Duminica dreptslavitorilor ortodocși
Stiti ca duminica de astazi este denumita Duminica Ortodoxiei. Ortodoxia este Hristos. Pentru că Ortodoxia nu poate fi altceva decât dragoste. Ortodoxia este trăirea plenară a Adevărului şi Iubirii divine. Ortodoxia nu va pieri niciodată, indiferent de erorile noastre, fie clerici sau mireni. Căci Hristos-Adevărul, Calea şi Viaţa nu are cum să dispară. Dimpotrivă. Hristos, Împaratul și Dumnezeul nostru rămâne Viaţa cea adevărată, Adevărul care ne poate elibera din dependenţa libertinajului şi Calea către iubire sfântă. Pentru că El este iubire sfântă. Dar alegerea ne aparţine. Liberă, conştientă şi asumată.
Ortodox este acela care este dreptslavitor. Adica un om care si Il slaveste pe Dumnezeu, dar este si drept, sau Il slaveste in mod corect, in mod drept. Ce inseamna asta, este foarte greu? Poate ca Evanghelia de astazi ne lamureste mai bine, un om poate sa inceapa lucrarea de propovaduire, lucrarea de credinta, viata de credinta cu cuvintele pe care le zice Andrei atunci cand il gaseste pe fratele sau, Petru:„Unul dintre cei doi care auzisera de la Ioan si venisera dupa Iisus era Andrei, fratele lui Simon-Petru. Acesta a gasit intai pe Simon, fratele sau, si i-a zis: Am gasit pe Mesia, care se talcuieste Hristos.”(In.1:40), de la aceste cuvinte trebuie sa plece totul, când L-ai gasit pe Mesia cu adevarat, toate se lumineaza in viata ta! Dupa aceea vedeti, la fel, marturia lui Filip: „Am aflat pe Acela”.
Deci, când vrem sa vorbim oamenilor despre Dumnezeu nu merge sa le faci morala, sa ii critici, sa ii lovesti in dreapta si in stanga, ca aceasta nu e Ortodoxie! Ortodox inseamna sa mergi si sa spui: eu L-am aflat pe Acela si vreau sa ti-L daruiesc si tie!
Ati auzit cantarea: „Tu, care ai aflat lumina fericitei cai / Zboara-n valurile lumii, scapa-ti fratii tai”. Daca nu zbori, inseamna ca nu ai aflat pe Hristos, nu L-ai aflat cu adevarat pe Mesia! Daca Îl tii numai când ești singur, sau numai in Biserica și te multumesti cu El și zici: Doamne, multumesc ca esti in inima mea, multumesc ca esti in familia mea, în grupul acesta de crestini din biserica Ta… Acela pe care-l chemi nu este Hristosul ortodox, nu este Dumnezeul nostru adevarat! De aceea, dreapta slavire inseamna si drept, corect, dar si sa Îl slavesti pe Dumnezeu. Si Îl slavesti prin viata ta, prin trupul tau, prin vorbele tale, prin purtarea ta, prin modul de viata in mijlocul societatii in care traiesti, prin bucuria marturisirii tale în lume.
Cand Filip L-a gasit pe Mesia, credinta adevarata, implinirea cautarilor sale, cel mai important eveniment din viata sa, a alergat sa-i spuna prietenului sau Natanael. Natanael a primit vestea cu scepticism. Şi a întrebat cu cinism: „Oare poate veni ceva bun din Nazaret?” (In1,46). Nazaretul era un satuc neinsemnat cu nume rau. Cinismul de azi e acelasi: cât de des nu se intreaba oamenii ce valoare are sa mergi la biserica, sa primesti Sfintele Taine sau chiar crestinismul insusi? Poate veni ceva bun de la ele?
Filip insa nu-i raspunde prietenului sau cu rationamente si dovezi. Nu spune: „Nazaretul nu e chiar asa de rau“, nici: „Ei bine, L-am auzit pe Iisus spunand asta si facand asta, si de aceea cred ca El e Hristosul“. In loc sa discute cu Natanael, el spune simplu: „Vino si vezi!” (In 1, 46). Vino și restul îl face Hristos.
„Vino si vezi!” Aceasta scurta invitatie a lui Filip va avea ramificatie nepovestita in viata lui Natanael. Filip ar fi putut spune: „Bine, daca asa simte, nu-l mai supar”. Dar Filip facuse aceasta invitatie pentru ca bucuria si entuziasmul sau de a-L fi gasit pe Mesia nu-l puteau lasa sa treaca pur si simplu mai departe, ca si cum nou-gasita lui credinta n-ar fi avut un impact dincolo de el insusi. Bucuria sa il impinge sa-i faca aceasta invitatie prietenului sa, egoismul nu este al ortodoxiei, ajuta-l pe vecinul tău să se mântuiască.
Aceasta este un model pentru noi si credinta noastra ortodoxa. Multi preoti, din afara tarii, au fost convertiti la Ortodoxie. Multi au renuntat la cariere de preoti ai altor biserici odata cu salariul, asigurarile de sanatate si siguranta pe care acestea li le ofereau, ca sa devina laici in Biserica Ortodoxa. Toti au acum parohii infloritoare. Mai mult decat atat, ei au adus multi clerici la Ortodoxie. Dacă omul caută cu sinceritate şi în mod obiectiv adevărul, îl poate descoperi ca în orice ştiinţă, făcând un experiment.
Din acest punct de vedere teologia se aseamănă stiinţelor empirice, unde mai întâi se formulează o ipoteză şi se concepe o teorie, iar apoi se fac experimente pentru a o verifica. Dacă ipoteza se confirmă, ea este recunoscută ca lege ce guvernează un anumit fenomen fizic. La fel se întamplă şi în viaţa duhovnicească: învăţăm despre Dumnezeu şi despre căile Lui din experienţă, „punând la încercare” adevărul Său în relaţia noastră cu El. Atunci când adevărul cuvintelor Sale se confirmă, el devine singura lege care ne ocârmuieşte viaţa. Poruncile lui Hristos ne sunt date sub formă de ipoteză. De pildă, Domnul spune: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”, arătându-ne prin aceasta că numai cei ce îmbrăţişează plânsul cel duhovnicesc se vor învrednici de mângâierea nestricăcioasă a Mângâietorului.
