Dumnezeu a cercetat pe poporul Său
În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, iar mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.(Lc.7,11-16)
Moartea este un eveniment dureros, extrem de dureros, greu de suportat. Viata este minunea extraordinara de care ne bucuram cu totii; daca o constientizam sau nu pana la capatul ei, in adancul ei, este mult de discutat, insa toti avem un simt elementar a ceea ce inseamna viata. Moartea este dusmanul vietii, si atunci, foarte firesc, oamenii traiesc provocarea mortii cu foarte multa durere, cu foarte multa razvratire uneori, mai ales atunci cand este vorba despre cei apropiati.
Este cazul din Evanghelia de astazi, singurul copil al unei vaduve din Nain. Sigur ca este o mare provocare! Din informatiile pe care le avem despre epoca respectiva, stim ca moartea era perceputa cu mai multa patrundere decat astazi. Lumea nu se impaca cu realitatea mortii, nu o putea accepta ca pe ceva firesc. De aceea cauta raspunsuri si solutii, cai de a o evita, depasi sau birui.
Putem spune că astăzi este o sărbătoare a tânărului. Un tânăr moare, singurul fiu al mamei sale, o văduvă din Nain, care-l conduce spre mormânt. Atunci când nu mai era nici o speranţă, atunci când nu mai putea să-şi puna nădejdea în nici unul din oameni, în nimic din ceea ce este omenesc, ci numai în Dumnezeu, iată că Dumnezeu îi iese înainte. Știm că totul se petrece în lume cu voia lui Dumnezeu, dar iată că dintr-o dată ne apare o femeie, o mamă, care era nemângâiată de moartea fiului său.
Această mamă însă avea şi multă credinţă: credinţa că Dumnezeu poate orice, Dumnezeu poate totul, nu doar pentru viaţa aceasta, ci pentru veşnicie. Dacă Hristos a împlinit rugăciunea ei înseamnă că avea o credinţă dreaptă, o credinţă tare. Nu era o mamă ca oricare, care vrea doar binele pământesc al copilului său, o mamă care este legată doar trupeşte de copilul ei, ci o mamă care a înţeles că pentru a-l face pe copil să trăiască trebuie să-i dea mai mult decât o viaţă trupească, trebuie să-i deschidă poarta cerului, o perspectivă înspre mai mult, înspre altceva. Poate că n-a făcut-o în viaţa ei îndeajuns, – dar sigur a făcut-o această mamă: rugăciunea şi credinţa ei ne arată că morţii pot învia.
Puterea pe care Hristos o avea – să dea viaţă – este puterea lui dumnezeiască; este o mărturie a faptului că nu este numai un om oarecare, ci că este Dumnezeu. Şi ce le spunea apostolilor şi celor care-l urmau? Mergeţi şi spuneţi sfântului Ioan Botezătorul că orbii văd, şchiopii umblă, morţii învie. Şi acesta este semnul că împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Aproape în sensul că este printre oameni, că este în lume. De fapt, Dumnezeu coborându-se în lume mântuieşte lumea, îi dă viaţă. Şi sigur că nu toţi cei care-l urmau pe tânăr spre cimitir au înţeles că Hristos este şi Dumnezeu şi om. Doar puterea aceasta mare, care ne uimeşte pe toţi şi astăzi atunci când se întâmplă vreo minune, doar aceasta îi impresiona.
Credinţa trebuie crescută, cultivată; să ştim că transmitem copilului odată cu trupul – şi credinţa – prin felul nostru de a fi, de a ne ruga, de a ne trăi, în Adevăr, viaţa. Tanarul înviat de Hristos nu ştim cum a trăit, nu ştim ce viaţă a avut; poate că nu l-a cunoscut pe Dumnezeu aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, pe faţă; poate că nu i s-a arătat Dumnezeu. Dar este foarte clar că începând cu această zi când se trezeşte la realitatea existenţei şi a prezenţei lui Dumnezeu în lume, în viaţa lui ceva se va schimba. Acest tânăr îşi va dărui de acum viaţa lui Dumnezeu, singurul care este luminarea sufletelor şi a trupurilor noastre. Atunci când vedem lumina cea ascunsă a vieţii noastre, care este Hristos, nu mai putem trăi cum am făcut-o înainte: Hristos cere ceva de la noi, cere să cultivăm în noi cunoaşterea cea adevărată, cunoaşterea lucrurilor celor care nu se văd, a lucrurilor tainice.
Noi suntem obişnuiţi să cultivăm în noi moartea, adică lucrurile trecătoare, aşa cum a făcut probabil şi acest tânăr: a cultivat în el lucrurile cele muritoare, cele care se iau de la noi odată cu trecerea din această viaţă. Şi să ne amintim din nou cuvintele pe care i le spune Mântuitorul Mariei, sora lui Lazăr: „Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea“.
