DUMINICA A IV-A DIN TRIOD IZGONIREA LUI ADAM DIN RAI

16.03.2021 08:31

Izgonirea lui Adam din Rai. Aceasta denumire totalizeaza, intr-adevar, intreaga pregatire pentru Post. Acum stim, ca omul a fost creat pentru Rai, pentru cunoasterea lui Dumnezeu si pentru comuniunea harica cu El. Pacatul omului l-a lipsit pe om de acea viata binecuvantata, iar existenta lui pe pamant s-a transformat intr-un exil. Hristos, Mantuitorul lumii, deschide usa raiului celui ce-L urmeaza, iar Biserica, prin dezvaluirea frumusetii Imparatiei lui Dumnezeu in viata noastra, ne ajută să ne dorim o întoarcere în patria noastra cereasca, din care omul a fost izgonit. Astfel, la inceputul Postului suntem ca si Adam: “Scosu-s-a Adam din Rai pentru mancare; pentru aceasta si sezand in preajma lui plangea tanguindu-se si cu glas de umilinta zicea: Vai mie, ce am patimit eu, ticalosul. O porunca am calcat a Stapanului meu si de tot binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, cel ce esti pentru mine sadit si pentru Eva incuiat, roaga pe Cela ce te-a facut pe tine si pe mine m-a zidit, ca sa ma satur de florile tale. Pentru aceasta si Mantuitorul catre dansul a zis: Zidirea mea nu voi sa piara, ci voi sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina. Ca pe cel ce vine la Mine nu il voi goni afara“. Înşelându-se cu rodul oprit în rai, Adam şi Eva au lăsat moştenire pierzătoare, înşelătoare neamului omenesc, toată înşelăciunea şi minciuna pământească, toată deşertăciunea, toată nebunia păcatului, şi înainte de toate însăşi femeia a fost făcută obiect al înşelăciunii, poftei şi batjocoririi de către bărbaţii nelegiuiţi!

Vai! Ce adânc şi în ce necurăţie a căzut femeia, fosta fecioară! Cum umblă prin necurăţiile şi poftele ei bărbaţii înverşunaţi spre parte femeiască! Şi apoi, fiecare om, afară de cei aleşi şi cu cuget bun, a preschimbat în înşelare şi împătimire toate cele pământeşti ale sale,  însăşi viaţa a preschimbat-o în toată patima şi s-a făcut pentru sine însuşi obiect şi scop al patimilor de tot felul. Întunecime veşnică, dacă Domnul nu va lumina ochii inimii.  Eva s-a înşelat cu rodul oprit, şi iată că întreaga omenire a căzut în înşelarea vieţii, şi toţi au început să se înşele, şi femeia însăşi a devenit obiect de înşelare prin frumuseţea ei trupească, şi totul, totul a devenit pentru om obiect de înşelare: şi mâncarea, şi băutura, şi îmbrăcămintea, şi banii, şi toate jocurile, şi distracţiile, şi vietăţile de toate s-a împătimit omul. Și Dumnezeu nu a mai fost la el în inimă: Dumnezeu a devenit uitat în inimi, depărtat şi dispreţuit, hulit. Vai, nemulţumitoare vietate este omul! Ce vietate proastă, chiar dacă e cinstită cu înţelegere (raţiune)! Ce mai pedepse meriţi, rău nărăvitule! Vai! Jalnică vietate este omul, dintru început dăruit de făcător cu libertate, chip şi asemănare, şi pus împărat al tuturor făpturilor neraţionale, care în multe privinţe sunt mai raţionale şi mai pe potriva menirii lor decât omul. Dumnezeu S-a îndepărtat din inimile omeneşti şi nu împărățeşte în ele, fiindcă în ele împărățeşte duhul viclean a toată înşelarea şi înstrăinarea de Ziditor – satana; omul s-a făcut atelier al diavolului, laborator al răilor draci, care clădesc în el toată înşelăciunea și tot raul.

Hristos Răscumpărătorul a venit pe pământ tocmai pentru a smulge pe om din această înşelare pierzătoare şi a reaşeza în el chipul lui Dumnezeu şi asemănarea lui Dumnezeu şi a-l face făptură nouă şi a-l uni iarăşi cu Dumnezeu. Şi sfinţii au atins ţelul asemănării cu Dumnezeu prin credinţă, dragoste, osteneli, smerenie, ascultare, rugăciuni necurmate. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Înfricoşător, neînchipuit de stricată e firea oamenilor cu păcate de tot felul, păcate de care şi să vorbeşti e ruşinos şi dureros şi înfricoşător. Noi, preoţii-duhovnici, ştim asta mai mult decât oricare altul, şi mai ales aceia dintre noi care prin apropierea şi mângâierea duhovnicească şi împreună-pătimirca lor. Prin credinţa lor fierbinte şi nefăţărnicia faţă de bolile duhovniceşti ale fiilor lor duhovniceşti şi-au câştigat încrederea lor. Vai, cum bolesc de păcate aceste simple şi nefăţarnice suflete ale păcătoşilor şi păcătoaselor. Și cum au nevoie de împreună-pătimirea noastră, de sfat, de doftoricire şi de milostivirea dumnezeiască! Nu este grozăvie şi urâciune a păcatului în care omul să nu fi căzut.  Vai, până unde a căzut omul? Şi aceştia sunt oameni simpli, iar cei învăţaţi şi educaţi, cei bogaţi, de neam, cad şi au căzut încă şi mai rău, cu toată educaţia lor făcând ruşine bărbaţii între ei. Vechii împăraţi păgâni erau împătimiţi după băieţi frumoşi şi îşi împlineau cu ei pofta trupească. Acelaşi lucru l-au făcut şi unii regători de rang înalt.  Sfanţul Andrei, nebunul pentru Hristos, vorbind cu ei despre sărăcia şi nevoia sufletească şi despre pătrunderea scârnăviei păcatului în firea omenească, spre sfârşit a grăit: „Fraţilor, să ne rugăm şi să plângem cu toţii!”, şi toţi au vărsat lacrimi de zdrobire a inimii.

Vrăjmaşul diavol, care a înşelat pe Adam şi Eva prin pomul oprit, înşală până acum pe toţi oamenii cu toate impătimirile lumii şi vieţii cu mâncarea, cu băutura, cu patima desfătării trupeşti şi celelalte patimi. Iată cât de largi şi adânci sunt urmările păcatului! O, moştenire a păcatului, moştenire de plâns! Cât de scârbos este păcatul, oricare ar fi el, pentru Domnul Cel Atotsfânt! El e o urâciune, care desparte de Dânsul sufletul care păcătuieşte. Socotiţi-vă pe voi morți a fi păcatului şi vii lui Dumnezeu întru Hristos Iisus. Domnul nostru (Romani 6, 11). Adu-ţi aminte şi fereşte-te! Să mori pentru păcat spre a via pentru Dumnezeu. Cât de nimicnice, stricăcioase, necurate şi pierzătoare sunt năzuinţele tale, omule! Ele despart de Dumnezeu sufletul, cufundă sufletul în stricăciune şi în moarte, îl orbesc, îl aruncă în robie ruşinoasă – în nebunie! Vai inimii! Pe crucea minţii şi inimii să năzuim şi să ne răstignim împreună cu Hristos, Cel care pentru noi S-a răstignit.

