Duminica dinaintea Botezului Domnului - Predica Sfantului Ioan Botezatorul

04.01.2021 12:07

Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, precum este scris de proroci: «Iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui». loan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor. Şi ieşeau la el tot ţinutul Iudeei şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Iar loan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere sălbatică. Şi propovăduia, zicând: Vine în urma mea Cel ce este mai puternic decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt.(Marcu 1, 1-8) Evanghelia zilei.

Suntem in prima duminica a noului an civil, Primul lucru – mai intai – trebuie sa dam Slava lui Dumnezeu ca am ajuns cu zile pana astazi. Este prima datorie, sa-I multumim deci bunului Dumnezeu ca am ajuns inca cu bine astazi si pana astazi si ca, iata, am inceput un an nou. Prima sarbatoare in anul nou, dupa Sf. Vasile – care a fost la 1 ianuarie, pomenirea Sf. Vasile cel Mare – este pomenirea Sf. Ioan Botezatorul care L-a botezat in Iordan pe Mantuitorul Hristos. Astazi este “Evanghelia dinaintea Sfantului Botez” și incepe amintind că Ioan era in pustie, “Glasul celui ce striga in pustie”, si că se nevoia Ioan Botezatorul undeva in Muntii Iudeei, în apropierea locului de naștere Ein Karen, unde se afla și pestera Sfântului Ioan Batezatorul în care se crede că aceta a locuit înainte să vină să predice la apa Ioadanului.

30 de ani de pustie a petrecut, si de rugaciune si de nevointa, ca sa se faca vrednic sa boteze pe Mantuitorul Hristos. Mantuitorul nu avea nevoie de botezul omului, ca nu avea pacate, dar ca sa ne invete pe noi, pacatosii, sa ne smerim si noi, fiecare unul altuia si toti inaintea lui Hristos, a duhovnicului și sa ne smerim marturisindu-ne pacatele noastre. Aceasta e taina Botezului pe care l-a practicat Sfântul Ioan Botezatorul, a invatat lumea ca fara spovedanie si fara spalarea pacatelor cu cainta, si fara marturisire deci, nu ne putem apropia de Hristos. Si acesta se numeste botezul pocaintei.

Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.  Calea Domnului trebuie pregătită înlăuntrul inimii; căci inima omului este atât de mare și încăpătoare încât ar încăpea lumea întreagă. Însă măreția ei nu se vede în mărimea trupului, ci în puterea minții care o ajută că cuprindă atât de bine înțelegerea adevărului. Pregătiți așadar în inimile voastre calea Domnului, prin traiul în bună-cuviință. Țineți calea dreaptă a vieții astfel încât cuvintele Domnului să poată pătrunde fără piedică. Sfânta Evanghelie face referire în primul rând la Iisus Hristos, care este capul întregului trup al celor mântuiți (Ef 4,15; Col 1,18) . Sfântul Evanghelist Marcu evidențiază acest lucru când spune: Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos… În deschiderea sa, Evanghelia are un început, un cuprins și un sfârșit. Începutul poate fi văzut ori ca întregul Vechi Testament, Ioan Botezătorul fiind cel care îl reamintește, pentru că el stă la conjunctura Noului Testament cu Vechiul Testament, ori ultimele etape ale vechii legi. Aceasta îi contrazice pe cei care, la fel ca Marcion, atribuie cele două legi la doi dumnezei diferiți. Punctul de vedere al lui Marcion, că cele două Legi sunt separate este combătut de Evanghelistul Marcu încă de la începutul Sfintei Evanghelii. Cei care se adâncesc în înțelegerea Creștinismului nu se poartă cu necuviință față de lucrurile scrise în lege …În cele spuse: Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos este asemănător celui scris la Profetul Isaia, Evanghelistul Marcu arată că începutul Evangheliei este legat intrinsec de Vechiul Testament, problema este dacă Evanghelia lui Marcu poate fi citită și înțeleasă în afara istoriei poporului lui Israel (Origen) 

Inaintea vremii cand trebuia sa vina Mântuitorul, intrea­ga lume gemea in chingile de fier ale Imperiului Roman. Toa­te tarile din jurul Marii Mediterane, care alcatuiau pe atunci lumea europeană civilizata, fuseseră cucerite de legiuni­le Romei. Aşada pentru toate clasele societăţii romane viaţa era grea, lipsită de bucurie, apăsătoare: sila de viaţă, plictiseala, dezamăgirea rodeau clasele de sus; lipsa de drepturi, asu­prirea şi suferinţele chinuiau clasele de jos. Nu aveau unde să mai caute bucurie, linişte, mângâiere.

Religia păgână nu îi dădea nici o uşurare omului. În ea nu exista puterea hari­că tainică, singura în stare să linistească, să îmbărbăteze si să întărească inima suferindă şi duhul chinuit. Pe lângă asta, religia romană din vremea venirii Mântuitorului Hristos împrumutase foarte multe lucruri din cultele orientale, care erau pline de senzualitate şi de desfrâu. În orgiile nebuneşti, dezmăţate, ale Orientului putea fi găsită, ca într-o beţie, uitarea vremelnică, însă după aceea suferinţa devenea şi mai puternică, deznădejdea şi devenea mult mai adâncă, omul nu avea scapare, moartea domnea implacabil în lume.

Nici filosofia păgână nu-l putea mulţumi pe om, fiind­că ea învăţa doar despre fericirea pământească şi nu elibera duhul zbuciumat de lanţurile lumii şi ale materiei. În filosofia de atunci dominau două orientări: epicurianismul şi stoi­cismul. Epicurienii spuneau: “Ştiinţa de a fi fericit constă în a-ţi crea senzaţii plăcute; orice exces atrage după sine senza­ţii dureroase, aşadar trebuie să fii moderat în toate, până şi în plăceri, însă această moderaţie, precum şi virtutea însăşi, nu constituie pentru om un scop, ci serveşte numai ca mijloc optim de obţinere a plăcerii”. Stoicii luau părţile cele mai bune ale omului. “Eşti liber”, spuneau ei, “eşti propriul şi sin­gurul tău stăpân. Voinţa ta trebuie să-ţi aparţină pe deplin; fericirea constă în stăpânirea de sine. Pentru tine nu există necazurile, prigoanele şi moartea; îţi aparţii pe de-a-ntregul, nimeni nu te va răpi de la tine însuţi, şi asta este tot ce îi tre­buie înţeleptului.”

