproapele se stinge, fiind înlocuită cu egocentrism.

Iar aceasta se poate întâmpla chiar dacă noi rămânem, în cele exterioare, niște oameni morali, care cinstim pe Dumnezeu, cinstim părinții și nu facem fărădelegi mari. La arătare oameni evlavioși, pe dinăuntru mucegai și putregai, așa cum se întâmpla cu fariseii pe care Domnul îi numea „morminte văruite”.

,,Este mai usor ca oamenii sa ajunga sa zboare, decât sa puna capat poftei de averi prin adaugirea de averi. Când cele poftite sunt cu putinta se poate pune capat poftei prin satisfacerea poftei; dar când cele poftite sunt cu neputinta, un singur lucru trebuie sa urmarim: sa indepartam de la noi pofta; altfel nu-i cu putinta sa-ti linistesti sufletul. Asadar, ca sa nu ne chinuim zadarnic sufletul, sa parasim dragostea de averi, care ne supara necontenit si niciodata nu poate sa taca, si sa ne indreptam spre o alta dragoste, care ne face fericiti si are multa usurinta. Sa dorim comorile cele de sus! Nici oboseala nu-i atât de mare, iar câstigul, nespus. E cu neputinta sa nu izbutesti când priveghezi cât de cât, când esti cu mintea treaza, când dispretuiesti averile, dupa cum neaparat trebuie sa pierzi comorile cele de sus când esti robit de averi si inlantuit de ele. Gândindu-te, dar, la toate acestea, alunga din sufletul tau pofta aceasta rea dupa averi si bani. Nici asta n-o poti spune: ca daca esti lipsit de comorile cele viitoare, esti fericit cu comorile acestea pamântesti. Dar chiar daca ar fi asa, asta ar fi cea mai mare pedeapsa si chin. Dar nu-i cu putinta asta. Pofta de bani si de averi, inainte de a te arunca in iad, te arunca aici, pe pamânt, in niste chinuri groaznice. Pofta aceasta a darâmat multe case, a dezlantuit cumplite razboaie, a silit pe multi sa-si puna capat zilelor; dar inainte de aceste primejdii prihăneste nobletea sufletului; il face pe om las, lipsit de curaj, obraznic, mincinos, clevetitor, rapitor, lacom si adeseori il impinge sa savârseasca cele mai mari pacate.,,(Ioan Gură de Aur omilii)

Unii viseaza o pace si o armonie universala si se smintesc cand citesc ca Hristos a zis: “N-am venit sa aduc pace, ci dezbinare“ sau cand aud ca Sfintii Parinti ne poruncesc sa nu avem partasie cu ereticii. Ceilalti nu pot intelege razboiul duhovnicesc decat ca pe o cearta nesfarsita cu toata lumea, vezi Doamne “pe motive de credinta” (ca si cum nu scrie in Scriptura ca “un slujitor al Domnului nu trebuie sa se certe”!). Primii sunt un fel de “origenisti” de facto, adica ei cred in apocatastaza si nu accepta in ruptul capului ca Dumnezeu nu-i mantuieste pe toti, la gramada, indiferent ce au facut si ce au crezut, ca si cum mantuirea e un fel de “hocus-pocus”, iar binele si raul pot fi usor relativizate. Ei confunda adesea iubirea pacatosilor si ereticilor cu iubirea, slabiciunea sau indiferenta fata de pacatele sau ereziile lor. Ultimii, dimpotriva, cred ca au ei dreptul sa osandeasca pierzarii pe mai toti oamenii inca de aici, toti le sunt vrajmasi si… crezand ca urasc pacatele si ereziile, trec repede pragul si ajung sa deteste si sufletele celor vatamati de vrajmasul.

Dar Ortodoxia autentica este cea care merge pe “calea imparateasca”. Iubirea vrajmasilor chiar este necesara pentru mantuirea noastra; cel putin sa mergem pe calea dobandirii ei, cel putin sa recunoastem ca n-o avem, dar ca… avem nevoie de ea de la Dumnezeu si s-o cerem! In acelasi timp, nu spunem albului negru si negrului alb: exista vrajmasi ai Bisericii, exista lupi in piele de oaie, nu toti sunt buni, frumosi si bine-intentionati si… nu ne facem ca nu vedem cine este fratele si cine este vrajmasul Bisericii. Avem datoria realismului si trezviei, datoria sa discernem graul de neghina si sa nu luam apararea raului, sa nu fim avocatii minciunii si ai “fiilor minciunii“!

