Duminica Biruinței Ortodoxiei
Duminica Ortodoxiei este „ziua onomastica” a Bisericii noastre si ne face amintire atat despre evenimente istorice, pornind de la Evanghelia de astazi, cat si de la semnificatia adaugata ulterior, dar, mai mult decat atat, are o valoare de model, de ansamblu și este foarte greu in ziua de astazi sa definesti ce este Ortodoxia, pentru ca sunt multi oameni care se pretind ortodocsi, desi vedem ca unii n-au nicio legatura cu dragostea Ortodoxiei, iar altii n-au nicio legatura cu invatatura Ortodoxiei. Daca mergem la etimologia cuvantului, atunci este foarte simplu: „orto” si „doxa” – doua cuvinte grecesti care inseamna pe de o parte „drept”, si pe de alta parte „slavire”. Deci ortodox este acela care este dreptslavitor. Adica un om care si Il slaveste pe Dumnezeu, dar este si drept, sau Il slaveste in mod corect, in mod drept. Ce inseamna asta – este foarte greu. Poate ca Evanghelia de astazi ne lamureste mai bine. Parintele Iosif Trifa spune ca un om poate sa inceapa lucrarea de propovaduire, lucrarea de credinta, viata de credinta cu cuvintele pe care le zice Andrei atunci cand il gaseste pe fratele sau, Petru. In versetul 40 din primul capitol de la Ioan:„Unul dintre cei doi care auzisera de la Ioan si venisera dupa Iisus era Andrei, fratele lui Simon-Petru. Acesta a gasit intai pe Simon, fratele sau, si i-a zis: Am gasit pe Mesia, care se talcuieste Hristos.”
Când L-ai gasit pe Mesia cu adevarat, toate se lumineaza in viata ta! Dupa aceea vedeti, la fel, marturia lui Filip: „Am aflat pe Acela”. cand vrem sa vorbim oamenilor despre Dumnezeu nu merge sa le faci morala, sa ii critici, sa ii lovesti in dreapta si in stanga – ca nu e Ortodoxie! Ortodox inseamna sa mergi si sa spui: eu L-am aflat pe Acela si vreau sa ți-L daruiesc si tie! Ortadoxia este „carte de vizita” pentru ce inseamna viata in Biserica noastra, este „carte de vizita”, care ar caracteriza foarte bine continutul zilei de astazi, chemarea și insasi experienta. Ortodoxia inseamna experienta. “Vino si vezi”, cuvintele Sfântului Apostol Filip catre prietenul sau bun, Natanael, aceasta perspectiva pe care o are Biserica noastra. Nu se poate invata Ortodoxia in biblioteca, nu se poate invata Ortodoxia nici macar in Facultatile de Teologie. Ortodoxia se invata in Biserica si in genunchi. Numai acolo poti afla pe Acela.
Pornind de la pericopa evanghelica de astazi, putem identifica trei momente, elemente care sunt esentiale in asumarea credintei ortodoxe ca experienta. Dar, mai intai, sa definim ce inseamna credinta ortodoxa ca experienta. Nu inseamna altceva decat ca avem sansa sa-L vedem pe Dumnezeu. Si cred ca toti cei care sunt la biserica, sunt constienti de acest lucru, ca nu exista un fel mai inalt, mai cuprinzator, mai ultim decat acela de a ne intalni cu Dumnezeu. Toti ne dorim sa ne intalnim cu Dumnezeu. Avand constiinta ca, atunci cand ne intalnim cu Dumnezeu, totul prinde sens, totul se dezleaga din mintea si din inima noastra si din viata noastra. Este cautarea noastra a crestinilor, toti cei care au trait in decursul istoriei, constient sau inconstient, L-au cautat pe Dumnezeu. Pana si in pacat il cautam pe Dumnezeu. E adevarat, in sens stramb, in sens invers, dar nu ne dorim altceva decat sa-L „pipaim” pe Dumnezeu. “Vreau sa te pipai si sa urlu: este!“ (Arghezi). Sunt trei elemente foarte importante in fragmentul evanghelic care sa ne ajute in aceasta cale a experientei, a intalnirii cu Dumnezeu.
Primul lucru foarte important, subliniat de evanghelistul Ioan, este acesta: necesitatea cercetarii Scripturii. Filip ii spune lui Natanael: “Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret“. Ei il cunosteau intr-un mod nedeplin pe Hristos, Cel care avea sa vina din Scriptura, din lectura lor sistematica, serioasa, din studiul si preocuparea pentru cuvantul lui Dumnezeu. Cuvantul lui Dumnezeu este spovedania Lui, de aceea nu se cade sa existe casa fara Sfanta Scriptura, fara Noul Testament si, mai mult decat atat, fara sa fie lecturat Noul Testament. Marele Ioan Gura de Aur citea aproape saptamânal întreaga Biblie, iar și iar și iar. Au fost vremuri când în familie se citea Scriptura pentru intreaga familie, moment care se constituia ca un fel de liturghie in familie, lucrare comuna de simtire a lui Dumnezeu. Si cand se citea Scriptura, pozitia si atmosfera era una specifica, nu era ca si atunci cand citim un ziar, sau un roman, sau alta lucrare. Ori când citim trei cuvinte aparute în mediul online, nu ei cercetau Scripturile ca mod sincer, direct prin care-L cautau pe Dumnezeu.
Pentru că al doilea element este sinceritatea cautarii noastre. Domnul Hristos il caracterizeaza pe Natanael drept om in care nu este viclesug. Cand Il cauti sincer pe Dumnezeu, crezi, ai aceasta nadejde ca Dumnezeu, vazandu-ti ravna, ti Se va descoperi, mai mult decat poti tu sa-ti inchipui. Dar sa-L cauti cu sinceritate si sa nu te feresti de ceea ce El iti spune mai inainte, daca vrei lucrul acesta. Pentru ca ne zice Sfântu Aposol Pavel: “Infricosator lucru este sa cazi in mana lui Dumnezeu“. Cine vrea sa-L afle pe Dumnezeu nu se fereste de ceea ce-i pune Dumnezeu inainte, si se duce cu curaj si cu sinceritate. Si zice: Doamne, nu vreau nimic in viata asta decat pe Tine! Pentru ca intelege ca atunci cand Dumnezeu este prezent in viata lui nu mai are nevoie de nimic, ca celelalte isi afla rostul, se aseaza in matca lor. Acum vă intreb direct de când, sau când nu mai citiți Biblia, și sunt ortodocși care n-au facut-o deloc.
