Dumnezeu drăguțul ne-a mângaiat cu mulți Sfinti
Urmeză Duminica a doua după Pogorârea Duhului Sfânt praznuirea sfinților români. Atât a celor trecuți în calendare, dar mai ales a celor din sufletele noastre, tara întreagă este presărată cu urmele nepieritoare a sfinților cunoscuți în cartea cerească, pe care numai Dumnezeu îi cunoaște, ei sunt acolo în ceruri și se roagă pentru noi frații lor români. O duminică în care ar trebui să fim mândri că suntem români, mândri că ne-am născut într-un rai de sfinți. O duminică în care graiul românesc răsună în Împărăția lui Dumnezeu!
Istoria creștinismului pe acest teritoriu este cea a unui spațiu fragmentat din punct de vedere politic de-a lungul istoriei și în care au trăit de-a lungul timpului mai multe populații etnic, lingvistic și cultural diferite. Istoria Bisericii Ortodoxe Române ilustrează însă situația politică și statutul jurisdicțional actual al acestui spațiu, reunit într-un singur stat național și cu o Biserică Ortodoxă autocefală și unitară începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, începutul secolului XX. Se vorbește așadar despre Istoria Bisericii Ortodoxe Române în același sens în care sunt considerați ca sfinți români toți sfinții care au trăit sau petrecut o vreme în spațiul românesc, traim în raiul sfinților
Avem sute, chiar mii, de sfinţi români, unii cunoscuţi, dar sunt încă şi mulţi necunoscuţi, ştiuţi numai de Dumnezeu. În calendarul Bisericii Ortodoxe Române, în fiecare lună este înscris numele unuia sau a mai multor sfinţi români care au trăit în veacuri diferite. Avem o mulţime de sfinţi martiri sau mucenici care au pătimit în secolele al III-lea şi al IV-lea pe teritoriul ţării noastre sau în vecinătate. Avem sfinţi daco-romani, sau străromâni, apoi avem o mulţime de cuvioşi şi cuvioase, ierarhi, apărători ai Ortodoxiei, domnitori, care au apărat ţara şi credinţa în faţa năvălirilor barbare. Avem o mulţime de oameni care au fost mireni, credincioşi care au urmat slujitorilor Bisericii în mărturisirea credinţei şi împreună cu aceştia au construit o mulţime de biserici şi mănăstiri. Şi voievozii au construit biserici, dar şi poporul neam de voievozi a construit lăcaşe pentru Dumnezeu. O mulţime de bărbaţi şi femei au dat naştere la copii pe care i-au crescut în credinţă, i-au educat să fie buni creştini, să iubească patria pământească, dar să dorească şi patria cerească, Împărăţia cerurilor. Aşa avem printre sfinţii cunoscuţi, dar şi necunoscuţi, părinţi duhovniceşti din mănăstiri, dar şi o mulţime de părinţi duhovniceşti din familii
O succintă şi lucidă privire în trecutul tumultuos al poporului român ne învederează o realitate de netăgăduit; Dumnezeu a lucrat cu totul minunat de-a lungul istoriei acestui neam, chemând la sfinţenie de la „vlădică până la opincă”. Probabil la aceasta s-a gândit marele nostru istoric Nicolae Iorga când a afirmat că în istoria poporului românesc se aud trosnind paşii lui Dumnezeu. O fi având dreptate cărturarul căci din istoria sfintei noastre Ortodoxii românești, aflăm că într-adevăr poporul român a născut sfinţi, dovedindu-şi astfel vocaţie cerească. Dacă mai sunt unele voci rătăcite care contestă această realitate le invit să privească cu luare aminte în sinaxarele Sfinţilor Români.
Toate categoriile sociale au dat născut sfinţi. Lista o deschide ceata martirilor daco-români pe care îi putem considera lumini din zorii Ortodoxiei din spațiul românesc.La aceştia se adaugă sfinţii cuvioşi, ierarhi, voievozi, mame creştine, bărbaţi evlavioşi şi credincioşi, eroi jertfiţi pentru apărarea credinţei şi a demnităţii acestui neam, călugări şi călugăriţe retraşi din frământarea acestei lumi, pentru a o binecuvânta prin rugăciune dintre zidurile mănăstirilor şi schiturilor, veritabile porţi către Cer, unde au numărat timpul în boabe de metanie și nesfârșite rugăciuni. Dar poporul român are şi foarte mulţi sfinţi anonimi pe care Dumnezeu îi descoperă potrivit unui plan al Său, numit de multe ori de noi „întâmplare”. Să ne amintim doar de minunea petrecută la Mănăstirea Neamţ acum 25 de ani când s-au descoperit relicvele unui sfânt necunoscut chiar sub aleea care duce spre măreaţa ctitorie ştefaniană.
Primul „sinod” care i-a canonizat pe aceşti fraţi de credinţă şi de simţire românească a fost cel infailibil al poporului şi după aceea ei au fost confirmaţi de forul suprem al Bisericii noastre, arătând astfel că Duhul Sfânt lucrează în oameni şi îi face să recunoască sfinţenia unui înaintaş sau chiar a unui contemporan. Bunăoară în romanul Vremuri de bejenie, Sadoveanu face un portret remarcabil călugărului cu viață sfântă de la Mănăstirea Râșca, starețul Ioan, care mai târziu a fost hirotonit arhiereu în scaunul Episcopiei Hușilor. Sinodul Bisericii noastre l-a trecut în rândul sfinților pe Ioan de la Râșca și Secu abia în 2008. De unde știa Sadoveanu de viața vrednică de filele patericului a acestui monah? Desigur din tradiția populară, dar și dintr-o serie de consemnări mai vechi.