Ce îi lipsea filosofiei este - elementul dumnezeiesc. Acel dumnezeu pe care ei îl numeau natură nu avea nici un fel de întâietate faţă de dumnezeii proclamaţi de religia păgână şi de istorisirile mitologice. Dumnezeul filosofilor nu este un dumnezeu viu şi personal, ci destin nemilos şi orb, sub loviturile căruia omul cade în deznădejde şi pieire. Pe lângă asta, filosofia era cu totul inaccesibilă înţelege­rii poporului, rămânând un apanaj al unui mic număr de “aleşi”. Aşadar, masele nu puteau găsi mângâiere in ea.

Iată un şir de extrase din cartea Prorocului Isaia, care descriu trista stare religios-morală a poporului israelit din vremea aceea, nerecunostinta si trădarea lui fată de Dumnezeu, necredinţa lui, desfrâul lui, cruzimea şi nedreptatea lui strigătoare la cer: Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul grăieşte: Hrănit-am feciori şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea. Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe. Vai ţie, neam păcătos, popor împovărat de nedreptate, soi rău, fii ai pieirii! Ei au părăsit pe Domnul, tăgăduit-au pe Sfântul lui Israel întorsu-I-au spatele (1,2-4). Cum a ajuns ca o desfrânată cetatea cea credincioasă şi plină de dreptate? Dreptatea locuia în ea, iar acum este plină de ucigaşi… Mai-marii tăi sunt răzvrătiţi şi părtaşi cu hoţii; toţi iubesc darurile şi umblă după răsplată. Ei nu judecă orfanul, iar pricina văduvei nu ajunge până la ei (1, 21, 23). În popor se vor strâmtora unul pe altul şi fiecare va împila pe aproapele său … limba lor şi faptele lor sunt împotriva Domnului, jignesc privirea slavei Lui… Poporul meu! Cei ce te câr­muiesc te rătăcesc şi au stricat cărările tale (3, 5, 8, 12). S-a învârtosat inima poporului acestuia si cu urechile sale greu a auzit si ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii, si cu urechile să audă, si cu inima să înţeleagă, si să se întoarcă la Mine, si să-i vindec (6, 10). Domnul nu Se bucură de cei tineri si de orfanii Lui si de văduve nu-I este milă, fiindcă toţi sunt faţarnici si facători de rele si gura lor grăieste păgânătate (9,16). Preotul si prorocul se poticnesc din pricina băuturilor tari; sunt biruiţi de vin, au înnebunit de sicheră, în vedenii graiesc, în judecată se poticnesc, pentru că toate mesele sunt pline de vărsătură dezgustătoare, nu este loc curat (28,7-8). Sunt un popor de răzvrătiţi, feciori mincinosi, care nu voiesc să asculte de legea Domnului (30,9). Nelegiuirile voas­tre au pus despărţire între voi fi Dumnezeul vostru, si păcatele voastre L-au facut să-Şi ascundă faţa ca să nu vă audă, pentru că mâinile voastre sunt întinate cu sânge si degetele voastre cu nelegiuiri; buzele voastre grăiesc cuvinte mincinoase si limba voastră strâmbătate. Nimeni nu Îsi ridică glasul pentru drep­tate si nimeni nu ia apărarea adevărului; toţi nădăjduiesc în desertăciuni si grăiesc minciună, zămislesc răul si nasc păcatul...

Lucrul lor este lucru rău; în mâinile lor sunt doar fapte silnice. Picioarele lor aleargă spre rău, grabnice să verse sânge nevinovat; cugetele lor sunt cugete păgânesti; pustiire si prăpăd în căile lor. Nu cunosc drumul păcii si în cărările lor nu este judecată; căile lor sunt strâmbe si cine porneste pe ele nu stie de pace. Pentru aceasta, judecata este departe de noi si dreptatea nu ajunge până la noi…Asteptăm lumina, dar iată întuneri­cul; asteptăm revărsatul zorilor, dar umblăm în beznă, Că păcatele noastre s-au înmulţit înaintea Ta si nelegiuirile măr­turisesc împotriva noastră; farădelegile noastre sunt de faţă si faptele noastre nelegiuite le stim. Am desfrânat si am minţit înaintea Domnului si ne-am depărtat de Dumnezeul nostru; am grăit clevetire si desfrânare, am zămislit si am născut din inima noastră cuvinte strâmbe… Fapta cinstită nu mai are loc, adevărul nu mai este si cel ce se depărtează de la rău este asuprit (Is.59, 2-4, 6-9, 12-15). Aşadar, şi aici, în mijlocul poporului ales al lui Dumne­zeu, întâlnim aceeaşi privelişte a întunericului şi a descom­punerii morale. Peste tot, răul se îngroşa. În această atmosferă de imora­litate si violență, de fătărnicie si înselăciune, de necredintă şi superstiţie, de desfrâu şi de goană după plăceri, era greu să mai respiri. Lumea, înrobită de politica Romei, înjosită şi adusă la deznădejde de religiile mincinoase, întrebând în zadar filosofia despre taina vieţii şi a virtuţii, se afla la margi­nea mormântului. Însusi iudaismul, care-si trădase menirea, îsi dădea suflarea cea de pe urmă.

Niciodată nu fusese în istoria omenirii un moment mai critic. Se simţea că omenirea ajunsese într-o fundătură şi că, fără ajutorul din afară al Cuiva Mare şi Puter­nic, nu putea să iasă de acolo – şi iată că între cei mai buni oameni din vremea aceea devine tot mai stăruitoare şi încor­dată aşteptarea apariţiei unui Mare Proroc, care să arate oame­nilor căi noi şi să scape lumea de pieire şi descompunere. În iudaism, această aşteptare exista de mult timp, fiind hrănită de prezicerile prorocilor, dar şi în afara iudaismului, în cei mai buni oameni ai societăţii păgâne, se simte senti­mentul înfiorat şi dorinţa pătimaşă a venirii Mântuitorului şi Izbăvitorului lumii. Din Fapte aflam că grecii vorbau de dumnezeul necunoscut.