Hristos Se descoperă pe Sine făpturilor Sale care, fiind chipul lui Dumnezeu, sunt înzestrate cu raţiune şi libertate. In marea Lui bunătate şi milostivire, El ne îngăduie să-L punem la încercare prin voia noastră liberă, precum şi El ne cearcă inimile în fiecare dimineaţă şi în orice clipă. Intr-adevăr, Domnul voieşte ca noi să venim la El cu o inimă lipsită de vicleşug, de bunăvoie şi fără prejudecăţi, şi să-L „încercăm” cu nevinovăţie, aşa cum a făcut Natanael. Dacă „venim şi vedem“, Dumnezeu nu va întârzia să ne dea mărturie despre Sine însuşi. Insă ne lasă pe noi să facem primul pas, să ne manifestăm dorinţa de a-L cunoaşte şi de a-L urma de bunăvoie şi cu toată inima. Negrăită este smerenia şi milostivirea lui Dumnezeu, iar cuvintele ce purced din gura Lui îl încurajează pe om să-L „pună la încercare” pe Ziditorul său şi astfel să-L cunoască precum este. Insă, pe cei ce nu L-au încercat pe Dumnezeu, care nu au făcut experimentul lor cu Dumnezeu, Domnul „i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine“, după cum spune Sfântul Pavel în Epistola sa către Romani.
Pentru om, cea mai mare nefericire este să rămână necercat la cuget şi la inimă, adică să nu fi „gustat” vreodată apropierea lui Dumnezeu, nici să se fi învrednicit de cunoaşterea Lui. Cea mai mare nenorocire în această viaţă este să ne lăsăm înşelaţi cu privire la Dumnezeu şi să nu ajungem să „gustăm” sau să simţim Adevărul Lui. Cuvântul grecesc δοκιμος, derivat de la verbul δοκιμαζω, folosit de Sfântul Pavel în Epistola către Romani (1,28), înseamnă: „cel ce a gustat şi a dobândit cunoştinţă”.
Tocmai această cunoaştere empirică nemijlocită a adevăratului Dumnezeu este teologia mistică a Bisericii noastre. Este cunoaştere mistică nu pentru că ar fi în vreun fel „ascunsă”, ci pentru ca nu este exterioară omului, ci este trăită de către „omul Cel tainic” al inimii ca dar al Duhului Sfânt. O astfel de cunoaştere a lui Dumnezeu nu se poate dobândi prin simţuri, căci Dumnezeu nu poate fi văzut cu ochii trupeşti, nici Cunoscut de către mintea omenească.
Omul nu trebuie decât sa vrea să facă acest experiment: dacă primeşte cuvântul lui Hristos şi-l împlineşte în viaţa sa, va putea verifica apoi lăuntric adevărul acestui cuvânt şi-l va îmbrăţişa cu toată inima, statornicindu-l drept legea fiinţei sale. Atunci i se vor deschide ochii duhovniceşti, iar inima i se va trezi la credinţa care devine astfel „încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”.
Precum trupul este înzestrat cu simţul pipăitului, al auzului şi al văzului, tot aşa şi sufletul omului, inima lui isi are simţurile sale. Când omul îmbrăţişează pocăinţa şi trăieşte potrivit cuvântului lui Hristos, simţurile lui duhovniceşti prind viaţă şi el începe să-L vadă pe Dumnezeu, să-L cunoască, să-I audă glasul şi să-I simtă prezenţa în chip negrăit. Pe Dumnezeu nu-L putem cuprinde cu mintea, nici percepe prin simţuri, dar Îl putem simţi şi trăi în inima noastră. Inima omului este sălaşul mult dorit al Domnului, iar când Acesta vine să locuiască într-însa, omul simte că se află în întregime în Duhul lui Dumnezeu; începe să preţuiască limba lui Dumnezeu, învaţă să vorbească cu El si să-I asculte cuvântul. Cu adevărat, neasemuite sunt căile prin care ne împărtăşim de Dumnezeu!
Filip îl cheamă pe Natanael „să vină şi să vadă”, sau cum citim în Vechiul Testament, „să guste şi să vadă“. Am putea spune, de asemenea, „să guste şi să cunoască”. Dar oare ce să cunoască? Să cunoască că Hristos este Domnul, că Domnul este dulce şi bun şi că nu există altul asemenea Lui. Domnul Se apropie de fiecare om în chip diferit, ca sa trezească în el dorinţa de a se dărui cu toată inima milostivului Dumnezeu. Acesti oameni isi dau seama ca „au gasit credinta cea adevarata, nedespartitei Treimi inchinandu-se”. Isi dau seama ca intr-adevar credinta ortodoxa e cel mai mare dar cu putinta facut vietilor noastre, dar si ceva ce nu poate fi considerat niciodata dat o data pentru totdeauna.
Intr-adevar, Ortodoxia e lumina vietilor noastre, e o credinta atotcuprinzatoare, integrala, transformatoare si slavita. Desigur, credinta noastra e un dar „dat o data pentru totdeauna sfintilor” (Iuda 1:3) si pastrata vie prin generatii de apostoli, a marturisitori, martiri si sfinti jertfelnici. Ea ni s-a dat acum, astazi, atat ca dar, cat si ca provocare. Asta nu inseamna ca e un lucru pentru care trebuie sa fim triumfalisti, ci unul de care trebuie sa ne bucuram.
Bucuria l-a facut pe Filip, ca si pe acesti oameni, sa spuna cunoscutilor lor: „Vino si vezi.” Dupa ce Filip ii raspunde lui Natanael cu o invitatie in loc de o apologie, se intampla un lucru uimitor: restul il face Iisus. Il vede venind pe Natanael cinicul si spune: „Iata un israelit in care nu e viclesug!” Natanael intreaba: „De unde ma cunosti?” Iisus spune: „Inainte sa te cheme Filip, te-am vazut cand erai sub smochin.” La aceasta, Natanael spune: „Rabi, Tu esti Fiul lui Dumnezeu, Tu esti Imparatul lui Israel!” (In 1:46-49). Iisus vazuse un lucru pe care Natanael isi da seama ca numai Dumnezeu il putea vedea. Traditia spune ca Natanael avea un loc tainic unde mergea sa se roage singur, un loc pe care nimeni nu-l cunostea, sub un smochin. In acea zi el se rugase din tot sufletul ca Domnul sa-si implineasca fagaduinta facuta lui Israel si ca el insusi sa traiasca sa-L vada pe Mesia.
La fel stau lucrurile si cu noi. Atunci când împartasim credinta noastra ortodoxa, nu suntem in stare sa oferim argumente rationale, aparari si justificari. Adeseori tot ce trebuie sa facem e sa spunem: „Vino si vezi!” Restul il face Dumnezeu. El cunoaste fiecare om si adancul inimii fiecaruia. Numai Dumnezeu poate intoarce o inima si, vorbind fiecarei inimi, El singur face sa se topeasca cinismul insetatilor Natanaeli ai acestei lumi. Dar si noi trebuie sa ne facem partea care ne revine. “Misiunea” lui Filip n-a fost una peste mari si tari, ci la un vecin. Natanael era bine cunoscut lui Filip.
Clericii convertiti si parohiile lor pe care Hristos i-a chemat la Ortodoxie, la noi, în occident, america și peste tot în lume, sunt foarte potriviti pentru lucrarea misionara locala, in curtile lor, la ei acasa, printre rudele, prietenii, vecinii si colegii lor de munca, la toti Natanaelii din vietile lor.