Cati vrajmasi nu are omul cazut, robit! Propriul trup viclean, mult patimas; diavolul, care privegheaza si vicleneste ca sa ne dea pierzarii; lumea preacurvara si pacatoasa, dimpreuna cu toate naravurile si inselarile viclene, cu toata desertaciunea si nestatornicia sa. In fiecare clipa este primejdie din partea pacatului, primejdia pierderii sufletului si trupului. Viaţa noastră e încercare necurmată prin mijlocirea împrejurărilor lumeşti şi a ciocnirilor cu oamenii – ca să se arate măsura în care suntem aplecaţi cu sufletul şi inima spre credinţă, nădejde şi dragoste către Dumnezeu, Făcătorul nostru, şi dragoste către aproapele, şi măsura în care suntem aplecaţi spre păcat şi feluritele patimi trupeşti ale vieţii, altfel spus spre ascultarea de diavol, care lucrează prin patimile trupeşti şi înşelările lumii. Fericit cel care va pricepe această adâncă sarcină a sa şi va merge cu pas neşovăielnic spre Dumnezeu, biruind încercările venite din partea trupului şi lumii, luptându-se cu lumea şi cu stăpânitorul acestei lumi, ce ne înşeală Fără încetare prin pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii.

Sfinţii bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, viaţa lor, ne slujesc drept pildă şi îndrumar în viaţa noastră. Domnul a mărit pe om peste toate făpturile pământeşti, zidindu-l după chipul şi asemănarea Sa, cu suflet înţelegător şi fără moarte, pe care nici după înfricoşata lui cădere în scârnăvia şi stricăciunea păcatului şi morţii El nu l-a părăsit, şi cu osebire l-a mângâiat şi l-a miluit, trimiţând spre curăţirea lui pe Fiul Său Cel Unul-Născut. Că pe Fiul Unul-Născut curăţire L-ai trimis, Bunule, in lume, vesteşte sfântul imnograf al Bisericii. In fiecare clipa trebuie sa stam de straja, sa luptam cu pacatul si cu vrajmasul: sa priveghem si sa postim, sa ne rugam si sa cugetam la Dumnezeu, sa plangem pentru noi insine si pentru ceilalti care pier neincetat si pretutindeni, caci pretutindeni cursele vrajmasului sunt intinse spre pierzare, pretutindeni vaneaza pe cel necercat vanatorul viclean, nu sta degeaba nici o clipa. Privegheaza, suflete, roaga-te, lupta-te, scapa de cursele vrajmasului.

”Pana cand aveti lumina, credeti in lumina, ca sa nu va cuprinda intunericul” (Ioan 12, 35). Infricosate sunt aceste din urma cuvinte. Domnul ii preintampina pe iudei sa lase necredinta, orbirea, viclenia si hula lor impotriva lui Dumnezeu si sa creada in El, Lumina Cea Neinserata, Ce lumineaza pe tot omul – altminteri se vor face prada si mancare satanei, care racneste ca un leu. Cumplit e sa fii inghitit de acest sarpe, de acest chit al intregului iad. Paziti-va, frati si surori, si slujiti cu osardie Domnului, pana ce sunteti vii si puteti face ce vreti cu voi insiva. Otrava nenumaratelor pacate a imbolnavit toata fiinta omului, sufletul si trupul, si totdeauna cauta sa se tainuiasca de om, sa isi ascunda uratenia, chipul sau slut, ca omul sa nu o urasca si sa nu simta fata de ea dezgust si ura; ea linguseste pururea pe om, se infatiseaza intr-un chip placut, atragator, si cere sa fie ascultata si satisfacuta ca si cum aceasta i s-ar datora.

Dumnezeu l-a marit pe om, zidindu-l dupa chipul si asemanarea Sa, iar vrajmasul, hulitorul si amagitorul, se straduieste neincetat sa-l spurce, sa il nimiceasca prin ganduri nevrednice si hule. Blestematul! De toate necazurile si intristarile ne-a izbavit si ne izbaveste Domnul nostru Iisus Hristos, si noi Ii multumim pentru aceasta din toata inima noastra. Dar ce grabnic ne impresoara vrajmasul cu necazuri aduse asupra noastra fara veste, nu se stie de unde, mai ales prin oameni rai si vicleni sau prin intamplari neprevazute. Slava Tie, Celui ce pazesti viata noastra de intristari si de necazuri!

Vrajmasul nu dormiteaza: ziua si noaptea, in somn si aievea el ne atrage la pacat si hraneste in sufletul nostru toate patimile omoratoare de suflet. Privegheaza, omule, rastigneste patimile trupesti, mai ales rasfatarea pantecelui si toate pacatele trupesti. Prin caderea sa, omul a alunecat si s-a abatut foarte departe la stanga, indepartandu-se de Dumnezeu, Datatorul de viata, pierzand dreptatea si viata si mostenind viclenia vrajmasului, desertaciunea lui, impatimirea de stricaciune, rautatea, trufia, zavistia si moartea; pentru ca omul sa fie indreptat trebuia facuta calea intoarsa, iar asta nu putea s-o faca fara voia aparte, atotputernica, a lui Dumnezeu, fara rascumpararea prin Mielul lui Dumnezeu, Cel Drept, Cel fara de pacat, Dumnezeu-Omul; trebuia sa recapete dreptatea si sfintenia pierduta, insa diavolul a pus in asa chip stapanire pe jertfa sa, ca fara o rascumparare pe masura, desavarsita, prin dreptatea vesnica si nesfarsita, nu a putut si nu a vrut sa inapoieze jertfa sa lui Dumnezeu-Ziditorul si, dupa dreptatea lui Dumnezeu, omul a fost dator sa patimeasca sute si mii de ani, pana ce a venit pe pamant Izbavitorul neamului omenesc ca sa plineasca toata dreptatea, sa patimeasca pentru cei nedrepti si sa moara pentru ei, sa calce moartea si sa invie din morti, daruindu-le tuturor invierea. Iata ce vrajmas puternic ne tinea in legaturile mortii!”