Orice am face noi pe pământ se ia de le noi, şi drumul este spre cimitir. Dar atunci când lumina care ne conduce este Hristos, când ne iese în cale, să nu-L pierdem. Să nu-L pierdem tineri fiind, pentru că ceea ce trupul cere de la noi în tinereţe, şi apoi toată viaţa, nu sunt cele ale duhului, ci cele ale trupului. De aceea în Liturghie ne rugăm în fiecare duminică în rugăciunile pe care trebuie să le auziţi, deşi ele se spun în taină: „să ne cureţe Dumnezeu trupul şi duhul de toată necurăţia“, şi trupească, şi sufletească.
Nimeni in afara de Unul singur, Domnul nostru Iisus Hristos, cu care nimeni nu se poate asemana. El nu este numai Omul Nou, El este Lumea Noua si Ziditorul ei. El a arat câmpia celor vii si câmpia celor morti si in amandoua a semanat samanta vietii. Mortii sunt pentru El ca si cei vii, viii ca si cei morti. Moartea nu este opreliste pentru Împaratia Sa. A calcat-o in picioare si a deschis imparatia inapoi in timp de la Adam si Eva si inainte peste veac pana la ultimul om ce va fi traitor pe pamant. El S-a uitat si a vazul ca viata nu se sfarseste odata cu moartea trupului, dar ii poate ajunge pe unii mai inainte de moartea trupeasca.
Pe multi ii vedem vii in mormant, si pe multi morti in trupuri vii. Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida (Mt 10,28), a spus El apostolilor. Moartea trupului nu aduce, asadar, cu sine moartea sufletului; moartea sufletului o pricinuieste numai pacatul de moarte…A strabatut cu vederea Sa timpul cum strabate fulgerul norii si a vazut standu-I inainte suflete, suflete ale celor care au murit de mult si suflete care se vor naste.
Proorocului Iezechiel i s-a aratat in vedenie o vale plina de oase moarte, si nu a stiut, pana ce Domnul nu i-a dezvaluit, daca oasele acestea pot fi aduse sau nu la viata. Fiul omului, vor invia oasele acestea? L-a intrebat Domnul. Iar eu am zis: Dumnezeule, numai Tu stii aceasta (Iez 37,3). Hristos nu s-a uitat la oasele acestea moarte, ci la duhurile vii din ele. Trupul si oasele sunt doar vesmant si armura pentru suflet. Vesmantul îmbătrâneste si se zdrentuieste ca o haina roasa de purtare, dar Dumnezeu îl va innoi si va imbraca iarasi in el sufletul dus odata.
Hristos a venit ca sa alunge frica cea veche din oameni, dar si ca sa aduca o frica noua: frica de pacat. Frica veche era frica de moartea trupului; frica noua va sa fie frica de moartea sufletului, frica pe care Hristos a ascutit-o si a întarit-o. Frica de moartea trupului îl face pe om sa cheme in ajutor lumea. De frica de moarte, omul se protapeste in lume, se agata de lume, se intinde in lume. Doar-doar sa-si lungeasca permisul de rezidenta intr-insa, doar-doar sederea sa-i fie cat mai lunga si cat mai dulce…
…Nebune! i-a spus insa Domnul bogatului sarac sufleteste, in aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau; si cele ce ai pregatit ale cui vor fi ? (Lc 12,20). A spus Domnul ca omul care se teme pentru trup dar n-avea grija de suflet este nebun. Si a mai spus înca: Viata cuiva nu sta in prisosul avutiilor sale (Lc 12,15). Dar in ce sta? In Dumnezeu sta, care da viata sufletului prin cuvantul Sau, si prin suflet trupului.
Mantuitorul Hristos nu savarseste aceasta minune numai pentru a rezolva o situatie dramatica. Daca ar fi fost preocupat sa rezolve astfel de situatii, le-ar fi rezolvat pe toate. Ar fi inviat pe toti cei care mureau. Minunile sunt savarsite de Mantuitorul Hristos, ca semne care sa dezvaluie, sa arate celorlalti, identitatea Sa dumnezeiasca. Cuvântul pe care il citeaza Sfantul Evanghelist aici, este un cuvant vechi-testamentar care sugereaza aceasta erminie: „Prooroc mare S-a aratat pentru noi, si Dumnezeu a cercetat poporul Sau!“ (Rut 1,6). Acesta este mesajul esential. Săvârșea lucruri pe care oamenii nu puteau sa le săvârșească: îl invie pe Lazar, vindeca ologi, paralitici, orbi, surdomuti, leprosi, demonizati nenumarati, pentru ca oamenii sa înteleaga ca „Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau”.
Si astazi se intampla lucruri minunate, dar noi, cu multa noastra ingratitudine si cu mult tembelism chiar, nu le vedem, nu dorim sa le recunoastem. Si astazi, in viata oamenilor si in viata fiecaruia dintre noi sunt lucruri si evenimente care fac evidenta prezenta si lucrarea lui Dumnezeu. Si noi avem scurte reactii de entuziasm, de minunare, dupa care revenim la „normal”.
