Duminica a 7-a după Pasti – Sfinții Parintă la Sinodul I Ecumenic

02.06.2020 15:40

Hristos S-a înălţat! Ne întâlnim iarăşi în Biserica lui Dumnezeu, în casa Lui, oare ce ne face pe noi să venim la biserică; ce ne deosebeşte pe noi, creştinii care venim la biserică, de cei care nu vin la biserică sau de cei care nu sunt creştini? Oare Hristos, prin venirea Lui, ne-a făcut pe noi, poporul Său, care purtăm numele Lui – numele de creştin – ne-a făcut pe noi mai buni decât ceilalţi? Oare Hristos, când a venit pe pământ, asta a făcut, un om mai bun? L-a arătat pe creştin a fi un om mai bun decât ceilalţi, decât păgâni, de exemplu, sau decât iudei? Ca să putem înţelege lucrurile acestea ar trebui să avem o altă abordare a lucrurilor. Ar trebui să învăţăm să ne cunoaştem pe noi aşa cum suntem, în primul rând să ne cunoaştem pe noi, şi apoi să înţelegem şi lucrarea de mântuire pe care a săvârşit-o Dumnezeu. Fomula din prologul ioanin "Cuvântul S-­‐a făcut trup" (In 1, 14) şi imnul hristologic din Epistola către Filipeni 2, 5-­‐11, unde Sf. Ap.Pavel descrie parcursul iconomiei lui Hristos începând cu coborârea de la Tatăl, trecând prin moarte și înviere, până la înălţarea la cer, au constituit în teologia Părinţilor jaloanele învăţăturii hristologice. Primii teologi creştini au analizat taina Sfintei Treimi din perspectiva trimiterii Fiului lui Dumnezeu în lume, adică a iconomiei mântuirii. Întrebările apărute se referă atât la raportarea Fiului faţă de Tatăl şi Duhul Sfânt, cât şi la posibila unire dintre dumnezeire şi umanitate în persoana Sa.

Cu această problematică se deschide perioada Sinoadelor Ecumenice (325-­‐787), în care s-­‐au formulat dogma trinitară, cea hristologică şi teologia icoanei. Atunci când Biserica a mărturisit şi a precizat ceea ce credea a făcut-­‐o ca răspuns la atacurile venite dinăuntrul şi din afara creştinismului. Este paradoxal că primele erezii hristologice, gnosticismul (considera materia și trupul a fi rele) şi dochetismul (considera că Hristos a avut doar un trup aparent), au vizat umanitatea,nu divinitatea lui Hristos. Astfel că strădania părinţilor apostolici şi a apologeţilor de la Sfântul Ignatie al Antiohiei la Sfântul Irineu al Lyonului şi Tertulian a constat în afirmarea realităţii "trupului" lui Hristos, înţeles ioaneic ca întreaga condiţie umană.

În lucrarea "Contra ereziilor",Sfântul Irineu îi combate pe gnostici care respingeau umanitatea lui Hristos, dar şi pe ebioniţi, care susţineau că Iisus este un simplu om născut din Iosif şi Maria, anunţând temele majore ale hristologiei ulterioare lui: Hristos ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat.

Părinţii secolului al III-­‐lea au teologhisit pe linia Iconomiei mântuirii, reflectând asupra Sfintei Treimi în relaţie cu creaţia şi în perspectiva mântuirii omului, trimiterea Fiului în trup fiind o temă centrală în această problematică. Provocarea în definitivarea Dogmei Trinitare a fost tot înţelegerea Tainei lui Hristos. El era înţeles ca Dumnezeu şi om, dar trebuia precizat modul raportării sale la Tatăl. Datorită supunerii Fiului faţă de Tatăl şi ascultării de El până la moartea pe Cruce pe parcursul vieţii sale pământeşti apare în teologia preniceeană eroarea subordinaţianistă(Justin Martirul, Irineu de Lyon, Origen şi Ipolit).

