Duminica Sfintilor Parinți de la Sinodul al VII-lea și Pilda Semanatorului

12.10.2020 10:45

Pilda Semanatorului. Pentru inceput trebuie sa spunem ca Pilda Semanatorului descrie patru nivele duhovnicesti ale oamenilor. Primul nivel pe care il prezinta Domnul nostru in pilda, este inima tare a omului, facuta din piatră, împietrită. Domnul nostru Iisus Hristos prezinta aceasta inima ca fiind din stânca, din ciment, din beton sau asfalt, o inimă rece. 

Acest gen de inima il au caractere precum ar fi: necredin­ciosii, ateii, cei care Il neaga pe Dumnezeu, cei care sunt plini de neghina, fac spume la gura si sunt demonizati! In inimile acestor oameni, atunci cand arunci sa­manta lui Dumnezeu, aceasta nu poate sa creasca. 

De aceea trebuie sa fim atenti atunci cand vorbim cu acestia, cand ne adresam lor sau ce le spunem. Fiindca Domnul ne-a spus:„Sa nu dati cele sfinte cainilor, nici sa nu puneti margaritarele in fata porcilor“.Cu alte cuvinte, sa nu dati cele sfinte, credinta noastra, oamenilor care vor rade de ea, o vor ironiza si in acest fel or sa o calce in picioare Hristos este diamantul. Deci sa nu-L dati la caini sau la porci, scrie Scriptura, caci acestia nu vor inte­lege valoarea diamantului. Porcul il va calca in picioare. Domnul ne atrage atentia, fiindca suntem raspunza­tori, daca acestia calca in picioare diamantul care este Hristos, fiindca noi am mers la un ateu si am incercat sa-l smerim, in timp ce acesta nu a fost atat de deschis, ci a ironizat si a ras de credinta noastra. Noi semanam cuvantul lui Dumnezeu; daca Dum­nezeu vrea ca samanta sa sa rodeasca, va rodi. Hristos ne-a dat porunca, nici sa udam, sau sa copilim cren­gile uscate, nici sa adunam roadele pomului. Altul este seceratorul, altul cel care uda si altul cel care aduna roadele. Hristos este sema­natorul ai cuvantului evangheliei. Şi dupa ce l-a semanat, daca nu gaseste pamant bun si cade pe piatra, se va arde la soare. Acest lucru este respingerea din sufletul omului a Cuvantului Evangheliei, a omului care nu arata nici un fel de in­teres fata de acesta si neaga Harul lui Dumnezeu. Acesta este cel mai de jos nivel al oamenilor, care fac parte din primul stadiu al pildei.

Semănătorul este Dumnezeu, după cum ştiţi, sămânţa Sa este Vestea cea Bună, Evanghelia, cuvintele acestea care sunt dătătoare de viaţă exact aşa cum o sămânţa care cade în loc bun va muri mai întâi, se va descompune acolo, dar din acea sămânţă care va putrezi acolo înviază o mlădiţă care va aduce rod însutit. Asemenea este şi Evanghelia care ne spune: Să moară omul cel vechi şi altoit pe Evanghelie să crească omul cel nou, să crească mlădiţa aceasta. Ştim şi am auzit în fiecare an cum aruncă semănătorul peste tot, s-a împrăştiat la toate neamurile până la marginile pământului Evanghelia, Vestea cea Bună, şi a căzut sămânţa aceasta în pământul pe care Dumnezeu, până la urmă, l-a făcut, sufletul omului, toate sufletele acestea pe care Dumnezeu le-a lăsat pe pământ de la Adam şi până la ultimul om, sufletele acestea reprezintă pământul în care Dumnezeu aruncă sămânţa, aruncă Evanghelia Sa.

Şi ucenicii Lui îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Atât era de simplă pilda încât ucenicilor le era greu s-o priceapă, s-o lege de viaţa în duh. După Matei, ucenicii au întrebat întâi: De ce le vorbeşti lor în pilde? (Matei 13,10). Luca lasă deoparte această întrebare, si pune în loc alta: Ce înseamnă pilda aceasta? Hristos răspunde la amândouă întrebările. Mai întâi, deosebeşte între ucenicii care îl ascultă şi alţii care aud ce spune. Cu toate că ucenicii erau oameni obişnuiţi, harul lui Dumnezeu era cu ei, şi chiar dacă nu ajunseseră atunci la desăvârşire, tot aveau ochii duhului deschişi pentru tainele împărăţiei lui Dumnezeu. Lor li se putea vorbi uneori pe faţă, nu în pilde — celorlalţi însă nu. Dar că nici apostolilor nu li se putea vorbi întotdeauna fără mijlocirea pildelor se vede din cele vorbite cu ei de Hristos pentru ultima oară înainte de moartea Sa: „Acestea vi le-am spus in pilde , dar vine ceasul cand nu va voi mai vorbi in pilde”. (Ioan 16 , 25) De ce poporului îi vorbeşti in pilde? Ca, văzând, să nu vadă,  auzind, să nu înţeleagă. Adică: Dacă le-ar vorbi pe faţă, iar nu în pilde, ei ar privi cu vederea trupească si nu ar vedea nimic. Ar asculta cu auzul trupesc, şi nimic nu ar auzi. Lucrurile duhului nu pot fi văzute cu ochii trupului, nici auzite cu urechile trupului. Acest inţeles se desprinde limpede din Evanghelia de la Matei: căci, văzând, nu văd, şi auzind nu aud, nici nu înţeleg (13,13). 

Când Dumnezeu le grăieşte adevărul duhovnicesc pur, neînveșmântat în pilde şi asemănări cu lumea pământească, ei nici nu văd, nici nu înţeleg acest adevăr. Orice adevăr duhovnicesc este din cealaltă lume — lumea duhului, lumea cerească — şi poate fi pătruns numai de vederea, auzul şi înţelegerea duhovnicească. Dar adevărurile duhovniceşti se cuprind în lume sub chipul lucrurilor si întâmplărilor. Mulţi şi-au pierdut văzul, auzul şi înţelesul duhovnicesc. Ei văd numai chipul dinafară, aud numai glasul dinafară, pătrund numai înşiruirea dinafară a lucrurilor şi întâmplărilor. Aceasta e vederea trupească, auzirea trupească si înţelegerea trupească. Hristos cunoaşte orbirea oamenilor si de aceea, învăţător preaînţelept, îi duce pe oameni de la lucruri trupeşti la lucruri duhovniceşti şi de la fapte trupeşti la pilde duhovniceşti. Iată de ce le vorbea în pilde, în chipuri la îndemâna vederii, auzirii si înţelegerii lor.