Postul este eliberarea de sub robia noastra fata de pacat, din temnita acestei lumi. Iar pericopa evanghelica a acestei ultime Duminici (Matei VI, 14-21) stabileste conditiile acestei eliberari. Prima este postirea – refuzul de a accepta dorintele si indemnurile firii noastre decazute ca fiind normale, efortul de a ne descatusa din stapanirea carnii asupra duhului. Vom rataci patruzeci de zile prin desertul Postului, dar la capat straluceste deja lumina Pastelui, lumina Imparatiei lui Dumnezeu“. Începe Postul cel Mare al Sfintelor Paşti.  Postul Pastelui incepe, de fapt, de la vecernia din aceasta Duminica. Aceasta slujba unica, atat de adanca si frumoasa, lipseste din atat de multe biserici ale noastre. Totusi nimic nu destainuie mai bine “tonalitatea” Postului Mare in Biserica Ortodoxa; nicaieri nu se manifesta mai bine chemarea sa profunda catre om. Slujba incepe cu o vecernie solemna, cu slujitori imbracati in vesminte luminoase. Stihurile care urmeaza Psalmului “Doamne strigat-am catre Tine…” anunta venirea Pastelui si, dincolo de Post, apropierea Pastelui! “Vremea postului sa o incepem luminat, supunandu-ne pe noi nevointelor celor duhovnicesti. Sa ne lamurim sufletul, sa ne curatim trupul. Sa postim precum de bucate asa si de toata patima, desfatandu-ne cu bunatatile Duhului. Intru care petrecand cu dragoste, sa ne invrednicim toti a vedea preacinstita patima a lui Hristos, Dumnezeu si Sfintele Pasti, duhovniceste bucurandu-ne“. Urmeaza, apoi, Vohodul cu cantarea: “Lumina lina a sfintei slave“. Preotul slujitor inainteaza catre “locul cel inalt” din spatele altarului pentru a vesti Prochimenul de seara, care intotdeauna anunta sfarsitul unei zile si inceputul alteia. Prochimenul cel Mare al acestei zile vesteste inceputul Postului:

“Sa nu intorci fata Ta de la sluga Ta;Cand ma necajesc degrab ma auzi Ia aminte spre sufletul meu,si-l mantuieste pre el”. Asculta melodia unica a acestui stih – aceasta strigare care dintr-o data umple biserica: “cand ma necajesc degrab ma auzi” – si vei intelege acest moment de inceput al Postului Mare: tainica intrepatrundere dintre deznadejde si nadejde dintre intuneric si lumina. Toata pregatirea se apropie acum de sfarsit. Stau in fata lui Dumnezeu, in fata slavei si a frumusetii Imparatiei Sale. Realizez ca apartin acesteia, ca nu am alt camin, nicio alta bucurie, niciun tel; realizez, de asemenea, ca sunt exilat din acest camin in intunericul si tristetea pacatului, “cand ma necajesc!“. Iar in cele din urma imi dau seama ca numai Dumnezeu ma poate ajuta in aceasta durere, ca numai El poate “griji de sufletul meu“. Pocainta este, mai presus de orice, o chemare disperata catre acel ajutor divin.

Iata, Postul a sosit! Vesmintele luminate sunt puse deoparte; luminile sunt stinse. Cand preotul slujitor rosteste cererile pentru ectenia de seara, strana raspunde cu ceea ce se considera a fi “cheia Postului“. Se citeste pentru prima oara rugaciunea de post a Sfantului Efrem Sirul, insotita de metanii. Una din pietrele de mult pret ale tezaurului de rugaciune a Sfintei noastre Biserici este rugaciunea Sfantului Efrem Sirul: „Doamne si Stapanul vietii mele…“. Scurta si simpla la infatisare, dar plina de putere duhovniceasca si de adancime teologica, aceasta rugaciune poarta amprenta marelui imnograf si poet, a marelui ascet si sfant, „alauta a Duhului Sfant”, cum a fost numit Sfantul Efrem. Biserica i-a rezervat un loc special in viata ei liturgica si anume, in vremea Sfan­tului si Marelui Post, vreme de pocainta si de innoire sufleteasca, staruind putin asupra cuprin­sului si practicii rugaciunii Sfantului Efrem.

Precum se stie, aceasta rugaciune se rosteste la toate cele sapte laude ale Bisericii, in tot Postul Mare, in afara de sambata si duminica, cu o randuiala deosebita. Tipicul prevede sa fie rostita avand ochii trupesti si mainile ridicate in sus, cu ochii mintii inaltati catre Dumnezeu, cu umilinta si cu lacrimi si cu frica da Dumnezeu, insotita de metanii mari si inchinaciuni.

La vremea cuvenita, preotul slujitor iese in fata Sfintelor Usi, rosteste pe rand cele trei parti ale rugaciunii, dupa fiecare parte facand cate o metanie mare; face apoi in tacere douasprezece inchinaciuni si inca odata rosteste rugaciunea in intregime, dupa care incheie cu o metanie mare. Impreuna cu preotul, toti cei prezenti la slujba fac metanii si inchinaciuni. Luand parte la o astfel de rugaciune obsteasca, simti ca o mare putere o strabate: insasi puterea Duhului Sfant, Care este prezent, dupa cuvantul Domnului si care striga din inimile celor care se roaga impreuna.

Daca Liturghia euharistica este Liturghia dragostei de oameni a lui Dumnezeu, Liturghia Pocaintei este raspunsul omului la dumnezeiasca dragoste, prin daruire totala in mainile lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu primind jertfa de pocainta, curata si innoieste pe om cu adanca schimbare: „De vor fi pacatele voastre ca negreala, Eu le voi face albe ca lana”, zice Domnul (Isaia 1, 18). Asa de adanca si de totala este puterea innoitoare a pocaintei. De aceea si Sfanta Biserica a randuit pentru tot crestinul o anumita vreme a anului, sfintita Patruzecime, in care sa se indeletniceasca in chip deosebit cu aceasta lucrare curatitoare si sfintitoare. Daca pocainta este asa de necesara pentru tot crestinul, apoi pentru monah ea este indeletnicirea lui de baza. Pentru ca “toata viata monahului este o indeletnicire de pocainta, iar monahul este cel ce graveaza pocainta in toata viata Bisericii”

Grairea in desert zice Sfantul Ioan Scararul (tr. II), este injosirea celui mai de pret dar dat omului de Dumnezeu: darul cuvantului; vorbaria si palavrageala arata un launtru stricat, care duce la stricarea altora; este „scaunul slavei desarte, urmarea imbuibarii si a necuratiei”. De aceea Mantuitorul ne spune ca in ziua Judecatii vom da seama de tot cuvantul desert (Matei 12, 36), iar Sfintii Parinti au laudat mai mult tacerea (Cuviosul Agaton, Arsenie), care este graiul veacului viitor (Sfantul Isaac Sirul).

O simpla privire asupra celor patru duhuri rele ne duce la o constatare foarte insemnata. Cele patru rele se leaga unele de altele si formeaza un fel de povarnis pe care aluneca omul stapanit de ele. Din trandavie si negrija de mantuire, omul da in mincinoasa lucrare a raspandirii in grija de multe; din aceasta cade in duhul de stapanire, care nesocoteste si injoseste pe aproapele, iar de aici ajunge la nesocotirea proprie, prin degrada­rea cuvantului in grairea desarta. Or, toti Sfintii Parinti arata ca o conditie esentiala pentru sporirea duhovniceasca este paza constiintei neprihanite dinspre patru parti: fata de Dumnezeu, silindu-ne necontenit la impli­nirea Poruncilor Lui; fata de aproapele, ferindu-ne de tot lucrul potrivnic dragostei de aproapele; fata de lucruri, folosindu-le potrivit cu rostul pentru care au fost create, adica pentru trebuinta si cu infranare; si fata de sine, folosind bine darurile primite de la Dumnezeu.