Pe lângă această eroare existau şi două direcţii eretice. Una era constituită din antitrinitarii dinamici(Teodot Curelarul şi Pavel de Samosata) care considerau că Logosul nu este o persoană, ci o putere atunci când se refereau la Sfânta Treime, iar când vorbeau de întrupare considerau că asupra omului Iisus, născut din fecioară, s-­‐a pogorât Hristos în chip de porumbel. Cealaltă constituită din antitrinitarii modalişti(Sabelie şi Praxeas), care plecând de la prejudecata unui Dumnezeu unic şi solitar considera pe Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh ca "modalităţi" de manifestare în lume sau nume ale persoanei unice a lui Dumnezeu. Astfel, teologia creştină era provocată să formuleze învăţătura despre Sfânta Treime (Dumnezeu Unul şi Trei în acelaşi timp), în faţa concepţiei filozofice antice, care nu putea accepta „împărţirea“ divinităţii unice şi solitare în trei. Această formulare s-­‐a realizat mai întâi în cadrul a ceea ce s-­‐a numit „disputa trinitară din secolul al IV-­‐lea“ (Christoph Markschies), începută în anul 318 şi încheiată în 381, prin formularea definitivă a Crezului Niceno-­‐Constantinopolitan. Deşi Sinodul I Ecumenic l-­‐a condamnat definitv pe Arie în 325, abia marii teologi capadocieni (Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul Grigorie de Nyssa) au reuşit după 362 să împace subordinaţianismul tradiţional cu teologia antisubordinaţianistă de la Niceea, în faimoasa sinteză a „teologiei neoniceene“. A fost nevoie astfel de munca şi jertfa a trei generaţii de teologi care au realizat sinteza trinitară.

Astăzi, Biserica Ortodoxă prăznuieşte primul Sinod Ecumenic al lumii creştine, care a avut loc în anul 325 în oraşul Niceea, pentru a condamna erezia, adică învăţarea greşită, eretică a lui Arie. Sinodul s-a organizat de Sfîntul Împărat Constantin cel Mare cu mama sa Elena, la cererea Sfinţilor Părinţi de atunci, fiind primul împărat creştin din lume (306-337). Ce este un sinod ecumenic? Este adunarea tuturor marilor ierarhi ortodocşi – episcopi, mitropoliţi şi patriarhi din toată lumea, cu scopul de a discuta unele învăţături de credinţă creştină neclare încă, şi de a le fixa în legi fixe, neschimbabile, numite dogme. De asemenea, un sinod ecumenic judecă şi condamnă toate abaterile de credinţă, străine de învăţătura Sfintei Evanghelii şi a Sfinţilor Părinţi şi exclude din Biserică, adică dă anatema, pe toţi ereticii care sfîşie unitatea de credinţă a Bisericii, simbolizată prin cămaşa de in a Domnului, făcută dintr-o sigură bucată, cum zice în Sfînta Evanghelie: Cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime (In 19,23). Prin cuvîntul "sinod" înţelegem adunare, consiliu; prin cuvîntul "erezie" înţelegem părerea sau învăţătura particulară a cuiva despre Dumnezeu, împotriva învăţăturii adevărate a Bisericii lui Hristos.

Victoria lui Constantin asupra lui Liciniu la 19 septembrie 324 a adus unitatea politică, acesteia trebuind să-­‐i urmeze cea religioasă (adică rezolvarea problemelor legate de teologia trinitară, data Paştilor şi schismele melitienilor şi novaţienilor). Pentru aceasta împăratul a convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea (azi Iznik în Turcia), reşedinţă imperială de vară, probabil în virtutea titlului de pontifex maximus, pe care l-­‐a exercitat deja la convocarea sinoadelor de la Roma 312 şi Arelate 314 pentru lămurirea controversei donatiste din Nordul Africii.

Cei 318 părinţi erau în mare parte din răsărit, din apus participând doar patru episcopi şi doi prezbiteri.În Vita ConstantiniIII Eusebiu de Cezareea descrie în mare desfăşurarea lucrărilor din palatul imperial al Niceii. Şedinţa de deschidere a avut loc în prezenţa împăratului -­‐intrarea sa fiind prezentată sub forma unui adventus augusti, „asemeni unui înger trimis de Dumnezeudin cer. Constantin era îmbrăcat în veşminte atât de strălucitoare că aruncau în jur talazuri de fulgere înfocate, cărora li se adăuga orbitoarea sclipire a aurului şi a pietrelor nestemate“ (Eus., v.C., III, 10, 1) –în iunie 325, sinodul încheindu-­‐se la25 iulie 325, o dată cu vicennalia. Discuţiile s-­‐au purtat în greacă şi latină, concretizându-­‐se în simbolul niceean, alcătuit pe baza unei propuneri iniţiale, adăugită ulterior, lucru arătat de repetiţiile din prima parte, centrală fiind particula omoousios (deofiinţă).