Exista unii oameni, care ascultand, sau citind o predica, dintr-o data ii vezi – si aici, pot sa fie astfel de suflete – ca se entuziasmeaza si comenteaza de cat a fost de minunata aceasta predica si cat de mult le-a placut! Ei cred ca aceasta samanta va da radacini si crengute. Şi pentru putin samanta va incepe sa scoata vlastari, insa dintr-o data incepe sa se ofileasca, fiindca din nefericire sub putinul pamant, exista stanca, iar pamantul de pe aceasta a fost numai de suprafata. Ati vazut vreodata stanci mari care au adunat peste ele putin pamant? Acolo, in acest pamant, daca va cadea samanta, aceasta va prinde radacini, dar nu va putea sa rasara, sa se mentina, fiindca imediat ce radacina se va adanci, va intalni stanca si se va usca. Acestia sunt oamenii aceia care, atunci cand le vor­besti despre Hristos, ii vezi cum isi tin ochii larg deschisi, dar si pe cei au sufletului si te bucuri crezand despre cuvantul lui Dumnezeu ca a gasit loc bun. Insa, dupa putin timp te dezamagesc si vezi ca din nefericire pe toate le parasesc, se intorc iarasi acolo unde au fost mai inainte! De ce? Fiindca in inima lor a fost piatra.

Răspunzând ucenicilor la prima întrebare, Domnul trece la a doua: Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul si ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Către popor zice: Unele seminţe au căzut lângă drum şi au venit păsările şi le-au mâncat (Mt 13,4), iar ucenicilor: vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor. Amândouă spusele au acelaşi înţeles, dar una e desluşirea celeilalte.

Cum calcă oamenii în picioare sămânţa de lângă drum si cum o ciugulesc păsările, aşa calcă şi apucă diavolul sămânţa lui Dumnezeu, cuvântul lui Dumnezeu din inimile oamenilor. Gospodarul înţelept îngrădeşte aşadar ogorul si închide drumul prin el, iar omul înţelept îşi îngrădeşte inima şi îşi închide drumul prin ea, ca să nu treacă pe acolo duhul cel rău, care să zdrobească şi să piardă semănătura lui Dumnezeu. Făcându-ne în inimă cărare, o şi deschidem năvalei de oameni şi demoni.

Atunci şi sămânţa dumnezeiască se distruge, iar cohorta năvăitorilor nu doar o calcă in picioare, ci seamănă în urmă sămânţa ei cea rea. O astfel de inimă deschisă din toate părţile trecătorilor e ca o femeie desfrânată, înşelătoare de bărbat, si se face maidan plin de miasme si drum care nu duce nicăieri, asupra căruia se reped păsările de pradă — diavolii, adică. Acestora nimic nu le place mai mult decât un suflet gata să-i primească pe ei. Noi suntem cei care hotărâm, cei care decidem ce facem cu aceste semințe de viață veșnică sădite în inimile noastre. Le lăsăm furate de grijile vieții, le îngrijim doar superficial, ducând o viață creștină la suprafață, fără a ne schimba viața adânc, radical? Sau aceaste semințe le facem roditoare? Aceste semințe noi le putem face roditoare cu adevărat, ducând o viață deplin duhovnicească, o viață integral dedicată lui Dumnezeu.

Hristos a venit ca o primăvară după iarna cea îngheţată si ca un Semănător a ieşit să semene. Profeţii sunt plugarii, El e Semănătorul. Au semănat si proorocii câte ceva, puţin, dar nu din sămânţa lor, ci din sămânţa împrumutată de la Dumnezeu. Hristos a ieşit să semene propria Sa sămânţă, înainte de Hristos au ieşit învăţători mincinoşi cu sămânţă luată de la diavol, ca s-o împrăştie în lume ca şi când ar fi a lor. Hristos nu a luat de la nimeni; a semănat sămânţa Sa. leşit-a semănătorul. Cum, de unde?

Fiul lui Dumnezeu a ieşit din sânul cel veşnic al Tatălui, fără a Se despărţi de acest sân. A ieşit în trup omenesc, să slujească oamenilor ca om. A ieşit cum iese lumina de la soare fără a se despărţi de soare. A ieşit cum iese pomul din rădăcină fără a se despărţi de rădăcină. Sufletele oamenilor sunt ţarina sa, si El iese în ţarina Sa. Lumea prin El s-a făcut (Ioan 1, 10) si El a venit în lume, a ieşit în câmpia Sa. A ieşit din casa Sa în câmp, să semene. El este adevăratul Semănător. Sămânţa e a Sa si pretutindeni e primit cu pace, căci cărările Sale sunt curate şi drepte. Nu e ca vreun slujitor ce iese din casă străină în ţarină străină ca să arunce sămânţă străină — şi care mai şi uită câteodată că sămânţa nu-i a lui şi de aceea e privit cu neîncredere si teama. Toţi oamenii au urechi, dar nu au toţi auz duhovnicesc, ca sa auda Duhul ce adie în ea, si de aceea spune Domnul: Cine are urechi de auzit să audă.

Toată pilda e cât se poate de limpede, chiar privită doar ca descrierea unei împrejurări de rând. Orice ţăran poate să adeveri din viata lui, că întocmai aşa se întâmplă la semănat. Oricine munceşte la câmp poate să-ţi spună cât trudeşte acolo la scos pietrele, la smulsul si la arsul mărăcinilor, la închiderea cărărilor care străbat ogorul. Pilda însă nu a fost spusă pentru ceea ce stie oricare care, ci pentru ceea ce nu ştie nimeni. A fost spusă pentru adevărul adânc ascuns în ea.