Din profeţia Sfântului Ioan Evanghelistul, aflăm că diavolului i s-a dat putere să lupte împotriva noastră şi unii chiar să-şi piardă credinţa. Dar nu spun aceste lucruri ca să vă înfricoşez. Ci e bine să luăm aminte la profeţii, aşa cum şi în vremea Mântuitorului ar fi fost bine ca unii dintre cei care L-au întâlnit pe Hristos, au avut parte de El, să ia aminte la profeţiile Vechiului Testament, ca L-ar fi întâlnit şi L-ar fi cunoscut; aşa şi noi, să luăm aminte la profeţiile Noului Testament, ca să fim întăriţi în credinţă şi, la momentul potrivit, să putem să ne ferim de rău. Nu trebuie să ne descurajăm, dar nici nu trebuie să ne amăgim că, dacă suntem creştini, vom fi feriţi de rău şi nici că, dacă ni se întâmplă ceva rău, Dumnezeu nu mai este cu noi. Dumnezeu este cu noi, ne ajută, ne sprijină, ne întăreşte şi ne salvează. Şi, chiar dacă noi, la un moment dat, vom plăti cu preţul vieţii noastre sau al bunurilor pe care le avem, al averilor pe care le avem, al proprietăţilor pe care le avem, să ştim că nu e în zadar, că Dumnezeu primeşte sacrificiul nostru şi-l transformă în comoară în ceruri.

„Nu va lasati amagiti! Dumnezeu nu se lasa batjocorit.” (Gal. 6,7) La altar nu se aduc mortaciuni! Du la altar jertfa vie! Darul ce se aduce din ce prisoseste nu-i bine primit! Iar tu aduci Binefacatorului cele ce ti-au mai ramas, dupa ce ti s-a scurs viata! Daca nu indraznesti sa servesti pe oameni de seama cu resturile de la masa ta, cum indraznesti sa crezi ca faci milostiv pe Dumnezeu cu ramasitele averii tale? Vedeti, bogatilor, ce sfarsit are iubirea de avutii si incetati a mai fi impatimiti dupa averi! Cu cat esti mai iubitor de avutie, cu atat cauta mai mult sa nu lasi dupa tine nimic din cele ce ai. Fa ca toate sa fie ale tale! Ia-le pe toate cu tine! Nu lasa strainilor bogatia ta! Se poate ca slugile tale sa nu-ti impodobeasca mormantul nici cu cea mai proasta podoaba si sa nu-ti faca o inmormantare pompoasa, ca sa castige bunavointa mostenitorilor. (…) Ia-le-o inainte dar, si inmormanteaza-te singur! O frumoasa inmormantare este evlavia. Pleaca din lume imbracat cu toate bogatiile tale! Fa-ti podoaba bogatia ce o ai! Sa o ai cu tine! Ai incredere in bunul sfatuitor, in Hristos, Care te-a iubit, Care a saracit pentru noi, ca noi sa ne imbogatim cu saracia Lui, Care S-a dat pe Sine pret de rascumparare pentru noi. Sa ne supunem Lui, pentru ca fiind intelept cunoaste ce ne este de folos sa-L primim, pentru ca ne iubeste; sa-I fim recunoscatori, pentru ca este Binefacatorul nostru!“(Sf. Vasile Cel Mare omilii)

Este important sa tinem cumpana dreapta si in acelasi timp sa urâm din toata inima raul sub orice forma ar fi, iar de aproapele nostru cazut sub robia lui sa nu ne scarbim, ci sa ne doara pentru el si sa ne fie mila. Adevarata iubire nu neaga si nici nu justifica raul, nu trece cu superficialitate si usuratate pe deasupra realitatii crude si adesea tragice a caderii umane, a iadului lumii, a nedreptatilor si nerusinarilor, ci le asuma intr-o inima arzand de suferinta, intr-o inima compatimitoare. Trebuie sa nu pacatuim prin prostie si prin lasitate si sa nu lasam raul sa se desfasoare nestingherit fara ca noi sa facem nimic. Dar asta nu ne indreptateste nici sa-i condamnam fara drept de apel sau sa-i batjocorim pe cei care ni se par rataciti, unii fara voia lor. Ci de toti sa avem mila, pentru toti sa ne rugam asa cum putem, tuturor sa le dorim binele si mantuirea, ca sa fim cu adevarat “fiii Celui-Preainalt, Care este bun si cu cei nemultumitori si rai“ (Luca 6, 35) si Care “vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina“! Să dea Dumnezeu să primească ofrandele noastre, ale tuturor, şi jertfele noastre, ale tuturor, ca jertfă bineplăcută şi bine mirositoare în Împărăţia Sa. Amin”.(postat pe fb de ioan monahul)