Toate acestea noi le numim mana lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, ingerul lui Dumnezeu, prezent continuu in viata noastra. Dar omului care nu ajunge să-si adâncească suficient de mult sensul existentei si trăieste in virtutea unei inertii, toate acestea îi par atentate la propria libertate, la propria suveranitate, la propria suficienta de sine. El se vrea stăpân, ultimul stăpân, desi nu a avut nici o contributie la faptul ca exista. Nu constientizeaza ca totul i-a fost dat. Cum sa fie stăpân, daca totul i-a fost dat?!
Ar fi fost stăpân, daca el si-ar fi generat propria existenta din nimic. In cel mai fericit caz a inmultit, a facut sa creasca ceva ce i-a fost dat. Dar nici macar aceasta, pentru ca ne spune Mantuitorul Hristos: „Si cine dintre voi, ingrijindu-se, poate sa adauge staturii sale un cot?!” (Mt 6,27). Nimeni! Dar omul se vrea stăpân, ultima ratiune de a fi a propriei sale existente. Aceasta este o fuga de Dumnezeu, este o razvratire impotriva lui Dumnezeu, este un refuz al lui Dumnezeu. Cu aceasta atitudine Il rastignim si noi astazi pe Mantuitorul Hristos.
Pentru mintea noastra lumeasca, putem vorbi despre o anumita ingaduinta a lui Dumnezeu, pentru ca El, Stapan fiind, ar putea sa opreasca raul. Răul, însă, îl generam noi, oamenii și diavolul, lucratorul prin excelenta al raului, vrajmasul dintotdeauna si pentru totdeauna al lui Dumnezeu si al omului. In diavol, în mare parte, lumea de astazi nu prea crede, desi il invoca mai mult decat pe Dumnezeu, ca sa fim sinceri. Noi suntem creatorii răului in temeiul libertatii, naturii noastre proprii. Acest lucru îl putem constata cu usurinta fiecare dintre noi. Este o pedagogie dumnezeiasca foarte greu de inteles cu mintea noastra omeneasca. Cum sa lase Dumnezeu, Care ar putea sa-l fereasca pe om si omenirea intreaga de rau, sa se infaptuiasca răul?
Este greu de inteles si de acceptat pedagogia dumnezeiasca. Ea este acceptata si poate fi inteleasa numai daca deschidem sau prelungim existenta noastra si dincolo de limitele acestei vieti. Miza mai importanta, din perspectiva lui Dumnezeu, este vesnicia si nu viata aceasta. Sau, mai corect spus, viata aceasta vazuta si traita in perspectiva vesniciei. Si atunci, daca cineva sufera, daca cineva trece prin boli, daca cineva sufera marginalizare sociala, saracie, in erminia si in intelegerea noastra crestineasca si a Mantuitorului Hristos, a Parintilor Bisericii, acestea toate se pot dovedi cai foarte eficiente de sensibilizare si de subtiere a mintii si a simtirii pentru perceperea „bunatatilor veacului ce va sa vina!” Daca mai intereseaza pe cineva din lumea aceasta! Dar toți vom muri și toți vom învia la judecată și atunci se va alege viata vesnică, ori moartea veșnică.
Deci, Învierea este şi a noastră. Noi n-am murit, bineînţeles; şi dacă vedem tineri în jurul nostru murind, vorbim de întâmplări, doar. Noi avem impresia că cei care mor, mor doar pentru ei, pentru că aşa trebuie să se întâmple. Nu mor numai pentru ei: mor ca să ne spună şi nouă că nu suntem veşnici, că ceea ce trăim acum este provizoriu, că pentru a vedea în această viaţă, şi a nu rămâne în orbire, trebuie să căutăm altceva. Şi atunci când l-am găsit, să aprofundăm, să mergem pe fir până ne vom vedea faţă către faţă cu cel care este Adevărul, cu Hristos, să ne lipim de El.
Noi renunţăm foarte repede, avem impresia că atunci când găsim puţină credinţă – şi cu toţii suntem la fel – avem impresia că totul este făcut. Suntem căldicei şi ne compromitem în acest căldicel toată viaţa noastră. Ne place să rămânem aşa, între credinţă şi necredinţă, între faptă bună şi faptă rea, între ceea ce vedem şi ceea ce nu vedem, fără să facem un pas înainte, spunând că acum avem altceva de făcut. Şi este adevărat; este starea noastră, o stare de lâncezeală, de acedie, cum o numesc Părinţii – atunci când neputinţa sufletului se manifestă.