Daca acum luam bine seama, observam ca cele patru patimi vatama constiinta din toate aceste patru parti. Trandavia vatama constiinta fata de Dumnezeu, ca una care se impotriveste lucrarii Harului din noi; grija de multe vatama constiinta fata de lucruri, pe care le intrebuinta spre pierzarea si nu spre mantuirea noastra: iubirea de stapanire, care nesocoteste pe om, vatama constiinta fata de aproapele, iar grairea in desert vatama constiinta fata de sine, prin irosirea marelui dar dumnezeiesc al cuvantului. Astfel, cele patru patimi arata o stare de imbolnavire generala a sufletului, care altereaza purtarea omului fata de tot ceea ce-l inconjoara: fata de Dumnezeu, fata de aproa­pele, fata de lucruri si fata de sine. Omul nepasator de mantuire, raspandit in grija de multe, asupritor de aproapele si slobod la limba este chipul acestei imbolnaviri sufletesti, chipul omului de pacat. Intelegem acum de ce Sfantul Efrem a ales in rugaciunea sa tocmai aceste patimi. Dimpotriva, care sunt trasaturile sufletului sanatos, o vedem din partea a doua a rugaciunii Sfantului Efrem, in care cerem de la Dumnezeu sa ne daruiasca duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei, asupra carora ne oprim in scurt acum. Duhul curatiei nu trebuie inteles ca simpla curatie trupeasca de pacatele desfranarii. Curatia este prima treapta a nepatimirii, starea sufletului curatit de patimi, gata pentru lucrarea virtutilor. „Cum sa cantam cantarea Domnului in pamant strain” (Psalmul 136, 4), ziceau evreii in robia Babilonului, pe care talcuindu-o Parintii ne invata ca nu putem aduce nici un rod de fapta buna, cata vreme ne aflam in robia patimilor. De aceea si Sfantul Efrem pune curatia in fruntea tuturor virtutilor.

Gandul smerit este asezarea in starea fireasca a existentei noastre: pe de o parte fapturi slabe si neputin­cioase; pe de alta, pe toate avandu-le si insasi existenta primite in dar de la Dumnezeu. De aceea Sfintii Parinti ziceau ca smerenia este, a se socoti omul pe sine mai prejos decat toti oamenii, chiar si decat dobitoacele, si a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele sale bune. Rabdarea este fireasca omului smerit, care isi recunoaste pacatele si isi da seama ca este vrednic de nenumarate pedepse din partea lui Dumnezeu, ca o sluga lenesa, care nesocoteste Poruncile Domnului sau. De aceea si rabda cu bucurie necazurile si incercarile vietii, fiind incredintat ca: „prin multe scarbe ni se cade sa intram intru Imparatia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22), si ca numai „cine rabda pana la sfarsit, acela se va mantui” (Matei 24,13).

De veţi ierta oamenilor greşelile lor, vesteşte învăţătura Evangheliei care s-a citit astăzi, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta vouă greşelile voastre (Matei 6, 14-15). Deja am ajuns chiar la uşa Sfântului Post! Ea este deja gata să se deschidă înaintea noastră! Deja ni s-a citit astăzi în Evanghelie, după rânduiala Sfintei Biserici, povaţa Domnului nostru Iisus Hristos despre intrarea cuviincioasă în nevoinţa Postului. Cu această vestire ne întâmpină Sfânta Biserică la uşa Postului! Aceasta e condiţia pe care ea ne-o pune înainte, chiar la pragul intrării în cămara cea duhovnicească a pocăinţei. Noi vrem să dovedim căinţa noastră pentru feluritele aplecări păcătoase, îndurând felurite lipsuri şi strâmtorări trupeşti: Evanghelia cere de la noi milă mai înainte de jertfă, pentru ca jertfa să fie bineplăcută lui Dumnezeu.

Toţi cei care doriţi să purcedeţi la nevoinţa postului şi rugăciunii, toţi cei care doriţi să adunaţi roade îmbelşugate din pocăinţa voastră ascultaţi cuvântul lui Dumnezeu, ascultaţi porunca lui Dumnezeu - şi lăsaţi, iertaţi aproapelui greşelile pe care le-a făcut faţă de voi! De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta vouă greşelile voastre.

Dacă slujbele Bisericii sunt introduse de rugămintea preotului către popor, ca să fie iertat, există în cultul liturgic o slujbă specială „a iertării”. Mai exact, vecernia din Duminica izgonirii lui Adam din Rai sau a lăsatului sec de brânză. Săvârșită preponderant în cadrul în care a apărut, adică în mediul monahal din Egipt și Palestina secolului al VII-lea, dezvoltată în Studionul Constantinopolului, vecernia iertării revine și în comunitățile parohiale din Ortodoxia contemporană. De ce? Pentru că este un hotar, o delimitare liturgică, un moment în care se vede practic, pe viu, cum se naște o altă perioadă, un timp nou de pocăință și de întoarcere la Dumnezeu. Vecernia iertării este o slujbă unică, un moment în care fastul liturgic de Marea Biserică din Constantinopol se întâlnește cu simplitatea slujbelor călugărești din pustiile Tebaidei și ale Iordanului. Slujba începe în mod solemn, cu slujitori îmbrăcaţi în veşminte luminoase, cântări vesele și pline de speranță, tonuri mișcătoare. După imnul „Lumină lină” și vohodul clericilor, începe cântarea prochimenului: „Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta; Când mă necăjesc degrab mă auzi! Ia aminte spre sufletul meu şi-l mântuieşte pe el”.

Simți că ceva se schimbă. În tine, în ființa ta, în tonul cântării, în biserică… încet, încet, luminile se sting, rămân doar candelele și lumânările. Este, poate, singura slujbă, cu excepția Utreniei Învierii, în care preotul își schimbă veșmintele în cadru solemn. Sunt dezbrăcate veșmintele luminoase și sunt îmbrăcate cele cernite, de culoare închisă. Nu doar veșmintele clericilor, ci și întreaga îmbrăcăminte a Sfântului Altar. Totul aduce aminte de pocăință, de smerenie, de renunțare la „eu”… A început postul și o simțim liturgic… întuneric şi lumină. Se rostește pentru prima dată rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, însoţită de metanii: „Doamne și Stăpânul vieții mele…” Sfârșindu-se slujba, toți clericii vin în naos, așezându-se în ordinea ierarhică. Este tăcere, doar candelele străpung întunericul. Începând cu cel dintâi cleric, are loc „rânduiala iertării” – o icoană ce amintește și parcă pregătește spălarea picioarelor din Joia cea Mare. „Iartă-mă, frate, și Dumnezeu să ne ierte”, prevede tipicul.

Dacă această slujbă o vedem manifestată mai ales în mediul monahal, o simțim potrivită și pentru parohiile noastre. Am văzut comunități parohiale în care preotul, la sfârșitul acestei vecernii, scoate Sfânta Evanghelie în mijlocul Bisericii. Credincioșii o sărută, cerându-și mai întâi iertare de la preot și de la ceilalți credincioși, străjuiți doar de lumina sfeșnicelor și a candelelor. La urmă, părintele îmbrăcat în veșmintele cernite, face metanie până la pământ, cu fața spre credincioși și nu spre Sfântul Altar, cerându-le iertare.