Si apoi, cel de-al treilea element, este straduinta de a-L afla pe Dumnezeu in intimitate, in genunchi. Ii spune Domnul Iisus lui Natanael: “te-am vazut când erai sub smochin“. Exista multe explicatii pentru acest cuvant enigmatic dar probabil ca cea mai frumoasa explicatie, si zic eu ca si reala, este ca acolo, sub smochin, el traise, sau ii spusese lui Dumnezeu ceva foarte intim. Si numai cineva care este mai mult decat om putea sa-i dezvaluie taina pe care el o traise acolo. Si apoi, cele mai frumoase lucruri pe care noi le traim cu Dumnezeu, acolo sunt, in genunchi. Zic inca o data, nu lecturand la nesfarsit carti de rugaciuni, care de altfel ne sunt puse inainte si ne ajuta, ci vorbind si cu El, ca si cu un prieten bun. Si cum vorbesti tu cu un prieten bun? Cateodata ii mai spui tu ceva, dar altadata mai si taci, pentru ca El sa-ti spuna. Nu-i vorbesti intruna, cerandu-i sau chiar si multumindu-i pentru multele lucruri bune pe care ti le da. Daca tu vorbesti intruna, Dumnezeu nu mai are loc ca sa-ti spuna si tie ceva. Momentul acela tainic de rugaciune, seara si dimineata, sau cand reusim, in fata lumanarii, intr-o atmosfera altfel decat cea pe care o traim in fiecare zi, si cu insistenta, este cel care aduce cerul pe pamant. Si va marturisesc ca citesc pe la Parinti, vad de ce insista atat de mult pe aceasta rugaciune, si toti la unison, desi intr-o forma personala, toti la unison spun ca nicio bucurie pe lumea aceasta nu este mai mare decat aceea pe care ei au trait-o acolo in genunchi, in taina, in fata lui Hristos.
Cel ce are experienta lui Dumnezeu, are si motive pentru a nu se teme de moarte, experienta lui Dumnezeu iti da curajul de a trai, dar si curajul de a muri. Zic lucrul acesta in vremuri in care spaimele de tot felul par sa ne inconjoare. Socotesc ca vremea care este acuma este si o radiografie pentru ce suntem noi: cum stam inaintea vietii, si cum stam inaintea mortii, daca este sa vina? Important este nu sa prelungim viata la nesfarsit, important este sa fim capabili sa traim ca si cand astazi este ultima zi din viata mea, sa acceptam ceea ce traia Pavel, cand le spunea filipenilor, ca “pentru mine viata este Hristos, iar moartea este castig“, “voiesc sa mor, sa ma duc mai repede, dar va este mai de folos sa raman cu voi” – perspectiva asupra vietii si asupra mortii, tocmai pentru ca L-a vazut pe Hristos, a avut aceasta experienta; si nu se mai temea de nimic. Stia sa traiasca, dar, la nevoie, stia si sa moara. Astazi este ultima zi din viata mea, cum am trai noi aceasta viata, daca am avea aceasta constiinta? Pentru a trai intens fiecare moment, fiecare clipa. mântuirea este de dimineata pâna seara. Fiecare zi este sinteza vietii noastre, este timpul mantuirii, de dimineata pana seara.
În fiecare primă duminică din Postul Mare prăznuim un fapt istoric: încununarea biruinței adevărului asupra minciunii, a biruinței dreptei credinţe, a dreptei înţelegeri, asupra rătăcirilor care loveau în însăşi dreapta credinţă. Acest fapt istoric se referă la ziua de 11 martie 843, când împărăteasa, împreună cu preoţii drept-slăvitori, în procesiune cu icoanele drept-slăvitoare, încununau prin aceasta o luptă triumfătoare dusă pe parcursul multor ani. Era vorba de lupta celor cinstitori ai icoanelor asupra celor care nu le cinsteau, ba chiar considerau că aduc slujbă lui Dumnezeu defăimând icoanele, pe care le considerau idoli. O luptă care începuse cu mulţi ani în urmă, luptă care părea a veni dintr-o râvnă pentru credinţă, dar iată că nu era altceva decât o nouă rătăcire, aşa cum râvna aparentă a lui Arie pentru credinţă era o rătăcirea şi o întoarcere de la dreapta înţelegere. Rătăcirea de acum fructifica sămânţa lui Arie pentru că nu înţelegea că temeiul cinstirii icoanei este în cuvântul Evanghelistului care spune că Dumnezeu Cuvântul trup S-a făcut. Şi acesta este temeiul cinstirii drepte a icoanelor, că Dumnezeu-Cuvântul a luat trup. Şi atunci, Acest trup pe care l-am văzut, Dumnezeu pe Care L-am văzut şi Care S-a sălăşluit întru noi, este Cel pe Care Îl slăvim în sfintele icoane. Pe Maica Domnului pe care am văzut-o, pe care am cunoscut-o, o închipuim în icoane şi o cinstim. Pe sfinţii care au trăit pe pământ îi cinstim, pentru că ei şi-au sfinţit trupurile lor din plinătatea Duhului şi au devenit purtători de Duh şi moaştele lor săvârşesc minuni şi icoanele în care îi zugrăvim devin făcătoare de minuni, precum sunt şi icoanele Mântuitorului şi ale Maicii Domnului.
Iată, această neînţelegere a fost piatră de poticnire mulţi ani în secolele 7-8 şi piatră de poticnire şi în zilele noastre protestanţilor, care rătăcesc în multe de la dreapta credinţă, dar mai ales în aceasta, pentru că nu înţeleg cât de important este ca dreapta înţelegere să fie cuprinzătoare întru toate, şi în cinstirea icoanelor. Spunea un teolog că icoanele sunt ferestre către cer şi sunt Biblia celui neînvăţat, celui ce nu poate citi, celui ce nu ştie citi. Astăzi mulţi ştim a citi, dar fiecare dintre noi, când ne aşezăm la colţuri de rugăciuni şi privim spre icoană, avem înţelegerea că privim spre Cel drag inimii noastre, spre Cel către Care râvneşte adâncul de taină al inimii noastre, spre Mântuitorul Hristos. Atunci când sărutăm o fotografie a unui copil drag, a soţiei sau a soţului, nicio clipă nu ne închipuim prin aceasta că iubim hârtia, ci că iubim pe cel ce este înfăţişat pe acea hârtie. Iată, în icoană noi cinstim și iubim pe Hristos, Cel Ce S-a făcut trup pentru ca să sfinţească trupurile noastre.
Cand vorbim despre icoana, in primul rand vorbim despre Hristos, Care binevoieste sa Se faca chip, sau icoana a Tatalui. Vedeti, Sfântul Pavel lamureste problema aceasta a lui Hristos Care, chipul lui Dumnezeu fiind, a binevoit sa ia trupul acesta omenesc.( Filip 2,6). Deci Dumnezeu e nevazut, clar, nimeni nu Il poate vedea pe Dumnezeu, „pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata” zice Evanghelia. Evreii aveau dorinta aceasta totusi de a-si imagina ceva, de aceea apare vitelul de aur, de aceea incearca sa si-L imagineze pe Dumnezeu si nu-L vad nicicum. Si primesc porunca de la Dumnezeu: „Ceea ce n-ai vazut sa nu faci!” Desi Dumnezeu le da porunca „sa nu faceti chip cioplit”, pe de alta parte le spune „sa faceti niste ingeri pe capacul chivotului”, astea nu erau chipuri cioplite? Dar nu zice ca ala este Dumezeu, nici vorba! Dar, dupa ce Hristos ia chip, adica ia trupul acesta omenesc si incepe sa Se arate oamenilor, noi aceasta zugravim, nu pe Dumnezeu Cel nevazut. Hristos vrea sa ne lamureasca: Atunci cand L-ai primit pe Hristos, cand L-ai aflat pe Mesia intelegi toata Sfanta Treime, intelegi ca Tatal este in Hristos si cand te uiti la Hristos nu Il vezi doar pe Hristos izolat, singur, ci Il vezi pe Tatal impreuna cu Duhul Sfant, vezi toata Sfanta Treime, care este cinstirea cu adevarat a lui Dumnezeu. Stiu ca este foarte greu lucrul acesta, si aceasta a fost o problema pe care Parintii Bisericii au lamurit-o in ani de zile.