De ce a avut loc Sinodul I Ecumenic? Care a fost pricina care i-a silit pe Sfinţii Părinţi să se adune la un loc şi să apere dreapta credinţă? Pricina a fost apariţia unui mare eretic, anume Arie, care învăţa pe creştini o credinţă nouă, zicînd că Fiul lui Dumnezeu nu ar fi de o fiinţă cu Tatăl şi că a "fost un timp cînd Fiul nu era". El numea pe Iisus Hristos "creatură superioară", "cea dintîi dintre creaturi". Acest eretic era un preot din Alexandria Egiptului, foarte mîndru şi neascultător, însă bun predicator, care a trăit în secolele III-IV. Erezia lui s-a răspîndit în cîţiva ani atît de mult încît rupsese Biserica în două şi ameninţa să se răspîndească în tot imperiul roman de răsărit şi de apus.

Arie s-a născut în jurul anului 260 în Libia, dar a studiat în Alexandria şi Antiohia. Originea sa libiană, studiile în Alexandria şi ucenicia sa pe lângă mucenicul Luchian în Antiohia au constituit tot atâtea ocazii de a cunoaşte numeroase tradiţii eclesiastice puternice pe care le-a abordat selectiv.

Problema care-l preocupa pe Arie era naşterea dinainte de veci a lui Hristos, Dumnezeu Cuvântul. El învăţa că Fiul nu este după fire şi după esenţă Dumnezeu adevărat, ci că a fost creat de Dumnezeu Tatăl într-un anume moment în timp, adică a fost născut “sub vremi”. Pentru aceasta nu poate fi socotit nenăscut, şi nici parte din Cel nenăscut. Ar fi, prin urmare, o altă zidire a lui Dumnezeu. Aşadar, ca făptură zidită, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu nu ar fi fără de început şi veşnic ca şi Tatăl, ci a fost plăsmuit prin voia Tatălui, în vreme ce toate celelalte făpturi au fost create de Dumnezeu Tatăl prin Fiul. Împreună-lucrarea la crearea lumii de către Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul nu înseamnă că Cel de-al doilea ar participa la firea sau la esenţa lui Dumnezeu şi că ar fi după fire Dumnezeu adevărat. Arie susţinea monarhia absolută a lui Dumnezeu şi accepta existenţa unui singur Dumnezeu nenăscut şi fără de început. Prin urmare, înainte de așa zisa creare a Fiului, stăpânirea singurului Dumnezeu nenăscut şi fără de început ar fi fost absolută, de aceea Dumnezeu nu era Tată înainte de a-l crea pe Fiul, iar Fiul nu ar fi existat înainte să fie creat de Tatăl.

Arie şi susţinătorii lui foloseau riguros metoda ermineutică istorico-gramaticală a Şcolii din Antiohia pentru a dovedi stăpânirea absolută a lui Dumnezeu-Tatăl, firea zidită a Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu precum şi crearea Sa de către Tatăl, cunoaşterea Sa nedesăvârşită despre Tatăl şi îndumnezeirea Fiului.

Patriarhul Alexandriei, Alexandru, şi-a asumat datoria de a combate învăţătura eretică a lui Arie, cu ajutorul Sfântului Atanasie cel Mare. În realitate, Sfântul Atanasie cel Mare era singurul adversar din punct de vedere teologic al lui Arie. Episcopul Alexandriei l-a oprit pe Arie de la a mai sluji. Învăţătura ierarhului eretic Arie începuse să se răspândească, fiind adoptată de mulţi, fie laici, fie clerici.