Întreaga lume se afla într-o stare de încordare şi tocmai în această clipă mare şi solemnă Se naşte Domnul Iisus Hristos şi le propovăduieşte oamenilor Evan­ghelia Sa – această Descoperire a căilor celor noi, a renaşterii şi a vieţii adevărate. Această Descoperire a fost vestea din Cer care i-a scos pe oameni din fundătura păcatului şi deznădejdii şi pe care o aştepta cu atâta dor omenirea. Iată de ce a fost numită veste bună, altfel spus Evanghelie. Dar şi acum, când au trecut atâtea veacuri de la apariţia Evangheliei, ea nu si-a pierdut însemnătatea si rămâne, la fel ca înainte, vestea cea bună ce ne vorbeşte despre viaţa înal­tă, curată, sfântă; la fel ca înainte, ca un far într-o noapte întunecată şi furtunoasă, ne arată singura cale fără greş către Dumnezeu si către vesnica fericire. Unde este această cale? Păgânismul şi aproape întreaga lume păgână o căutau în slujirea propriului egoism, în face­rea propriului plac, în propria destatare. Egoismul personal al păgânismului, egoismul naţional al evreimii: iată “pietrele de temelie” pe care oamenii Antichitătii voiau să îsi clădească fericirea! Ei nu au clădit nimic şi exerienţa lor nu a facut decât să arate că drumul ales de ei este înselător si duce nu în palatele fericirii, ci în mlaştina deznădejdii. Evanghelia a arătat o cale nouă: lepădarea de sine.

Prima figură mare care apare și cu care începe Evanghelia după Marcu este figura lui Sfântului Ioan Botezătorul, o conștiință care, iată, este deja pătrunsă de acest nou duh. Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăin­ţei întru iertarea păcatelor...Era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere sălbatică (Mc.1,4-6).

Prin toată înfaţişarea sa, el părea să le spună ascultători­lor: “Nu în bogăţie, nu în lux, nu în gloria omenească, nu în puterea pământească trebuie căutată calea spre Dumne­zeu şi spre fericire. Toate acestea sunt minciună, înşelăciune şi nălucire! Pustia este mai bună decât palatele împărăteşti, fiindcă veşnica ei linişte şi monotonie nu împrăştie mintea, ci îi îngăduie să se cufunde pe de-a-ntregul în contemplarea lucrurilor lui Dumnezeu şi a măririi dumnezeieşti. Haina din păr aspru este mai bună decât stofele fine şi îmbrăcămintea scumpă, deoarece nu răsfaţă trupul, ci, istovindu-l, îl face rob supus al duhului. Hrana sărăcăcioasă din pustie este mai bună decât mâncărurile alese, fiindcă nu stârneste în om senzualitatea şi poftele. Viaţa aspră din sânul naturii este mai bună decât traiul trândav al bogătaşilor, fiindcă ea căleşte voinţa pentru nevoinţă. Lepădarea de lume este mai bună decât iubirea de lume, fiindcă omul liber cu duhul, care nu este legat de nimic, poate sluji lui Dumnezeu cu toată fiinţa sa.” Şi ieşeau la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim (Mc.1,5), aşteptându-se să găsească în Ioan prorocul cel de demult dorit, Mântuitorul lumii. Acesta era însă doar Mer­gătorul Său Înainte. Cel mai puternic decât el venea în urma lui. Vine în urma mea Cel ce este mai puternic decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor(Mc 1,7)

Acest inger - sfantul Ioan Botezatorul - va gati calea, va pregati lucrurile ca sa paseasca pe cale Hristos. Ingerul, omul acesta, va fi un glas care va striga in pustiu si va zice: „Pregatiti calea Domnului, drepte faceti cararile Lui!” Lucrarea sfantului Ioan Botezatorul era sa propo­vaduiasca botezul pocaintei, spre iertarea pacatelor. Ar spune cineva ca, pentru noi, acestea nu mai sunt de folos, pentru ca deja credem in Hristos, ne-am botezat, ne aflam in Biserica, participam la Tainele ei. Oare ne foloseste noua predica Sfantului Ioan Botezatorul? Care drum sa-l apucam si ce carari sa netezim, ca sa treaca Domnul, de vreme ce deja L-am primit pe Acesta? Credem in El si, mai ales, prin Sfanta Imparta­sanie primim inlauntrul nostru Trupul si Sangele Lui, pe Domnul Insusi?

Sfintii Parinti, si in mod special sfantul Isaac Sirul, spun ca pocainta este si pentru incepatori si pentru cei de mijloc si pentru cei imbunatatiti. Pocainta este anticamera Raiului. Şi Hristos, cand a venit, a propovaduit pocainta, si Apostolii au propovaduit-o, si Sfintii Parinti si toti sfintii pana in zilele noastre. Pocainta nu este ceva care incepe si se termina. Daca ar fi fost asa, n-ar fi trebuit sa fie necesara pentru ca omul nu inceteaza sa fie pacatos. Starea de pocainta nu trebuie sa se opreasca niciodata. Daca omul uita pocainta, daca nu o are, permanent, inlauntrul sau vor lastari in suflet radacinile pacatului care mocnesc acolo si va deveni de nerecunoscut. Un motiv pentru care noi, crestinii, o ducem greu este pentru ca nu ne pocaim, nu avem permanent inlauntrul nostru pocainta, nu vietuim in pocainta.

Ascultam cuvântul Apostolului la această sarbatoare, Pavel a înțeles și ne învată importanta pregatirii pentru a dobândirea mantuirii: Fiule Timotei, fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin! Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui.(  II Tim. 4, 5-8) Trebuie asadar sa luam aminte, in mod special, la modul nostru pregatire.

Sfantul Ioan Inaintemergatorul ne cheama sa pregatim calea Domnului si sa facem drepte cararile Lui. In pragul noului an în care am intrat, cred ca ceea ce trebuie sa avem in vedere, impreuna cu pocainta, este tocmai cuvantul „pregatiti”. Să ne impresioneze expresia: „Drepte faceti cararile Lui!”. Adica, sa fim drepti, sa fim sinceri inaintea lui Dumnezeu. Domnul vrea sa intre înlauntrul nostru.