Astăzi culegem roadele unei credinţe milenare, unei pietăţi cu totul speciale a unui popor care a fost răstignit de mai multe ori în istoria sa şi a înviat datorită rugăciunilor sfinţilor – pentru că sfinţii sunt rugători la Dumnezeu mai ales pentru cei din neamul care au răsărit. Dar tot astăzi simţim tot mai mult cum secularizarea, înstrăinarea şi însingurarea de Dumnezeu dă târcoale acestui tezaur de credinţă şi evlavie românească. Să facem un exerciţiu de imaginaţie; să ne închipuim cum va fi peste 500 de ani, dacă din mila Domnului va mai fi viaţă pe pământ: Biserica mai avea de unde să culeagă roade ale lucrării Sfântului Duh pe pământ românesc? Vor mai fi slujbe măreţe de canonizare a unor sfinţi români care să adune mii şi mii de români care să cinstească viaţa şi înfăptuirile lor? Vor mai fi oameni de stat paradigmatici în credinţă, evlavie şi milostenie precum vrednicii voievozi de odinioară? Vor mai fi vlădici, preoţi, vieţuitori ai sfintelor mănăstiri, buni creştini şi creştine cu viaţă bineplăcută lui Dumnezeu care să determine această autoritate a conştiinţei vii a Bisericii să recunoască sfinţenia lor? Sunt întrebări la care vă invit să medităm cu speranţa că răspunsurile vor fi favorabile dacă vom urma îndemnul dumnezeiescului părinte Ioan Gură de Aur: „Să alergăm la mijlocirea sfinţilor, dar să nu ne mărginim la aceasta, ci să lucrăm şi noi cum se cuvine, după pilda pe care ne-au dat-o ei”.
Părintele profesor Dumitru Stăniloae scria în una din cărțile sale despre ortodoxie și naționalism. Între lucrurile cele mai interesante, se remarcă faptul că doar în limba română Dumnezeu este numit „drăguțu și bunuțu”, iar Născătoarea de Dumnezeu este „Măicuța Sfântă”. Părintele Cleopa, marele nostru duhovnic, când binecuvânta pe cineva așa spunea: „Domnul și Măicuța Domnului să te binecuvânteze…”. Acestea sunt exemple din care ne dăm seama că limba română și neamul nostru are ceva aparte pentru Dumnezeu. Situați într-o parte de lume în care vânturile istoriei au bătut haotic, românii în necazuri, în asupriri, slugi în propria lor țară, l-au căutat pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu, Cel care și El a suferit. Iar Dumnezeu drăguțu i-a mângâiat… cu mulți sfinți! Pământul românesc, poate mai mult decât altă parte de lume, a născut sfinți pentru Împărăția lui Dumnezeu. De la Sfântul Andrei, care a lăsat o sămânță mică și uscăcioasă, într-un pământ mustit de sângele eroilor și al mucenicilor a răsărit un stejar de sfinți, la umbra cărora neamul românesc s-a plămădit și încă se mai plămădește.
Fiecare ramură atârnă sub greutatea unui sfânt al lui Dumnezeu…Sfântul Bretanion, Episcopul Tomisului, Sfântul Ierarh Iachint de Vicina, Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat, Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion din Halmyris, Sfântul Mucenic Emilian de la Durostor, Sfinții Mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos din Noviodunum, Sfinții Mucenici Nichita şi Sava şi alţi creştini martirizaţi de goţi, Sfânta Muceniţă Filofteia, Sfântul Mucenic Montanus, preotul, şi soţia sa, Maxima, Sfântul Voievod Neagoe Basarab, Dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, Sfinţii Martiri Brâncoveni, Sfântul Ierarh Andrei Şaguna al Transilvaniei, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ, Sfântul Ierarh Ilie Iorest, Sfântul Iosif Mărturisitorul din Maramureş, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, Sfântul Ierarh Sava Brancovici, Sfântul Niceta de Remesiana, Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi, Preotul mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel, Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului, Sfântul Ierarh Simion Ștefan al Transilvaniei, Sfântul Ierarh Varlaam al Moldovei, Cuviosul Antipa de la Calapodeşti, Cuviosul Antonie de la Iezeru-Vâlcea, Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica, Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, Cuviosul Daniil Sihastrul, Cuviosul Dimitrie cel Nou din Basarabi, Cuviosul Dionisie cel Smerit, Sfântul Ierarh Dosoftei, Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul, Cuviosul Gherman din Dobrogea, Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul, Cuviosul Ioan Casian Romanul, Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici, Cuviosul Nicodim de la Tismana, Sfântul Cuvios Onufrie de la Vorona, Sfânta Cuvioasă Paraschiva de la Iaşi, Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ, Cuviosul Mărturisitor Sofronie de la Cioara, Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla, Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, Cuviosul Visarion Mărturisitorul, Sfântul Mucenic Ioan Valahul, Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, Sfinții martiri năsăudeni, sfinții nemțeni…mulți sfinți stiuți și nestiuți și-au dus viata duhovnicească în sfințenie și ei sunt Sfinții lui Dmnezeu. Cei enumerate sunt doar o parte, o firimitură dintr-o mare pâine! Căci, restul pâinii stă lângă noi, smerită și sfântă. Sfinți despre care știm mai mult sau mai puțin, în funcție de evlavia fiecăruia. Cimitirele noastre sunt pline de sfinții lui Dumnezeu, neștiuți de nimeni. Gropile comune de pe lângă marile lagăre și închisori comuniste sunt pline de sfinți mărturisitori. Pădurile noastre ascund cruci pusnicești încă necunoscute. Ahosul românesc, Ceahlaul, munții nostrii sunt plini cu morminte de sfinți. Mănăstirile noastre, casele noastre sunt înconjurate de sfințenie. Numai să ne gândim la Mitropolitul Iosif Naniescu „cel Sfânt al Moldovei”, la părinții Vichentie Mălău și Ioanichie Moroi, la părinții Paisie de la Sihla și Cleopa, la părintele Arsenie Boca, la mamele și bunicile noastre sfinte… Nume la care sufletul nostru tresaltă! De ce oare, doar nu sunt încă în calendare?! Nu sunt încă pe perete… dar sunt în sufletul nostru! Sunt mijlocitorii noștri, prietenii și sfătuitorii noștri… bunicii noștri întru sfințenie.