Dar să nu rămânem acolo, să strigăm către Dumnezeu, pentru că în fiecare moment din viaţa noastră ne vom întâlni cu moartea, indiferent că suntem tineri sau vârstnici. Dar ne vom întâlni tineri fiind cu moartea sufletească. Hristos iese înaintea noastră, dar are nevoie de rugăciunea mamei, are nevoie de rugăciunea părinţilor, de credinţa lor, dacă a noastră este slabă, sau de credinţa noastră dacă a părinţilor noştri este slabă. Se spune doar la cununie, dar este valabil oricând şi oriunde: rugăciunea părinţilor întăreşte temelia casei copiilor lor.
Mai vrem noi astazi altceva mai mult decat sa ne aranjam aici, in aceasta lume? Mai putem sa vrem altceva in aceasta lume in care deznadajduirea de sine si lume si crizele fertile de constiinta par a fi alungate iute de desertaciunile si amagirile care ne sunt oferite, astazi, din belsug, de-a stanga si de-a dreapta caii celei stramte, deopotriva?
Dar sa ne aducem aminte ca nu am fost asa. Nu ne-am nascut morti sufleteste, ci am devenit. Am avut un imbold catre ceva care depasea aceasta lume dar l-am sufocat, am stins lumina care se zbatea fragila in pieptul nostru, si ne-am acoperit de intuneric, de desertaciune si de netrebnicie (pr Arsenie Muscalu) și atunci zbaterea noastra sfarseste in mizerie, in lumesc sau in iluzii, in inselari, in aventuri primejdioase. In nebunie sau in cinism.
De ne vom intoarce, insa, si vom recunoaste ca acea flacaruie din noi era Hristos din noi, Hristos care ne striga pe nume sa ne trezim la El, atunci vom invia sufleteste, si… “innoite ca ale vulturului vor fi tineretile noastre“. Odata intorsi din drumul mortii sufletesti, sa nu pierdem insa timpul, sa nu ramanem intepeniti, impartiti intre omul vechi si cel nou… Ci, vorba dragului nostru parinte Staniloae, cel pomenit la inceputul acestei luni: “Hai sa ne sculam… Maica Domnului, nu mai vrem sa ramanem aici… Nu mai vrem sa ramanem in somn… Pana cand sa ramanem?… Nu mai vrem sa ramanem aici...”
… ”Frate, vom muri”. Viata este înfăşurată într-un trup muritor. Iar această mare taină nu este uşor să o înţeleagă acei oameni care sunt numai “trupuri”, care nu vor să moară şi nici măcar să audă de moarte… De aceea pentru unii ca aceştia sfârşitul vieţii lor este o îndoită moarte şi o îndoită mâhnire…
… Din fericire, însă, Bunul Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile aşa încât cel puţin bătrânii, care fireşte sunt mai aproape de moarte, să se folosească duhovniceşte de unele lucruri. Părul li se albeşte, curajul li se împuţinează, puterile trupeşti încet-încet îi părăsesc, începe să le curgă saliva, şi astfel se smeresc şi sunt nevoiţi să filozofeze la deşertăciunea acestei lumi… Chiar şi de ar vrea să facă vreo neorânduială, nu vor putea pentru că toate acestea îi frânează… Sau dacă aud că cineva de vârsta lor sau mai tânăr a murit, îşi aduc aminte şi ei de moarte. Vedem mai ales la sate, atunci când sună clopotul de înmormântare, cum cei în vârstă îşi fac semnul crucii şi întreabă cine a murit şi când s-a născut. “Ne vine şi rândul nostru, spun ei. Toţi vom pleca din lumea aceasta”
Puţini oameni îşi aşteaptă moartea cu nerăbdare. Cei mai mulţi însă mai au ceva de terminat şi de aceea nu vor să moară. Dar bunul Dumnezeu rânduieşte ca fiecare să moară numai atunci când crede El că îi este de folos. Oricum, un om duhovnicesc, fie tânăr, fie bătrân, trebuie să se bucure şi pentru faptul că trăieşte, dar şi pentru că va muri, însă să nu caute cu dinadinsul să moară, pentru că aceasta este sinucidere. Pentru unul care a murit lumii şi a înviat duhovniceşte nu există deloc agonie, frică şi nelinişte, ci aşteaptă moartea cu bucurie, pentru că va merge lângă Hristos şi se va bucura veşnic.
Dar se bucură şi pentru faptul că trăieşte, căci şi astfel tot lângă Hristos trăieşte şi simte încă de pe pământ o parte din bucuria Raiului, întrebându-se dacă există o bucurie mai mare în Rai decât cea pe care o simte pe pământ. Astfel de oameni se nevoiesc cu mărime de suflet şi lepădare de sine, şi deoarece îşi pun înaintea ochilor moartea şi se gândesc zilnic la ea, se pregătesc mai duhovniceşte, se nevoiesc cu mai mult curaj şi astfel biruiesc deşertăciunea.