Prin urmare, nu vom gati alte drumuri, alte carari, ci in sufletul nostru, inlauntrul lui toate sa devina netede. Nu inseamna nimic altceva decat sinceritate, sa devenim sinceri cu Dumnezeu. Indreptățirile de genul: „Este greu, nu mai pot, lucrurile nu mai sant ca alta data!” sunt minciuni, sunt amagiri, pentru că înlauntrul nostru exista ispită, minciună, ipocrizie si vrem sa acoperim realitatea. De vreme ce Domnul a voit sa vina pe pamant, inseamna ca lumea, oamenii care locuiesc pe pamant, pot sa-L primeasca. Altfel, n-ar fi venit. Inseamna ca pot sa-si pregateasca sufletul lor. Daca Hristos a hotarat sa vina in sufletul fiecaruia dintre noi, inseamna ca omul poate sa fie sincer, poate sa fie cinstit, poate sa se pocaiasca cu adevarat, poate sa indeparteze orice obstacol. Oare nu ne cunoaste Hristos!? Oare nu ne stie El!? 

Cu siguranta, nu pierde din vedere pe nimeni. Nu a venit doar pentru unii, ci pentru toti oamenii, pentru flecare in parte. Vrea sa vina in sufletul fiecaruia si sa se salasluiasca acolo. Sufletul omenesc sa devina biserica in care sa locuiasca Duhul Sfant, prin mijlocirea Lui. Cand Il rogi pe Dumnezeu, cu toata puterea sufletului tau si cu sinceritate, de exemplu, sa te vindece, este o cerere interesata. Nu inseamna sa nu-L rogi, cand esti asaltat de pacate, sa te usureze cumva. Trebuie sa inaintam mai mult, sa devenim autentici, credinciosi. Sa nu spunem: „Vai, vai, cat de greu este!” Noi le facem grele cu minciuna, cu prefacatoria, cu autoindreptatirea si nesinceritatea. Ele sunt cele mai grele. Celelalte doar par grele. Daca accepti suferinta devii auten­tic, dobandesti iubirea”.

Cutremurator si trezitor cuvant al Sfântului Ioan Botezatorul către cei care veneau spre el, dar mai ales catre farisei, auzind și ei de propovaduirea spusa cu putere in pustie. Un cuvant menit sa dezmorteasca constiintele adormite intr-un somn greu, letargic, al pacatului si al silniciei. Glasul celui ce a strigat in pustie este ca o trambita ce cheama la apel constiinta omului. Numai cel care raspunde pozitiv acestei chemari poate fi pregatit sa Il primeasca pe Hristos, pe Mantuitor, deoarece numai atunci cand ne vedem pe noi insine fara de scapare din propriile fapte, cand stim ca nu faptele parintilor nostri ne mantuie, atunci vom dobandi cu adevarat “duhul umilit, inima infranta si zdrobita” pe care Dumnezeu nu o va “urgisi”, si atunci Il vom astepta cu adevarat pe Hristos Mantuitorul. Sf. Ioan Gura de Aur sintetizeaza propovaduirea Botezatorului în urmatorul indemn: “temeti-va, dar nu deznadajduiti“. Sau, cum spune, peste veacuri, mult mai aproape de noi, Sf. Siluan Athonitul: “Tine-ti mintea in Iad si nu deznadajdui”.

Iata, Hristos vine! Iata, Hristos Se apropie de Iordan sa primeasca botezul; peste doua-trei zile vom prăznui Botezul Domnului, dar si noi sa ne pregatim botezandu-ne duhovniceste prin parasirea pacatelor, prin spovedanie curata, prin rugaciune mai multa, prin citire la sfanta Psaltire, si prin toata fapta buna. Și a venit Iisus după treizeci de ani să se boteze pentru că după botezul acesta avea să pună capăt legii vechi. Şi deoarece până la vârsta de treizeci de ani omul poate săvârşi toate păcatele, de aceea Hristos a rămas până la această vârstă, ca să plinească toată legea, ca să nu spună nimeni că a desfiinţat-o, pentru că n-a putut-o împlini. Nu ne asaltează toată viaţa aceleaşi patimi; în copilărie mai cu seamă naivitatea şi zburdălnicia; în tinereţe plăcerea este mai puternică, iar după tinereţe vine şi pofta, de bani, avere, putere, curvie. Domnul Iisus a aşteptat să treacă toate vârstele, ca în toate să împlinească legea; şi aşa vine la botez, adăugându-l ultimul la plinirea celorlalte porunci. Că botezul era cea din urmă faptă a legii pe care trebuia s-o împlinească. Hristos o spune El însuşi: „Că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Mt 3,15). Cu alte cuvinte spune aşa: Am împlinit toate poruncile legii n-am călcat nici una. Şi pentru că lipsea numai aceasta, am adăugat-o şi pe ea; şi aşa am împlinit toată dreptatea.

Numeşte aici dreptate împlinirea tuturor poruncilor. Deci din cele spuse se vede că pentru asta a venit Hristos la botez. Dar, pentru ce a fost trimis să boteze?  Tot Botezătorul ne răspunde la această întrebare, zicînd: „Eu nu-L cunoşteam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezînd cu apă” (In 1,31). Ioan Boteza pentru că  „Cuvîntul Domnului a fost către el” (Luca 3, 2), adică: din poruncă. Dar chiar Ioan Botezătorul o spune: „Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a spus: «Peste Care vei vedea Duhul pogorîndu-Se ca un porumbel şi rămînînd peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfint»” (In1,33). Ioan tot prin botez îl recunoaște și marturisește pe Mesia. Dar,de ce mai era nevoie?

Viaţa lui Hristos era umbrită deocamdată şi se credea că ar fi fost ucis odată cu pruncii din Betleem. Chiar dacă S-a mai arătat în lume la doisprezece ani, totuşi îndată a trecut iarăşi în umbră. De aceea trebuia ca ieşirea Sa în lume să se facă în chip strălucit, să aibă început măreţ. Aceasta e pricina că atunci, pe malurile Iordanului, au auzit iudeii ce nu auziseră nici de la profeţi, nici de la alţii. loan le propovăduia cu strălucită voce, amintindu-le de ceruri şi de împărăţia cea de sus, nespunîndu-le nimic de pămînt. Iar prin împărăţia cerurilor loan Botezătorul înţelege întâia şi a doua venire a lui Hristos. Astfel Ioan a dat bune nădejdi celor ce veneau la el, încât mulţi vameşi şi ostaşi îl întrebau ce trebuie să facă şi cum să-şi rânduiască viaţa. Era un semn că se desprind de lucrurile pământeşti, că-şi ridică ochii spre lucruri mai mari şi că visau la cele viitoare. Tot ce vedeau, tot ce auzeau le ridica la înălţime gândul.