Condamnarea acestei erezii de către sinoadele locale din Alexandria, din 320 şi 324 şi din Antiohia, din 325 precum şi scrisorile enciclice ale lui Alexandru către episcopii de pretutindeni ai Bisericii Universale nu au reuşit să-l convingă pe Arie cu privire la dogma cea dreaptă a Sfintei Treimi şi să aducă pace în Biserică. S-a dovedit necesară, prin urmare, convocarea unui sinod mai mare, în cadrul căruia să fie convocați episcopii arieni şi Arie însuşi. Acest sinod a fost iniţial prevăzut ca un sinod local, dar participarea episcopilor atât din Apus cât şi din Răsărit, precum şi fundamentarea teologică a dogmei Sfintei Treimi au conferit acestui sinod un caracter ecumenic. Acest sinod este Sinodul I Ecumenic al Bisericii lui Hristos, care a avut loc în anul 325, la Niceea, în Bitinia.

Constantin, care tocmai îl învinsese pe Liciniu, luând conducerea întregului imperiu în mâinile sale, a ajuns în 324 la Nicomidia, unde a primit multe plângeri atât din partea arienilor, cât şi din partea ortodocşilor. Împăratul își dorea pace în imperiu şi în Biserică, dar neînţelegând diferenţele dogmatice ale învăţăturii ariene faţă de cea ortodoxă, a încercat să calmeze spiritele combatanților pe probleme teologice. Din această pricină, i-a sfătuit pe Arie şi pe Alexandru să convieţuiască în pace, în ciuda diferenţelor dogmatice privitoare la învăţătura despre Dumnezeul Treimic. Marea primejdie teologică a fost expusă împăratului de către Sfântul Osios de Cordoba (Spania), care l-a şi sfătuit pe Constantin să convoace un sinod pentru soluţionarea acestui conflict teologic.Împăratul Constantin a hotărât iniţial convocarea unui sinod local, la care să ia parte episcopii din Răsărit şi care să se desfăşoare la Ancyra, în Galatia. În timpul discuţiilor lui Constantin cu Sfântul Osios de Cordoba, acesta l-a sfătuit pe împărat să-i convoace la sinod şi pe episcopii din Vest. S-a socotit, prin urmare, necesară mutarea locului adunării, de la Ancyra Galatiei, la Niceea Bitiniei.

Niceea a fost socotită mai potrivită pentru desfăşurarea lucrărilor sinodului deoarece înlesnea accesul episcopilor din Egipt şi Apus. În acelaşi timp, însă, acest oraş îi oferea lui Constantin ocazia de a lua parte la lucrările sinodului. Desigur, împăratul s-a îngrijit de toate pregătirile necesare pentru a asigura nu numai călătoria rapidă şi lipsită de griji a episcopilor către Niceea, dar şi pentru crea toate condiţiile în timpul şederii lor aici: hrană nu numai pentru marele număr de episcopi, dar şi pentru numărul la fel de mare de clerici care-i însoţeau pe participanţii la sinod. Majoritatea episcopilor convocaţi au răspuns prompt invitaţiei împăratului.

Sfinţii Părinţi, nemaiputînd răbda hulele lui Arie împotriva Mîntuitorului şi a Preasfintei Treimi, au cerut ajutorul drept credinciosului împărat Constantin cel Mare, ca să contribuie cu puterea sa imperială la liniştirea Bisericii lui Hristos şi condamnarea învăţăturii hulitoare a lui Arie şi a discipolilor săi. Inspirat de Duhul Sfînt, marele împărat creştin a hotărît să organizeze primul Sinod Ecumenic la Niceea în anul 325 pe cheltuiala imperiului, fiind invitaţi toţi marii ierarhi ai Bisericii creştine din Răsărit şi din Apus.  Printre participanți s-au numărat: Alexandru, patriarhul Alexandriei, Epifanie de Salamina, Eusebiu de Cezareea, Eustațiu al Antiohiei, Macarie al Ierusalimului, Ossiu de Cordoba, precum și diaconii Vit și Vicențiu, diaconi de la Roma (delegații papei Silvestru I), Sfântul Atanasie cel Mare etc.