De aceea, cand vorbim de icoana lui Hristos nu vorbim doar de icoana pe care o sarutam si la care ne inchinam, si aceasta este icoana lui Hristos. Dar icoanele sunt puse inaintea ochilor nostri stiti pentru ce? Pentru a ne fi modele. Pentru a privi la Hristos si la sfinti, si a vedea unde trebuie sa ajungem. „O, copiii mei, pentru care sufar iar durerile nasterii pana ce Hristos va lua chip in voi.” (Gal 4,19) Hristos trebuie sa Se faca icoana in noi! Cum se face asta? Pai cand Hristos intra nu mai trebuie nimeni sa te impinga de la spate, cand omul primeste pe Hristos trebuie sa se vada o diferenta intre omul cu Hristos si omul fara Hristos. Si in imbracaminte, si in purtare, si in vorbire, in toate. Daca nu se vede o diferenta inseamna ca nu e Hristos acolo! Nu va amagiti! Nu toti cei care s-au botezat Il poarta pe Duhul Sfant! Pentru ca nu se poate sa Il ai pe Duhul Sfant in mod inconstient: Eu Il am pe Duhul Sfant, dar nu se intampla nimic cu mine, nu transforma nimic in viata mea, nu imi da nicio putere! Daca nu se schimba nimic in viata ta inseamna ca nu Il ai pe Duhul Sfant! Cand privim la Hristos care Se face chip al nostru trebuie sa Il privim ca si Cel Care Se smereste pana la ultimul grad, la cel mai inalt grad al smereniei. El este model al nostru in care sa ne smerim! (Sf. Simeon Noul Teolog)
Nu întâmplător prima duminică este Duminica Ortodoxiei, pentru că în tot ceea ce întemeiem trebuie să ne întemeiem pe dreaptă înţelegere, pe dreaptă credinţă, pentru că altfel se spurcă tot şi se ştirbeşte toată râvna cea bună, dacă un pic, o fărâmă din dreapta credinţă este rătăcită, după cum într-o găleată de apă pe care o aduc celui însetat, un gram de mizerie dacă am scăpat, acea apă curată nu-i mai este bună pentru a-şi potoli setea, ci apa întreagă s-a spurcat. Asa a fost si în vechime, când Arie si alti eretici au respins dogmele Sfmtei Biserici; adesea sufereau atunci credinciosii. Sufereau credinciosii pe vremea conducătorilor nelegiuiti care îi trimiteau în exil; astfel, Sfântul Atanasie cel Mare, din cei patruzeci si sapte de ani de episcopat, douăzeci de ani a petrecut în surghiun. Si alti episcopi tot asa au suferit pentru adevăr, au suferit si multi credinciosi; cu toate acestea, în curătia Ortodoxiei, ei s-au mântuit si au deschis portile vietii vesnice, portile Imparătiei Ceresti. Adesea biruiau necredinciosii, adesea împilau Biserica lui Hristos, dar apoi le venea vremea pieirii si a căderii, si sufletele lor erau trimise nu spre Impărătia Cerească, ci spre chinurile vesnice, în gheenă, la fel cum odinioară Hristos a trimis în iad sufletul lui Irod si pe al altora, care voiau să-i ia viata.In fata noastră se află calea mântuirii sau calea pierzării. De Cruce s-au împiedicat si crestinii în vremea luptelor iconoclaste, când începuse prigoana sfmtelor icoane, când au început să fie distruse si alte odoare, printre care si Crucea Domnului. Si era vorba de cei care se numeau pe sine dreptcredinciosi, ba se socoteau si ortodocsi. Astfel, o sută cincizeci de ani a domnit erezia iconoclastă, până când, în sfârsit, a fost sfărâmată definitiv.
De aceea, Sfinţii Părinţi au vegheat la păzirea dreptei credinţe şi în această Duminică din anul 843 a Bisericii nedespărţite ei au slăvit această biruinţă a adevărului, învăţându-ne şi pe noi importanţa dreptei credinţe, spunea Sfântul Apostol Iacov: credinţa fără fapte moartă este, credinţa trebuie să se adeverească din faptele noastre, din trăirea noastră, din schimbarea omului lăuntric, dar, de asemenea, şi faptele fără credinţă moarte sunt, atunci când le facem din slavă deşartă, atunci când le facem fără nădejdea învierii, fără înţelegerea că Hristos Însuşi lucrează în noi şi că acele fapte nu sunt doar lucrarea noastră, ci împreună-lucrare a noastră cu Dumnezeu.
Prăznuirea Duminicii Ortodoxiei, a biruinţei adevărului asupra minciunii, ne cheamă să trăim în acest duh al dreptei credinţe, să înţelegem că orice strâmbare a credinţei va proiecta o rătăcire în trăirea noastră de zi cu zi nemântuitoare şi că este foarte important, nu numai pentru preoţi, nu numai pentru teologi, ci pentru toţi cei ce suntem în Biserica dreptslăvitoare, să înţelegem puterea dreptei credinţe şi să o mărturisim. Când spunem Crezul în biserică să înţelegem că acolo este o mică dogmatică pe care o împărtăşim cu toţii crezând în Tatăl şi în Fiul şi în Duhul Sfânt, Treimea Cea nedespărţită, crezând în Biserica apostolică, crezând în învierea cea de obşte şi aşteptând-o, aşteptând învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie, aşteptând-o nu pasiv, nu resemnat, nu cu panică într-o eventuală apocalipsă vestită pe canalele televiziunii, ci aşteptând-o cu nădejde, cu înţelegere şi, mai ales, cu împreună-lucrare cu voia lui Dumnezeu, pe care o spunem în rugăciune: Facă-se voia Ta, până când va fi acel sfârșit, al meu sau al lumii, împreună căutând să împlinesc cuvântul lui Dumnezeu şi să slujesc lui Dumnezeu pe pământ. Noi, ortodocșii păstrăm reperele primite la acest al Şaptelea Sinod Ecumenic, în care s-au pus normele cinstirii sfintelor icoane şi să înţelegem că nu orice basorelief care-L înfăţişează pe Mântuitorul sau pe Maica Domnului poate fi la loc de cinste în casele noastre, nu orice tablou religios, ci numai acele icoane zugrăvite în adevăratul duh al iconografiei bizantine. Pentru că, aşa cum în cuvânt nu acceptăm nicio erezie şi ştim că asta ar afecta dreapta credinţă, aşa nici în imagine nu putem accepta erezie, nu putem accepta reprezentări eretice. De aceea acest Sfânt Sinod, al şaptelea, a stabilit ca normativ să nu se mai zugrăvească Mântuitorul în chip de miel sau Duhul Sfânt în chip de porumbel, în afară de icoana Sfântului Botez, şi alte asemenea repere, pe care e bine să le cunoaştem şi să cinstim în casele noastre icoanele dreptslăvitoare, icoanele zugrăvite după adevăr, icoanele bizantine, care nu deformează înţelegerea dreptei credinţe, ci ne duc la o adâncire, la o întâlnire cu Hristos, Cel Ce adânc este ascuns în inima noastră şi ne cheamă să-L descoperim prin dreaptă credinţă şi prin fapte bune.