Slujba iertării, o rânduială de veacuri a Sfintei Biserici, deschide un timp nou, o perioadă de pregătire spirituală înaintea sărbătorii Învierii Mântuitorului. Moment de înnoire duhovnicească, perioadă a pocăinţei, a curăţirii inimii şi a minţii, această vecernie specială ne amintește cât este de importată iertarea. Dacă am făcut cuiva rău, ne spunem că este de ajuns să-I cerem lui Dumnezeu iertare pentru fapta săvârșită. Însă, Dumnezeu ne cere mai mult. Să cerem iertare de la oameni și să iertăm, chiar dacă nu ni se cere iertare. Știm. Nu este ușor să renunțăm la aparenta noastră superioritate, dar cum altfel ne putem pregăti inima de primirea Învierii Celui ce a iertat totul pe Cruce?

Înainte de cădere, Adam se bucura de firescul convorbirii neîntrerupte cu Dumnezeu. Era plin de curăţie, lumină, simplitate, smerenie. După cădere, această legătură minunată s-a tulburat. Mintea lui s-a întunecat, s-a înceţoşat, s-a înnegurat. Mintea întinată nu poate să primească Harul dumnezeiesc. Păcatul constituie o mişcare împotriva firii, care nu numai că îl lipseşte pe Adam de comuniunea cu Dumnezeu, dar nici energia dumnezeiască nu mai poate fi de acum înainte curăţitoare, luminătoare şi îndumnezeitoare. Amăgirea lui Adam de către Eva şi a Evei de către diavol a dus la lipsirea de dumnezeiescul Har. Cum se vor întoarce la frumuseţea de la începutul zidirii? Numai prin pocăinţă. Pocăinţa adevărată are putere să tămăduiască, să cureţe, să readucă la starea anterioară căderii. Pocăinţa de Dumnezeu dăruită şi care se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu este capabilă să lumineze întunericul minţii, să cureţe inima şi vederea duhovnicească. Sfântul Ioan Scărarul subliniază că pocăinţa poate să-l întoarcă pe cel ce se pocăieşte chiar la o curăţie mai mare decât cea din starea dinainte de păcat.

Ascultând de glasul diavolului, Adam, aşa cum arată Sfântul Macarie Egipteanul, s-a slăbănogit, dar nu a pierit cu desăvârşire. Centrul lui devine acum propriul său sine, şi nu Dumnezeu. Esenţa păcatului, spune Fericitul Părinte Iustin Popovici, este de a ne face dumnezei fără Dumnezeu, noi singuri. Această autoîndumnezeire este potrivnică lui Dumnezeu, antihristică, demonică. Adam s-a vândut pe sine diavolului, întrebuinţându-şi rău libertatea, şi diavolul îl are acum la cheremul său. Dumnezeu n-a mai scos-o la capăt cu omul, spune undeva Sfântul Atanasie cel Mare, nu Se aştepta să ne dovedim a fi atât de răi. Sfântul Macarie continuă: În ziua în care a căzut Adam, Dumnezeu a venit în Rai şi a plâns pentru starea în care ajunsese, căci a ales în locul binelui răul, în locul slavei ruşinea şi în locul luminii întunericul. Adam a tras tot neamul omenesc la răutate.

Întâlnirea sufletului cu păcatul naşte patimile. Această întorsătură n-a fost impusă din afară, ci atârnă în totalitate de Voia omului, este consecinţa unei depline libertăţi. Răul este străin de firea sufletului. Păcatul a erodat, a slăbănogit sufletul omenesc. Obiceiul păcatului este, după Avva Macarie cel Mare, precum curvia cu duhul necurat. Patimile, după Sfântul Grigorie Palama, sunt puse în mişcare de către demoni. Rămânerea în păcat orbeşte sufletul, îl întunecă, îl îmbolnăveşte, îl răneşte, îl omoară. În această stare, se face pradă diavolilor urători de oameni. Omul păcătos, după Sfântul Grigorie Palama, este, într-un anume sens, demonizat. Cu toate acestea, sufletul nu se identifică cu păcatul şi nu devine niciodată una cu el. Greşeala lui Adam i-a dat diavolului dreptul de a vătăma şi de a întuneca mintea omului, care este partea conducătoare a sufletului, mintea stăpânitoare care Îl vede pe Dumnezeu, după Sfinţii Părinţi.

Astfel, mintea devine roabă păcatului, fiind stăpânită de gânduri necuviincioase, întinate, viclene. Se îndeletniceşte numai cu cele lumeşti, pământeşti, stricăcioase. Uită să se roage, nu simte nevoia. Uneori, aducerea-aminte de Dumnezeu sau prezenţa Lui îl mustră pe omul păcătos. Biserica îl sminteşte, mai dragă îi este lumea. Răul îl ţine captiv. Atunci îşi închipuie că trăieşte, în timp ce de fapt umblă mort, mort sufleteşte. Păcatul este voit, ales şi săvârşit de către om de bunăvoie. Voinţa omului este cea dintâi responsabilă pentru orice păcat. Este nevinovată de rău dumnezeiasca Bunătate absolută, spune Marele Vasile. Nu există niciun rău în afara alegerii omului, arată şi Avva Isaac. Adam este principalul responsabil de greşeală, ca unul ce avea stăpânire peste sine şi libertate desăvârşită. Căderea l-a întinat pe Adam. Hristos spune să ne lepădăm de voia noastră, să o supunem, să o mortificăm, şi astfel sporim în virtute. Păcatul este iraţional, nefiresc, potrivnic lui Dumnezeu, ducând la dezorganizarea personalităţii umane şi despărţirea omului de Dumnezeu. Păcatul este, am putea spune, logica demonului, care este deosebit de suspicios, perfid, viclean, şiret, dibaci, înşelător, isteţ, experimentat şi un mare impostor.

Prin cădere, Adam a primit în firea sa stricăciunea şi caracterul muritor. Întruparea lui Hristos a îndumnezeit firea omenească. Prin Cruce şi Înviere a biruit moartea. Sfintele Taine, şi mai ales Dumnezeiasca Euharistie, ne dăruiesc nemurire. Din cele spuse până aici credem că s-a întrezărit deja că pocăinţa nu este o hotărâre de moment, o schimbare fugitivă, de probă, o transformare psihologică, un simplu act juridic, o corijare moralistă şi o experienţă de suprafaţă, ci act de curaj al vieţii, urmarea unui ethos şi a unui mod de vieţuire drept, a unei vieţi bisericeşti sănătoase, autentice, nefalsificate, sfinte şi frumoase, pline de sens. Greşeala lui Adam are un caracter pedagogic. Adevărata cale a pocăinţei se întemeiază pe trei stadii necesare: curăţirea, luminarea şi îndumnezeirea.