„Avem o ţară unde au stăpânit odată/Vitejii daci, bărbaţi nemuritori./Şi unde stau de veacuri laolaltă, Izvoare, văi şi munţi cu fruntea-n zări./Avem troiţe sfinte, altare şi icoane/ Şi candeli ard cu mii de pâlpâiri;/ Avem atâtea lacrimi şi prigoane/ Că ne e plin pământul de martiri./ Avem la Putna, Sfânt şi viu cu duhul/ Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;/ Şi azi de-l vom chema să-nfrâng-apusul,/ Va răsturna cinci veacuri de pământ./ Avem pe Brâncoveanu pildă tare,/ Căci pruncii lui sub sabie-au căzut;/ Ca să păzească fără de schimbare/ Credinţa dreaptă-n care s-au născut./ Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,/ Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;/ Avem ierarhii sfinţi, pe Iancu şi martirii,/ Pe Horia tras pe roată pentru neam./ Azi iarăși te-au suit vrăjmaşii tăi pe cruce,/ Ardeal cu trei culori împodobit;/ Scriind deasupra vina ta cu sânge,/ Aceea că ortodoxia ai iubit./Avem un Rai de sfinţi în temniţi daţi la moarte/ Şi aruncaţi în groapa neştiuţi;/ Dar astăzi dând pământul la o parte/ Ies moaşte sfinte-n zeghe grea de deţinuţi./ E jertfa lor de veacuri mărturia/ Ce strigă din morminte pân’ la noi:/ Să apărăm cu râvnă Ortodoxia/ Şi-acest pământ, de Sfinţi şi de eroi!” ( versuri de Radu Gyr)
Întemeierea Bisericii noastre a avut loc la Cincizecime, atunci când Duhul Sfânt, în chipul unor limbi ca de foc, S-a pogorât asupra Sfinților Apostoli, aflați în Ierusalim. Au fost botezați atunci ca la trei mii de suflete, constituindu-se astfel prima comunitate sau obște de credincioși (cf. Faptele Apostolilor, cap. II). Noua învățătură s-a propovăduit în Ierusalim, apoi în alte orașe ale Țării Sfinte, la început printre iudei. Din deceniul al cincilea al veacului întâi, Sfinții Apostoli și-au început lucrarea misionară și în "lumea păgână", potrivit poruncii pe care le-a dat-o Mântuitorul Însuși înainte de înălțarea Sa la cer de a învăța și a boteza "toate neamurile" (Matei 28, 19). Avem știri doar despre lucrarea misionară a Sfinților Apostoli Petru și Ioan, dar mai ales a Sfântului Pavel, din cartea "Faptele Apostolilor" (cu relatarea detaliată a celor trei "călătorii misionare" ale Sfântului Pavel) sau din Epistolele pe care le-au scris ei înșiși. Trebuie să reținem că Sfântul Apostol Pavel și unii dintre ucenicii săi L-au propovăduit pe Hristos și în Peninsula Balcanică, deci în teritorii învecinate cu Dacia, unde trăia pe atunci și o populație traco-getică romanizată.
Sfântul Andrei, Apostolul geto-dacilor ("sciților")
Lucrarea misionară a celorlalți apostoli ai Mântuitorului printre "neamurile păgâne" este cunoscută numai din tradiție, fixată în scris mult mai târziu. Pe noi, ca români, ne interesează activitatea Sfântului Andrei care a predicat în teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră, Dobrogea de mai târziu, cunoscut în izvoarele antice sub numele de "Sciția". În anul 46 al erei creștine teritoriul respectiv a fost cucerit de romani și anexat la provincia Moesia Inferior, iar în anul 297, în timpul lui Dioclețian, a devenit o provincie aparte, numită "Scythia Minor". Tradiția privitoare la această predică "apostolică" în Sciția este întâlnită în lucrarea Despre apostoli a lui Hipolit Romanul, mort în cursul persecuției împăratului Decius (249-251), iar în secolul IV apare în Istoria bisericească a episcopului Eusebiu de Cezareea Palestinei care a preluat-o după o lucrare a marelui teolog, Origen din Alexandria (+254).