În ziua Biruintei Ortodoxiei sărbătorim biruinta lui Hristos asupra iconoclasmului si asupra tuturor diavolilor. Crucea Domnului i-a despărtit pe credinciosi de necredinciosi, pe cei care mergeau pe calea mântuirii de cei ce mergeau pe drumul pierzării. La fel resping Crucea Domnului si iconoclastii de astăzi – protestantii si altii, care resping sfintele icoane; ei sunt gata să accepte în casele lor orice reprezentări frumoase ale evenimentelor evanghelice, însă neagă cinstirea sfintelor icoane, care ne aduc aminte că mântuirea se dobândeste pe o cale anevoioasă, pe o cale îngustă pe care a calcat Însusi Domnul lisus Hristos, pe calea luptei cu păcatele si cu viciile noastre, pe calea postului si a rugăciunii. Aceasta nu recunosc cei ce doresc să vadă în crestinism doar ceva roz si splendid, prin care se poate ajunge la fericirea cea vesnică fără nici o silintă, fără nici o încordare, fără nici un fel de luptă cu propriile păcate. Ei merg pe drumul pe care a mers tâlharul spânzurat de-a stânga: ei tăgăduiesc toate legile pe care le-a dat Domnul cu gura Sa, care i-a trimis pe apostoli să le propovăduiască în întreaga lume; ei tagăduiesc scrierile si rânduielile pe care Sfânta Biserică Ortodoxă le păstrează cu sfintenie.
Si iată că prin Cruce unii se mântuiesc spre cunoasterea teologiei, spre cunoasterea Adevărului vesnic, iar altii, prin povara hulei, se coboară la chinurile iadului. Această cale largă se află în fata noastră, a ortodocsilor, si există si aici ispite care-i despart pe credinciosi, dacă ei vor si doresc sa meargă pe calea pe care le-a arătat-o Hristos. Cu totii păcătuim, cu totii încălcăm poruncile lui Hristos si legile Sfintei Biserici, dar unii se recunosc păcătosi din pricina căderii lor si se căiesc de greselile lor, iar altii, în loc de aceasta, resping însesi legile si nu voiesc să li se supună, spun că aceste legi s-au învechit, că nu mai este nevoie de legi, că noi am fi mai destepti decât cei care au dat legile Bisericii, pe care Insusi Domnul Hristos le-a dat prin apostolii si arhiereii Săi. Iată cele două căi care se află în fata voastră: calea tâlharului întelept si calea tâlharului care, prin povara hulei, s-a coborât în iad.
Tot în fata noastră se află acum si acele opere nemuritoare. Ei, iconoclastii de astăzi, sunt gata să accepte imaginile dacă sunt bine pictate, dacă sunt frumoase si desfată privirea, altii cinstesc acele icoane în care sfintii sunt reprezentati în suferintă, unde sunt înfătisate nevointele lor mucenicesti, posturile si rugăciunile lor si diverse lucruri neplăcute la suprafată, dar frumusetea lăuntrică se vede în aceste imagini sfitite. Aceasta este calea celor doi tâlhari. Unii doresc mântuirea, altii doresc doar desfătarea în lumea aceasta si, când nu o primesc, hulesc legile care sunt date pentru mântuirea noastră.
Si acum pot apărea între noi diverse separări. Dar întrucât legile Bisericii lui Hristos sunt neschimbătoare, crestinul trebuie să se supună legilor si rânduielilor Bisericii, indiferent de felul în care altii se raportează la ele, indiferent dacă societatea este binevoitoare sau ostilă fată de ele. Cei ce-i sunt credinciosi lui Hristos îl urmează pe calea acelor legi, pe calea rânduielilor păzite cu sfintenie de Sfânta Biserică. Iar cei ce-si doresc înlesniri fără masură si bucurii în lumea aceasta pământeana, care va pieri mai devreme sau mai târziu, aceia preferă alte legi, nu pe cele ale Bisericii, ci pe cele care le permit să trăiască asa cum vor si să gândească după bunul lor plac, să-si aseze voia lor proprie deasupra Duhului Bisericii – Duh dat de Insusi Domnul Dumnezeu – si îi cheamă si pe altii să le urmeze calea.
Sfântul Efrem Sirul credea că, înainte de cădere, Adam şi Eva sunt înveşmântaţi în straie de nemurire, în slava şi harul pline de strălucire ale lui Dumnezeu Însuşi, asemănătoare slavei care L-a înconjurat pe Iisus când S-a schimbat la faţă pe Muntele Tabor înaintea apostolilor Săi Petru, Iacov si Ioan. Când Iisus S-a schimbat la faţă înaintea apostolilor săi, a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au facut albe ca lumina (Mt.17,2). Vestea cea bună a Evangheliei este că Dumnezeu S-a făcut om pentru ca oamenii să poată deveni asemenea lui Dumnezeu prin harul Său, ajungând astfel capabili să stea şi să vorbească înaintea unui Dumnezeu sfânt ca fii ai Lui. Scopul acestei energii îndumnezeitoare, harul, este de a ne ajuta să devenim ceea ce a fost ascuns, chipul desăvârşit al lui Dumnezeu în natura umană. Cuvintele din limbile greacă şi ebraică pentru har sunt traduse în general cu înţelesul de „protecţie şi bunătate divină”. Unii creştini definesc harul drept „protecţia nemeritată a lui Dumnezeu”. Sfinţii Părinţi ai Bisericii tindeau să vadă această protecţie drept energiile îndumnezeitoare necreate ale lui Dumnezeu, oferite nouă prin Sfântul Duh, care ne dăruiesc nemurirea şi puterea de a ne schimba după asemănarea Lui. Această energie este necreată pentru că Dumnezeu este necreat. Harul lui Dumnezeu este o energie a refacerii şi a desăvârşirii. Aceste energii ajung la noi prin ceea ce numim harul lui Dumnezeu. Este important să ne amintim că aceste energii ale harului nu reprezintă doar o forţă mistică din univers. Mai degrabă, Dumnezeu este prezent personal în energiile Sale, dând viaţă celor care Îl primesc.