Câmpia înseamnă sufletul omenesc; iar feluritele părţi ale ei inseamnă feluritele suflete. Unele sunt ca pământul de lângă drum, altele ca un pământ pietros, altele ca un mărăciniş. Sunt şi unele ca pământul cel bun, ferit, curăţat de bolovănişuri şi spini. De ce nu aruncă semănătorul sămânţa sa numai acolo, de ce o împrăştie si la drum, şi printre pietre, si în mărăciniş? Pentru că Vestea cea Bună a Evangheliei e pentru toţi, nu-i ascunsă, nu-i încredinţată doar unora, şi altora nu, cum fuseseră multe din întunecatele învăţături vrăjitoreşti la greci şi la egipteni, învăţături al căror scop era mai mult ca omul să dobândească putere asupra unui alt om, a unui grup de oameni asupra altuia, decât mântuirea sufletului. Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la urechi, propovăduiţi de pe case (Matei 10, 27).

Evanghelia a fost propovăduită până la marginile pământului, adică până la ultimul suflet ca depărtare de epicentru – Ierusalim, Constantinopol, Grecia, să zicem, ca focare de răspândire a cuvântului – până la cea mai mare distanţă şi, cu toate acestea, încă auzim astăzi de atâtea şi atâtea ori şi la milioane de oameni acest cuvânt, că toţi avem acelaşi Dumnezeu, că Dumnezeu este bun şi, dacă este bun, în chip necesar este obligat şa-i mântuiască pe toţi, că nu contează cum te rogi, cui te rogi, nu contează ce chip are dumnezeul tău sau în ce chip este viaţa ta duhovnicească, că toţi ne vom mântui cumva, nu-i aşa, indiferent ce vom face în viaţa aceasta, în ce fel vom crede şi în ce fel vom lucra, cum-necum Dumnezeu ne va mântui.  Aceasta este, să zicem, în cel mai bun caz, o învăţătură stricată, ariană, o învăţătură care nu poate fi nicidecum mântuitoare, este asemenea unei seminţe care a căzut într-un pământ care este numai piatră şi, până undeva, ţărâna care este peste piatră ar putea sa dea un colţ de rod, dar, neavând umezeală, bineînţeles că se usucă, sau pe o cărare, aruncată sămânţa, o călcăm în picioare și nu apucă niciodată să încolţească.

Pentru mileniul în care traim noi adesea cuvântul acesta, poate să fie sămânţa năpădită de spini, pentru că spinii aceştia sunt propunerea acestei civilizaţii post-moderne, nihiliste, în care trăim şi noi, pe care noi am alcătuit-o, până la urmă, care nu este ceva abstract, ci este rodul lucrului mâinilor şi minţilor noastre, civilizaţia aceasta care propune belşug şi plăcere, dar pentru care cere în schimb grijă. Pe pământ pietros sau în mărăciniş sămânţa are totuşi un început, dar lângă drum nu poate nici măcar să dea colţ pentru că e călcată în picioare de trecători si spulberată de demoni. 

Dumnezeiasca sămânţă prinde rădăcină numai într-un suflet feciorelnic, care nu e drum bătut, ci câmp îngrădit prin care nu trece nimeni. Iar dacă o pildă ar fi de lipsă întru tâlcuirea altei pilde, atunci pilda sămânţei de lângă drum ar fi cel mai bun comentariu la pilda femeii păcătoase. De ce ia diavolul sămânţa din inimile oamenilor? O spune Domnul: Ca nu cumva, crezând, sa se mântuiască. Se vede preabine de aici că credinţa în cuvântul lui Dumnezeu e temeiul si rădăcina mântuirii noastre. Cine nu păstrează cuvântul lui Dumnezeu si nimic altceva decât cuvântul lui Dumnezeu în inima sa, nu poate să se mântuiască. Asupra inimii neîncălzite de cuvântul lui Dumnezeu stă la pânda diavolul, ca să fure. 

Fericit cel ce păstrează cuvântul lui Dumnezeu în inima sa ca pe bunul cel mai de preţ, nelăsând nici oameni, nici demoni să calce în picioare şi să fure sfânta semănătură.Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Mai întâi primesc cu bucurie, cred până la o vreme, dar până la urmă cad, din frică. Se bucură omul dar când îşi dă seama că îl aşteaptă o viaţă cu care nu e obişnuit, dă înapoi, mai-mai ar rămâne acolo unde se află, cu porţile Împarației Cerurilor închise înainte-i.

Hristos spune, ca exista si o alta categorie duhov­niceasca a oamenilor, iar in aceasta ne gasim cei mai multi dintre noi. Din aceasta categorie de oameni fac parte cei care au o inima care se aseamana cu un câmp. Care este deci acest nivel spiritual de care ne vor­beste Hristos? Domnul ne spune ca sufletele acestor oameni sunt ca un camp necultivat, niciodata nu a fost cultivat duhovniceste, nu a fost organizat, pietrele de pe acesta nu au fost date la o parte, iar buruienile salbatice nu au fost scoase din radacina, spinii si palamida nu au fost inlaturate. Semanatorul, fara ca mai intai sa curete campul, l-a arat si l-a semanat, insa imediat ce graul s-a umplut de samanta, neghina, ciulinii si pietrele l-au acoperit.

Iar Hristos al nostru spune și care sunt neghina, ciulinii si pietrele. Sunt placerile lumii si grijile lu­mesti, este bogatia pe care omul vrea sa o doban­deasca ca sa o duca bine si sunt preocuparile lui cele de fiecare zi. Toate acestea si multe altele care re­prezinta grijile de zi cu zi, se fac opreliste pentru ca samanta sa se dezvolte bine si sa rodeasca. De aceea ii vedem pe multi dintre oameni, chiar daca traiesc de ani de zile duhovniceste alaturi de Hristos, ca nu progreseaza si nu dau roade duhovnicesti.

De ce se intampla ca sufletele acestora sa nu ro­deasca si sa nu progreseze? Fiindca, spune Hristos, s-au pierdut in grijile lumesti din fiecare zi si cele care umplu sufletul omului cu fericire trecatoare, cu bu­curie si placeri trecatoare. Placerea este desfatare, multumire si fac referire la cel care doreste sa se bucure de toate, vrea sa o duca bine si in huzur; este acela “care petrece bine” al vre­murilor noastre, care pentru petrecerile sale, alearga sa dobandeasca cat mai multe bunatati si desfatari.  Asadar esti obligat sa alergi si sa te ingrijesti pentru a le dobandi, sau sa intretii bunurile de mai sus.