Pocăinţa adevărată nu înseamnă doar îndepărtare de păcat, ci ură faţă de acesta şi îmbrăţişarea cu dragoste a virtuţilor îndumnezeitoare. Omul, de unul singur, este neputincios să o izbutească. Atunci îi vine în ajutor, în mod real, însuşi Dumnezeu-Omul, Hristos. Cu cât Îl iubim mai mult pe Hristos, cu atât vom fi ajutaţi să urâm păcatul. Comuniunea omului cu Hristos pricinuieşte renaşterea persoanei, izbăvire de rădăcina răului, care este sataniceasca mândrie, şi împodobirea sufletului cu smerenia cea dătătoare de înălţare. Cel ce se pocăieşte crede, iubeşte şi nădăjduieşte. Pocăinţa este o virtute de temelie, primordială, pe care se clădeşte întreaga viaţă duhovnicească a omului credincios. Numai cel ce s-a pocăit poate avea comuniune cu Dumnezeu. Este un mare dar dat omului de Dumnezeu, Care nu încetează niciodată să-l iubească, să-l insufle, să nu Se mânie pe păcătosul nerecunoscător. Este încă o mărturie vădită a iubirii de oameni negrăite a Preabunului Părinte şi Ziditor. Omului nu-i rămâne decât să primească de bunăvoie îndemnul şi chemarea de a se desfăta de multele binefaceri ale pocăinţei.

Roadele vrednice ale pocăinţei sunt, după Sfântul Grigorie Palama, mărturisirea, milostivirea, dreptatea, dragostea, smerenia. Lucrarea virtuţilor constituie fără doar şi poate o latură importantă a vieţii în Hristos şi contribuie la mântuirea omului. Fără pocăinţă nimeni nu poate să se mântuiască. Cuviosul Ioan Scărarul spune că începutul pocăinţei este înfrânarea de la păcat şi că tot el este şi începutul mântuirii noastre. Sfântul Grigorie Palama arată, de asemenea, că pocăinţa începe cu prihănirea, Spovedania şi depărtarea de la răutăţi. Nimeni nu va putea vreodată, spune Sfântul, să sporească duhovniceşte şi să înainteze la cele înalte şi desăvârşite, dacă nu ajunge la începutul virtuţilor: pocăinţa.

După Întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu şi după dumnezeiescul Botez, credinciosul este singur răspunzător dacă urmează lui Hristos sau diavolului. Adam a fost poftit, rugat de Dumnezeu cu stăruinţă să se pocăiască şi să rămână locuitor al minunatei grădini din Eden. Dar n-a voit sub niciun chip să spună „am greşit”, arată Sfântul Simeon Noul Teolog. Cel ce se pocăieşte cu sinceritate vădeşte aşadar o aşezare şi o raportare cu totul opuse nepocăitului şi în final nefericitului Adam.

Cel ce se pocăieşte trebuie să creadă în Dumnezeu, să aibă frică de Dumnezeu, să se lepede de bunăvoie de tot ceea ce-l desparte de Dumnezeu şi să se întristeze pentru starea sa de mai-nainte, care şi pe Dumnezeu L-a întristat. Celui ce se pocăieşte îi pare rău în chipul cel mai sincer, aşadar. Nu se îngrijorează, nu se teme, nu este terorizat, tulburat, mânios pe sine însuşi, nu are complexe de culpabilitate, nu îl vânează Furiile [În mitologia greacă, Furiile erau cele trei zeităţi ale infernului care pedepseau nedreptatea, şi mai ales crimele împotriva rudelor apropiate; prin metonimie, simbolizează mustrările de conştiinţă care survin ca urmare a comiterii unei nedreptăţi. Dacă se întâmplă aşa, pocăinţa lui nu este corectă. Arată că a fost atins în egoismul său, compromis, terfelit, făcut ireparabil de ruşine. în realitate, cel ce se pocăieşte cu adevărat nu se simte deloc astfel.

Pocăinţa este botez după Botez, har după Har. Pocăinţa este indisolubil legată de Spovedanie şi îl slobozeşte pe cel ce se mărturiseşte de povara chinuitoare a păcatelor. Pocăinţa stăruitoare încălzeşte credinţa şi sporeşte smerenia, după Sfântul Simeon Noul Teolog. Atunci, spune Sfântul, suntem cu adevărat fericiţi, devenind duhovniceşti, plini de Har. Suntem cu Dumnezeu, precum era Adam în Raiul desfătării, pregustăm bucuria negrăită a Împărăţiei Cereşti, păstrând o autentică smerită cugetare, umilinţă, tânguire după Dumnezeu şi inimă curată, şi lucrând cu râvnă faptele pocăinţei, bineplăcute lui Dumnezeu. ocăinţa este o lucrare neîncetată. Sfântul Simeon spune că şi o mie de ani dacă am trăi pe pământ, nu o vom putea cuprinde în chip desăvârşit niciodată, ci doar să-i punem început în fiecare zi şi să luptăm. Cuviosul Ioan Scărarul o consideră împrospătare a Botezului, o nouă învoială cu Dumnezeu, întărire împotriva deznădejdii, gând al judecării şi al osândirii de sine, încredere în Dumnezeu şi nădejde desăvârşită, împăcare cu Domnul şi lucrare a faptelor bune, cuget curat, răbdare în necazuri, tărie în postiri, moarte a omului celui vechi. Pocăinţa, spune Sfântul Grigorie Palama, nu se opreşte la ura faţă de păcat, ci înaintează şi la iubirea virtuţii.

Cum se va pocăi cineva? Cu ce va începe? Este nevoie să-şi tragă sufletul pentru început, să-şi revină din zilnica alergătură, din goana neîntreruptă în căutarea plăcerii, şi să se întoarcă spre cele lăuntrice ale sale; să se strămute de la observarea continuă a celorlalţi la observarea de sine, de la bârfirea a tot şi a toate la convorbirea cu sinele său necunoscut. Să se aplece un pic înlăuntru, să sondeze în sine, să-şi vadă forţele, putinţele, limitele, rezistentele, talanţii care i-au fost daţi. Se cere adunare în sine, mustrare neînduplecată de sine, blândeţe şi înţelegere faţă de ceilalţi. Să ne vedem partea noastră de responsabilitate. Să nu o mai aruncăm, cu uşurinţă şi grăbire, mereu numai asupra celorlalţi. Cu simplitate şi sinceritate, onest şi imparţial, se cere şi se cade ca sinele nostru, căruia îi stă în obicei să se strecoare cu dibăcie, să fie adus la recunoaşterea păcătoşeniei sale; să dorească curajos, eroic, bărbăteşte, să se îndepărteze fără întoarcere de la păcat. Să nu mai clocească aduceri-aminte şi gânduri de întoarcere la cele dintâi, la faptele de necinste, păcătoase şi lipsite de bucurie ale vieţii de mai-nainte.