Sfântul Efrem Sirul scrie:„Dumnezeu l-a făcut pe Adam cu sfintele Sale mâini, după chipul şi asemănarea Sa, iar când îngerii au văzut înfăţişarea plină de slavă a lui Adam au fost adânc cutremuraţi de frumuseţea acesteia. Căci au văzut înfăţişarea chipului său arzând cu strălucire plină de slavă asemenea soarelui, iar lumina din ochii lui era ca lumina soarelui, iar înfăţişarea trupului său, ca scânteierea cristalului.” Dumnezeu a spus: „Cel ce biruieşte va fi astfel îmbrăcat în veşminte albe şi nu voi şterge deloc numele lui din cartea vieţii” (Apoc. 3,5). Aici Dumnezeu demonstrează cât de valoroşi suntem pentru El, dându-ne acest veşmânt de slavă, mai presus de orice alt strai pe care ni l-am putea face prin propriile noastre eforturi rudimentare. Ne amintim cum chipul lui Moise strălucea asemenea soarelui atunci când a coborât de pe Muntele Sinai cu cele zece porunci în mâini sau ori de câte ori se afla în prezenţa lui Dumnezeu. Chipul lui Moise stralucea atât de puternic, încât a fost nevoit să şi-l acopere cu un văl pentru oamenii care priveau către el. Sfântul Efrem Sirul, într-unul dintre imnurile sale, cântă despre mântuirea noastră şi despre lucrarea lui Dumnezeu în noi: „Toate aceste prefaceri le-a făcut Cel Milostiv, dezbrăcându-Se de slavă şi îmbrăcând trup; căci El a născocit o cale să-l îmbrace pe Adam în slava pe care Adam o dezbrăcase. Hristos a fost înfăşurat în scutece, în frunzele lui Adam, S-a îmbrăcat cu haine în locul pielii lui Adam; S-a botezat pentru păcatul lui Adam, a fost uns cu miruri pentru moartea lui Adam, a înviat şi S-a înălţat şi l-a înălţat şi pe Adam în slava Sa. Binecuvântat Cel Ce S-a pogorât, S-a îmbrăcat în Adam şi S-a înălţat!”
Dacă aţi văzut vreodată icoana Învierii într-o biserică, L-ați văzut pe Iisus sfărâmând porţile iadului, moartea, înveșmântat în slavă strălucitoare, mai luminoasă decat soarele. Icoanele Învierii prezintă mici variaţii de la o regiune la alta. În cele mai multe versiuni, persoanele din stânga sunt Regele Saul şi Regele David şi poate unii dintre drepţii proroci ai Vechiului Testament sau Moise, în timp ce în dreapta se află Sfântul Ioan Botezatorul si alţi sfinţi din Noul Testament. Uneori, atât cei din dreapta, cât şi cei din stânga au aureole, reprezentate prin cercuri de lumină în jurul capetelor, iar uneori doar sfinţii din Vechiul Testament au aureole. Aureolele reprezintă harul lui Dumnezeu şi slava strălucitoare a nemuririi si a sfinţeniei. Și totuşi, în cele mai multe dintre stilurile icoanelor învierii, Adam şi Eva nu au aureole. De ce? Pentru că, după cădere, au pierdut veşmântul lui Dumnezeu sau acoperământul de slavă strălucitoare şi-au pierdut aureolele. Mesajul icoanei este că Al Doilea Adam îi înapoiază primului Adam locul lui de drept în Împărăţia lui Dumnezeu. Înfăptuind aceasta, Iisus a deschis calea pentru întreaga omenire să intre din nou în Împărăţia lui Dumnezeu şi să fie reîmbrăcata în slava Lui strălucitoare a nemuririi.
Ascultaţi ce spunea marele arhiereu Ioan Gură de Aur turmei sale, cu care semănaţi în multe privinţe:
„Văd că după Botez mulţi trăiesc în mai mare nepăsare decât cei încă nebotezaţi şi nu vădesc nici măcar un semn de viaţă creştinească. Iată de ce nici în piaţă, nici în biserică nu se poate face deosebire grabnică între credincioşi şi necredincioşi… Credinciosul trebuie să se vadă nu numai după dar, ci şi după viaţa înnoită. Credinciosul trebuie să fie luminător şi sare a lumii. Iar dacă nu luminezi nici ţie, dacă nu sărezi propria putreziciune, după ce să te mai cunoaştem că eşti credincios? După faptul că te-ai scăldat în apele sfinţite? Dar asta ţi se va face temei de pedepsire, căci mărimea cinstirii se face întru adaos de certare pentru cei ce nu vor să trăiască în chip vrednic de aceasta. Nu prin cele primite de la Dumnezeu trebuie credinciosul să strălucească, ci prin cele pe care le aduce de la sine, şi prin toate să se vădească: prin umblet, prin privire, prin înfăţişare, prin glas. Nu vreau să spun că trebuie să luăm ochii lumii, ci că trebuie să ne aducem la rânduială pe noi înşine spre folosul celor care ne văd.
Or, acum, dacă încerc să recunosc în tine creştinul, din toate părţile te arăţi tocmai pe dos de cum ar trebui: că dacă vreau să te recunosc după loc, te văd petrecându-ţi ziua la alergările de cai şi la spectacole şi în nelegiuiri, în adunările cele rele din piaţă şi în tovărăşia oamenilor stricaţi; dacă vreau să te recunosc după înfăţişare, te văd mereu râzând cu o înfăţişare dezmăţată, ca o curvă rânjită, ca o femeie pierdută; dacă vreau să te recunosc după haine, te văd îmbrăcat ca un comediant; dacă vreau să te recunosc după însoţitori, târăşti după tine paraziţi şi lingăi; dacă vreau să te recunosc după vorbe, nu aud de la tine nimic sănătos, nimic de trebuinţă, nimic folositor pentru viaţa noastră; dacă vreau să te recunosc după hrană, aceasta mai mare osândă îţi aduce.
Spune-mi, deci, după ce voi putea să te recunosc drept credincios, când toate cele spuse mai înainte arată cu totul altceva? Dar ce zic eu „credincios”?! Nu-mi pot da seama limpede nici măcar că eşti om: fiindcă atunci când dai din copite ca un măgar, împungi ca un taur, nechezi la femei ca un armăsar, te îmbuibi ca un urs, îţi îngraşi trupul ca un catâr, eşti ranchiunos ca o cămilă şi răpitor ca un lup, te mânii ca un şarpe, înţepi ca un scorpion, eşti prefăcut ca o vulpe, păstrezi veninul răutăţii ca o năpârcă, te războieşti împotriva fraţilor ca dracul cel rău, cum voi putea să te număr împreună cu oamenii fără să văd în tine semnele firii omeneşti? Căci iată, căutând să aflu deosebire între catehumen şi botezat, sunt în primejdie să nu mai aflu deosebire nici între om şi fiară. Dar ce zic „fiară”?! Fiara are una dintre aceste scăderi, în timp ce tu suferi de toate, întrecându-o cu dobitocia. Şi nici nu ştiu de ce te-am numit drac – căci dracul nici nu e rob tiraniei pântecelui, nici nu iubeşte avuţia. Aşadar, dacă ai mai multe scăderi şi decât fiarele, şi decât dracii, cum să te numim om, ia spune-mi? Şi dacă nu-ţi putem spune om, cum să te numim credincios? Şi – lucru mai rău – având o asemenea aşezare rea, nu ne gândim la sluţenia sufletului nostru, nici nu pricepem cât de urât este…”
Iată înfricoşătoarele cuvinte ale marelui sfânt, cuvinte rostite cu o mie cinci sute de ani în urmă, dar atât de proaspete şi acum! Oare nu sunt şi între noi oameni pe care ele îi privesc? Sunt, spre ruşinea noastră, şi încă nu puţini! Cum se poartă unii în biserică? Se împing, se ocărăsc, se înjură, se osândesc, clevetesc. De ce mai merg aceştia la biserică? De ce spurcă locaşul sfânt cu prezenţa lor? De ce smintesc inimile curate ale celor pentru care o asemenea profanare e de neîndurat?