Deci de unde sa mai ramana timp pentru Hristos? De unde sa mai ramana timp pentru Cuvantul lui Dumnezeu pe care semanatorul l-a semanat si l-a plantat in su­fletul tau? Chiar daca ramane putin timp, omul il va avea la dispozitie spre odihna sa din truda zilei.  Deci cat poate omul care se incurca in atatea griji lumesti, sa se ingrijeasca de Hristos? Cum se va in­griji omul pentru sufletul sau, cand in afara de cele necesare si folositoare, in realitate sunt putine, iar acela se ingrijeste de toate celelalte la care ne-am referit mai sus si isi pierde tot timpul cu ele?

O inimă prea dornică să se unească cu pământul e plină de frică, iar legătura cu pământul o împietreşte. Cuvântul lui Dumnezeu creste mai drept in mijlocul furtunii şi al vânturilor, ca brazii pe înălţimi. Dar vanturile şi furtuna îl înspăimântă pe fricos; chiar dacă a primit cuvantul cu bucurie, acum se teme si-l leapada, ca sa se ţină mai bine de pământul cu care e deprins. Pământul îi dă ceva, la repezeală, pe când rodul cuvântului lui Dumnezeu se lasă aşteptat. Fricosul se nelinişteşte: cum să dau ce am în mână pe nu-ştiu-ce îmi făgăduieşte cuvântul lui Dumnezeu? Cum să dau cioara din mâna mea? Fricosul se îndoieşte de Dumnezeu si crede pământului, se îndoieşte de adevăr şi crede minciuna. Credinţa, neprinzând rădăcină în inima lui de piatră, se pierde. Cuvântul lui Dumnezeu semănat pe stâncă se întoarce la Semănător.

Este sămânţa aceasta aruncată între spini şi o năpădesc spinii, care sunt dorinţa aceasta de a avea, de a poseda, de a trăi bine şi foarte bine, de a face niciun efort, nicio jertfă, de a satisface toate plăcerile minţii şi toate ne-voile noastre, adică şi cele pe care nu le voim, şi pentru toate acestea plătim cu o grijă aproape patologica, grijile care în cele din urmă ne duc la înfricoşare. Și, când se pune problema de mărturisit, mai bine să păstrăm statutul acesta pe care îl avem pentru că este dulce, este bun, nu ne putem lipsi de el, am investit toată sănătatea, toată tinereţea, toată inima noastră. Fiindcă, nu-i aşa, acolo unde este comoara noastră acolo este și inima noastră şi, dacă am investit în asta, asta ne reprezintă şi asta apărăm. Iar, când vine un moment de încercare, de ispită, de mărturisire, ce se întâmplă? Scaieţii năpădesc această sămânță şi nu reuşeşte să treacă.

Avraam, era bogat și locuia la Stejarul lui Mamvri si hranea pe fiecare trecator, insusi el spalandu-le picioarele. Ii spunea: strainule, vino sa stai putin jos si sa-ti tragi sufletul si sa te hranesc, deoarece casa lui Avraam se afla la marginea drumului, pe acolo pe unde treceau oamenii catre Egipt. Vino aici, striga Avraam, sa-ti tragi sufletul, omule, si sa-ti spal picioarele. Dumne­zeu vazand aceasta dragoste a sa, aceasta milostenie, aceasta smerenie, cu cat isi impartea bogatiile, pe atat primea si el de la Dumnezeu, chiar mai mult decat atat! In plus, Dumnezeu vazandu-i aceasta smerenie a lui Avraam, a plecat cerurile si a facut sa fie vizitat de Sfanta Treime, chiar la Stejarul Mamvri! Da, intreaga Sfanta Treime!

De aceea vedem in picturile din sfin­tele biserici, pe Avraam dimpreuna cu Sara cum ii ospateaza pe cei trei ingeri care stau la masa sub un pom. Avraam, a fost invrednicit, datorita smereniei sale, a milosteniei sale si a dragostei sale, sa manance impreuna cu Sfanta Treime la masa. Vrem sa mancam si noi alaturi de Sfanta Treime? Vrem ca Sfanta Treime sa vina in casa noastra? Vrem ca in familia noastra sa fie Hristos? Cum vom reusi sa vina? Daca urmam modul de viata al Patriar­hului Avraam. Cati dintre noi avem inima lui Avraam? Cati dintre noi avem smerenia lui Avraam? Cati dintre noi ne rugam aidoma lui Avraam? Cati dintre noi suntem milostivi ca Avraam? Cati dintre noi avem la dispozitie timp pentru semenii nostri, spalandu-le chiar si picioarele, asemenea lui Avraam?

Dar ce va spun toate acestea? Noi nu mai avem timp nici pentru rugaciune si ne intrebam daca avem timp ca sa urmam viata si lucrarea Patriarhului Avraam? Avem timp doar ca sa privim la televizor, sa citim ziare, sa discutam la telefon cu cunoscutii nostri, numai de aceste lucruri avem timp. Insa timp pentru rugaciune nu mai avem. Nici macar putina rugaciune cu mataniile in mana nu mai facem. Cati dintre voi ati luat metania in mana si ati iesit pe balcon, pe veranda, in gradina, in curtea voastra zicand rugaciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine si familia mea, Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine si familia mea, Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine si familia mea“, cati dintre voi faceti acest lucru? Nu mai avem timp, nu mai apucam sa facem nimic!

Asta pentru ca vrem sa facem rost de bani pentru vacante, pentru a merge la mare; avem nevoie de bani pentru a cheltui, asa incat, seara, obositi de munca, citim doar vreun ziar, ne uitam pe vreo revista, ne uitam putin la televizor si mergem la culcare. Ah! In ce hal am ajuns! Vedeti cat timp pierdem pe zi pentru cele materiale? Vedeti cate ore dedicam bunatatilor celor materiale? Cea mai mare parte a timpului. In schimb, cate ceasuri le-am dedicat lui Hristos? Grijile sunt spini, ca si iubirea de bogăţii şi de plăceri. Cade cuvântul lui Dumnezeu între spinii aceştia şi încolţeste, dar nu ajunge să crească pentru că spinii îl sufocă. Cuvântul lui Dumnezeu nu creşte în umbra nimănui. Creste numai acolo unde precumpăneşte el, numai acolo unde toate celelalte rămân în umbra lui.Prin griji le înţelegem pe cele pentru trup; prin bogăţii, pe cele dinafară; prin plăceri, pe cele lumeşti, trecătoare şi stricăcioase. Iată bălăriile printre care nu cresc mlădiţele lui Dumnezeu cele gingaşe si curate. Apostolul Petru spune: Lăsaţi-l Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi (I Petru 5, 7).