Sfântul Sinod de la Niceea a reprezentat o cotitură în modul în care au fost priviţi creştinii, având în vedere că în trecut ei au fost crunt persecutaţi. Iar cel mai ardent susţinător al lor a fost însuşi împăratul Constantin cel Mare. Sinodul are loc la aproape 12 ani de la recunoașterea cultului creștin ca religie în imperiu. Creștinismul a devenit una dintre religiile oficiale ale imperiului roman atunci când Constantin, unul dintre cei patru co-împărați ai acestuia a reușit să-și învingă un rival, pe Maxentiu, în urma unui vis în care zeul creștinilor îi garanta succesul în cazul în care se convertea. Obținând victoria, Constantin se transformă într-un susținător convins; în anul următor, 313, noua religie era recunoscută în cadrul imperiului, religia creștină nu avea, la momentul Primului Sinod Ecumenic, amploarea pe care o are azi, ci reprezenta undeva la 10-15% din populația imperiului condus de Constantin.

Astfel au luat parte 318 Sfinţi Părinţi la care s-a adăugat şi o delegaţie a Papei Silvestru I al Romei, pentru că pînă în anul 1054, Biserica creştină era una, nedespărţită în două, cea Ortodoxă de Răsărit şi cea Romano-Catolică de Apus. De aceea şi sinoadele până la dezbinarea Bisericii se numesc "ecumenice", adică generale, pentru că au luat parte la ele şi ierarhi din partea Bisericii Romei.

Sinodul de la Niceea a fost deschis chiar de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi a durat toată vara. În timpul sinodului, la care a fost de faţă şi ereticul Arie cu ai lui, iar Sfinţii Părinţi s-au ostenit mult să întoarcă pe eretici la ortodoxie, dar ei n-au vrut să asculte. Ba s-a întîmplat ca în timpul discuţiilor, Sfîntul Ierarh Nicolae să-i dea o palmă lui Arie căci nu putea răbda hulele lui. Atunci Sfîntul Constantin cel Mare a poruncit să i se ia omoforul şi Evanghelia şi să fie aruncat în temniţă pentru că a îndrăznit să lovească. Noaptea însă i s-a arătat Mîntuitorul în temniţă şi i-a dat din nou Evanghelia în mîini, iar Maica Domnului i-a pus omoforul pe piept. Dimineaţă, auzind împăratul acestea, l-a adus pe Sfîntul Nicolae iarăşi la sinod şi îşi cereau iertare toţi de la el, văzînd rîvna şi răbdarea lui pentru credinţă.

Unul dintre rolurile importante în cadrul acestui prim sinod al lumii creştine l-a avut Sfântul Spiridon, Episcopul Trimitundei. El a demonstrat cum Dumnezeu este unul în fiinţă, dar întreit în persoane.“A luat o cărămidă în mâna stângă şi le-a spus că deşi este un singur obiect, ea este alcătuită din trei elemente: pământ, apă şi foc. Apoi cu mâna dreaptă a făcut semnul crucii. După aceasta, strângând cărămida, în partea de sus a cărămizii s-a aprins foc, apa a început să curgă din partea de jos, iar lutul a rămas în mâinile lui”. Cărămida era simbolul Preasfintei Treimi. Focul închipuia pe Tatăl, lutul pe Fiul întrupat şi apa pe Duhul Sfânt, Mîngîietorul care a fost trimis în lume, potrivit teologilor. Se spune că această minune l-a convins pe un filozof, adept al învăţăturii lui Arie, să devină ortodox. Consiliul a stabilit ca Arie, împreună cu Eusebiu de Nicamidia și Teognist de Niceeea să fie exilati, ultimi doi au refuzat să semneze documentele teologigice ortodoxe.

La Niceea a fost adoptat şi Crezul, cu următorul text: “Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, făcătorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor. Şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu singurul născut; care este, din esenţa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; născut, nu făcut, cel de-o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut atât în cer cât şi pe pământ. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a pogorât şi s-a întrupat şi s-a făcut om. Şi a pătimit, şi a înviat a treia zi, după Scripturi, şi s-a suit la ceruri; Şi iarăşi va să vină să judece viii şi morţii. Şi în Duhul Sfânt”. Varianta intergrală are 12 articole și a fost completată la Sinodul al II-lea de la Constantinopol

Tot cu acest prilej s-au adoptat şi 20 de canoane importante şi a fost stabilită data celebrării Paştilor, aşa cum este ea şi astăzi: prima duminică după lună plină, după echinocțiul de primăvară.