Comunitatile lor dezvolta o cultura a misiunii. Cineva aduce un prieten sau un vecin care cu timpul devine el insusi un crestin ortodox angajat. Altii incep sa faca la fel. Devine molipsitor. In aducerea la biserica de oameni din afara se dezvolta o atmosfera placuta si o cultura a intampinarii intr-un mod neformal si cald. Aceasta lucrare nu se face prin comitete si comisii, ci de catre fiecare credincios deschis lucrarii Duhului prin el (FA 8,29). In acest fel El lucreaza prin intregul trup al Bisericii. Cel ce seamana cu darnicie, cu darnicie va si secera (2 Co 9, 6). Ortodoxia e atat de bogata, e atat de mult de secerat, sunt atat de multi Natanaeli. Dar cum vor crede acestia daca noi ortodocsii nu le vom spune „Vino si vezi!”? Nu putem socoti credinta noastra data definitiv. Cu siguranta nu asa o privesc cei ce descopera Ortodoxia si se convertesc astazi. Ca suntem ortodocsi „prin nastere” sau „convertiti”, cu totii suntem chemati sa ne convertim incontinuu, sa redescoperim incontinuu Ortodoxia si sa suferim incontinuu o schimbare a inimii inaintea lui Dumnezeu. Credinta noastra ortodoxa trebuie sa fie vie, ceea ce inseamna mereu noua, mereu proaspata, mereu crescand in inimile si in vietile noastre. De aici vine bucuria care, ca la Filip, trebuie sa ne faca sa spunem celor pe care Dumnezeu i-a adus in vietile noastre: „Vino si vezi!”
Filip Il roaga pe Mântuitorul (In 14, 8): „Filip I-a zis: Doamne, arata noua pe Tatal si ne este de ajuns!”
Adica, dupa atata vreme de propovaduire, dupa ce vede minuni, aude despre Tatal pe Domnul Iisus vorbind, Filip vine si spune: Arata-ni-L pe Tatal! Daca Il vedem pe Tatal nu ne mai trebuie niciun argument, nicio alta dovada, ne este destul! Si Mantuitorul oarecum intristat: „Iisus i-a zis: De atata vreme sunt cu voi si nu M-ai cunoscut, Filipe?” – („Nu M-ai cunoscut” zice); „Cel ce M-a vazut pe Mine L-a vazut pe Tatal. Cum zici tu: Arata-ni-L pe Tatal! Nu crezi tu ca Eu sunt intru Tatal si Tatal este intru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatal, Care ramane intru Mine, face lucrarile Lui. Credeti Mie ca Eu sunt intru Tatal si Tatal intru Mine. Iar de nu, credeti-Ma pentru lucrarile acestea.”
Odată cu întruparea Mântuitorului, neamul omenesc este restaurat deplin în demnitatea sa de chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Și am fost martori, un răstimp relativ îndelung, ai unei răspândiri a creştinismului în lume, ai unui [a]flux de har, care a îmblânzit neamuri sălbatice, de neînchipuit. Să ne gândim, de pildă, la strămoşii popoarelor nordice, la cumplitul neam al vikingilor, la cruzimea recunoscută a acestora şi la idolatriile sângeroase care țineau loc de religie. Puterea Bisericii a fost într-atât de mare, încât a transformat şi astfel de neamuri, aducându-le sub umbra Crucii şi a harului.
Dar, urmare a îndepărtării omului de Dumnezeu, valul creştinismului a intrat în reflux. Popoarele îmblânzite odinioară de Cruce au început să uite, iar apoi să se dezică tot mai vehement de ea. Aceasta este secularizarea, de fapt o scoatere a lui Dumnezeu şi a poruncilor Sale din viața omului, din viața societății, care, treptat, începe să funcționeze după alte principii, după alte idealuri. Dar care idealuri? În lipsa lui Dumnezeu, aceste idealuri sunt, de fapt, idoli. Sunt „valori” seculare, cum ar fi dominarea altora, avuția, plăcerea, iar apoi căderea în cele împotriva firii.
Nu există altă cale, pentru cine se îndepărtează de la harul lui Dumnezeu! Nu poți să fii şi cu Mamona, şi cu Dumnezeu! Această ordine socială pe care o vedem în lumea occidentală şi pe care de multe ori o invidiem, gândindu-ne la dezordinea şi neorânduiala din țară, este doar o aparență, iar acest lucru este tot mai evident. Căci nu am ajuns noi să trăim în vremuri în care rațiunea şi bunul simț sunt sfidate în modul cel mai strident? Nu este vizibil că, din ce în ce mai mult, se trăieşte şi se conduce după legi şi reguli care desfințează natura umană şi care destabilizează profund înseşi fundațiile pe care orice societate umană stă? Cum altfel să înțelegi legile care desființează familia, care desființează diferența dintre femeie şi bărbat? Cum altfel să înțelegi amestecarea haotică şi hazardată a neamurilor prin deschiderea fără discernământ a granițelor?
Acestea le vedem cu ochii noştri, le trăim şi le mărturisim cu durere şi dragoste şi cu gândul la mântuirea tuturor. Odată ce renunțăm la adevărul dumnezeiesc şi ne luăm după minciună, căderea este inevitabilă, nu doar în cele nelegiuite, ci şi în cele împotriva naturii noastre.
Poate ca nici asta nu este intamplator, atunci cand vorbim despre Ortodoxie, Parintii Bisericii spun ca a triumfat Ortodoxia atunci când icoanele au fost lamurite, in anul 787, si nu vreau sa va repet istoria despre cinstirea sfintelor icoane, pe care toți o cunoașteți și o simțiți, ci vreau sa vedem ca icoana nu inseamna altceva decat „chip”. Sinonim cu icoana e chip.
Cuvantul „chip” e sinonim cu cuvantul „icoana”. Haideti sa vedem foarte limpede cum se arata in icoana practic invatatura aceasta despre care am vorbit la inceput, aflarea lui Hristos. Icoana nu este o opera de arta care se ofera contemplarii si desfatarii estetice, ci un obiect de cult care se ofera contemplarii si cinstirii duhovnicesti. Cinstirea aceasta nu se acorda icoanei de lemn, ci prototipului ei, altfel spus persoanei reprezentate in ea. Rostul ei este acela de a-i pune pe credinciosi in legatura cu aceasta persoana, pentru ca ei s-o cinsteasca in sfintenia sa, sa se uneasca cu ea, sa se faca partasi ai harului dumnezeiesc de care e plina si pe care-l impartaseste inchinatorilor. Rostul ei este asadar sa le faca acestora cunoscute prin imagini, potrivit Traditiei, adevarurile credintei crestine si totodata sa le inlesneasca aceasta comuniune si partasie, transfigurand felul lor de a vedea si de a fi. Icoana are asadar un rost pedagogic, care nu este teoretic si abstract, ci practic si operant, prin care il modeleaza duhovniceste pe om in intregime, ajutandu-l nu numai sa se desprinda de aceasta lume carnala si sa se familiarizeze cu lumea duhovniceasca, ci si sa ajunga launtric la asemanarea cu persoanele infatisate de ea ca sfinte si pline de virtuti prin forma, expresia si tinuta lor.