În sprijinul evanghelizării acestui teritoriu de Sfântul Andrei se pot invoca și câteva "mărturii indirecte". Există, de pildă, câteva colinde și creații folclorice dobrogene și din stânga Prutului care amintesc de trecerea apostolului prin aceste locuri. Câteva toponimice confirmă același lucru: "Pârâiașul Sfântului Andrei", "Apa Sfântului" sau "Peștera Sfântului Andrei" (aceasta se vede și azi în hotarul comunei Ion Corvin, în apropierea graniței româno-bulgare). Din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni reiese că și "sciții" au putut auzi cuvântul lui Dumnezeu (3, 11). Fără îndoiala că Sfântul Apostol Andrei nu s-a limitat numai la predicarea Evangheliei și la botezul celor pe care i-a adus la Hristos dintre geto-dacii și grecii din coloniile întemeiate pe țărmul Mării Negre (Pontul Euxin), încă din secolele VII-VI î. Hr. El va fi hirotonit pe unii din cei veniți la Hristos ca episcopi și preoți, așa cum a făcut și Sfântul Apostol Pavel în călătoriile sale. Numai așa se explică faptul că cele mai vechi știri privind organizarea bisericească sunt din Scyția Minor. De altfel, tot după tradiție, Sfântul Andrei a hirotonit ca episcop de Odyssos (azi Varna, în Bulgaria, în apropierea graniței) pe ucenicul său Ampliat, pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 31 octombrie. Episcopul (sau episcopii) peste care "și-a pus mâinile" Sfântul Andrei au hirotonit, la rândul lor, alți episcopi, preoți sau diaconi pentru teritoriul dintre Dunăre și Mare și cel din stânga Dunării, pentru a se asigura "succesiunea neîntreruptă" a preoției și care au devenit apoi propovăduitorii noii credințe - prin predică și botez - în rândul autohtonilor geto-daci, iar mai târziu daco-romani.
Se poate afirma, deci, că învățătura creștină a fost propovăduită pe o parte din teritoriul României de azi chiar de un Apostol al Mântuitorului, de Andrei "cel întâi chemat", încât, pe bună dreptate, creștinismul românesc trebuie să fie considerat "de origine apostolică".
Creștinismul în Dacia. În anul 106, împăratul Traian a cucerit o parte din teritoriul fostului stat al geto-dacilor, condus de regele Decebal, care a fost transformat în provincie romană (Transilvania, Banatul, Oltenia și o parte din Muntenia de mai târziu). În urma acestor schimbări de ordin politic-teritorial s-au creat condiții favorabile pentru propagarea noii învățături și în nordul Dunării. Se poate vorbi de anumiți "misionari neoficiali" recrutați dintre coloniști, soldați din armata romană, negustori sau sclavi, care îmbrățișaseră credința creștină înainte de a veni în Dacia. În secolul al III-lea numărul acestor misionari "laici" a sporit prin anumiți captivi creștini - pe care goții - stabiliți atunci în teritoriile nord-dunărene - îi aduceau aici din Asia Mică, unde creștinismul era cunoscut din "veacul apostolic". Din rândul lor, unii erau hirotoniți ca episcopi, horepiscopi, preoți și diaconi. Trebuie menționat că predicarea Evangheliei în cuprinsul Imperiului Roman a întâmpinat multe greutăți, datorită faptului că până în anul 313 - când împăratul Constantin cel Mare (306-337) i-a acordat libertate prin cunoscutul "Edict de la Mediolanum" (azi Milano) - era considerată ca "religio ilicita" (neadmisă).După retragerea administrației și a legiunilor romane din provincia Dacia, prin anii 271/275, s-au creat premise favorabile pentru răspândirea creștinismului în spațiul carpato-dunărean. La aceasta a contribuit și faptul că în timpul lui Constantin cel Mare Câmpia munteană a reintrat în stăpânirea imperiului, deci legăturile permanente ale locuitorilor de aceeași limbă de pe ambele maluri ale Dunării au contribuit la răspândirea masivă a învățăturii creștine.
Mărturii arheologice paleocreștine Acest lucru este confirmat și de un număr apreciabil de piese arheologice paleocreștine, descoperite în peste o sută de așezări daco-romane (în număr mult mai mare s-au descoperit în Scythia Minor). Între cele mai semnificative reținem: "gema de la Potaissa" (azi Turda) cu o serie de reprezentări simbolice, între care și Bunul Păstor; o tăbliță votivă (donariu) de la Biertan, lângă Mediaș, cu inscripția "Ego Zenovius votum posul" și un disc cu monograma lui Hristos (XP); un fragment ceramic descoperit la Porolissum (azi Moigrad, jud. Sălaj); mai multe opaițe (lămpi) de bronz sau de lut ars, decorate cu semnul crucii sau cu monograma lui Hristos, descoperite mai ales în centrele urbane ale fostei provincii. Alte obiecte paleocreștine s-au descoperit în Banat și în Oltenia (de pildă, părți dintr-un candelabru de bronz, descoperit la Răcari-Dolj, folosit desigur într-un lăcaș de cult. Majoritatea acestora sunt din secolul al IV-lea, dar unele par să fie și mai vechi. S-au descoperit și câteva obiecte paleocreștine la Bărboși-Galați, important cap de pod roman la confluența Siretului cu Dunărea, care, după aprecierea arheologilor aparțin secolului al III-lea.
Un lucru care trebuie subliniat în chip deosebit este acela că - pentru secolul IV - avem primele dovezi literare și arheologice privind existența unor lăcașuri de cult în teritoriile daco-romane nord-dunărene. Astfel de biserici paleocreștine s-au construit peste ruinele castrului roman de la Sloveni (jud. Olt); iar la Porolissum (azi Moigrad, jud. Sălaj) un fost templu păgân a fost transformat în lăcaș de cult creștin. În alte două centre s-au descoperit fundațiile unor bazilici și anume, la Sucidava (azi Celei-corabia, jud. Olt), cu o serie de inscripții creștine în limba greacă și la Morisena (azi Cenad, jud. Timiș). Se pare că și actuala lucrare din Densus (jud. Hunedoara) este un fost monument funerar roman transformat în lăcaș de cult creștin prin secolul al IV-lea. În actul martiric al Sfântului Sava care și-a dat viața pentru Hristos undeva în părțile Buzăului, la 12 aprilie 372, se relata că el "cânta psalmi în biserică". Firește, toate aceste lăcașuri de cult presupun existența unor preoți și ierarhi, cum vom constata în paginile următoare.