Cand Biserica lui Hristos a biruit in lume, el a starnit impotriva-i o noua si chiar mai primejdioasa prigoana, anume cea dinauntrul Bisericii – asa cum inaintevestise Sfantul Apostol Pavel in convorbirea sa cu preotii efeseni – s-au ridicat oameni “graind lucruri stricacioase” (Fapte 20,30). Pavel i-a numit pe astfel de oameni “lupi rapitori” (Fapte 20, 29). Acestia erau asa-numitii “eretici” care au cautat sa rastalmaceasca adevarata invatatura a lui Hristos despre credinta si evlavie, ca sa faca zadarnica pentru oameni aceasta invatatura. Cand aceasta s-a intamplat, Sfanta Biserica, prin cei mai buni slujitori ai sai, a ridicat armele impotriva acestor eretici pentru a apara invatatura ei cea adevarata, nedeformata. Atunci au inceput sa fie convocate mai intai “sinoade locale” si apoi “ecumenice“. Din toate colturile pamantului s-au adunat episcopi si, prin Duhul Sfant, au dat glas Adevarului celui curat si nestrambat, urmand pilda Celui Dintai Sinod Apostolic din Ierusalim (Fapte 15, 6-29). De asemenea, i-a despartit pe eretici de Biserica si i-a anatemizat. Aceasta era in accord cu porunca limpede data de Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, Care a spus: “Iar de nu va asculta nici de Biserica, sa-ti fie ca un pagan si ca un vames“ (Matei 18, 17); si in acord cu porunca Sfantului Apostol Pavel, acest mare “Apostol al neamurilor” care a spus: “Ci chiar daca noi sau Inger din Cer va va binevesti altceva afara de ceea ce v-am binevestit noi sa fie anathema!“(Galateni 1, 8 ). Iar in alt loc, tot el graieste: “Cel ce nu-l iubeste pe Domnul nostru Iisus Hristos, sa fie anathema. Maranatha! (Domnul vine)” (1 Corinteni 16, 22). In acest fel, ritualul nostru ortodox emotionant, maret si solemn, isi are incepatura de la Insusi Domnul nostru Iisus Hristos si de la marele Sau Apostol, chemat de El sa fie “apostolul neamurilor“, cu alte cuvinte al intregii lumi pagane. Incepand din veacul al IX-lea, Sfanta Biserica a hotarat ca acest ritual trebuie oficiat in prima Duminica a Sfantului si Marelui Post si ca aceasta zi se va numi “Duminica Ortodoxiei”.
Stapânitorul lumii acesteia astfel împovărează inima omului şi îi întunecă mintea, încât în cele din urmă acesta nu mai are puterea să stea înaintea lui Dumnezeu faţă către Faţă. Este firesc ca omul să vrea să sporească în cunoaştere şi să se dezvolte, dar se cuvine a face aceasta îndeosebi în tăramul Duhului, pentru că acolo ne dăruieşte Dumnezeu înnoirea vieţii, singura „noutate” care are valoare veşnică. Ca să biruim ispita noutăţii în plan material trebuie să punem mereu un început nou în legătura noastră cu Dumnezeu. Domnul Se bucură când Ii cerem să ne arate noi căi de a ne apropia de El şi vine degrabă în ajutorul nostru, căci El însuşi doreşte să ne dăruiască un nou început, un nou har, o nouă prefacere a inimii prin care să ne înălţăm către Dumnezeu, sporind în cunoaşterea Lui. In fiecare zi la sfârşitul Utreniei, la Laude, spunem: „Cântaţi Domnului cântare nouă“. Atunci când ne dăruim cu tot sufletul puternicului Duh al lui Dumnezeu, trăim în fiecare zi schimbările aduse de dreapta Celui Preaînalt, iar inima şi duhul nostru se înalţă neîncetat către El prin harul Său, când izbutim să intrăm în prezenţa Lui, Dumnezeu ne reînnoieşte vederea duhovnicească, ne tămăduieşte inima şi ne împlineşte nădejdea, reîntregindu-ne fiinţa şi dăruindu-ne o tot mai adâncă cunoaştere a Sa prin rugăciune.
Cântarea noastră cea nouă este o cântare de mulţumită şi de dragoste faţă de Dumnezeul nostru cel iubit. Nu mai suntem stăpâniţi de nimicitoarea dorinţă după plăcerile înşelătoare pe care ni le oferă şuvoiul nesfârşit al noutăţilor lumeşti ce condamnă sufletul la înfometare. Fireşte, ne putem folosi cu înţelepciune de aceste „unelte”, dar principalul nostru scop trebuie să fie a-L „încerca” pe Dumnezeu în fiecare zi, ca să sporim în cunoaşterea Lui. Potrivit Sfântului Apostol Pavel, cel ce nu L-a întâlnit şi deci nu L-a „gustat” vreodată pe Dumnezeu este cel mai văduvit dintre toţi oamenii, fiindcă este robul întunericului propriei sale voi. Dar dacă îl caută pe Dumnezeu şi gustă harul Lui, va trăi lucruri cu adevărat măreţe în viaţa sa şi va descoperi că înnoirea vieţii în Dumnezeu îi este mai de trebuinţă decât orice altă „noutate” pământească. In felul acesta legătura noastră cu Dumnezeu se adânceşte tot mai mult. Sfântul Zosima a fost ispitit de gândul că pentru el nu mai există ceva nou în viata duhovnicească. Dar Dumnezeu l-a adus în pustiul de dincolo de Iordan, unde i-a dat cea mai mare lecţie prin Sfânta Maria Egipteanca. Această creştere a sufletului va continua şi după moarte, când vom cunoaşte Adevăruri încă şi mai minunate despre Domnul nostru. Duhul Omului îşi află adevărata împlinire în cele ce sunt neclintite, absolute, neschimbate, într-un cuvânt, veşnice.