Gândeşte-te ce privelişte minunată era să vezi un om de treizeci de ani pogorându-se din pustie, fiu de arhiereu, neavând nevoie de vreun lucru omenesc, prin toate arătând sfinţenia şi având cu el pe proorocul Isaia, fiindcă  alături de el era şi Isaia, care-l profețise,  propovăduind şi zicînd: „Acesta este despre care am spus că va veni strigând şi propovăduind totul cu strălucită voce în pustie!” Atâta râvnă puneau profeţii pentru aceste lucruri, încât au vestit cu mult înainte nu numai pe Stăpânul lor, ci şi pe cel ce avea să-I slujească. Isaia n-a vorbit numai de loan, ci şi de locul în care avea să locuiască, de felul propovăduirii sale, de Cel pe Care avea să-L propovăduiască şi de marea faptă ce acesta avea s-o săvârşească.  Iată că şi profetul şi Botezătorul exprimă aceleaşi idei, deşi nu cu aceleaşi cuvinte. Profetul spune că Botezătorul va veni spunând: „Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui” (Mt 3,3).Botezătorul când a venit a spus: „faceţi roade vrednice de, pocăinţă”, cuvinte la fel cu ale profetului: „Gătiţi calea Domnului”. Spusele profetului şi predica lui Ioan arată unul şi acelaşi lucru, că Ioan a venit să deschidă şi să gătească calea Domnului?

Iudeii erau nişte oameni nesocotiţi; niciodată nu-şi dădeau seama că păcătuiesc; erau vinovaţi de cele mai mari păcate şi se lăudau pe toate drumurile că sînt drepţi. Asta mai cu seamă i-a pierdut şi ia depărtat de credinţă. Mustrându-i pentru asta, Pavel le zicea: „Necunoscând îndreptăţirea lui Dumnezeu şi căutând să statornicească îndreptăţirea lor, nu s-au supus îndreptăţirii lui Dumnezeu” (Rom 10,3). Şi iarăşi: „Ce vom zice, deci? Că păgânii, care nu căutau îndreptăţirea, au dobândit îndreptăţirea, iar Israel, care urmărea legea îndreptăţirii, n-a ajuns la legea îndreptăţirii? Pentru ce? Pentru că nu o căutau din credinţă, ci din faptele legii” (Rom 9, 30-33). Aşadar, pentru că aceasta era pricina păcatelor iudeilor, a venit Ioan, nu pentru altceva decât pentru a-i face să se gândească la păcatele lor. 

Acest lucru îl arată şi chipul acestui botez, fiind botez de pocăinţă şi de mărturisire. Acelaşi lucru îl arată şi predica lui; nu spunea altceva decît: „faceţi roade vrednice de pocăinţă” (Lc 3,8). Pentru că nerecunoaşterea propriilor lor păcate, aşa precum o arată şi Pavel, i-a făcut pe iudei să se depărteze de Hristos; dar recunoaşterea păcatelor le-a născut dorinţa de a căuta pe Răscumpărător şi de a dori iertarea păcatelor. Acest lucru a venit să-l pregătească Ioan: să-i convingă să se pocăiască; nu ca să fie pedepsiţi, ci, ajungând mai smeriţi prin pocăinţă şi osândindu-se pe ei înşişi, să alerge să ia iertare de păcate. Iată cât de precis o spune evanghelistul! După ce a spus: „A venit predicând botezul pocăinţei în pustiul Iudeii”, a adăugat: „spre iertare” ca şi cum ar fi spus: „I-am convins să se mărturisească şi să se pocăiască de păcate, nu ca să fie pedepsiţi, ci ca să primească mai uşor mai târziu iertarea”. 

Că dacă nu şi-ar fi recunoscut păcatele, n-ar fi cerut nici harul; şi necerându-l, n-ar fi dobândit iertare. Deci Ioan, prin botezul lui, deschidea cale celuilalt botez. De aceea şi Pavel spunea: „Ca să creadă poporul în Cel ce vine după el” (Fap. 19, 4), punând cu cele spuse şi o altă pricină botezului lui Ioan. Că nu era cu putinţă ca Ioan, luându-L pe Hristos de mână, să meargă din casă în casă şi să le spună: „în Acesta credeţi!”, ci ca în faţa şi în văzul tuturora să se pogoare acel glas fericit şi să se săvîrşească toate celelalte. Din pricina asta a venit Iisus la botez. Faima Botezătorului şi noutatea faptei atrăgeau şi chemau la Iordan tot Ierusalimul. Malurile Iordanului ajunseseră un mare teatru. Pe cei veniţi acolo Ioan îi făcea să se smerească, convingându-i să nu se mai creadă grozavi; le arăta că sunt vinovaţi de cele mai mari păcate şi că vor putea primi pe Cel ce vine, dacă se vor pocăi, lăsând pe strămoşi în pace, nemailăudându-se cu ei.

Asadar Sfântul Ioan, dupa 30 de ani cat a stat in pustie imbracat intr-o haina din piele de camila si incins cu brau de curea, a luat porunca de la Dumnezeu sa se duca in partea de rasarit. Noi am ajuns nu odata pe acolo, prin Tara Sfanta, si acolo, spre rasarit, se coboara in vale pana in Valea Iordanului. E o vale destul de adanca si lipsita de verdeata. Mai mult nisip si caldura foarte mare acolo. Si Ioan a fost trimis acolo ca sa pregateasca lumea pentru venirea lui Hristos. Si propovaduia, spunea cuvant de invatatura: “Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor!”, “Iata Mielul lui Dumnezeu Care vine sa ridice pacatele lumii”. Apoi indemna ca sa dea din hainele lor, daca aveau doua sau trei, una celui sarac; daca au bani, sa dea si celui ce nu are; fiecare sa se multumeasca cu cat ii da Dumnezeu, cu “salariul” lui, cum se spune acolo – la Evanghelie la inceput – si fiecare sa îsi caute de sufletul lui si de pocainta.