Hristos Domnul pune asupra noastră o singură grijă, numai grija de suflet, de mântuirea noastră. Aceasta este grija grijilor, si, purtand-o pe aceasta, toate celelalte se dezleaga de la sine.Grijile mărunte inabusa samanta acestei singure mari griji care ne trebuie, iar fără ea toate celelalte pe care ni le facem rămân să ne apese chiar de-ar fi să trăim cu ele şi o mie de ani pe pământ. Adevărata bogăţie vine de la Dumnezeu, nu e smulsă de la natură şi de la oameni. Cine se încrede în bogăţia lui, se vestejeşte (Pilde 11, 28). Unul ca acesta va muri plin de amar si nemulţumit, şi va veni la Judecata lui Dumnezeu cu mâinile goale, ca un cerşetor.

Dar plăcerile vieţii? Nu sunt şi ele spini care înăbuşă cuvântul lui Dumnezeu? Dar oare sunt aceste plăceri cu adevărat ceea ce cred cei ce tânjesc după ele? Să auzim ce spune unul care s-a scăldat din plin în desfătări, regele Solomon, care mărturiseşte despre sine: Tot ce doreau ochii mei nu am dat la o parte şi n-am oprit inima mea de la nici o veselie, căci inima mea s-a bucurat… Apoi m-am uitat… şi iată, totul este deşertăciune şi vânare de vânt şi fără nici un folos sub soare (Ecclesiastul 2,10-11). Şi iată ce spune părintele lui Solomon, încă mai înţelept decât el: Judecăţile Domnului sunt drepte, veselesc inima (Psalm 18, 9); Moştenit-am mărturiile Tale în veac, că bucurie inimii mele sunt ele (Psalm 118,111); Bucura-mă-voi de cuvintele Tale, ca cel ce a aflat comoară mare (Psalm 118,162). Adevărata plăcere, adevărata bucurie, si bogăţie, si veselie, stă aşadar în cuvântul lui Dumnezeu. Toate încântările lumii acesteia sunt numai o închipuire ştearsă a celor din împărăţia lui Dumnezeu. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează si rodesc întru răbdare.

Pământ bun sunt sufletele bune, însetate de adevăr şi flămânde de iubire. Cum aleargă cerbul la apă (Psalm 41,1), aşa trec aceste suflete prin desertul ars al lumii, căutând să-si stâmpere setea şi foamea cu adevărul cel veşnic şi cu iubirea cea netrecătoare. Când rouă si mana din cer coboară de pe buzele lui Hristos asupra acestor suflete, ele se scaldă în bucurie si cresc înalte, aducând roadă nenumărată. O singură cărare trece prin aceste suflete: calea pe care merge Hristos. 

Pentru toţi ceilalţi trecători drumul este închis. Nu se află în ele nici bolovani şi nici ciulini, ci numai pământ curat si bun, pe care o singura sămânţă creste: cea semănată de Domnul. Ea se păstrează în inimă curată şi bună. Oamenii buni nu ţin cuvântul lui Hristos scris pe hartie, pentru ca hartia este in afara omului şi poate fi pierdută. Nici în minte nu-l ţin, pentru ca mintea  se afla la suprafaţa fiinţei, si poate uita.Ci îl ţin întru cele mai dinlăuntru, în inima curata si bună, unde nu se poate pierde, nici nu se poate uita, ci unde creşte ca aluatul si dă în spic ca grâul, veselindu-l pe om ca vinul şi mângâindu-i viaţa lui ca untdelemnul, ca să strălucească precum soarele.

Ce rod aduce cuvântul lui Hristos în pământ bun? Unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci (Matei 13, 23), a spus Domnul în marea sa dragoste şi milostivire fată de oameni. El nu cere de la toţi la fel, ci de la unii mai mult iar de la alţii mai puţin, aşa încât să se mântuiască cât mai mulţi, cât mai mulţi să moştenească împărăţia lui Dumnezeu. Luca pomeneşte numai recolta de o sută, arătând prin aceasta mărimea recoltei de pe pământ bun, pe când Matei şi Marcu fac pomenire nu numai de mărimea recoltei, ci si de felurimea ei, care mulţumeşte pe Stăpân. Înţelegem aici acelaşi lucru ca şi în Pilda Talanţilor, unde stăpânul laudă la fel şi pe sluga cu zece talanţi, si pe cea cu cinci, făgăduindu-le aceiaşi răsplată: Bine, sluga bună si credincioasă… intră întru bucuria Domnului tău (Matei 25, 21-3). Împărăţia cerurilor are trepte de slavă şi putere, iar cei mântuiţi nu sunt toţi deopotrivă, deşi toţi sunt în bucurie şi strălucire. Cine are urechi de auzit să audă! Şi mai este un pământ bun, arat, mănos, îngrăşat, în care, dacă va cădea sămânţa, va aduce rod însutit.

Dar de ce risipeşte Dumnezeu sămânţa? De ce o aruncă în piatră, între spini, în locurile acestea în care nu va da rod? Faptul că se pierd trei parti din sămânţă nu-i nici vina semănătorului, nici a seminţei, ci pământul e de vină. Nici Hristos nici a Sa învăţătură nu sunt de vină că se pierd atâţia oameni, ci de vină sunt numai ei înşişi. Nu-si închină munca si dragostea lor seminţei primite, n-o apără de buruieni, n-o aşează în adâncul roditor al inimii, n-o păzesc până la vremea secerişului. Dar deşi unele părţi ale ţarinii rămân fără rod, secerişul cuvântului lui Dumnezeu  este bogat, căci a grăit Dumnezeu prin prooroci: Aşa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să facă rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui (Isaia 55,11).