Provocarea majora si ultima a Evangheliei Mantuitorului Hristos si a credintei noastre, aceasta este: vesnicia, care sigur nu se masoara intr-o raportare la timp, ci se masoara in cu totul alta unitate de masura si de intelegere. Este ceva asemanator cu dragostea, din momentele cand am dori sa se opreasca timpul in loc. Daca mai traim astazi astfel de momente cu o persoana draga sau intr-o lume frumoasa! Asa pare a fi sau ni se spune ca este o viata in care nu mai exista suferinta, nu mai exista boala, nu exista saracie. O existenta in care este biruit raul in orice forma a lui si, de asemenea, este biruita moartea.
Iata cuvintele Sfantului Pavel privitoare la acest sfarsit: „Iata, taina va spun voua: Nu toti vom muri, dar toti ne vom schimba. Deodata, intr-o clipeala de ochi la trambita cea de apoi. Caci trambita va suna si mortii vor invia nestricaciosi, iar noi ne vom schimba. Caci trebuie ca acest trup stricacios sa se imbrace in nestricaciune si acest (trup) muritor sa se imbrace in nemurire. Iar cand acest (trup) stricacios se va imbraca in nestricaciune si acest (trup) muritor se va imbraca in nemurire, atunci va fi cuvantul care este scris: «Moartea a fost inghitita de biruinta. Unde iti este, moarte, biruinta ta? Unde iti este, moarte, boldul tau?»” (1 Cor. 15,51-55).
Atunci când un suflet este pregătit duhovniceşte şi urcă la cer, diavolii nu-i pot face nici un rău. Iar dacă nu este pregătit, atunci este chinuit de ei. Uneori Dumnezeu îngăduie ca sufletul omului care are datorii să vadă vămile în clipa ieşirii lui pentru a ne ajuta pe noi care vom mai trăi, astfel încât să ne nevoim ca să ne achităm aici datoriile noastre. Adică Dumnezeu rânduieşte ca unii să vadă anumite lucruri pentru a se folosi ceilalţi şi a se pocăi.
Uneori Dumnezeu iconomiseşte ca sufletul să aibă un dialog în clipa ieşirii lui, pentru ca să se pocăiască însuşi omul care se află la sfârşitul vieţii lui sau cei care îl ascultă. Dumnezeu are multe moduri de a-l mântui pe om. Uneori ajută prin îngeri, alteori prin încercări sau prin diferite semne. Trebuie să înţelegem că în realitate omul nu moare, ci moartea este numai o trecere dintr-o viaţă în alta. Este o despărţire pentru o mică perioadă de timp.
Ce spune Sfântul Apostol Pavel? “Ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi care nu au nădejde”. Sa ne amintim de moarte nu pentru a ne teroriza, ci pentru a vietui in perspectiva unui sfarsit care poate interveni oricand si, mai ales, pentru a avea in fata ochilor semnificatiile dramatice ale acestui sfarsit. Aceasta inseamna a trai avand in vedere finalul, capatul drumului! Ignorand finalul, ne dovedim a fi superficiali, usuratici, inconstienti! Sfantul Apostol Pavel marturiseste ca invierea noastra din moartea pacatelor la viata vesnica a fost principalul scop al Domnului Iisus Hristos. Pentru aceasta a venit El pe pamant, pentru aceasta S-a adus pe Sine jertfa.
Patrundeti sensul cuvintelor Apostolului Pavel despre Hristos: Caci intru El locuieste trupeste toata deplinatatea Dumnezeirii, si deplini sunteti voi intru El Cel ce este Cap a toata Domnia si Stapania. Intru El ati fost taiati imprejur cu taiere imprejur nefacuta de mana, prin dezbracarea de trupul carnii intru taierea imprejur a lui Hristos (Col 2, 9-11). In Vechiul Testament, lui Moise i s-a dat porunca taierii imprejur. In Noul Testament ea este abandonata; nu mai trebuie sa ne taiem imprejur trupeste, fiindca in Hristos primim taierea imprejur duhovniceasca, ce are drept scop dezbracarea de trupul carnii, intru taierea imprejur a lui Hristos. Ingropati fiind impreuna cu El prin Botez – spune Apostolul Pavel -, cu El ati si inviat prin credinta in lucrarea lui Dumnezeu Cel Ce L-a inviat pe El din morti. Iar pe voi, care erati morti in faradelegile si in netaierea imprejur a trupului vostru, v-a facut vii impreuna cu Sine, iertandu-ne toate gresalele, stergand zapisul ce era asupra noastra, care ne era potrivnic cu randuielile lui, si L-au luat din mijloc, pironindu-L pe cruce (Col 2, 12-14).
Pe voi, care ati fost morti in pacate, Domnul v-a chemat la invierea duhovniceasca, ce inseamna sa fii mort in pacate? Pacatul si moartea sunt inseparabile. Oare viata in pacate, in poftele trupului nu este o moarte lenta? Oare desfranarea si preadesfranarea, nepedepsite de vreo boala rea, nu duc la moarte? Oare betia nu distruge trupul, iar sufletul nu-l coboara pana la starea animalica? Oare minciuna nu putrezeste omul, cum carii mananca lemnul? Oare mandria si preainaltarea, vorbirea de rau si defaimarea nu resping prin mirosul lor urat? Iar vorbirea de rau este mirosul mortii.