Acest rost pedagogic duhovnicesc face ca icoana sa nu fie si sa nu poata fi o lume inchisa, ferecata in sine, existand in sine si pentru sine, lasandu-l pe privitor in afara ei; dimpotriva, ea este o lume care-si revarsa lumina către el, care-l pofteste in ea si-l face sa se impartaseasca de realitatea duhovniceasca pe care i-o descopera, icoana este si ea conceputa in chip de fereastra, dupa cum o arata limpede rama, sculptata sau pictata, care-i defineste conturul, dar ca fereastra deschisa catre privitor. Datorita perspectivei inverse, si acesta este un alt motiv al folosirii sale , realitatea infatisata in icoana se apropie de privitor si ii devine prezenta. Lumea infatisata in icoana este fara indoiala surprinzatoare, la o prima privire, pentru ochiul profan. Dar icoana are tocmai rostul de a-l ajuta să-și depaseasca marginirea de acum si de a-l conduce, incet-incet, la vederea celor inca nevazute.
Cand vorbim despre icoana, in primul rand vorbim despre Hristos, Care binevoieste sa Se faca chip, sau icoana a Tatalui. Vedeti Filipeni cap. 2, incepand cu versetul 6, Sf. Pavel lamureste problema aceasta a lui Hristos Care, chipul lui Dumnezeu fiind, a binevoit sa ia trupul acesta omenesc. Deci Dumnezeu e nevazut – clar, nimeni nu Il poate vedea pe Dumnezeu, „pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata” – zice Evanghelia. Evreii aveau dorinta aceasta totusi de a-si imagina ceva, de aceea apare vitelul de aur, de aceea incearca sa si-L imagineze pe Dumnezeu si nu-L vad nicicum. Si primesc porunca de la Dumnezeu: „Ceea ce n-ai vazut sa nu faci!” Desi Dumnezeu le da porunca „sa nu faceti chip cioplit”, pe de alta parte le spune „sa faceti niste ingeri pe capacul chivotului” – astea nu erau chipuri cioplite? Dar nu zice ca ala este Dumezeu, nici vorba! Dar, dupa ce Hristos ia chip, adica ia trupul acesta omenesc si incepe sa Se arate oamenilor, noi aceasta zugravim, nu pe Dumnezeu Cel nevazut. Si aici practic Hristos vrea sa ne lamureasca: Atunci cand L-ai primit pe Hristos, cand L-ai aflat pe Mesia intelegi toata Sfanta Treime, intelegi ca Tatal este in Hristos si cand te uiti la Hristos nu Il vezi doar pe Hristos izolat, singur, ci Il vezi pe Tatal impreuna cu Duhul Sfant, vezi toata Sfanta Treime. Aici intelegi care este cinstirea cu adevarat a lui Dumnezeu. Stiu ca este foarte greu lucrul acesta, si aceasta a fost o problema pe care Parintii Bisericii au lamurit-o in ani de zile.
Trebuie să aveți icoane și în casele voastre, să aprindeți candela la icoana Maicii Domnului, să tămâiați, să vă rugați cu metanierul, spunând: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, apoi să mergeți la locurile de închinare, acolo unde există icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului nostru, și a multor alti sfinți ca să primiți harul de la ei. Acesta este, frații mei, etosul ortodox și mă rog ca să-l trăiți, să vă desfătați de el din toată inima voastră și să-l încredințați ca avere sfântă copiilor voștri. Făcând aceasta, vă vor fi recunoscători pentru această educație pe care le-ați dat-o. Vă va fi recunoscătoare și patria noastră pentru copiii pe care îi veți dărui, plămădiți cu tradiția ortodoxă.
Hristos trebuie sa Se faca icoana in noi! Cum se face asta? Pai cand Hristos intra nu mai trebuie nimeni sa te impinga de la spate. Cand omul primeste pe Hristos trebuie sa se vada o diferenta intre omul cu Hristos si omul fara Hristos. Si in imbracaminte, si in purtare, si in vorbire, in toate. Daca nu se vede o diferenta inseamna ca nu e Hristos acolo! Zicea Sf. Simeon Noul Teolog: Nu va amagiti! Nu toti cei care s-au botezat Il poarta pe Duhul Sfant! Pentru ca nu se poate sa Il ai pe Duhul Sfant in mod inconstient: Eu Il am pe Duhul Sfant, dar nu se intampla nimic cu mine, nu transforma nimic in viata mea, nu imi da nicio putere! Daca nu se schimba nimic in viata ta inseamna ca nu Il ai pe Duhul Sfant! Asta e foarte clar si foarte important lucrul acesta. Cand privim la Hristos care Se face chip al nostru trebuie sa Il privim ca si Cel Care Se smereste pana la ultimul grad, sau la cel mai inalt grad al smereniei daca vreti. El este model al nostru in care sa ne smerim!
Astazi Biserica Ortodoxa ne descopera intreaga taina a omului. Ce este omul, cine este omul? Ce sunt eu, ce esti tu, ce este fiecare dintre noi? Si raspunde Sfanta Biserica: Omul este maretie dumnezeiasca pe pamant. De obicei, oamenii considera ca maretia imparateasca este mai presus decat toate de pe pamant. Nu! Maretia dumnezeiasca este mai presus decat orice maretie omeneasca pe acest pamant. Astazi, biserica, proslavind aceasta maretie dumnezeiasca a omului, de fapt ce proslaveste? Proslaveste icoana vie a lui Dumnezeu in aceasta lume, il proslaveste pe om. Caci sufletul omului este de la Dumnezeu, sufletul este chipul lui Dumnezeu in om, icoana lui Dumnezeu in om, iar trupul, rama dimprejurul acestei sfinte icoane. Acesta este omul. Pe acest om il cinsteste si il proslaveste Biserica. Acesta esti tu. Omul este icoana vie a lui Dumnezeu in aceasta lume, aceasta este Vestea cea Buna a acestei mari si sfinte Duminici.