Dumnezeu ştie, bineînţeles, numai că nu vrea să nedreptăţească pe cineva, nu poate să Se lipsească de cineva, nu poate să nu iubească pe cineva, oricât ar fi de păcătos, Dumnezeu îl iubeşte pentru că poartă chipul Său, chiar dacă am putea să spunem că se scârbeşte de faptele sale, dar, pentru că poartă chipul Său, şi pentru acela Dumnezeu S-a suit de bunăvoie pe cruce şi S-a răstignit şi Şi-a vărsat scump sângele Său. Sângele cu care se blestemau evreii, cei care Îl răstigneau: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri. Iată, ei, răi fiind, demonizaţi la minte, se blestemau, iar Dumnezeu aducea binecuvântare şi spunea: iartă-i, Tată, căci nu ştiu ce fac, nu ştiu ce vorbesc, pentru că sângele acesta cu care ei se blestemau este sânge binecuvântat care îi poate mântui.

Până astăzi îi aşteaptă şi poate că încă o să-i mai aştepte, încă o să ne mai aștepte Dumnezeu mult şi bine, până când va vedea că, totuşi, în lume se lucrează iubirea. Şi se lucrează iubirea în lume pentru că avem Liturghia, avem copii care se împărtăşesc, se nasc şi se vor mai naşte copii care se împărtăşesc din Trupul şi Sângele Mântuitorului, copii care vor îngroșa rândurile îngerilor şi ai sfinţilor, copii care vor da mărturie pentru noi şi despre noi, copiii aceştia care ne vor pomeni şi poate că mulţi dintre ei ne vor scoate de la întuneric. După cum îi vedem că sunt şi cresc ei şi că Dumnezeu răsfrânge asupra lor binecuvântarea Sa şi darurile Sale cele bogate putem crede că pentru copiii aceştia Dumnezeu mai ţine lumea. Sunt acei oameni care au inima cultivata, adica nu au aruncat samanta la intamplare pe camp, ci mai intai au arat campul, l-au discuit, au scos pietrele de pe acesta, au dat la o parte buruienile salbatice, au facut mici gropite si acolo au sadit samanta. Acolo samanta a rasarit si a dat roade! Acestia sunt oamenii, care mai intai au fost interesati de Hristos in inima lor. Au fost intr-atat de mult interesati, incat inima lor au vrut sa fie plina mai intai de Hristos si mai apoi de familie, de casa, de copii, de bani si de restul lucrurilor. Putini sunt acei oameni care s-au ingrijit mai intai de sufletul lor, care mai intai de toate si-au oferit dragostea lor lui Hristos.

Vorbim despre acestea in lume si iată că lumea rămâne lipită de cele ale lumii, se poticneşte de cele ale lumii. Cade sămânţa, este împrăştiată pe pământul acesta românesc de peste 2000 de ani şi iată că a venit o vreme când sămânţa cade lângă drum, pe piatră, lângă spini, şi nu mai rodeşte. A rodit sămânţa aceasta pe care a aruncat-o Dumnezeu în pământul acesta, în ceata aceasta care se numeşte poporul român, aşa cum îl numim astăzi, dar este o ceată pe care o găsim pe teritoriul acesta atât de vast de dincolo de Nistru şi până la greci, teritoriul acesta în care Dumnezeu a aruncat sămânţa creştinismului şi a rodit însutit şi înmiit… și iată, venit un timp în care, deşi nu se mai pune problema să nu existe tipărituri, să nu existe informaţia – adică sămânţa ar avea şi pământ, şi umezeală, toate condiţiile, şi lumină, şi soare, nimic n-ar împiedica-o să crească, să rodească – şi totuşi ea nu rodeşte. Deci pământul acesta bun nu rodeşte. Nu mai există, oare, binecuvântarea lui Dumnezeu peste acest pământ bun? Nicidecum! Ci pământul acesta, sufletele acestea parcă nu mai au putere să primească cuvântul lui Dumnezeu.

A spus Mântuitorul: oare când voi veni a doua oară, voi mai găsi credinţă pe pământ? A spus că este un semn acesta că Evanghelia se va propovădui la toate neamurile. Dar Şi-a pus întrebarea dacă oamenii Îl vor recunoaşte, dacă oamenii vor mai avea credinţă în Hristos. Din păcate, profilul omului nou este acela care îl va instala pe Antihrist în aplauze. Să nu credeţi că sunt adeptul teoriilor apocaliptice sau, dacă vreţi, Apocalipsa nu înseamnă deloc vestea cea rea, ci vestea cea buna! Pentru că Apocalipsa înseamnă pământ nou şi cer nou, înseamnă descoperire, nimic nu va rămâne ascuns, ridicarea vălului, va fi o revelaţie. Aceasta este vestea cea bună, dar, în cadrul lucrării de mântuire a omului, ştim că Antihrist va pune stăpânire pe minţile, pe trupurile şi pe inimile oamenilor. Vor fi unii, puţini – Nu te teme, turmă mică! – care se vor opune. Nu ştim dacă noi vom fi acea generaţie, ştim doar atât, şi vedem aceasta, şi nu trebuie să fii prooroc – şi să nu mi-o luaţi în nume de prooroc, o spun de la Părinţi şi o spun pentru că este evident și pentru un om simplu ca mine – că omul nou şi toţi corifeii lui satan, omul nou acela se naşte sub ochii noştri, poate să fie şi dintre noi, poate să fie şi dintre copiii noştri, dar cu siguranţă omul nou va fi cel care, în aplauze, îl va înscăuna pe antihrist.

 De ce? Pentru că ştim că el nu va veni cu violenţă, nu va veni să se impună aşa cum s-a impus bolşevismul, măcar că el are ca şi combustibil ura, un combustibil extrem de puternic. El va veni lup îmbrăcat în piele de oaie, va propovădui iubirea, înţelegerea, umanismul, să-i înţelegem pe toţi, să fim toleranţi cu toţi, va propune soluţii după ce va face disoluţii şi mulţi dintre noi – să nu fie, Doamne fereşte – şi dintre noi înseamnă dintre rudele noastre, iar asta înseamnă tot neamul omenesc, cu precădere neamul românesc – mulţi dintre noi vom aplauda şi-i vom scuipa pe aceştia zicând că sunt nebuni, zicând că iată, acesta este salvatorul lumii, acesta este mesia, un mesia fie politic, militar sau economic, care ne va rezolva problemele cu creditele, cu nedreptatea, cu injustiţia socială, cu insecuritatea socială, acesta va vorbi despre faptul că nu este drept ca 99% din averea pământului să se afle în mâinile a 1% din populaţia lumii. Toate lucrurile acestea care sunt atât de frumoase şi care fac astăzi platforma aceasta care produce ura între oameni.