Viata in pacate, in slujirea josnica a patimilor si poftelor, nu este viata, ci descompunere. Descompunerea duce la moarte. De la aceasta descompunere se moare, mor cu aceasta moarte duhovniceasca mii si milioane de oameni nefericiti care nu L-au gasit pe Hristos, care nu cauta la El mantuire din descompunerea duhovniceasca. Iar pe noi, cei care intelegem aceasta, care L-am primit pe Hristos in inima noastra si am primit de la El puterea de a fi copii ai lui Dumnezeu, Domnul ne cheama sa renastem: Daca, într-adevar L-ati ascultat si ati fost invatati întru El, asa cum este adevarul întru Iisus, sa va dezbracati de vietuirea voastra de mai inainte, de omul cel vechi, care se strica prin poftele amagitoare, si sa va innoiti in duhul mintii voastre, si sa va imbracati in omul cel nou, cel dupa Dumnezeu, zidit intru dreptatea si in sfintenia adevarului (Ef 4, 21-24).
Ca pe niste haine murdare, vechi, imbibate de necuratie, trebuie sa aruncam de pe noi pacatele, trebuie sa ne curatim de aceasta imbracaminte urat mirositoar e, cu toata inima sa dorim haina alba si curata, sa ne dezbracam de omul cel vechi, care se descompune in pofte si pacate, si sa ne imbracam in cel nou, zidit dupa chipul lui Dumnezeu – sa ne imbracam in Hristos! Iata spre ce ne indeamna Domnul, iata pentru ce era necesara invierea mortilor, aceasta preinchipuire a invierii duhovnicesti, dezbracarea omului cel vechi si imbracarea lui in cel nou, zidit dupa Dumnezeu in curatie si adevar.
Pentru aceasta a venit Domnul Iisus Hristos in lume si a suferit moarte muceniceasca, ingrozitoare, pentru a ne izbavi din stapanirea diavolului, care ne ademeneste cu pacatele si ne duce la moartea vesnica. Hristos ne-a dat putere sa fim copii ai lui Dumnezeu si in numele Lui sa calcam pe diavolul, sa zdrobim capul sarpelui. Trebuie doar sa vrem, trebuie sa primim aceasta putere din mainile lui Hristos, trebuie sa ne rusinam de mirosul nostru urat al pacatului si de necuratia noastra si sa dorim sfintenia in Dumnezeu si adevarul.
Si daca se va atinge de inima noastra harul lui Dumnezeu, daca ne vom innoi mintea, atunci va trebui sa ne traim viata cu totul altfel – o viata stralucind de curatie si de sfintenie. Ar trebui ca atunci, lepadand minciuna, sa graim adevarul fiecare cu aproapele sau, caci unul altuia ne suntem madulare (Ef.4,25). Trebuie sa uram minciuna, fiindca tatal minciunii este diavolul. Maniindu-ne, nu trebuie sa gresim – soarele sa nu apuna peste mania voastra (Ef.4, 26). Trebuie sa fim linistiti si blanzi, iar nu maniosi, aspri si necrutatori. Fără Mine, zice Domnul, nimic nu veţi putea face (In 15,5). Creştinul poate totul, însă numai în Domnul, Care îl întăreşte (Fil. 4,3), pentru că harul venind, lucrează în el şi a voi, şi a săvârşi, dupa a lui bunăvoinţă (Filip. 2,13).
Să nu vă speriaţi când auziţi că recăpatarea vederii duhovniceşti şi eliberarea de lanţurile lumii şi păcatului sau, totuna, întoarcerea deplina a inimii către Domnul, este lucrul harului, în ideea că asta ar fi departe de noi… Dimpotrivă, bucuraţi-vă de asta, pentru că este de la Domnul, este aproape, precum şi Domnul însuşi e Dumnezeu apropiat de toţi, iar nu depărtat. De la Domnul totul ne este pururea pregătit – trebuie doar sa adăugăm ceea ce ţine de no
De la noi se aşteaptă dorinţa fierbinte, cautarea şi silirea de sine spre ruperea de toate impătimirile şi spre întoarcerea către Domnul. Dar să nu creadă cineva că atunci când toate acestea sunt în el a ajuns deja la tot ce caută. Nu, el când toate acestea sunt, trebuie sa aştepte ca harul dumnezeiesc, venind, să săvârşească in fapt şi ruperea, şi întoarcerea. Cel înlănţuit doreste cu osârdie libertatea, o caută şi se străduie s-o primească… Dar tot în lanţuri se află, până ce va veni cel ce are stăpânire să îl dezlege şi îl va dezlega. La fel se întâmplă şi în noi...