Atunci cand Dumnezeu S-a pogorat in aceasta lume, Domnul Hristos, El a devenit vizibil pentru noi, oamenii. Dumnezeu S-a facut vazut. Si privindu-L, noi, de fapt, Il privim pe Dumnezeul cel Viu. El este Chipul viu al lui Dumnezeu in lume, Icoana lui Dumnezeu in lume (Col. 1,15). Si aparand aceasta Icoana vie a lui Dumnezeu in aceasta lume, Biserica Ortodoxa a reusit sa-l apere pe om, a reusit sa-l apere pe Hristos ca om. Hristos, Dumnezeu fiind, a devenit om, ca sa ne transmita noua, oamenilor, Icoana lui Dumnezeu, Icoana vie a lui Dumnezeu pe care noi am acoperit-o cu tina pacatelor si a patimilor, am slutit-o, am zgariat-o prin toata viata noastra intinata. Domnul a coborat in aceasta lume, a devenit om, asa cum se spune in minunatele cantari si rugaciuni, ca sa innoiasca Chipul Sau in om, sa innoiasca Icoana Sa in om, care a fost pangarita de patimi, pangarita de viciile noastre, stricata de pacatele noastre, incat omul a devenit slutire a Icoanei lui Dumnezeu. Si El, pogorandu-Se in aceasta lume ca o curata, preacurata Icoana a lui Dumnezeu, ca Dumnezeu, a aratat ce este omul, ce este omul desavarsit, cum trebuie sa fie omul in aceasta lume.
Caci ce inseamna sa fii Icoana lui Dumnezeu, sa fii Chipul lui Dumnezeu? Aceasta inseamna că noi avem minte, iar mintea este chipul voii lui Dumnezeu in noi; avem simtire, avem inima și aceasta este chipul lui Dumnezeu in noi; vietuim in aceasta lume și aceasta este chipul vietuirii dumnezeiesti; suntem ca icoane nemuritoare ale lui Dumnezeu și acesta este chipul nemuririi dumnezeiesti. Si Dumnezeu ne-a creat asemenea chipului Sau, ca sa vietuim in aceasta lume întru El, ca mintea noastra totdeauna sa cugete: Ia aminte de unde esti, tu esti de la Dumnezeu, sa ai ganduri curate, ganduri dumnezeiesti. Atunci voia noastra este sanatoasa si desavarsita, cand se intoarce catre voia lui Dumnezeu, catre originea sa. Simtirea noastra este curata, sanatoasa, este dumnezeiasca, daca se calauzeste dupa simtirea dumnezeiasca.
In aceasta lume, noi purtam, de fapt, o lupta neincetata, o lupta pentru Icoana lui Dumnezeu care se afla in sufletul nostru. Cine o fura de la noi? Toti iconoclastii, toti potrivnicii icoanelor, iar primul iconoclast este pacatul. Pacatul nu Il suporta pe Dumnezeu, nu Il vrea pe Dumnezeu nici in om, nici in lumea dimprejurul sau. Iar in pacat iconoclastul principal este satana, impreuna cu ingerii sai, diavolii cei intunecati. Ei sunt aceia care ne fura sufletele noastre, care arunca pacate in sufletele noastre si acopera Chipul lui Dumnezeu care este in noi. Cu catranul cel negru al pacatelor spoiesc Chipul lui Dumnezeu din sufletele noastre. Si omul, daca traieste in pacate fara sa se pocaiasca, daca nu se lupta impotriva pacatelor sale, daca ramane in ele, daca nu le spovedeste, ce ramane din sufletul sau? Chipul lui Dumnezeu ramane cu totul manjit de vicii care raspandesc duhoare, de patimi si de moarte, infricosatoare imagine, cumplita rusine! In aceasta lume, noi suntem, iubiți credincioși, la lupta, mereu in lupta. Niciodata nu inceteaza aceasta lupta. Nu exista impacare intre om si diavol, nu exista impacare intre om si pacat. Diavolul alearga in jurul fiecaruia dintre noi cautand ca sa o schimonoseasca, sa intineze, sa distruga, sa nimiceasca Icoana lui Dumnezeu, Care este intru noi, ca sa-l poata purta pe om dupa voia lui cea demonica si nebuna si sa-l infunde in iad. De aceea in Evanghelie auzim de atatea ori din gura Mantuitorului: Privegheati, privegheati asupra sufletelor voastre! (Mt.24,42; 26,41).
Sufletul este maretia dumnezeiasca intru tine, marirea dumnezeiasca. Aceasta este cea mai de seama valoare pe care o aveti; cea mai de seama valoare dupa Dumnezeu, in toate lumile, este sufletul omului. Ia aminte ce faci cu sufletul tau! El este nemuritor si vesnic. Unde va merge sufletul tau depinde de tine: va merge, oare, in vesnica Imparatie a Cerurilor sau in intunericul vesnic, in iad – depinde de libera ta voie. Ia aminte cum traiesti! Stii cine esti: maretia dumnezeiasca in aceasta lume. Iti cunosti vrednicia, traieste potrivit cu ea. Iar pe aceasta intotdeauna o pazeste numai Domnul Hristos, Sfanta Sa Biserica si toate sfintele puteri pe care El i le-a daruit. Iata, Domnul i-a daruit Bisericii toate mijloacele si puterile, pentru ca sa pastram intru noi aceasta maretie dumnezeiasca si sa o sporim pana la cea mai inalta masura. Ne-a daruit Sfintele Taine si sfintele virtuti.
Adam și Eva au fost, într-adevăr, înveșmântaţi în nemurirea lui Dumnezeu înainte de cădere. Manifestarea acestei nemuriri era lumina cea strălucitoare a slavei lui Dumnezeu. Păcatul a fost cel care le-a adus pieirea şi moartea.
Vestea cea bună este că, prin Hristos, putem încă o dată să ne înveșmântăm în slava lui Dumnezeu, de-a pururi. De la căderea din grădina Raiului şi până la prima venire a lui Iisus Hristos, acest lucru nu a fost posibil – dar acum, cu Hristos, este posibil. Iisus este calea spre har.
Creştinismul primar era numit „Calea” deoarece ucenicii Săi Îl vedeau pe Iisus drept singura cale către harul şi mila lui Dumnezeu. Mesajul Evangheliei este mesajul restaurării omenirii sau a naturii umane înaintea lui Dumnezeu. Sfântul Efrem Sirul scrie: „Dumnezeu l-a făcut pe Adam cu sfintele Sale mâini, după chipul şi asemănarea Sa, iar când îngerii au văzut înfăţişarea plină de slavă a lui Adam au fost adânc cutremuraţi de frumuseţea acesteia. Căci au văzut înfăţişarea chipului său arzând cu strălucire plină de slavă asemenea soarelui, iar lumina din ochii lui era ca lumina soarelui, iar înfăţişarea trupului său, ca scânteierea cristalului.”