Dumnezeu doreşte cu osârdie ca omul să se înalţe din putere în putere, din slavă în slavă. El îi dăruieşte toate ale Sale, căci nu suferă ca făptura pe care a zidit-o după chipul si după asemănarea Sa să fie cu ceva mai prejos decât El Insuşi: „Toate ale Mele ale tale sunt“. Aceasta este voia Lui pentru noi, iar dacă ne supunem ei, nu numai că nu ne va mai stăpâni vreodată mulţumirea de sine, ci vom tânji a ne apropia tot mai mult de Dumnezeu, flămânzind şi însetand după dreptatea Lui. Tot cel ce-şi pregăteşte inima pentru aceasta creştere dinamică în Hristos va vedea mereu „lucruri mai mari”, potrivit făgăduinţei Domnului. După ce L-am cunoscut pe Domnul şi am gustat adevărul Lui, care a devenit acum singurul temei al fiinţei noastre, devenim sălaşul lui Hristos, al Cărui chip Duhul Sfânt îl întipăreşte în inima noastră. De fiecare dată când ne pogorâm mintea în inimă, aflăm acolo o comoară, mărgăritarul cel de mare preţ, şi simţim dreapta lui Dumnezeu lucrând în noi prin puterea Duhului Sfânt. Atunci răspundem înălţând Domnului o nouă cântare de laudă şi ne ţinem cu tărie de poala hainei Lui, pentru ca Duhul Sfânt să poată lucra în inima noastră, care este acum deschisă harului Său. Cât de mult doreşte Domnul să-I aducem cântări noi! Cum tânjeşte El ca noi să ne smerim pentru a ne putea dărui încă şi mai mult har! Şi cu fiecare creştere a harului îi vom cânta o nouă cântare de laudă şi de mulţumită.
Sfinţii Părinţi arată că recunoştinţa faţă de Dumnezeu este un izvor nesecat de însuflare, întrucât mintea şi inima încep să vadă tot mai limpede binecuvântările pe cari Dumnezeu le revarsă asupra noastră, asupra semenilor noştri şi asupra întregii lumi. Niciodată nu-I vom putea mulţumi îndeajuns Domnului, şi cu cât îl lăudăm şi-L slăvim mal mult, cu atât mai larg se deschid cerurile înaintea noastră. Prorocul Moise, şi împreună cu el toţi drepţii din toate vremurile, a cunoscut din cercare această lucrare minunată a Duhului lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune: „Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu“. Duhul lumii acesteia este duhul mândriei, care este potrivnic lui Dumnezeu, în timp ce Duhul Domnului deschide mintea şi inima omului spre cunoaşterea lucrurilor minunate pe care El ni le-a dăruit. Atunci aducem neîncetat mulţumită lui Dumnezeu pentru toate darurile Sale, chiar şi pentru aerul pe care-l respirăm, cum citim într-una din rugăciunile slujbei Botezului: „Tu spre răsuflare ai revărsat aerul.” Acest aer susţine viaţa noastră trupească. Există însă şi un altfel de „aer”, o adiere înmiresmată, suflarea Duhului Sfânt, pe care Dumnezeu a suflat-o în faţa lui Adam în rai şi prin care a inspirat neîncetat Biserica Sa, adunarea celor ce iubesc Numele Său şi smerita Lui arătare. „Mai mari decât acestea veţi vedea” nu se referă numai la creşterea veşnică a sufletului în Dumnezeu, ci şi la acele lucruri minunate pe care le descoperim în Persoana lui Hristos, a Cărui împărăţie este fără de sfârşit. După ce l-a recunoscut pe Natanael ca israelit, şi anume ca om duhovnicesc al cărui ochi lăuntric veghează neîncetat („Israel” înseamnă „mintea care-L vede pe Dumnezeu”), Domnul îi lămureşte apoi firea acestor „lucruri mai mari”:
„Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se si pe îngerii Iui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului”. Cu alte cuvinte, lucrurile mai mari aparţin lumii ce va să fie. De acum înainte Natanael îl va vedea pe Dumnezeu în Persoana lui Iisus Hristos în Care cerul şi pământul sunt unite ca printr-o scară pe care urcă şi coboară îngerii ce slujesc oamenilor. Natanael ştie acum că legea si pildele Vechiului Testament şi-au aflat împlinirea in Persoana Domnului Hristos şi că acestea nu au fost decât o pregătire pentru a primi plinătatea descoperirii dumnezeieşti. Unirea lui Dumnezeu cu omul în Iisus Hristos este cu adevărat cea mai mare dintre toate minunile. După ce ne-am îmbrăcat cu Hristos în Sfântul Botez şi simturile noastre duhovniceşti au prins viaţă, trebuie să le păstrăm vii şi lucrătoare prin ascultarea faţă de poruncile Domnului şi prin împărtăşirea cu Sfintele Lui Taine. Căci prin aceste simţuri duhovniceşti ajungem să înţelegem cu adevărat fiecare pas pe care îl facem în viaţa noastră şi învăţăm să recunoaştem în fiecare împrejurare lucrarea dreptei lui Dumnezeu, adică energia şi pronia Lui. De aceea se Cuvine să purtăm neîncetat în cugetul nostru această minune a învierii simţurilor noastre duhovniceşti, fiindca ea reînnoieşte şi păstrează viu înlăuntrul nostru duhul recunoştinţei insuflat de Sfântul Duh al lui Dumnezeu. Ea ne ajută totodată să ne aducem mereu aminte de nesfârşita măreţie a dragostei Sale, cu care El cel dintâi ne-a iubit pe noi „pe când încă îi eram vrăjmaşi“. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, devenim mai puternici si in stare a ne împotrivi „întinăciunilor lumii”, întărindu-ne în legea lui Hristos care biruieşte legea păcatului ce lucrează în mădularele noastre. Marele foc curăţitor şi dătător de viaţă al lui Dumnezeu stinge în noi focul cel întunecat al lumii acesteia, îndepărtând întinăciunile şi stricăciunile ei şi păstrându-ne în prezenţa sfinţitoare a Domnului. Prin Sfântul Apostol Pavel Biserica ne îndeamnă să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a păstra viu Duhul lui Dumnezeu în noi, „ca să ne umplem de cunoaşterea voii Lui, întru toată înţelepciunea şi priceperea duhovnicească; ca să umblăm cu vrednicie întru Domnul, plăcuţi Lui în toate, aducând roadă în orice lucru bun şi sporind în cunoaşterea lui Dumnezeu”. Acestea sunt „lucrurile mai mari” făgăduite nouă de Domnul.
Viaţa duhovnicească a unui creştin poartă un caracter deosebit de dinamic. Ea niciodată nu este statică: este nesfârşit de felurită în manifestările ei. Pe de o parte, aceasta îi vădeşte bogăţia, pe de alta, faptul că noi nu am atins încă desăvârşirea; în viaţa Dumnezeirii însăşi, Sfânta Treime, momentul dinamic şi cel static se contopesc într-o unime de neînţeles nouă. Şi în această „unime” se cuprinde adevărata neclătinare făgăduită tuturor celor ce vor fi adus adevărata pocăinţă. (Părintele Sofronie) Aşadar, în Dumnezeu există două „momente”: un moment dinamic şi unul static. Momentul dinamic este acea viaţă de continuă creştere în Dumnezeu pe care am descris-o mai sus. Momentul static este desăvârşita pace şi odihnă în Dumnezeu, când omul se odihneşte în El prin har. In chip de neînţeles pentru noi, cele două aspecte se contopesc în Dumnezeu, iar omul se împărtăşeşte de amândouă prin har. Aceasta este starea sfinţilor în viaţa viitoare.