Mărturii lingvistice. Un argument convingător asupra vechimii creștinismului românesc ne oferă numeroasele cuvinte cu sens religios din fondul principal lexical al limbii române, folosite din secolele III-IV până azi. O parte din termeni au fost preluați din latina populară vorbită de strămoșii noștri daco-romani și "încreștinați", iar alții creați pe loc de noii mărturisitori ai credinței creștine. Notăm cuvintele: biserică (din basilica), credință, lege, Înviere, Înălțare, Bobotează, Treime, Tată, Fecioară, înger, altar, cruce, rugăciune, toacă, tâmplă, păcat, părinte, păgân, a boteza, a cununa, a cumineca, a se închina, a se ruga s.a. Câteva sărbători creștine au preluat numirile unor vechi sărbători păgâne apropiate ca dată de ale noastre, primind, însă, un înțeles nou, creștin (Calatio-calationem - Crăciun, Florilia - Florii, Rusalia - Rusalii, dies conservatoria -sărbătoare).
Un amănunt semnificativ este acela că în rugăciunea „Tatăl nostru”, ca și în „Simbolul de credință”, alcătuit la primele două Sinoade ecumenice (325 și 381), peste 90% din cuvinte sunt de origine latină (excepție fac, în „Tatăl nostru”, cuvintele: greșeală, ispită și mântuiește), ceea ce arată că ele au fost cunoscute de strămoșii românilor încă din perioada de formare a lor ca popor.
Martiri creștini. Se cunosc mai multe nume de creștini ce au suferit moarte martirică în timpul persecuțiilor pornite de goți, cum a fost acel Sava pe care l-am pomenit mai sus, în părțile Buzăului, în anul 372, un sfânt Nichita și alții. În provincia „Scythia Minor” și în imediata apropiere, numărul creștinilor martirizați în cursul persecuției lui Dioclețian (cca. 300 d.Hr.) este foarte ridicat. Consemnăm între ei pe Zoticos, Atalos, Kamasis și Filipos, toți la Noviodunum (azi Isaccea), ale căror moaște s-au descoperit într-o criptă de la Niculițel, jud. Tulcea (azi depuse în biserica mănăstirii Cocoș); pe Chiril, Chindeas și Tasius la Axiopolis (azi Cernavodă); preotul Epictet și convertitul său Astion la Halmyris (azi Dunavăț); Macrobiu, Gordian, Heli, Lucian, Zotic și Valerian, frații Argeu, Narcis și Marcelin, toți la Tomis (azi Constanța). În orașul Durostorum (azi Silistra), la granița dintre provinciile Scythia Minor și Moesia Inferior, consemnăm numele soldaților martiri Pasicrat, Valentin, Marcian și Nicandru, iar mai târziu pe soldatul Emilian; în satul Ozobia, lângă Durostorum, au pătimit martirii Quintilian, Maxim citețul și Dadas.
Ierarhia bisericească. Toate informațiile de mai sus duc la constatarea că trebuia să existe și o organizare bisericească în teritoriile carpato-dunărene. Izvoarele istorice au dovedit că încă de la începutul secolului al IV-lea, deci îndată după promulgarea edictului de la Mediolanum (Milano) din 313, sunt atestate documentar aproximativ 15 scaune episcopale în diferite cetăți de pe malul drept al Dunării, în provinciile romane Pannonia Inferior, Dacia Ripensis și Moesia Inferior (azi în Iugoslavia și mai ales Bulgaria) - la Sirmium, Singidunum, Viminacium, Oescus, Bononia, Marcianopolis, Novae, Appiaria, Abbvitus, Durostorum, ai căror titulari au participat la lucrările unor Sinoade ecumenice sau locale. Presupunem că acestea erau și mai vechi, pentru că în jurul anului 300, în cursul persecuției lui Dioclețian, în cetățile respective au suferit moarte martirică un număr apreciabil de preoți. În nordul Dunării se cunoaște un singur episcop și anume Teofil "al Gothiei", participant la lucrările primului Sinod ecumenic de la Niceea din anul 325; titulatura lui se explică prin aceea că la data respectivă teritoriile nord-dunărene erau sub stăpânirea goților. În anul 336 a fost hirotonit la Constantinopol un ucenic al lui Teofil, Ulfila, unul din marii misionari din ținuturile nord-dunărene (unul din părinți era grec, altul got).
Potrivit relatărilor unui istoric de atunci, Filostorgiu, el "a fost hirotonit episcop pentru toți creștinii din țara getică", deci dintr-o țară ai cărei locuitori erau considerați ca "geți" (acum daco-romani). Reîntors în nordul Dunării, el a predicat în limbile gotică, latină și greacă (pentru descendenții grecilor luați în captivitate de goți). La început a fost ortodox, dar mai târziu a devenit arian sau semiarian. În chip deosebit trebuie arătat că acum a început traducerea Bibliei în limba gotică, folosind și un alfabet nou, creat de el. Prin anul 348 a fost nevoit să se refugieze - cu mulți credincioși - în sudul Dunării, din cauza persecuțiilor îndreptate împotriva creștinilor de conducătorii goților, continuându-și acolo activitatea până la moarte (cca. 381-383). Pe lângă aceștia, au putut activa în nordul Dunării și alți episcopi, dar și așa numiții "horepiscopi", adică episcopi de sat, atestați în Biserica veche între secolele III-XI, care locuiau în sate și activau numai din încredințarea unor episcopi cu eparhie sau episcopi "perihoreți" (misionari).