Cu lanţuri puternice ne-a legat vrăjmaşul prin patimi si prin lume. Când ajungem să ne dăm seama de această robie a noastră şi simţim cât de nesuferită si de pierzătoare este starea aceasta, începem sa dorim libertatea, s-o căutăm şi să ne dam toata silinţa ca s-o primim; cu toate acestea însă ramanem în lanţuri până ce va veni Domnul Cel tare, il va lega, precum Insuşi a zis, pe cel ce ne ţine in lanţuri, ne va dezlega şi ne va da drumul în libertate (Lc. 11,21-22).
Iată un pom care e înfipt în pamânt prin multe rădăcini, care pătrund adânc in acesta. Dacă el ar dori libertatea, n-ar putea s-o primească altfel decât dacă o mână puternica apropiindu-se, l-ar smulge din sânurile pământului. Adânc am prins rădăcini numeroase in lume şi în obiceiurile acesteia… Chiar dacă am simţit cât de greu şi de pierzător este acest lucru, nu ne putem smulge până ce nu ne va smulge Dumnezeu Insuşi, până ce Dumnezeu, venind, nu ne va izbăvi de stăpânirea aceasta întunecată si ne va pune înainte întru Impărăţia Fiului iubirii Sale (Col. 1,13) Poate va spune cineva: „Dar ce anume sunt dator să fac ca să mă învrednicesc de un asemenea har?” Doreşti să te rupi de lume şi să fii una cu Hristos? Mai întâi de toate, adaugă la această dorinţă toată sinceritatea şi puterea, pe cât depinde de tine asta, şi totodată să începi să cauţi harul fără să te cruţi.
Unde să-l cauţi? In toate cele unde I-a plăcut Domnului să-l ascundă pentru noi ca în nişte vase… Adică în toată întocmirea Sfintei noastre Biserici şi în toate rânduielile ei, iar mai ales în Sfintele Taine ale Mărturisirii şi Sfintei Impărtăşanii. De asta să mergi la biserică de câte ori ai putinţa, să te rogi acasă cu osârdie, sa citeşti cărţile sfinte, să porţi discuţii duhovniceşti cu cine poţi, să iei asupra ta o nevoinţă oarecare cum ar fi postul, privegherea, insingurarea, ostenelile ajutorării aproapelui, să nu te impraştii, să nu te agiţi în deşert, să nu cauţi slava deşartă şi laude omeneşti; să te însingurezi in tine însuti şi să cazi la Domnul în inima ta; iar mai cu seamă să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti cu Sfintele lui Hristos Taine precum se cuvine.
Asa să cauţi, şi vei afla, precum a făgăduit Domnul (Mt. 7, 7). Aşa să baţi, şi ţi se va deschide (Mt 7, 7). Totul e de la Domnul, însă primesc acestea toate numai cei care cu tărie, fără să se cruţe, caută… Chiar dacă este greu, le dă mângâiere incredinţarea că vor găsi fără îndoială… Va veni in cele din urmă harul, şi atunci sufletul, ca o pasare scăpată din colivie, va începe să zboare liber pe tărâmul împărăţiei lui Hristos.
Numai să nu te leneveşti a căuta, şi a cauta tocmai acolo unde poţi să afli, adică în Biserica si în rânduiala bisericească. Rău fac cei care Il caută, chipurile, pe Domnul, însă de Sfânta Biserică a lui Dumnezeu şi de tot ce este bisericesc se înstrăinează ori se ţin de ea doar în parte, ca la nimereală, fără încredinţarea că este neaparată nevoie de această rânduiala a vieţii. Nu, nu-L vei afla pe Domnul şi nu vei afla harul Lui în afara Bisericii! In afara Bisericii este lumea, împaraţia vrăjmaşului lui Hristos şi al nostru… Acolo se agoniseşte pierzarea, iar nu harul mântuitor… Pe când Biserica lui Dumnezeu, fiind preaplina de har toată şi în toate părţile sale, este vas al harului sau sumă de vase ale acestuia.
Harul este ca la electricitatea. Când se umple cu ea un lucru, lucrul acela devine recipient al electricităţii, şi când se atinge cineva de el iese o scânteie, care îl loveşte pe acela în deget sau în partea cu care s-a atins de el. Iată, ca si cum cineva ar construi o întreagă casă plină de electricitate şi după aceea ar umple cu electricitatea fiecare lucru din casă, aşa încât cine intră, ori de ce s-ar atinge, ar primi o lovitură de la scânteia electrică, aşa a rânduit Dumnezeu Biserica: a umplut-o de har pe toată şi tot ce este în ea, aşa încât cei ce caută prin toate cele bisericeşti să îl poată primi. Pe unul îl întoarce cuvântul, pe altul – cântarea, pe altul – icoana, pe altul cu sfinţitele ritualuri… unul este impresionat de ceva mare, altul – de ceva mic, însă în toate cazurile lucrarea e una singură: iese ca o lovitură, izbeşte inima, şi ea devine din clipa aceea alta, primeşte ca un fel de arvună sau de zălog, în urma căruia, rupându-se de lume, începe să trăiască numai în Domnul.