Iar pe cei bogati, zgarciti, rai ii mustra si zicea: “Pui de naparca” pentru ce-ati venit aici daca nu aveti smerenie? Adica, daca din inima nu ne caim, nu ne pocaim, degeaba mergem noi chiar si la Biserica. Ne trebuie si cainta, ne trebuie si lacrima, ne trebuie si rabdare, ne trebuie si milostenie la cei saraci, cat de putin trebuie sa facem si noi, sa ne ajutam frate pe frate. Asa invata Sfântul Ioan acolo, in Valea Iordanului, si asa a facut-o pana cand a venit Mantuitorul sa Se boteze de la Ioan.

Botezul lui Ioan nu a fost un botez ca botezul crestin. Era numai o pregatire. Il baga in apa si il invata, cum se spune, sa se marturiseasca, sa-si spuna faradelegile pe care le-a facut. Numai il pregatea. Ei bine, aceasta pregatire pe care a facut-o Sf. Ioan cu poporul de atunci, noi o savarsim cu adevarat acum prin taina sfintei spovedanii. Este un pacat de moarte daca credinciosii nostri nu se spovedesc de patru ori, cel putin, pe an. Macar de patru ori pe an. In alte parti spovedania s-a cam dat deoparte; numai deasa Impartasanie. Nu incepeti asa! Incepeti cu deasa spovedanie si cu sfanta Impartasanie cand ti-o da preotul si duhovnicul tau. Si sa vedeti ce bine merge in casa dumneavoastra, si copii cresc frumos, si casa e linistita, si Dumnezeu binecuvanteaza, si painea ajunge, si banul sporeste, si toate sunt bune. Deci asta e unul din indemnurile principale, pe care il punem la inceput de an.Care e taina botezului practicat de Sfântul Ioan Botezatorul, sau ce simbolizeaza el? Simbolizeaza spovedania crestinilor.

Si iata ca, la inceput de an nou, aceasta Evanghelie ne indeamna sa va oferim acest indemn: sa pornim la un an nou cu viata noua, cu inima curata si smerita, cu dragoste si fratie intre crestini, intre rude, intre toti. Si sa promitem bunului Dumnezeu la inceput de an nou, daca vrem sa ne mearga toate mai bine decat acum, ca vom veni la Biserica. Nu lipsiti în sarbatori și duminica, de la Sf. Liturghie! Este cea mai mare slujba si jertfa care se face pe pamant. Fara Sfânta Liturghie nicio rugaciune nu are valoare, iar daca incepem cu Sfânta Liturghie si terminam cu iertarea catre toti, cu adevarat suntem pe calea lui Hristos, pe calea pocaintei, pe calea mantuirii. Deşi botezul lui Ioan nu era spre iertarea păcatelor, ci darul acesta era al botezului dat de Hristos mai tîrziu; că în acesta ne-am îngropat împreună cu Hristos, iar omul nostru cel vechi atunci a fost răstignit împreună cu Hristos; înainte de cruce nu se vede nicăieri iertare de păcate, că iertarea se dă prin sângele lui Hristos.

Pavel spune: „Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit” nu prin botezul lui Ioan, ci „în numele Domnului nostru Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (I Cor.6,11). Iar în altă parte spune: „Ioan a predicat botezul pocăinţei”, nu spune al iertării, „ca poporul să creadă în Cel ce vine după el” (Fap 19,4).Şi propovăduia, zicând: Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor.

Chiar dacă Ilie Tesviteanul a fost răpit la cer (2 Regi 2,11) , el nu este mai mare ca Ioan. Enoh de asemenea a fost trecut dincolo (Fac 5, 24) , dar nu era mai mare ca Ioan. Moise era cel mai bun dintre legiuitori și toți profeții erau vrednici de laudă, dar niciunul nu este mai mare ca Ioan. Nu sunt eu cel care ar îndrăzni să compare profet cu profet, dar Domnul lor și al nostru, El însuși a spus: Între cei născuți din femei nu este niciunul mai mare ca Ioan (Lc 7, 28) .

De amintit că nu născuți din fecioare ci născuți din femei.  Sfântul Chiril descrie poziția lui Ioan în istoria mântuirii cu precizarea: mai mare ca Moise, mai mic decât Hristos; culminând cu legea și profeții, așteptând încă a uns pe cel pe care ei îl numesc; mai mare decât ceilalți și născut din femeie; mai mic decât Cel născut din Fecioara.(Sfântul Chiril al Ierusalimului) Nici pocăința nu folosește fără iertare, nici iertarea fără pocăință; pentru pocăință trebuie mai întâi să condamni păcatul, ca harul să-l alunge. Prin urmare Ioan, care a fost un simbol al Legii, a venit să boteze pentru pocăință, în timp ce Hristos a venit să dea har.(Sfântul Ambrozie al Milanului); Precum el însuși trupește a venit înaintea lui Hristos ca înaintemergător, tot astfel botezul său a fost o pregătire pentru Botezul Domnului.

Vine în urma mea Cel ce este mai mare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să mă plec și să-I dezleg cureaua încălțămintei (Mc 1,7). Înțelesul acestor cuvinte este următorul: El trebuie să crească, iar eu trebuie să mă micșorez (In 3,30) înseamnă că Evanghelia trebuie să crească, iar eu, Legea, trebuie să mă micșorez. Ioan, adică, Legea din Ioan, era îmbrăcat de altfel în părul unei cămile, pentru că nu putea să poarte o mantie din blana unui miel despre care s-a spus: Iată, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii (In 1,29) ; și din nou: El s-a dus ca un miel spre junghiere (Is 53 7).Conform legii, noi nu putem purta tunica Acelui Miel.(Fericitul Ieronim)

Ioan a fost înaintemergător al lui Hristos, mai aproape de El ca timp decât toți cei care au fost înaintea Sa. Pentru că toți drepții și profeții vremurilor de dinainte au dorit să vadă împlinirea a ceea ce, prin descoperirea Duhului, ei au prevăzut ce avea să se întâmple – așa cum Domnul Însuși a grăit că mulți prooroci și bărbați drepți au dorit să vadă cele ce priviți voi și n-au văzut; și să audă cele ce auziți voi și n-au auzit (Mt 13, 17) . Așadar s-a spus despre Ioan că era mai mult decât un prooroc și că dintre toți cei născuți din femei nu era niciunul mai mare ca el (Mt 11, 9 și 11; Lc 7, 28) , deoarece dintre drepții care au fost înaintea Lui acesta a fost singurul ales să prevestească venirea lui Hristos; dar lui Ioan i-a fost dat atât să-L propovăduiască în absența Sa, cât și să-L vadă pe Hristos ca prezență, de aceea s-a spus că doar lui i s-a dat ceea ce și alții au dorit dar care n-au primit.(Fericitul Augustin)