Organizarea bisericească din Schythia Minor. Menționam la început că Sfântul Andrei a trebuit să hirotonească episcopi, preoți și diaconi în cetățile de la Pontul Euxin în care a predicat pe Hristos. La rândul lor, primii episcopi au hirotonit pe alții, chiar în condițiile în care credința creștină nu era încă recunoscută legal. Numai așa se poate explica faptul că în cetatea Tomis, metropola provinciei, sunt atestați documentar mai mulți episcopi. Actele martirice amintesc pe episcopii Evangelicus , Efrem și Tit, la începutul secolului al IV-lea. Un episcop de Tomis cu numele Marcu a participat la lucrările primului Sinod ecumenic de la Niceea. în anul 369 era atestat documentar episcopul Betranion, apărător al Ortodoxiei în fața ereziei ariene; urmașul său Gherontie a participat la Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381.În secolul al V-lea sunt cunoscuți episcopii Teotim I, Timotei (care a luat parte la Sinodul III ecumenic din 431, de la Efes), Ioan, Alexandru, Teotim II, iar în secolul următor Paternus și Valentinian. Toți erau oameni de mare cultură, autori de scrieri teologice care au luat parte la controversele dogmatice ale timpului.
În secolul al VI-lea Scythia Minor era o "provincie mitropolitană ", iar titularul ei devenise mitropolit, având 14 episcopii sufragane, în principalele orașe ale provinciei. Toate aceste scaune episcopale - inclusiv Tomisul - erau în legătură directă cu Patriarhia din Constantinopol, noua capitală a imperiului, principiu consfințit printr-o hotărâre a Sinodului IV ecumenic de la Calcedon, din anul 451. Deci erau legați de Roma prin limbă, iar de Constantinopol prin credință. Din aceeași provincie erau originari și câțiva teologi de prestigiu, dintre care vom menționa doar doi: Sfântul Ioan Casian (c. 360-435), întemeietorul a două mânăstiri în Marsilia (azi Marseille - Franța), autorul unor lucrări teologice (Convorbiri cu Părinții, Despre așezămintele mânăstirești cu viață de obște, Despre întruparea Domnului s. a.) și Dionisie Exiguul (sau "cel Smerit", cca. 460-545), traducătorul unor cărți teologice și canonice din grecește, cel ce a pus bazele actualului sistem cronologic, cu numărarea anilor de la nașterea lui Hristos ("era creștină").
Răspândirea masivă a creștinismului în teritoriul dintre Dunăre și Mare este confirmată și de cele aproximativ 35 de bazilici din secolele IV-VI descoperite în principalele centre urbane ale provinciei, la Tomis, Callatis (azi Mangalia), Tropaeum Traiani (Adamclisi), Histria (Istria), Axiopolis (Cernavoda), Troesmis (Iglitia), Dinogetica (Garvan) etc., la care se adaugă peste o sută de inscripții de obiecte cu caracter creștin din secolele IV-VI.
Din toate acestea, se poate desprinde constatarea că nu poate fi vorba de o încreștinare a strămoșilor noștri la o anumită dată, de o convertire a lor în masă, din ordinul conducătorilor politici sau în urma activității unor misionari oficiali, cum este cazul altor popoare din jur. La daco-romani procesul de încreștinare are o notă specifică, în sensul că a durat câteva secole, fiind rezultatul contactului direct al populației autohtone și al coloniștilor cu propovăduitorii noii credințe religioase. Limba latină și credința creștină au fost factorii care au contribuit la consolidarea procesului de unificare etnică, lingvistică și spirituală a autohtonilor cu noii veniți în Dacia, de neamuri și credințe diferite. Romanizarea și creștinarea au fost două procese paralele, încât se poate spune că la încheierea lor a apărut în istorie un popor nou, cel român, cu o credință nouă, cea creștină. Cu alte cuvinte, poporul român s-a născut creștin.
Viaţa religioasă românească este, cu toate imperfecţiunile ei, un bun exemplu de Ortodoxie în act. Credinţa este o practică sau o învăţătură care îşi arată sensul şi puterea în practică, iar nu în primul rând o doctrină în ea însăşi. Viaţa Sfinţilor din toate timpurile şi din toate ţările, viaţa poporului lui Dumnezeu care constituie “Sfânta Biserică”, dă mărturie de adevărul Evangheliei, dă mărturie de Hristos. Sfinţii îndeosebi iradiază un comportament extrem de uman. Pentru că sunt totdeauna întorşi spre Dumnezeu, ei ştiu să se întoarcă şi spre om, aşa cum Dumnezeu se întoarce spre ei în Hristos. Noi nu-L cunoaştem pe Dumnezeu în El însuşi ci pe Dumnezeul întors spre oameni. Şi-L cunoaştem doar în măsura legăturii Sale cu noi. A-i privi pe oameni aşa cum îi priveşte Hristos, e ceea ce fac sfinţii. Sfinţi precum Sfântul Vasile, Sfântul Nicolae, Sfântul român Calinic de la Cernica, care plângea când nu avea bani să le dea oamenilor, au lucrat la propovăduirea, la afirmarea credinţei celorlalţi, pregătindu-i să fie oameni adevăraţi. Ei şi-au iubit aproapele şi i-au îndemnat şi pe ceilalţi să-l iubească, au urmat instinctiv această direcţie. Sfinţii sunt remarcabili nu ca nişte eroi sau specialişti pe care este greu să-i înlocuieşti, ci prin această forţă spirituală, prin forţa iubirii, a rugăciunii pentru oameni care este în ei, mai mult decât prin faptele lor. Nu fapta umană în sine, ci puterea lui Dumnezeu care străluceşte în faptele lor şi din ei înşişi, ii face transparenţi lui Dumnezeu, Care face să iradieze capacităţile lor umane înrădăcinate in lumina dumnezeiască. Sfinţenia este manifestarea îndumnezeirii omului. Importanţa minunilor ţine de faptul că ele sunt semne ale acestei transparenţe, ale acestei lumini, ale acestei bunătăţi a lui Dumnezeu arătate în Sfinţi. Bunătatea este o forţă penetrantă care depăşeşte forţa legii. Sfântul iradiază lumina lui Hristos Cel înviat. Sfinţenia este totdeauna o iradiere a lui Dumnezeu Care s-a arătat mai presus de legi în Cel înviat şi Care este şi cu noi intr-o lepădare de sine, într-o participare la suferinţele noastre.