Din făgăduinţele pe care ni le-a făcut Domnul înţelegem că omul se bucură de o deosebită cinste înaintea lui Dumnezeu. Totuşi, nu trebuie să uităm următorul lucru: dacă după ce am gustat din luminarea harului şi din taina veacului ce va să fie, ne întoarcem la căile lumii şi îngăduim vieţii noastre să decadă, atunci ne va fi cu neputinţă s-o mai reînnoim. Intr-adevăr, „înfricoşător lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu”, fiindcă neîndurătoare va fi judecata pentru cei ce nu se sârguiesc a rămâne credincioşi acelei vieţi minunate după care au însetat la început. Cele spuse mai sus sunt menite a ne spori insuflarea şi a ne ajuta să stăm neclintiţi înaintea lui Dumnezeu, cu frică si cu smerenie. Frica lui Dumnezeu nu are hotar pe pământ, dar când ne temem de El cum se cuvine, cu credinţă şi cu dragoste, ne facem moştenitorii vieţii Sale, „Dat-ai moştenire celor ce se tem de Numele Tău“.(Prochimenul Mare) Avem nevoie de frica lui Dumnezeu, aşa cum avem nevoie şi de mustrarea Lui, pentru ca duhul nostru să ardă neîncetat de dragostea Sa, iar viaţa Lui să devină a noastră nu numai aici pe pământ, ci şi în veacul viitor. Dreptul din credinţă va fi viu, iar noi vom fi număraţi impreună cu drepţii numai dacă vom reuşi să păstrăm până la sfârşit minunea unirii noastre cu Hristos. De asemenea, ne putem numi drepţi atunci când credinţa noastră, care de acum „este lucrătoare prin iubire desăvârşită”, adânceşte zi de zi cunoaşterea şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu. Atunci inima Domnului se uneşte cu inima omului pentru veşnicie şi omul cântă o cântare pururi nouă Stăpânului şi Izbăvitorului său. Astfel „săvârşim Sfinţenie în frica lui Dumnezeu” şi împlinim scopul pentru care El ne-a adus din întunericul nefiinţei la viaţă şi la cunoaşterea Lui.
Trăsăturile fundamentale ale Ortodoxiei sunt smerenia și dragostea. Cu aceste frumuseți și puteri ale sufletului mărturisim și noi ascultarea de Dumnezeu și dăruirea către semenii noștri. Smerenia și dragostea sunt roadele pe care ni le caută Dumnezeu la vremi de cercetare și încercare… Întru acestea arătăm, de fapt, cât de ortodocși suntem. Prin smerenie și dragoste devenim și noi ucenici ai Domnului, ne integrăm și noi în trupul lui Hristos, în comunitatea Bisericii, răspunzând chemărilor Mântuitorului nostru: ”Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Mt 3,2) și ”Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”. (In 13, 34-35) Cu smerenia punem începutul urcușului duhovnicesc, al înnobilării și îmbunătățirii vieții, iar cu dragostea deschidem și altora acest drum pe care nu trebuie să-l săvârșim singuri. De fapt, cu cât deschizi mai multor semeni drumul către împărăția lui Dumnezeu, cu atât mai mult înaintezi și tu pe acest drum împreună cu ei. Nu este un drum ușor, nici larg. Nu are scurtături, nu poți face salturi. Cu toții trecem printr-un lanț de încercări, de examene ale credinței prin care Dumnezeu-Tatăl nostru ne ajută să creștem. Nu să cădem, ci să ne mai ridicăm cu câte o biruință peste noi înșine. Oare am trecut toate examenele, oare le-am ratat pe cele mai multe? Suntem notați cumva în catalogul lui Dumnezeu, în ”cartea vieții” (Apoc 3,5)? Cum ne mai putem îndrepta din căderile trecute? Din examenele căzute? Tot prin smerenie și dragoste. Căci Dumnezeu ne dă iară și iară șanse să ne pocăim și să iubim, să-L iubim smeriți și să-L mărturisim senini prin fapte, prin cuvinte și prin gânduri ziditoare de comuniune. Doar așa-L mărturisim pe Dumnezeu. De aceea, să fim smeriți că suntem ortodocși… Nu c-am fi meritat. Poate că nu puteam duce crucea căutării lui Dumnezeu în afara Bisericii, și de aceea ne-a întărit și binecuvântat El cu harul Duhului Său Sfânt și Iubitor ca să-I mulțumim pentru aceasta și să mijlocim smeriți mântuirea celorlalți semeni care nu-L cunosc încă. Iubindu-i și pe cei ce nu-s ca noi, dorindu-le mântuirea lor precum ne-o dorim și nouă. Totuși, mă tem… că din prea multă ”ortodoxie” nu le dorim mântuirea neortodocșilor. Poate nici a tuturor ortodocșilor… Și tare mă tem să nu o ratăm și noi… Ar trebui să ne bucurăm când întâlnim un neortodox, sau un ortodox rătăcit. Să mulțumim Tatălui nostru că ne-a dat o nouă șansă a mărturisirii iubirii Lui și a lui rugându-ne pentru mântuirea lui, purtându-i neputințele, răbdându-i neștiințele, pansându-i rănile și alinându-i durerile… Și pentru el a venit Hristos. Și ni l-a adus nouă înainte ca să-l îngrijim, nu ca să-l judecăm. Ca să-l luminăm prin iubire, nu ca să-l întunecăm prin izgonire. Ca să-l ajutăm, nu ca să-l anatematizăm. Ca să-l împodobim cu harul lui Hristos, nu ca să-l dezgolim de orice virtute… Nu care cumva din nedibăcia noastră vreun suflet să se smintească și calea mântuirii să fie defăimată!
Ne trebuie, e drept, multă înțelepciune, multă răbdare și gingășie ca să-L mărturisim pe Hristos, fără agresivitate, fără aroganță, fără îndârjire. Să fim creștini adevărați, smeriți și iubitori. Dar pe cât de râvnitori suntem când ne rugăm pentru noi, la fel de râvnitori se cade să fim și când ne rugăm pentru ceilalți. Pentru că Însuși Dumnezeu-Tatăl nostru iubitor ”voieşte ca toţioamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim 2,4). Să ne rugăm și noi împreună cu Sfântul Siluan Athonitul:Așa cum ai dat Apostolilor Tăi pe Duhul Sfântși ei Te-au cunoscut pe Tine,așa, Doamne Iisuse Hristoase, dă tuturor oamenilor să Te cunoască pe Tine prin Duhul Tău cel Sfânt. Amin”.(postat pe fb de ioan monahul)