Iată, pe scurt la ce se refereau cele 20 de canoane adoptate de Sinod: cei care se mutilează sau cer să fie mutilați să nu fie primiți în cler; cei de curând botezați să nu fie promovați de îndată la hirotonisire; viața clandestină a clericilor; cerințe pentru a fi consacrat episcop; situația celor excomunicați și datoria de a ține sinod de două ori pe an în fiecare episcopie; precedența anumitor sedii episcopale; consensul mitropolitului pentru a fi sfințit episcop; poziția episcopul Ierusalimului; atitudinea față de catari (o erezie ce prindea în acel moment); promovarea la preoție fără examenul recerut; ce se petrece cu cei care și-au renegat credința în timpul prigoanei și apoi admiși între clerici; renegarea propriei credințe de către mireni; cei care au părăsit lumea pentru viața călugărească și apoi s-au întors la ea; penitenții care cer Euharistia pe patul morții; despre catehumenii lapși (care au cedat în timpul prigoanei); despre clericii care se mută din loc în loc; despre clericii care nu locuiesc în bisericile pentru care au fost aleși; espre clericii cămătari; locul diaconilor la celebrările liturgice și rândul lor la împărtășanie; despre cei care vin în Biserica ortodoxă de la erezia lui Paul din Samosata și despre diaconese; în zilele de duminică și-n zilele Cincizecimii nu trebuie să se facă rugăciuni în genunchi.

O ascurtă analiză. Dintre cele 20 de canoane, c.10,11,12,13,14 se ocupau de reprimirea lapsilor în Biserică, excluzând de la preoţie pe cei căzuţi în persecuţie şi punând termene de pocăinţă pentru reprimirea laicilor în biserică (3 ani cu catehumenii -­‐audientes, şapte ani plecaţi –genuflectentes şi doi ani fără împărtăşire -­‐consistentes), urmând să fie totuşi împărtăşiţi dacă ar fi pe moarte Canonul 8 acceptă reprimirea novaţienilor (katharoi –nu acceptau reprimirea lapsilor, aveau în frunte pe Novaţian al Romei) în biserică prin punerea mâinilor şi acceptarea Simbolului niceean, iar c.9 prevede rebotezarea ereticilor antitrinitari pavlinişti (adepţi ai lui Pavel de Samosata sec. III).  O altă serie de canoane reglau raporturile dintre episcopi şi eparhii (c.4,5,6), cât şi criteriile de alegere a clericilor (c.1,2,9) şi ordinea ierarhică în parohii (c.8 –diaconii nu pot da împărtăşania). Episcopului Ierusalimului îi este recunoscut un primat de onoare, dar sub jurisdicţia scaunului metropolitan al Cezareii Palestinei (c.7); C 20 prevede că nu se îngenunchează în biserici duminica şi în zilele Cincizecimii. Sinodalii au reprimit pe melitienii schismatici din Egipt în biserică sub ascultarea episcopului alexandrin şi au stabilit data Paştilor, prima duminică după lună plină, ce urmează echinocţiului de primăvară, anulând tradiţia quartodecimană.

În timpul sinodului cei 318 Sfinţi Părinţi au dat anatemă pe ereticul Arie şi învăţăturile sale hulitoare de Dumnezeu. Părinţii au dogmatisit că cele trei persoane ale Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, sunt de o fiinţă şi nedespărţite. Tot la acest sfînt sinod s-a întocmit partea întîi a Crezului, primele şapte articole despre Tatăl şi Fiul. Ultimile cinci articole despre Sfîntul Duh aveau să se întocmească la Sinodul II Ecumenic din anul 381. Crezul cuprinde pe scurt dogmele credinţei ortodoxe, şi se rosteşte zilnic în biserici şi prin casele creştinilor ca o mărturisire a dreptei credinţe apostolice.

Deşi Arie a fost surghiunit în sudul Dunării el nu a vrut să asculte de Biserică, ci mai mult căuta să semene între creştini învăţătura sa hulitoare. De aceea a fost greu pedepsit de Dumnezeu, încât i s-au vărsat măruntaiele şi a murit cumplit, spre veşnică osândă în gheena iadului.