Să luăm aminte, căci Semănătorul cel bun este Unul Singur. Mulți semănători au ieșit, mai ales în aceste vremuri, să arunce semințele învățăturilor lor în inimile oamenilor și să le ducă la robia cea sufletească. Mediul în care trăim este cu adevărat propice pentru semințele cele rele, și nu pentru semințele Adevărului dumnezeiesc. Însă, cu ajutorul harului Preamilostivului Dumnezeu, cu care ne împărtășim în Biserică, la Sfânta Liturghie și la toate Tainele care se săvârșesc aici, putem să smulgem din inimile noastre neghinele acestei lumi și să facem să dea rod semințele cele bune ale Marelui Semănător, ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dumnezeu a spus: “cereti mai intai Imparatia Ce­rurilor“, mai intai priviti la sufletul vostru, ca sa cas­tigati Imparatia Cerurilor, iar de restul nu va ingrijiti, ca am sa vi le dau Eu. Toate cele pamantesti am sa vi le dau Eu. Am facut ceea ce ne-a spus Dumnezeu? Adica, am privit mai intai la Imparatia Cerurilor, asa cum ne-a spus, asa incat toate celelalte sa ne fie daruite de Acela? Nu, nu am facut voia Sa. Am facut propria noastra voie.  Ce a semanat si ce seamana Dumnezeu in noi, oamenii, pentru faptura Sa, faptura care, iata, astazi nu mai stie ca nu-si este siesi stapana, ci ca are un Facator, ba, mai mult, are si un Mantuitor, care a murit pentru ea?

Am vazut ca Dumnezeu seamana in noi Cuvantul Sau. Dar sa ne gandim: ce fel de samanta este aceasta? Este un Cuvant vesnic, Cuvant sfant, Cuvant cutremurator, Cuvant “cu putere multa“, plin de autoritate si incarcat de forta Cuvant imbibat de scump Sangele Sau. Hristos Si-a adeverit sfantul Sau Cuvant nu doar prin fapte, nu doar prin minuni, ci prin suferinta cea mai mare cu putinta, suferinta cat pentru toata omenirea la un loc (si durere deopotriva sufleteasca si trupeasca!) si prin moarte.

Hristos ne vorbeste astazi si pururea mai ales prin Sangele varsat pentru noi. Acolo este Cuvantul Sau recapitulat in intregime, fara rest! Dumnezeu a aruncat si arunca inca spre noi, pana cand mai suntem vii, samanta Iubirii Sale nu dintr-un inalt transcendent si senin, nu dintr-un presupus Olimp al ambroziei si al nectarului, ci tocmai de pe Golgota. El nu ne spune vorbe mari si frumoase de Sus, “din ceruri nalte“, ci vine, trudeste, asuda si plange aici, langa noi, sufera si moare impreuna cu noi, cu fiecare dintre noi!

El este Semanatorul care trudeste pe Cruce, care seamana de acolo Trupul si Sangele Lui. Si inca un lucru esential, adesea uitat: El este Semanatorul si tot El este Samanta. Cat timp nu vom intelege aceasta, si noi vom fi numai pamant sterp! Cel Care ne cheama sa Il mancam si sa Il bem pe El este singurul Dar, singura Comoara, singura Hrana, singurul Bun posibil pe lume. Fara El nu putem face nimic, fara El nu avem cum sa rodim nimic… Fara El toate micile sau marile noastre “succese”, “satisfactii”, “impliniri”, “realizari”, “bucurii” sau chiar “fericiri” se vor arata, mai devreme sau mai tarziu ca fiind desarte si iluzorii…Dumnezeu Isi seamana Sangele Sau intru noi. Dar sa vedem acum si ce anume semanam sau ce cultivam noi: Dumnezeu Isi seamana Sangele Sau intru noi. Dar sa vedem acum si ce anume semanam sau ce cultivam noi? Noi, cei mai multi… slujim cu sarg zi dupa zi desertaciunii, Nimicului, lucram in fiecare zi la cultivarea golului, argati pe mosia Nimicului, aruncam in fiecare zi talantii si semintele lui Dumnezeu in hau, le ingropam in mlastina neantului. Turnam apa Harului pe care l-am primit prin Sangele lui Hristos in “jgheabul gaurit”* al efemerului lumii acesteia. Semanam vant. Ce putem, atunci, spera sa culegem?!

… Scriptura spune, ca se va mantui cel care implineste cuvintele mele in fapta si aplica voia lui Dumnezeu in viata sa. Spune Scrip­tura ca nu se va mantui, cel care merge la biserici si spune: „Doamne miluieste” si face paraclise, ci cel care in fiecare clipa se lupta si este interesat facand voia Sa… Si noi facem parte probabil din aceasta categorie, a celor care fac voia lor. sa ne uitam mai intai la Imparatia Cerurilor, si toate celelalte sa le incredintam Dom­nului nostru ca sa aiba grija de ele, chiar si pe copiii nostri. Noi sa ingenunchem si sa spunem lui Dum­nezeu: „faca-se voia Ta, Doamne“. Probabil ca ma intrebati, dar nu trebuie sa le aratam copiilor nostri ce este corect? Va raspund, desigur ca trebuie sa le aratati, asa cum face si Dumnezeu cu noi, celor care ne arata binele, dar nu fortati sa se intample ceea ce voi vreti, asa cum Dumnezeu nu ne forteaza nici pe noi.

Noi crestinii, mai intai sa privim la Impa­ratia Cerurilor, asa incat, dupa aceea, Dumnezeu sa ne ia in grija Sa copiii, noi însă dimpotrivă cautam sa ne rezolvam problemele noastre, sa le facem avere, noi suntem in toate. Noi am avut toate rezolvarile pro­blemelor. Le-am rezolvat oare? Ati rezolvat proble­mele copiilor vostri? Nu. Pe toate le-ati facut vraiste si pe toate le facem vraiste! Vorbesc mai ales la per­soana a doua, fiindca repet, eu nu am copii. De ce? Fiindca fratilor, am invatat sa facem voia noastra. Ştiti cat este de greu sa faca omul voia lui Dumnezeu?