Dumnezeu a spus: „Cel ce biruieşte va fi astfel îmbrăcat în veşminte albe şi nu voi şterge deloc numele lui din cartea vieţii” (Ap. 3, 5). Aici Dumnezeu demonstrează cât de valoroşi suntem pentru El, dându-ne acest veşmânt de slavă, mai presus de orice alt strai pe care ni l-am putea face prin propriile noastre eforturi rudimentare. Ne amintim cum chipul lui Moise strălucea asemenea soarelui atunci când a coborât de pe Muntele Sinai cu cele zece porunci în mâini sau ori de câte ori se afla în prezenţa lui Dumnezeu. Chipul lui Moise stralucea atât de puternic, încât a fost nevoit să şi-l acopere cu un văl pentru oamenii care priveau către el.
Oare nu ne-a chemat Iisus să devenim „fii ai Luminii” (In 12, 36)? Vestea cea bună a Evangheliei este că Iisus Se oferă să ne îmbrace din nou cu acest veşmânt al slavei şi al măreţiei. Aceasta este valoarea pe care Dumnezeu i-o dă omenirii. Aceasta este valoarea pe care El ţi-o dă ție. Aceasta este ceea ce Adam şi Eva au pierdut după cădere prin îndoiala lor, prin dorinţa păcătoasă şi prin nesupunerea faţă de porunca lui Dumnezeu.
Sfântul Efrem Sirul, într-unul dintre imnurile sale, cântă despre mântuirea noastră şi despre lucrarea lui Dumnezeu în noi: „Toate aceste prefaceri le-a făcut Cel Milostiv, dezbrăcându-Se de slavă şi îmbrăcând trup; căci El a născocit o cale să-l îmbrace pe Adam în slava pe care Adam o dezbrăcase. Hristos a fost înfăşurat în scutece, în frunzele lui Adam, S-a îmbrăcat cu haine în locul pielii lui Adam; S-a botezat pentru păcatul lui Adam, a fost uns cu miruri pentru moartea lui Adam, a înviat şi S-a înălţat şi l-a înălţat şi pe Adam în slava Sa. Binecuvântat Cel Ce S-a pogorât, S-a îmbrăcat în Adam şi S-a înălţat!”
În Duminica Triumfului Ortodoxiei, Sfânta Biserică prăznuieşte întărirea şi întemeinicirea credinţei ortodoxe, biruinţa asupra numeroşilor eretici osândiţi de cele şapte Sinoade Ecumenice. Ştiţi că încă din vremurile apostolice au apărut o mulţime de dascăli mincinoşi, al căror număr a tot crescut o dată cu scurgerea veacurilor. S-au ridicat eretici care au strâmbat sfânta credinţă ortodoxă, învăţând mincinos despre Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos – şi mulţi au urmat păgânătăţii lor, mulţi au pierit cu moarte veşnică. Toate acestea au fost prezise de către sfinţii apostoli. Iată ce spune Sf. Apostol Petru în cea de-a doua Epistolă sobornicească a sa: Dar au fost în popor şi proroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Ce i-a răscumpărat, îşi vor aduce sieşi grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite, şi din pricina lor calea adevărului va fi hulită (2 Pt. 2,1-2). Şi Sf. Ap Pavel îi prevenea pe creştinii din Efes: Ştiu că după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma, şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei (FA20:29-30).
Încă de atunci, din vremurile apostolice, au început despărţirile de Biserica lui Hristos, iar Domnul nostru Iisus Hristos a spus cu gura Sa că Biserica trebuie să fie una: Şi va fi o turmă şi un păstor (In.10:14-16). Şi în rugăciunea Sa arhierească El a strigat către Tatăl Său: Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine, şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una (In. 17, 10-21).
Domnul a învăţat că Biserica trebuie să fie una, El fiindu-i Cap şi Păstor – iar toţi dascălii mincinoşi şi ereticii cu putinţă au năzuit întotdeauna, ca nişte lupi răpitori, să se deosebească de Hristos şi să răpească o parte a turmei lui, însetând de stăpânire şi de cinstirea din partea lumii. Ei sfâşie Biserica lui Hristos. În anul 1054, din pricina pretenţiilor papilor romani la stăpânire absolută în Biserică, pe care voiau s-o cârmuiască singuri, Biserica Apuseană, catolică adică, s-a despărţit de Biserica Răsăritului, ai cărei fii suntem noi.
Sfinţii apostoli nu au practicat niciodată stăpânirea absolută a unui singur om în Biserică: Biserica era cârmuită soborniceşte şi nimeni nu-şi dădea numele de locţiitor al lui Hristos pe pământ. Ortodocşii au făcut totul pentru a preîntâmpina ruptura, dar Domnul a îngăduit-o.
În cel de-al XIV-lea veac a apărut un nou făcător de schismă, Luther, care a supus unei obraznice şi samavolnice critici întreaga învăţătură a Bisericii şi a refăcut-o cu desăvârşire după cum i s-a părut lui că este nevoie – şi a apărut o nouă erezie, care a rupt cu desăvârşire succesiunea apostolică: erezia luterană sau protestantă. După aceea a început o necurmată împărţire a protestantismului într-o mulţime de secte şi de curente, căci Luther a dat tuturor adepţilor săi dreptul deplin de a explica Evanghelia după bunul plac. O asemenea explicare fără călăuzirea păstorilor de Dumnezeu rânduiţi ai Bisericii n-avea cum să nu fie strâmbă. Fiecare înţelegea Biblia precum voia, precum îi dictau lipsa de educaţie şi neputinţa minţii. Şi acum protestantismul cuprinde un număr uriaş de secte.
Din păcate, şi în Biserica noastră a pătruns înrâurirea acestor erezii şi secte protestante. S-au găsit în poporul nostru nu puţini oameni care au părăsit credinţa strămoşească şi au urmat sectarilor protestanţi. Aşa au apărut la noi ştundismul, baptismul şi multe alte secte. În secte intră oameni neştiutori, neîntăriţi în adevăr, şi îşi clădesc învăţătura fiind pătrunşi de patima cea mai grea, de cel mai greu păcat: de păcatul satanic al trufiei. Ei îndrăznesc cu obrăznicie să critice rânduielile Sinoadelor Ecumenice, poruncile sfinţilor apostoli, învăţătura Bisericii Ortodoxe. Ei supun unei nimicitoare critici, cu prostie şi ignoranţă, întreaga Biblie, tot Noul Testament, alegând din Sfânta Scriptură doar locurile care le gâdilă iubirea de sine şi trufia şi respingând tot ce le contrazice părerile preconcepute.
Trufia şi adânca neştiinţă stau la temelia sectelor. Toţi trebuie să-şi amintească bine lucrul acesta. Fenomenul sectar a îmbrăcat la noi forme absurde, revoltătoare prin prostia lor şi prin obraznica lor tăgăduire a întregii învăţături creştine; despre unele dintre ele ţi-e şi ruşine să vorbeşti. Nu puţini sunt sectanţii care tăgăduiesc Dumnezeirea lui Iisus Hristos. Spre ruşinea poporului nostru, s-au găsit în el oameni care, uitând tot trecutul lui, toţi stâlpii seculari ai vieţii lui, uitându-şi credinţa ortodoxă, au început să mărturisească credinţa evreiască – fiindcă sunt un şir întreg de secte iudaizante care păzesc întreaga lege a lui Moise, cinstesc toate praznicele iudaice, se supun pe sine şi îşi supun copiii tăierii împrejur şi devin din ruşi evrei. Iată până la câtă nerozie ajung unii sectanţi.