Toate acestea, fireşte, se săvârşesc liber şi voluntar, orice fel de constrângere în această privinţă fiind lipsită de sens. Nu este permis în niciun caz să silim pe cineva să se spovedească. Spovedania vine din insuflare lăuntrică şi constituie o Sfântă Taină şi un act de libertate. Pocăinţei îi precede cunoaşterea păcatului, conştientizarea stării de păcătoşenie, după care vine întristarea, părerea de rău pentru păcat. Urmează apoi Spovedania, cu inimă înfrântă şi duh umilit, rugăciunea pentru lăsarea şi iertarea păcatelor şi hotărârea responsabilă a îndepărtării definitive de la păcat. Păcătosul alege liber şi de bunăvoie pocăinţa şi se îndestulează de bunătăţile păcii. Intotdeauna mă preocupă în mod deosebit cuvântul unui înţelept şi îmbunătăţit părinte aghiorit din vremea noastră: „Mulţi se spovedesc, puţini se pocăiesc!”.

Pocăinţa are fără doar şi poate un caracter strict personal. Fiecare se pocăieşte pentru sine însuşi. Cel ce vine la scaunul de Spovedanie îşi mărturiseşte propria sa răspundere. Nu analizează cât de răi sunt ceilalţi, care nu-l înţeleg, sau cât de frivolă e lumea, care îl oboseşte. Pocăinţa nu are de-a face cu suprafaţa, ci cu ceea ce se află în profunzime. Nu se bazează atât pe cuvinte, cât pe fapte. Evlavia noastră, spune Sfântul Grigorie Teologul, nu stă în vorbe, ci în fapte. Pocăinţa îl eliberează, nu-l înrobeşte pe om. Cu cât credinciosul se adânceşte în pocăinţă, cu atât simte mai mult dragostea lui Dumnezeu şi experiază libertatea. Creştinul se pocăieşte întrucât nădăjduieşte că va primi iertare de la Dumnezeu, cum se şi întâmplă de fapt. Recunoscându-şi sincer starea de păcat, omul îşi recunoaşte şi îşi mărturiseşte totodată neputinţa. Cunoaşterea neputinţei este putere. Recunoaşterea înfrângerii este biruinţă. Conştiinţa lipsită de îndreptăţiri a fărădelegii, a neascultării şi a folosirii abuzive a libertăţii duce la pocăinţă. Izgonirea lui Adam din Rai a fost urmarea nepocăinţei sale. Sfinţii Părinţi merg până la a spune că Adam a pierdut Raiul nu datorită păcatului concret, ci a îndreptăţirilor sale. Dacă şi-ar fi recunoscut deschis greşeala, fără a aduce pretexte, Dumnezeu l-ar fi iertat şi el ar fi rămas în Rai. În sensul acesta, Fericitul Părinte Paisie Aghioritul ajunge să spună acel înfricoşător cuvânt: „Cel ce se îndreptăţeşte neîncetat îl are drept stareţ pe diavolul“!

Nădăjduind în dragostea lui Dumnezeu şi crezând în iertare, credinciosul mărturiseşte că Atotputernicul Dumnezeu poate să-l miluiască şi să-l primească şi pe el precum pe fiul risipi­tor din parabolă. Dar pocăinţa trebuie să aibă loc aici, în viaţa aceasta. „Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii.“ Tărăgănarea este unul dintre cele mai perfide jocuri ale diavolu­lui. Stareţul aghiorit Tihon Rusul spunea foarte inspirat: „Iadul este bine pardosit cu «am să»14“! Este populat cu oameni plini de intenţii bune şi de frumoase proiecte îndepărtate. Pocăinţa reaşază, îndreaptă, restaurează. Dacă este îngăduit să spunem aşa, toate sunt îngăduite, cu excepţia deznădejdii. Diavolul lucrează cu multă purtare de grijă să ne ducă la deznădejde. Odată ce tot cădem în aceleaşi şi aceleaşi, ce rost mai are să continuăm să ne luptăm? Sfântul Maxim Mărtu­risitorul, purtătorul de Dumnezeu, spune: „Pă­catul înnegreşte, pocăinţa albeşte”. Niciun păcat nu covârşeşte dragostea lui Dumnezeu. Toate se iartă, este destul ca omul să se pocăiască sincer şi la vreme. Păcătosul care se pocăieşte este mereu plăcut, pe când nepocăitul îndărătnic şi voluntar depărtează de la sine Harul dumnezeiesc şi se găseşte într-o postură dificilă.

Părinţii niptici leagă întotdeauna pocăinţa de străpungere, pe care o consideră la fel de necesară ca şi oxigenul. Sfântul Simeon asociază străpun­gerea cu lacrimile fierbinţi şi cu lucrarea faptelor bune, ca mijloace prin care omul se curăţeşte. Ru­găciunea umilincioasă (plină de străpungere) este însoţită de lacrimi, care sunt dulci, fierbinţi, fără silire. Nu sunt consecinţa unor stări emoţionale sau a fanteziilor bolnăvicioase ale unui egoism şifonat şi ale unui sentiment mizerabil al pseudo-păcătoşeniei şi falsei nimicnicii. Cu cât păcătuieş­te cineva, cu atât se împietreşte, se învârtoşează şi nu poate să verse lacrimi cu uşurinţă. Când omul se pocăieşte, varsă lacrimi şi gheaţa se sparge, şi se iveşte cercetarea Harului dumnezeiesc. În cele din urmă, lăcrimează amintindu-şi de dragostea lui Dumnezeu, de mijlocirile sfinţilor, şi mai cu seamă ale Născătoarei de Dumnezeu. Lacrimile Harului n-au nicio legătură cu cele fireşti, spune Cuviosul Efrem Sirul, cel pururea umilit la inimă. Sfântul Simeon Noul Teolog arată că prin lacrimi se înmoaie învârtoşarea inimii, prin lacrimi inima se smereşte, prin lacrimi se săvârşeşte unirea cu Dumnezeu, iar fără lacrimi cunoaşterea lui Dum­nezeu este cu neputinţă.

Biserica noastră ne vorbeşte permanent despre rai, deja de la începutul Postului celui Mare, şi va continua să se refere la el până şi în Săptămâna cea Mare. Toate troparele slujbei de dimineaţă din Duminica Lăsatului sec de brânză vorbesc despre rai, amintind, însă, căderea şi exilul [alungarea din rai a protopărinţilor Adam si Eva. (n. trad.)]. În Joia cea Mare şi în Vinerea cea Mare, pe măsură ce se termină şi se împlineşte perioada postului, iarăşi ne vor vorbi troparele despre rai, amintind de întoarcerea tâlharului, care a devenit primul locuitor al raiului, şi invitându-ne pe noi, toţi, să transfigurăm spaţiul sufletului nostru într-un spaţiu al raiului. Îndemnul este că putem, iar acesta este scopul luptei noastre, să devenim şi noi ucenici şi următori ai tâlharului, pentru a învăţa propriile lui secrete, propria lui tehnică, cu care a putut, în cele din urmă, să prade şi raiul însuşi, după cum spun troparele: pocăinţa tâlharului a prădat raiul.