Aşadar, dacă doreşti să ne rupem de lume şi să fim numai cu Hristos, să o faci cu sinceritate şi, fără să te cruţi, începe să cauţi, umblând întru toate rânduielile şi aşezămintele Sfintei Biserici, sub aceşti nori, ca să zic aşa, care cuprind apa harului – şi vei afla. Va veni clipa când Dumnezeu îţi va deschide ochii, te va lua ca de mână din stăpânirea întunericului şi te va infătişa întru împărăţia Fiului iubirii Sale.
Dacă lungă sau scurtă va fi căutarea aceasta, nu e treaba noastră să hotărâm. Există un ochi care supraveghează osteneala ta şi care aşteaptă cu nerăbdare clipa când te vei înălţa, în cele din urmă, la starea în care el va putea sa actioneze deplin asupra ta. In natură, electricitatea nu acţionează asupra oricărui corp, ci doar asupra celor care sunt predispuse la aceasta; si în lumea duhovnicească, până ce nu se vor forma în duhul nostru dispoziţiile necesare pentru primirea harului, acesta nu se revarsă în el, ca să nu fie revărsat în deşert.
Domnul vede inima noastră ba în iubirea de lume, ba în iubirea de Dumnezeu, adică pe jumătate lumească şi pe jumătate creştinească, şi nu i Se incredinţează pe Sine, nici nu-i încredinţeaza harul Său, după cum gospodarul ce vede bine nu se apucă să verse apă sau altceva într-un vas cu găuri. Nu! Trebuie să ne rupem pe de-a-ntregul de lume cu inima şi să fim ca nişte străini in ea, chiar dacă uneori nevoia ne sileşte să luăm parte în mod exterior la lucrurile lumeşti. Domnul aşteaptă tocmai acest dezgust faţă de lume, si chiar El Se grăbeşte să îl producă în noi prin inraurirea dumnezeieştii Sale mile în inimă, ca mai apoi să ne umple cu Sine Insuşi. Dar fără noi nu il va produce. Noi înşine trebuie să dorim neiubirea şi dezgustul faţă de lume şi să ne silim catre acestea.
Fraţilor, vă fac cunoscut că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată în iudaism, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiam şi spoream în iudaism mai mult decât mulţi dintre cei care erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părinteşti. Dar, când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. Iar pe altul dintre apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacov, fratele Domnului.(Gal 1,11-19)
“Din ce moarte ne-a izbavit Hristos?” “din moartea necunoasterii de Dumnezeu, care ne-a survenit tocmai din gustarea pomului cunoasterii”. “Parintele Sofronie socotea ca blestemul cel mai mare este a nu-L cunoaste pe Dumnezeu. Banuiesc ca multi din contemporanii nostri sunt “bine mersi” fara Dumnezeu. Poate ne e un pic dor de El, poate mai avem si niste greutati si ne amintim ca mai este si Dumnezeu si poate… sa ne ajute El când altii nu pot, insa nu ne dam seama…; a murit ceva în sufletul nostru si nu ne dam seama – tocmai fiindca suntem morti – ce moarte înseamna faptul de a nu-L cunoaste pe Dumnezeu“.
“Dacă nu cunosc pe Dumnezeu, dacă nu-L trăiesc în viaţa asta pe Dumnezeu, când mi se sfârşeşte sorocul meu pământesc şi ma despart de trup, o să rămân în întunericul în care sunt. Sfântul Simeon Noul Teolog zicea un lucru înfricoşător: “Cine n-a vazut pe Dumnezeu in viata asta nu-L va vedea nici in cealalta”. Aici aş aduce cuvântul Sfântului Siluan: “Ţine-ţi mintea în iad, dar nu deznădăjdui”. Că zice Sfântul Siluan: “Nu vom deznădăjdui, că milostiv este Dumnezeu”. Adică, noi nu trebuie să ne ascundem îndărătul unor închipuiri sau dorinţe de-ale noastre – “ei, las` ca poate o sa mearga si asa si asa”. Trebuie să ştim legea asta, ca lege cumplită: dacă nu Il port acuma pe Dumnezeu, dacă nu-L văd acuma în viaţa mea pe Dumnezeu, nici dincolo de viaţa asta nu-L voi vedea”.
Concluzionând putem spune că minunea invierii fiului vaduvei din Nain a fost savarsita si din mila fata de o mama indurerata, dar si pentru credinta noastra in obsteasca inviere din morti, in minunea minunilor, in dreptatea dreptatilor, in bucuria bucuriilor. Slava si lauda Domnului nostru Iisus Hristos, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.”(postat pe fb de ioan monahul)