Sfântul Apostol Petru spunea în cea de-a doua Epistolă sobornicească a sa că cei neştiutori şi neîntăriţi răstălmăcesc scrierile lui Pavel, ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor (2 Pt.3, 16). Iată şi cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Cum vor propovădui, de nu vor fi trimişi? (Rom. 10, 15). Slujitorii Bisericii, arhierei şi preoţi, au fost trimişi la propovăduire: pe preoţi îi trimit arhiereii, arhiereii au primit această autoritate de la apostoli, iar apostolilor le-a poruncit să pască turma Sa însuşi Domnul: Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel Ce M-a trimis pe Mine (Lc. 10, 16).
Cuvintele acestea îi privesc nemijlocit şi pe sectanţi, care nu ascultă de slujitorii Bisericii şi astfel se leapădă de însuşi Domnul Iisus Hristos şi de Tatăl Ceresc, Care L-a trimis. Lepădându-se de Adevărul Dumnezeiesc, sectanţii au călcat poruncile lui Dumnezeu şi au lepădat Tainele Bisericii, însuşindu-şi dreptul de a propovădui. Cum vor propovădui însă, dacă n-au fost trimişi? Nu e păcat mai greu decât schismele şi sfâşierile din Biserica lui Hristos.
Aşa spuneau toţi marii ierarhi. Iată cuvintele Sfinţitului Mucenic Ciprian: „Păcatul celor care nu păstrează unirea şi strânsa legătură cu Biserica nu se spală nici măcar cu sângele lor, chiar dacă aceştia s-ar da pe sine la moarte pentru mărturisirea numelui lui Hristos: vina cea de neşters şi grea a despărţirii de Biserică nu se curăţă nici măcar prin sânge”. Iar alt Sfinţit Mucenic ,Ignatie Teoforul, a zis aşa: „Nu vă amăgiţi, fraţilor: cine urmează făcătorilor de schisme, acela nu va moşteni împărăţia lui Dumnezeu”. Vedeţi cât de cumplit este păcatul schismei şi al alcătuirii de secte, cât de cumplit este a te abate de la Biserica lui Hristos şi a merge după sectanţi. Sfinţii apostoli ne-au prevenit de numeroase ori în această privinţă. În Epistola către romani, Sfântul Apo. Pavel spune: Vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei (Rom. 16, 17). Domnul Iisus a zis: Feriţi-vă de prorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori (Mt. 7, 15).
Să ştiţi, popor al lui Dumnezeu, că sectanţii sunt făţarnici, că vin punându-şi masca iubirii şi smereniei. Ei sunt din cale-afară de şireţi: linguşesc subţire auzul, fac pe sfinţii, robesc oamenii printr-o amăgitoare dragoste şi atenţie, îi atrag în cursele lor – şi dacă ajungeţi în aceste curse veţi pieri. Sfântul Apostol Pavel cheamă în Epistolele către tesaloniceni şi galateni: Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (2 Tes 2, 15); chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! (Gal.1, 8).
Pe toţi cei aflaţi în secte, care smintesc oamenii cu învăţăturile lor mincinoase, apostolul Pavel îi dă anatemei şi urmând cuvintelor lui, Sfânta Biserică anatematizează în Duminica Triumfului Ortodoxiei pe toţi ereticii, pe toţi cei ce nu recunosc Sinoadele Ecumenice şi Sfânta Tradiţie. Să vă aduceţi aminte şi să ştiţi că dacă cineva vă sminteşte şi vă atrage într-o sectă, veţi fi supuşi anatemei, veşnicului blestem. Ce poate fi mai groaznic decât aceasta? Nu ştiu. Pot numai să vă rog, cum îi ruga pe credincioşi şi Sfântul Apostol Pavel, să vă păziţi de aceşti răpitori, să vă păziţi de cei ce fac schisme, să nu vă duceţi niciodată la adunările lor, căci altfel va pătrunde în voi otrava lor. Ca de foc temeţi-vă de legăturile cu ereticii, cu sectanţii. Ţineţi-vă de credinţa pe care ne-o învaţă Sfânta Biserică, de credinţa evanghelică, de credinţa lui Hristos, de credinţa apostolească, şi vă va mântui Domnul Iisus Hristos!
Biserica ortodoxa nu s-a dedat la nici un fel de schimbare a adevarului revelat si cuprins in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie. Noi avem pana azi crestinismul asa cum l-au avut Sfintii Parinti din sec. II-V. Toti teologii catolici, anglicani, protestanti recunosc aceasta, unii facand se intelege, chiar din aceasta o vina a Bisericii noastre, declarand-o falsificata, pietrificata in idei si forme haine, ca una care n-a dezvoltat adevarul crestin dupa cerintele fiecarui om. Prin urmare Biserica Ortodoxa n-a stirbit adevarul coborat de sus, n-a diluat vinul ceresc cu apa sfatoseniilor omenesti, n-a purces la zadarnicirea supremei actiuni a lui Dumnezeu, de-a readuce lumea la adevar. Singura Biserica “dreptei credinte”, a “dreptului adevar”, vorbeste numai de adevarul lui Hristos, numai de adevarul revelat, pentru ca numai ea il are, numai ea a ramas pe langa el, respingand ispitele lumesti si primind mucenicia veacurilor. Ortodoxia sta singura pe langa scaunul lui Hristos, pana la plinirea vremii, cand adevarul ei va trebui sa castige toata omenirea ce e dornica sa faca mai intai pana la capat experienta “creatiilor” sale. Ortodoxia reprezinta adevarul nefalsificat poate fi dovedit din scrutarea comparativa a ei cu oricare alta ramura crestina
Ortodoxia este identică în credinţa şi cultul ei cu conţinutul de credinţă şi de cult al creştinismului originar. Dar faptul paradoxal şi absolut autentic este că, fiind în esenţă prelungirea credinţei, cultului şi spiritualităţii Bisericii nedivizate de la început, Ortodoxia răspunde totuşi perfect necesităţilor spirituale de azi ale popoarelor care au păstrat-o. Ea nu s-a modificat esenţial după perioadele istorice prin care a trecut omenirea în cele două mii de ani. Ea nu a făcut din elementul trecător al uneia sau alteia din perioadele istorice elemente esenţiale ale fiinţei ei ca să-i fie greu acum să le elimine.