Ce lucru minunat este ca să trăiască cineva încă din această lume în spaţiul raiului, adică să trăiască starea raiului! Dar şi cât de necesar este acest lucru pentru fiecare creştin! Nu ştiu dacă oamenii care trăiesc în afara Bisericii, pot să trăiască vreun rai. Mulţi caută raiuri pământeşti, dar în zadar. Şi câţi creştini, însă, trăim fără rai! Ce nefericire este pentru primii! Ce tragică ironie este pentru ultimii! Fiecare creştin care trăieşte în interiorul Bisericii nu este creştin şi nu poate să înţeleagă Postul cel Mare, dacă nu reuşeşte să însămânţeze întru inima sa această dorinţă după rai.

Să ne învrednicească Dumnezeu să începem de la aplicarea practică a iertării, adică să ne iertăm unul pe altul acasă, la serviciu, în locurile unde ne întâlnim cu ceilalţi, în spaţiul Bisericii şi, în continuare, să deprindem învăţătura şi viaţa cedării. De acolo să trecem la practicarea retragerii, adică să abandonăm voinţa şi drepturile noastre, astfel încât să ajungem la această stare binecuvântată a perihorezei cu Dumnezeu. Acest lucru înseamnă perihoreză. Cu alte cuvinte, să intrăm în spaţiul lui Dumnezeu şi să-L lăsăm să pătrundă în adâncurile fiinţei noastre. Şi acest lucru înseamnă om îndumnezeit, purtător al credinţei în Hristos, ceresc, om al raiului, om duhovnicesc.

Scopul postului nostru, al luptelor noastre şi al slujbelor noastre este cultivarea omului intrat în spaţiul lui Dumnezeu şi pătruns de El în adâncurile fiinţei sale. Formarea unei asemenea gândiri, dobândirea unui asemenea mod de vieţuire, cultivarea unor asemenea dorinţe vor conduce, cu siguranţă, prin harul lui Dumnezeu, şi la experienţe asemănătoare, pe care fie ca Dumnezeu să ni le dăruiască nouă, tuturor, din belşug.

Fiecare om cu bunavointa face un efort pentru a deprinde dragostea. Toti suntem constienti de neputinta noastra de a iubi si numai daca suntem nebuni credem ca avem dragoste. Dar daca avem putina sinceritate, putina seriozitate, vedem in noi la tot pasul aceasta neputinta de a iubi. Daca ma uit inapoi in viata mea, nu gasesc nici un om care sa ma fi iubit si caruia eu sa-i fi putut raspunde asa cum as fi vrut, asa cum s-ar fi cuvenit. Intotdeauna dragostea pe care am primit-o a fost peste puterile mele de a raspunde. Si in stradania aceasta de a intelege dragostea, de a raspunde celuilalt, dar mai intai de toate de a raspunde Mantuitorului Hristos, Care ne-a poruncit si ne-a rugat sa iubim, in stradania de a-L intelege pe Hristos in aceasta porunca, in stradania de a-L intelege pe Dumnezeu ca dragoste, fiecare dintre noi incearca sa iubeasca. Dragostea este o stare, dar aceasta stare strabate prin anumite gesturi exterioare. Oamenii obisnuiti inteleg dragostea in multe feluri. “Ma iubeste pentru ca m-a asteptat, m-a asteptat pe ploaie, pe frig, a facut un drum indepartat ca sa vina pana la mine, mi-a acordat din timpul sau, din darurile sale, m-a ajutat cu bani, m-a primit la el acasa…” si asa mai departe. Toate acestea sunt gesturi care izvorasc din dragoste. Totusi, nu este neaparat ca aceste gesturi sa presupuna dragostea. Pentru ca si darurile se ofera de multe ori si cu alte scopuri, cu scopul de a dobandi ceva, de a-l avea de partea noastra pe cineva pentru a ne atinge un scop mai nobil sau mai putin nobil. Dincolo de aceste gesturi exterioare, noi cei care suntem in Biserica, cei care am mai citit niste carti despre duhovnicie, care avem un duhovnic, stim ca exista o lucrare launtrica a fiecarui om, exista un exercitiu prin care noi ne educam mintea, ne educam vointa, ne educam inima. Si atunci care ar fi atitudinea inimii noastre atunci cand iubim? Apostolul Pavel ne-a învațat un lucru care le întrece pe toate, dragostea.

Apostolul Pavel, cand a trebuit sa defineasca dragostea, a vorbit prea putin de gesturile exterioare ale ei, el s-a referit la niste porniri si simtaminte ale inimii: „Dragostea toate le rabda, dragostea toate le crede, dragostea toate le iarta, dragostea nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar, dragostea nu se trufeste, dragostea nu se inalta, dragostea nu cauta ale sale…” Toate acestea reprezinta tabloul duhovnicesc, tabloul sufletului nostru atunci cand el iubeste. Dar cuvintele pe care ni le spune Apostolul Pavel sunt foarte greu de priceput. Sunt greu de priceput nu pentru ca ele ar fi grele, ci pentru ca mintea noastra nu este obisnuita sa gandeasca astfel. “Dragostea nu cauta ale sale” – ce-i asta? Dar ale cui sa le caute? Ale aproapelui tau. Care aproape? Unul vrea sa mearga la fotbal, altul vrea sa mearga la bar, altul vrea sa mearga la peste. Pe care din acestia trebuie sa-l urmez si sa-l satisfac? Desigur, Apostolul Pavel, inainte de a propune sa cautam la toate dorintele celor din jurul nostru, ne vorbeste de o dispozitie a sufletului, aceea de a nu te socoti pe tine ceva, de a te pune pe tine in urma celorlalti, de a sti ca, daca este sa alegi intre aproapele tau si tine, trebuie sa-l alegi pe aproapele tau.

Întâiul Adam, învaţă Avva Dorotei, l-a dez­golit pe om de puterile duhovniceşti ale fiinţă­rii sale „după chipul” lui Dumnezeu, deoarece a ales mândria în locul pocăinţei, ura în locul dragostei. Cel de-al doi­lea Adam, Hristos, Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit, a acoperit goliciunea lui şi i-a dat puterea de a se împotrivi păcatului şi de a iubi virtutea. Pocăinţa ne oferă un important ajutor în cunoaşterea adevăratului nostru sine, prin tot ceea ce înseamnă lucrare a trezviei, ferindu-ne să credem sau să ne închipuim altceva decât ceea ce suntem în realitate. Pocăinţa chezăşuieşte auten­ticitatea virtuţilor persoanei, pe care le leagă, le uneşte şi le păzeşte smerenia adevărată, de care avem întotdeauna o neapărată trebuinţă. Prin pacaință ajungem la dragoste și prin dragoste intram în binecuvântarea lui Dumnezeu.

Dragostea este plinatatea a toata virtutea. Cine are curatie, smerenie si rabdare, acela este si iubitor de Dumnezeu si de aproapele, caci in cine salasluieste dragostea Insusi Dumnezeu petrece, care este Dragoste (I In 4,8). Să petrecem așadar Postul Mare plini de virtutea dragostei, sprea Slava lui Dumnezeu și a noastră mântiure. Amin (postat pe fb de ioan monahul)