De aceea, însă, participarea îşi găseşte sensul culminant în bucuria învierii. Sfinţii trăiesc în viaţa lor pământească transparenţa Învierii, care desăvârşeşte legile naturii. Sfinţii fac obiectul unui cult important, mai ales după moartea lor. În România exista multe moaşte de Sfinţi venite din Răsărit şi deopotrivă ale unor Sfinţi locali. Părintele Cleopa spune că avem mulţi Sfinţi dar aceştia, nedorind să fie cunoscuţi, şi-au ascuns sfinţenia. Poporul însă îi cunoaşte pe Sfinţi uneori chiar în timpul vieţii lor pământeşti şi cel mai adesea după moarte. Sfântul Calinic de la Cernica a fost considerat de popor Sfânt mult timp înainte ca Biserica să-l canonizeze. Moaştele sale au fost şi sunt foarte cinstite, iar în preajma trupului său au loc multe tămăduiri. La Bucureşti există moaştele Sfântului Dimitrie, iar la Iaşi ale Sfintei Parascheva şi în alte locuri alte moaşte ale altor Sfinţi. Viaţa Bisericii rămâne cea a primelor veacuri întemeiată pe trupurile Sfinţilor şi ale Mucenicilor.
Sfinţii arată în viaţa lor sfinţenia lui Dumnezeu. Ei sfinţesc înăuntrul lor numele lui Dumnezeu prin rugăciune, apoi îl arată în mod transparent prin purtarea lor. Creştinii se uită în calendar pentru a vedea care este Sfântul zilei şi îi aduc rugăciuni in acea zi îşi aşează viaţa sub oblăduirea Sfântului şi caută să imite cum pot virtuţile acestui Sfânt, simţindu-se ocrotiţi de rugăciunile lui. Sunt veneraţi de asemenea cei care au murit în sfinţenie, care au făcut totul pentru dăinuirea Bisericii, care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu, au iradiat în lumina lui Hristos şi ne-au lăsat prin aceasta o Biserică vie. Fără Sfinţii din trecut, Biserica nu ar fi ceea ce este, n-ar fi putut dăinui. Tradiţia vie şi prin aceasta Biserica însăşi nu se poate menţine fără o succesiune a Sfinţilor. “Aduceţi-vă aminte de înaintaşii voştri” (Evr. 13, 7), spune Sfântul Apostol Pavel. Este recunoştinţa pentru toţi cei care ne-au transmis Evanghelia. Viaţa Bisericii nu a fost niciodată întreruptă pentru a o reîncepe din nou.
Sfinţii sunt importanţi şi prin ceea ce ne transmit: Biserica vie, în spiritualitatea ei, în forţa sa spirituala, exemplul lor. Îi venerăm şi pentru că sunt plini de Dumnezeu. Sunt oameni care au atins culmile foarte înalte ale îndumnezeirii. Se interesează de uman aşa cum se interesează de Hristos; sunt împreună cu Hristos aşa cum sunt Îngerii. Se spune că împreună cu Hristos îngerii arată un mare interes pentru mântuirea noastră. Sfinţii, care sunt şi oameni, o fac cu atât mai mult. Despre ei Sfântul Pavel spune că nu vor avea toată fericirea decât împreună cu noi, când vom fi cu toţi împreună. Ei se roagă pentru noi. Iar când ne rugăm pentru vrăjmasi, ei se roagă cu si mai multă osârdie. De aceea le cerem rugăciunile .
Există trei aspecte ale acestei cinstiri: le suntem recunoscători pentru ceea ce ne-au transmis, pentru starea lor de îndumnezeire si pentru rugăciunile lor pentru noi. De aceea spunem totdeauna: “Sfinte… roagă-te pentru noi”. Nu le cerem mântuirea. Doar Maicii Domnului i-o cerem, spunând: “Mântuieşte-ne pe noi”. Nu este vorba de mântuire in sensul în care ne-a dat-o Hristos, dar există atâtea greutăţi în viaţa noastră, încât o rugăm să ne ajute, să ne dea posibilitatea să lucrăm pentru mântuirea noastră. Ea ne mântuieşte în virtutea unirii sale desăvârşite cu Fiul său, Mântuitorul nostru.
În acest sens se constituie cultul Sfinţilor care iradiază, fiindcă iradierea lor ajunge până la noi. Nu credem că există două Biserici, o Biserică pământească şi o Biserică cerească. Există o singură Biserică care se prelungeşte de pe pământ în cer. Nu suntem rupţi de viaţa pământească pentru că avem privirile îndreptate, concentrate spre cea de dincolo, înaintăm spre cea de dincolo luptând aici pentru a ajunge acolo încununaţi de prezenţa lui Hristos, a Duhului Sfânt în noi. Creştem aici, trebuie să lucrăm aici, chiar şi în viaţa socială, în perspectiva vieţii de dincolo. Fără viaţa pământească nu putem creşte. Este ceea ce fac Sfinţii. Ei trăiesc “pe pământ ca în cer”, făcând voia lui Dumnezeu.
Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile tuturor Sfinţilor, miluieşte-ne pe noi!
În acelaşi timp, fiecare popor îşi trăieşte credinţa într-un mod original. Ortodoxia însă rămâne aceeaşi, rămâne apostolică, îşi păstrează toată bogăţia propovăduirii apostolice şi a vieţii creştinilor din vremea Apostolilor. Tradiţia se transmite ca o viaţă mereu proaspătă, ca un mod de a trăi Biblia integral, cât mai autentic posibil. Dar există o infinitate de moduri de a o aprofunda.
Dacă un nou popor ar deveni creştin, este nevoie ca el să cunoască Sfânta Treime, întruparea lui Hristos, viaţa în Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Toate acestea i le pot spune cu cuvintele mele, cu convingerea mea, transmiţându-i-le prin Duhul lui Hristos, prin viaţă; dacă vrea să ştie mai mult, va citi Biblia, Vieţile Sfinţilor, va participa la Liturghie. Dar au existat aţâţi creştini adevăraţi care nu au cunoscut alfabetul! L-au cunoscut însă pe Hristos şi au fost totuşi creştini. Au cunoscut revelaţia din auzite, prin predică, prin cele spuse de un creştin unui necreştin, apoi prin explicarea Botezului, ascultarea Liturghiei, contemplarea icoanelor. Fiecare popor poate asimila şi exprima prin cultura proprie mesajul comun şi universal al creştinismului. Oamenii sunt diferiţi dar au şi trăsături comune, se pot înţelege. Există diferenţe, dar există şi o unitate. Există o fiinţă a creştinismului, o permanenţă. Iisus este ieri, astăzi şi întotdeauna Acelaşi. Cultura nu este decât formă, ea nu se poate substitui fiinţei creştinismului. Eu însumi rămân în această unitate, fără a pune graniţe între mine şi ceilalţi sau între naţiuni. Suntem împreună, dar ne păstrăm totdeauna identitatea personală sau naţională.
Există aici un paradox. Şi în România există nuanţe locale. Toate popoarele ortodoxe îşi leagă din plin viaţa religioasă de sfinţirea lumii; se manifestă astfel convingerea că omul nu se poate mântui decât în legătură cu lumea. Tot ceea ce slujeşte vieţii omului: apa, pâinea, vinul sunt sfinţite. Cu apă sfinţită se stropesc apoi camerele, paturile, uneltele… Icoana este aşezată în maşină, pe câmp, în grădini, în preajma animalelor. Totul trebuie sfinţit. Primele roade sunt aduse la biserică, o parte din ele dăruindu-se celor săraci. Este binecuvântată masa şi se face semnul Crucii când se taie pâinea. La începutul unei munci omul îşi face semnul Crucii, ca şi atunci când termină o muncă, când iese din casă, când trece pe lângă o Biserică. Mulţi oameni cer binecuvântarea atunci când întâlnesc un preot; când preotul vine în casa lor. Întreaga viaţă este umplută de binecuvântare, nu este ruptă de Dumnezeu. Acţiunile, trebuie sfinţite, lucrurile înseşi trebuie să se deschidă acţiunii omului, întărite şi sfinţite de Dumnezeu. Pentru că prin om energiile lui Dumnezeu pătrund în lume. Prin om se sfinţesc lumea, universul, toate elementele lumii. Trebuie să acordăm o mare importanţă vieţii legate de Dumnezeu, expresiei sacrului în viaţă.
Nu este vorba de magie. Magia este absenţa ideii unui Dumnezeu personal, e expresia unui panteism orb. Dar Dumnezeu este prezent pretutindeni şi sfinţeşte totul. De la El “primim totul şi Lui îi aducem totul, El îşi revarsă lucrarea peste toţi. Religia este lumea limbajului, a manifestarii. Prin aceasta ea se manifesta si produce un om nou. Lumea va vedea ca el este crestin, ca este un om al lui Dumnezeu. Altfel unde este lumina pe care o raspandeste?
“Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, ca vazand ei faptele voastre cele bune, sa-L laude pe Tatal vostru cel din ceruri” (Matei 5, 14). Hristos ne spune cum sa aratam lumina: “Flamand am fost si insetat si ati venit sa ma vedeti” (Matei 25, 35). Dar aceste comportamente trebuie sa decurga din credinta, din iubirea lui Dumnezeu in noi. Altfel, de ce le-am mai face? Ce ma impinge sa o fac?
Sfantul Apostol Ioan a propovaduit aceasta iubire a unora fata de ceilalti. Si toate epistolele Sfantului Apostol Pavel sunt pline de aceste indemnuri de a arata puterea Evangheliei printr-o viata sfanta.
“Ca ei sa fie una, cum Tu Parinte si cu Mine una suntem” (Ioan 17, 22). Este porunca cea noua de a iubi, de a da fara a astepta nimic in schimb. Se vorbeste mult, in epistolele Sfintilor Apostoli despre sfintenia crestinului: viata voastra este sfanta, aduceti trupurile voastre ca jertfa sfanta lui Dumnezeu, fiti sfinti in trupurile voastre si in sufletele voastre. Este tema centrala a Bibliei. “Sfinteasca-se Numele Tau”.
Cum sa sfintim Numele lui Dumnezeu? Nu numai prin ganduri, dar si prin fapte. Trebuie sa-l propovaduim, sa-l facem simtit ca sfant in noi insine, in faptele noastre, in cuvintele noastre. Trebuie sa ne gandim sa-l aratam si celorlalti“. Amin (postat pe fb de ioan monahul)