Ea nu s-a medievalizat ca romano-catolicismul, nu e produsul protestului renascentist ca protestantismul, şi nu caută nici acum o modificare esenţială pentru a se adapta timpului nostru prin secularizare. Ea a rămas la valorile esenţiale şi permanent umane ale evlaviei, la preocupările simple, adânci şi netrecătoare ale omului în raportarea lui la absolut. Ea l-a ajutat pe om să-şi dea un răspuns la întrebările trecătoare ale epocilor prin răspunsul ce l-a dat întrebărilor lui fundamentale de totdeauna. Ea nu s-a identificat cu armura greoaie şi cu formele complicate de luptă ale cavalerului medieval sau cu haina severă şi cu codul social disimulatoriu al burghezului individualist, ci şi-a păstrat vioiciunea de mişcări şi simplitatea de gândire şi de manifestare directă şi esenţială a omului natural de totdeauna, putând fi totdeauna aceeaşi şi totdeauna actuală.
Ortodoxia n-a introdus în sanctuarul său interior şi n-a lăsat să pătrundă în trăsăturile simple al credinţei sale invenţiile mărunte şi complicate ale unor meşteri stăpâniţi mai mult de dorinţa unor delicii de gimnastică intelectuală decât de fiorul adânc şi covârşitor al tainicului raport dintre om şi Dumnezeu. Ortodoxia n-a amestecat arabescurile neesenţiale ale minţii umane în esenţa simplă, misterioasă şi măreaţă, permanentă şi inevitabil trăită a datelor fundamentale ale misterului mântuirii. Am putea zice că ea şi-a păstrat un caracter popular, iar poporul, cu simplitatea lui, rămâne deschis întotdeauna numai problemelor reale şi esenţiale ale vieţii.
Ortodoxia s-a adaptat, desigur, şi ea timpurilor. Ea a ajutat popoarele care i-au rămas fidele în toate împrejurările de viaţă prin care au trecut şi în toate nevoile lor. Dar adaptarea Ortodoxiei n-a însemnat o schimbare esenţială a ei ca mister, sau o înlocuire a misterului ei cu o ideologie determinată de un timp sau altul. Ea a rămas mereu acelaşi mister al datelor simple, fundamentale şi necesare ale trăirii religioase. Dar misterul răspunde nu numai acestor trebuinţe fundamentale de totdeauna, ci tuturor trebuinţelor vieţii. Misterul creştin trebuie pus în evidenţă, în orice timp, în acord cu modul de înţelegere al acelui timp, dar trebuie pus în evidenţă totdeauna în aceeaşi integritate deplin satisfăcătoare a trebuinţelor mântuirii. Oamenii vor trage apoi concluzia teoretică şi practică, înţelegând că misterul mântuirii răspunde şi problemelor speciale ale timpului lor, dar tocmai în calitatea lui de mister integral al creştinismului de totdeauna, fără să se îngusteze la rolul de simplu răspuns al acestor probleme speciale.
Ortodoxia a trăit misterul mântuirii în deplinătatea lui totdeauna. Cei câţiva termeni noi adoptaţi de Sinoadele Ecumenice au avut rostul nu să reducă misterul la o definiţie raţională, ci tocmai să-l ocrotească împotriva tentativelor de a-l raţionaliza şi limita, sau de a-l face să se evaporeze. Acei termeni au avut rostul să ocrotească trăirea pentru totdeauna a misterului vestit în Noul Testament că suntem mântuiţi de Fiul lui Dumnezeu, Care în acest scop S-a făcut om şi rămâne etern acelaşi, Dumnezeu şi om, pe deplin accesibil nouă.
Prin câte nevoinţe sângeroase, prin ce luptă cu duşmanii adevărului, prin câte feluri de moarte a râvnitorilor curătiei, ai sfinţeniei credinţei şi a Bisericii s-a obţinut, s-a păstrat şi ni s-a transmis Ortodoxia! Şi, dacă astăzi vedem Biserica pământească mâhnită, îngreuiată de felurite nenorociri şi necazuri (iar aceasta este starea aproape permanentă a Bisericii Ortodoxe încă din zilele întemeierii ei) şi ni se pare că nu avem pentru ce să ne bucurăm, să ştiţi, dragii mei, că Sărbătoarea Ortodoxiei în Biserică se va sărbători întotdeauna, căci aceasta este o sărbătoare nu pentru slava cea văzută a Ortodoxiei, ci pentru acel singur lucru, care dă viaţă lumii şi pe care nu îl mai pot înlătura acum nicio nenorocire dinafară şi niciun duşman, este sărbătoarea dragostei lui Dumnezeu faţă de lume şi viaţa veşnică a lumii este în această dragoste şi prin această dragoste.
Iar pentru fiecare dintre noi rămâne numai întrebarea personală: vom fi, oare, noi părtaşi la această dragoste dumnezeiască? Ne vom păzi, oare, pe noi înşine şi vom păzi pentru urmaşii noştri ceea ce ne-a dăruit însuşi Hristos şi ne-au transmis cu promptitudine următorii Lui credincioşi în Biserică? Aşa să ţinem minte, dragii mei, pentru ca noi să fim cu adevărat creştini ortodocşi, trebuie să avem o legătură vie şi permanentă cu Biserica Ortodoxă prin rugăciunile, învăţătura, Tainele ei, trebuie să ne cunoaştem credinţa noastră/să o studiem, să fim pătrunşi de duhul ei şi să trăim în acest duh, să ne conducem după pravilele, poruncile şi regulile ei.
Dar, mai ales, trebuie să restaurăm mereu în noi, prin pocăinţă adâncă, chipul adevăratului creştin ortodox după exemplul sfinţilor lui Dumnezeu, care au trăit în toate timpurile. Şi, dacă prima Sărbătoare a Ortodoxiei a fost orânduită atunci când Biserica în luptă cu iconoclasmul a apărat dreptul şi datoria de a se închina icoanelor lui Hristos, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor şi prin aceasta a apărat şi adevărul întrupării lui Dumnezeu şi acum Biserica continuă să prăznuiască şi va prăznui până la sfârşitul zilelor lumii arătarea în ea a chipurilor Dumnezeului Cel viu. Căci şi acum Dumnezeu Se descoperă pe Sine în oamenii care au dobândit şi au arătat în ei înşişi această comoară nepreţuită, acest singur mărgăritar, pe care toată lumea nu îl poate egala – asemănarea omului cu Dumnezeu prin sfinţenia vieţii.
Aşadar, să ne rugăm acum, dragii mei, către cei ce prin sfinţenia lor au sfinţit şi ne sfinţesc şi nouă calea către Adevăr. Să ne rugăm şi pentru cei ce prin ostenelile lor şi prin boli păstrează credincioşia faţă de Adevărul lui Dumnezeu în zilele noastre. Să Îl rugăm pe Domnul ca nici noi să nu fim străini de această credincioşie şi de aceste osteneli. Amin.(postat pe fb de ioan monahul)