Insa voia lui Dumnezeu este pusa in practica numai de cei care se afla in cea de a patra categorie a pildei Semanatorului. Cei care au avut grija de inima lor, care au cultivat-o duhovniceste si au pregatit-o, ca sa primeasca cuvantul lui Dumnezeu. Acestia pun mai presus de toate voia lui Dumnezeu. Dumnezeu se afla cu voia Sa, in toate. Sfanta Scriptura spune ca nu se va mantui cel care striga: Doamne, Doamne, miluieste-ma, ci cel care face voia Tatalui meu…

Semanatorul a semanat, iar semintețe au gasit inimi pline de credință, care au dat rod bun. Cuvantul «ortodoxie» inseamna «dreapta marire», «dreapta credinta», «dreapta inchinare» lui Dumnezeu. De ce «dreapta»?: Pentru ca poate fi si una stramba? Binecredinciosii sau ortodocsii sunt aceia care pastreaza, fara nici o stirbire sau adaugire, credinta cea dreapta, asa cum le-a fost ea lasata de Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos si cum li s-a transmis de-a lungul secolelor prin Sfintii Apostoli si prin Sfintii Parinti; sunt aceia care se impartasesc de harul Sfantului Duh prin cele sapte Sfinte Taine ale Bisericii si a caror inchinare este expresia dreptei lor credinte. Raucredinciosii sunt aceia care, desi se pretind si se marturisesc crestini, au strambat adevarurile de credinta si practica o falsa inchinare, pe potriva ratacirii lor.

Astazi sărbatorim Duminica Parintilor de la Sinodul VII Ecumenic care a fost asezata in amintirea zilei de 11 martie 843, cand in Biserica Rasaritului a fost reasezata inchinarea la sfintele icoane. Astazi este un mare praznic al Bisericii Rasaritului, ca nu praznuim un sfant sau doi, ci 367 de sfinti facatori de minuni si pastori Bisericii lui Hristos, de la Sinodul VII ecumenic. Au fost 350 la Sinodul VII de la Niceea, dar s-au mai amestecat inca 17 episcopi, care calcasera sfintele icoane in picioare, care cazusera in eres si care se luasera dupa luptatorii de icoane. Dar de frica tiranilor si pentru alte interese au calcat peste sfintele icoane si le-au defaimat. Cand au vazut Sinodul adunat, in fruntea caruia era marele Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, si binecredinciosii imparati Constantin si Irina, au cazut in genunchi, au cerut iertare. Au sarutat sfintele icoane si s-au inchinat cu lacrimi in fata lor si au fost primiti in Soborul al VII-lea Ecumenic. Si a fost acest Sinod Ecumenic la anul 783, dar discutiile si toate procesele verbale si toate asezamintele acestui sobor, abia s-au incheiat la anul 787, cu cativa ani mai tarziu, pentru ca a fost mare lupta impotriva iconoclastilor, a imparatilor iconomahi si a multor arhierei care au cazut din dreapta credinta, si preoti si popor peste masura de mult. Deci, peste 130 de ani a tulburat eresul luptarii de icoane Biserica dreptmaritoare a lui Iisus Hristos.

Acest Sinod, al VII-lea a toata lumea, a fost si ultimul Sinod Ecumenic al Bisericii de Rasarit, in fruntea caruia a fost Sfantul Patriarh Tarasie si binecredinciosii imparati Constantin si Irina.

De ce la toate Sinoadele Ecumenice, si la cel dintai si la celelalte, Biserica pune aceeasi evanghelie : Parinte sfinte, voiese ca si ei sa fie una, precum noi suntem una ( Ioan 17, 11 ), rugaciunea arhiereasca a Mantuitorului? Pentru ca s-a implinit in ochii tuturor, ca prin cele sapte Sinoade Ecumenice intelepciunea si-a zidit ei casa. Care casa a intelepciunii lui Dumnezeu ? - Este Biserica dreptmaritoare a lui Iisus Hristos, ca auzi ce spune la Pilde : intelepciunea si-a zidit casa rezemata pe sapte stalpi ( Pilde 9, 1 ). Da, Biserica lui Iisus Hristos cea dreptmaritoare de la Rasarit are acesti sapte stalpi neclatiti pe care s-a cladit duhovniceste. Sunt cele sapte Sinoade Ecumenice, a toata lumea.

Sărbătoarea de astazi este dedicată Sfinților Părinți, iar nu sinoadelor ca evenimente, pentru că în cultul ortodox sunt pomenite persoanele participante la istoria mântuirii. Părinții sunt numiți în cartea de slujbă ai ‘așezămintelor apostolești osârduitori păzitori’, ‘luminători prea străluciți ai adevărului’, ‘de cele cerești gânditori’, ‘stele mult-luminoase ale tăriei celei înțelegătoare’, ‘florile Raiului, cele cu duhovnicească mireasmă’, ‘lauda Niceei și podoaba lumii’. La slava Vecerniei, cântăm: ‘Pe trâmbițele Duhului cele de taină, purtătorii de Dumnezeu Părinți, astăzi să-i lăudăm; pe cei ce au cântat în mijlocul Bisericii, cântare întocmită de teologie, mărind o Treime neschimbată, o ființă și Dumnezeire; pe surpătorii lui Arie, și pe apărătorii drept-credincioșilor; pe cei ce se roagă totdeauna Domnului, să miluiască sufletele noastre’. Cultul de venerare adresat Sfinților Părinți este îndreptat spre mijlocirea acestora înaintea lui Dumnezeu, pe care Îl adorăm: „Preaproslăvit ești Hristoae, Dumnezeul nostru, Cela ce ai așezat pe părinții noștri luminători pe pământ, și prin ei, la adevărata credință pe noi pe toți ne-ai îndreptat; mult-Îndurate, slavă Ție!”(Troparul Sfinților Părinți de la Sinodul al VII-lea ecumenic) Amin. (postat pe fb de ioan monahul)