Ioan a expus importanța anticipării și subordonării botezului său arătând că nu are vreun alt scop decât îndreptarea spre pocăință. El nu a spus că a botezat cu apa iertării, ci cu aceea a pocăinței. El s-a arătat supus botezului lui Hristos, plin de daruri de negrăit. Ioan părea să fi spus: s-a proorocit că El vine după mine, de aceea voi nu trebuie să vă gândiți cu puținătate la El pentru că vine mai târziu. Când veți înțelege puterea darului lui Hristos, veți vedea că eu nu am însemnat nimic măreț și nobil când am zis „nu sunt vrednic să leg cureaua încălțărilor Sale”.Când auziți„El este mai mare ca mine”, nu vă imaginați că am spus aceasta ca motiv de comparație. Pentru că nu sunt vrednic să fiu orânduit atât de mult printre slujitorii lui Hristos, nu, nici măcar cel mai de jos slujitor al Său, nici să primesc ultima cinstită părticică a preoției Sale. Așadar Ioan nu a spus doar încălțămintea Sa, ci el a zis cureaua încălțămintei Sale, adică partea cea mai puțin însemnată dintre toate (Luca 3, 16; Ioan 1, 27; 3, 28-30) .(Sf Ioan Gură de Aur)

Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt.Mesia nu botează cu apă, ci doar ucenicii Săi. El păstrează pentru Sine botezul cu Sfântul Duh și cu foc. Iisus nu a botezat El Însuși, ci a trimis pe Duhul Sfânt să boteze. (Origen)

Botezul care s-a transmis prin Moise a recunoscut, prima dată, o distingere între păcate, pentru că harul iertării nu se acorda pentru toate păcatele. De asemenea se cereau diferite jertfe, erau reguli bine stabilite pentru purificare și se îndepărtau pentru o vreme acei care erau într-o stare de păcat și de necurăție. Se stabilea respectarea zilelor și anotimpurilor și numai după aceea se primea botezul ca o pecete a purificării. Botezul lui Ioan era de departe mai bun: nu făcea o împărțire a păcatelor, nici nu percepea o serie de jertfe, nici nu stabilea reguli stricte pentru curățire sau o respectare a zilelor și anotimpurilor. Într-adevăr, fără chiar nici o amânare, oricine și-ar fi mărturisit păcatele, oricât de multe sau numeroase, avea dreptul imediat la iertarea lui Dumnezeu și a lui Hristos. Penitentului cu păcate mici sau mari i se oferea un acces imediat la iertare, în urma pocăinței înaintea lui Hristos.

Botezul Domnului întrece toate puterile omenești de înțelegere. Acesta însumează o victorie dincolo de tot ceea ce nădăjduiește și pentru care se roagă omenirea, o măreție a iertării și puterii care le întrece pe celelalte, botezul de sub Legea lui Moise și sub propovăduirea lui Ioan, mai mult decât soarele care strălucește mai tare decât stelele. Mai mult decât aceasta, dacă cuvintele drepților sunt aduse aminte, ele demonstrează mult mai decisiv superioritatea sa fără de asemănare.

Noi nu trebuie să ne mai abținem de la mărturisirea ei, ci folosind ceea ce ne-a spus Domnul Hristos ca și reper, să căutăm de-a lungul căii, ca într-o oglindă sau într-un labirint. Noi trebuie să vorbim, nu în așa fel încât să scădem măreția subiectului, cu o expunere a slăbiciunii trupului și cu ajutorul unei gândiri care este supusă răutății. Noi trebuie să vorbim astfel încât să amplificăm măreția și îndelungata îndurare a bunătății Bunului Dumnezeu în îngăduința gângăviei noastre, care încearcă să vorbească despre minunile iubirii și iertării în Iisus Hristos. (Sfântul Vasile cel Mare)

El descrie o comparație între lege și Evanghelie. Mai înainte el spune: V-am botezat cu apă, care este, Legea:însă el vă va boteza cu Duh Sfânt (Mc 1, 8) , aceasta este Evanghelia.Botezul pocăinței cu apă este ultimul act sub împărțirea legii, iar botezul în Duh este primul act sub împărțirea Evangheliei. Nici un botez nu poate fi considerat desăvârșit cu excepția celui care este supus Crucii și Învierii lui Hristos.(Fericitul Ieronim)

Sfântul Ioan Botezatorul N-a venit să dăruiască un dar, adică iertarea păcatelor, ci să pregătească mai dinainte sufletele celor ce aveau să primească pe Dumnezeul tuturora. Luca spune chiar ceva mai mult, că n-a citat numai începutul profeţiei, ci întreaga profeţie: „Toată valea se va umple şi tot muntele şi dealul se vor smeri; cele strîmbe se vor îndrepta, iar cele colţuroase căi netede vor fi; şi va vedea tot trupul mîntuirea lui Dumnezeu ” (Lc 3,5-6). Ai văzut cum profetul, luîndu-o înainte, a spus totul: şi alergarea poporului şi schimbarea lucrurilor în mai bine şi uşurinţa propovăduirii şi pricina tuturor celor ce vor fi, chiar dacă pe toate le spune figurat? Trebuia să grăiască aşa, că spusele sale erau o profeţie. Când a spus: „Toată valea se va umple şi tot muntele şi dealul se vor smeri şi cele colţuroase căi netede vor fi“, arată că cei smeriţi se vor înălţa, cei mîndri se vor smeri şi că greutatea legii se va schimba în uşurinţa credinţei. „Nu vor mai fi de acum sudori şi osteneli, ne spune Ioan, ci har şi iertare de păcate, care uşurează mult mîntuirea“. Apoi adaugă şi pricina uşurinţei mîntuirii, spunînd: „Tot trupul va vedea mîntuirea lui Dumnezeu“; nu numai iudeii şi prozeliţii, ci tot pămîntul şi marea, tot neamul omenesc, că prin cuvintele: „cele strîmbe” a lăsat să se înţeleagă toţi oamenii cu viaţă stricată: desfrînate, tîlhari, magi, care, fiind stricaţi mai înainte, au mers mai pe urmă pe calea cea dreaptă.

Acelaşi lucru l-a spus şi Hristos: „Vameşii şi desfrînatele intră înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu” (Mt 21, 31), pentru că au crezut. Şi profetul a arătat cu alte cuvinte acelaşi lucru, grăind aşa: „Lupii şi mieii vor paşte împreună” (Is 65, 25). După cum mai înainte, prin văi şi dealuri, indicînd inegalitatea moravurilor a vrut să spună că se va ajunge la o egalitate de gîndire, tot aşa şi acum, arătînd prin firea animalelor necuvîntătoare feluritele năravuri omeneşti, a vrut să spună iarăşi că oamenii vor ajunge la o armonie a dreptei credinţe. Iar Isaia dă şi pricina: „ Va fi Cel ce se va scula să stăpîneascâ neamurile; în El vor nădăjdui neamurile” (Is 11, 10), la fel cum se spune şi în Evanghelie: „Va vedea tot trupul mîntuirea lui Dumnezeu” (Lc 3, 6). Pretutindeni se arată că până la marginile lumii se va răspîndi puterea şi cunoştinţa acestor Evanghelii, că neamul omenesc se va schimba; din sălbatic şi aspru va ajunge blînd şi paşnic.

„Şi acest Ioan avea îmbrăcămintea lui din peri de cămilă şi cingătoarea de piele împrejurul mijlocului său” ( Mt 3, 4). Ai văzut că unele au fost spuse de profeţi mai înainte, iar altele au fost lăsate evangheliştilor? De aceea Matei aminteşte şi profeţiile, dar adaugă şi cele ştiute de el despre Ioan, socotind că nu este de prisos să vorbească şi de îmbrăcămintea dreptului. Minunat şi neobişnuit lucru era să vezi atîta răbdare într-un trup omenesc! Asta îi atrăgea mai cu seamă pe iudei, văzînd în el pe marele Ilie, că prin cele ce vedeau atunci îşi aduceau aminte de fericitul prooroc; dar, mai bine spus, Ioan îi uimea şi mai mult; Ilie locuia şi în oraşe, prin în case; Ioan, însă, din copilărie a trăit numai în pustie. Trebuia ca înainte Mergătorul Celui ce avea să pună capăt tuturora celor vechi, ca de pildă: oboselii, blestemului, întristării, sudorii, să aibă şi el simbolurile unui dar atît de mare şi să se arate mai presus de osînda legii vechi.

Între cei născuți din femeie nu este niciunul mai mare ca Ioan (Lc 7,28) . El este cununa tuturor tradițiilor profetice: Despre aceasta legea și toți proorocii au profețit până la Ioan (Mt11,13). La împărțirea Evangheliei el a fost primul rod, de aceea noi citim: Începutul Evangheliei Domnului Iisus Hristos și după câteva rânduri Ioan boteza în pustie. Acum i-a zis lui înger –mesager- datorită faptelor mărețe pe care le-a făcut, comparabile cu cele săvârșite de Iosif, fiul lui Nun, despre care ați citit. Slujirea lui Ioan ca proroc era să propovăduiască voia lui Dumnezeu, ca înaintemergător al Celui Uns. Sfântul Duh, vorbind prin glasul Tatălui, l-a numit pe Ioan înger după făgăduința făcută prin Maleahi: Iată, trimit pe îngerul Meu să pregătească calea înaintea Mea (Mal 3,1;Mt 11,20;Lc 7,27) . Nu este o noutate că Sfântul Duh îi numește pe cei pe care i-a făcut preoți ai puterii sale, îngeri. Ioan era trimisul sau „îngerul” profețit de Maleahi.

Ioan a trăit în pustie căutându-L pe Hristos cu ochii sufletului, el a refuzat să privească în altă parte. A îmbrățișat o viață aspră, brâul din piei, hrana sa din lăcuste și miere sălbatică erau toate rânduite întocmai pentru a încuraja virtutea și cumpătarea. Mai târziu, urmașii spirituali ai proorocilor adică ai călugărilor Vechiului Testament, au construit pentru ei înșiși colibe pe malurile Iordanului și lăsând în urmă orașele aglomerate trăiau în acestea cu ciorbă și ierburi sălbatice (2 R. 4, 38-39; 6,1-2) .Cât timp ești acasă, fă-ți chilia ta raiul tău, adună acolo feluritele roade ale Scripturii, lasă-le să-ți fie tovarășii preferați și pune în inima ta învățăturile ei (Ps 119,69) .

Văzându-L pe Hristos cu ochii săi, Ioan a refuzat să mai privească la altceva. Era nevoie ca înaintemergătorul Celui care avea să pună capăt acestui șir de greutăți ale oamenilor, precum ar fi truda, blestemul, durerea și sudoarea, să ofere garanția darurilor ce au să vină prin însăși persoana sa, atât cât să stea deasupra acestor frământări. Și astfel se făcea că el nici nu ara pământul, nici nu săpa șanțul, nici nu mânca pâinea sudorii sale, pentru că hrana era simplu de pregătit, iar îmbrăcămintea sa mai simplă decât hrana sa, iar locuința sa mult mai simplă decât îmbrăcămintea sa. Pentru aceasta el nu a avut nevoie nici de acoperiș, nici de pat, nici de masă, de niciunul din astfel de lucruri. Chiar și când era înlăuntrul acestui trup al nostru, el a trăit viața întocmai ca îngerii.

Fiindcă suntem la Biserica si este inceput de an, incercam sa va mai indemnam si noi, inca o data, ca sa nu amanati, regulat, sfanta spovedanie Ei bine, sa luam aminte ca avem doi sfinti mari care ne ajuta la mantuire cel mai mult. Intai este Maica Domnului – care sta de-a dreapta Preasfintei Treimi si care a avut aceasta vrednicie de a naste pe Hristos dupa trup – si al doilea este Sf. Ioan Botezatorul – care sta de-a stanga Preasfintei Treimi, in aceeasi imbracaminte pe care o purta cand era pe pamant -, si se roaga amandoi inaintea Tronului Preasfintei Treimi ca sa miluiasca Dumnezeu lumea, sa mangaie popoarele, sa se stinga razboaiele, sa inceteze cutremurele, bolile și vicisitudinile, sa se intoarca lumea la Hristos, la pocainta. Aceasta este singura cale pe care putem, si trebuie sa mergem si sa o strabatem. Amin (postat pe fb de ioan monahul)