Iubiţi credincioşi, cu toate că ereticul Arie, cel mai mare eretic din lumea creştină, ca şi eresul său, au dispărut, de-a lungul secolelor Biserica lui Hristos a fost lovită mereu de noi secte şi erezii, unele mai periculoase decît altele. Cea mai grea dezbinare a Bisericii creştine a fost în anul 1054 cînd a avut loc marea schismă între Răsărit şi Apus, luînd astfel naştere două Biserici separate: cea Ortodoxă cu centru la Constantinopol şi cea Romano-Catolică cu centru la Vatican (Roma). La rîndul ei Biserica Catolică a mai fost lovită de încă două eresuri şi sciziuni. Este vorba de eresul lui Luther, al doilea Arie, şi de Calvin din secolul al XVI-lea, urmaţi după aproape un secol de schisma anglicană din secolul al XVII-lea.
Primul eres a cuprins aproape integral ţările din nordul Europei, aşa numitele ţări protestante; iar religia anglicană s-a răspîndit în Anglia, America de Nord şi Australia, formînd Biserica anglicană.
Vedeţi cum a reuşit satana să rupă cămaşa lui Hristos, adică să dezbine şi să sfîşie unitatea Bisericii întemeiată de El? Noi toţi mărturisim "o credinţă, un Domn, un botez", însă datorită mîndriei şi începătorilor de eresuri, care au schimbat învăţătura de credinţă ortodoxă, apostolică, cu dogme noi după mintea lor, precum şi din cauza păcatelor noastre ale tuturor, au apărut în ultimele secole mai multe Biserici creştine – două apostolice – cea Ortodoxă şi cea Catolică şi trei fără succesiune apostolică: protestantă, reformată şi anglicană. Dar dezbinările religioase nu s-au oprit aici. Începînd din secolele XVIII şi mai ales XIX, au apărut în America şi în apusul Europei noi grupări religioase rupte din trupul Bisericii apostolice, numite "secte". Astăzi, în lume se află pînă la o mie de secte şi grupări religioase creştine, unele mai fanatice, mai periculoase decît altele, cum ar fi "martorii lui Iehova", "templul satanei", cu aşa numita "liturghie neagră", în care se adoră diavolul în locul lui Dumnezeu. Ei caută să-şi facă noi membri în rîndul credincioşilor interesaţi, a celor certaţi cu disciplina Bisericii lui Hristos, a celor săraci, cărora le promit ajutoare materiale şi mai ales a tinerilor, pe care îi pot corupe mai uşor. Să luăm deci aminte la noi şi la familile noastre ortodoxe. Înmulţirea sectelor este un semn văzut apocaliptic, care prevesteşte sfîrşitul veacurilor.

Arianismul nu a fost inmormantat inca; astazi el este mai la moda si mai raspandit decat oricand. E raspandit ca un adevarat suflet in trupul Europei contemporane.Daca priviti la cultura Europei, in adancul ei veti gasi ascuns arianismul: toate se rezuma aici la om si numai la om, si chiar Dumnezeul-om Hristos a fost redus la cadrele unui om. Cu plamada arianismului s-a plamadit si filozofia Europei, stiinta ei si civilizatia ei si, in parte, si religia ei. Pretutindeni si in chip sistematic Hristos este pogorat la starea de simplu om; Dumnezeul-om este dezbracat continuu de ceea ce este in realitate; opera lui Arie se savarseste in mod continuu. „Religia in limitele ratiunii pure” a lui Kant nu este altceva decat noua editie a arianismului. Daca vom primi pe Hristos cu masura lui Kant ce rezultat credeti ca vom avea? Vom avea un Hristos om, un Hristos intelept, dar nicidecum un Hristos Dumnezeu-om. Daca vom judeca pe Hristos cu criteriul lui Bergson, nu vom avea, iarasi, ceva mai mult decat un om simplu. In acest fel, si un criteriu si altul, ca si toate criteriile tuturor filozofilor dupa om, pogoara pe Dumnezeul-om la conditia de om. Stiinta europeana nu ramane mai prejos decat filozofia in raportul ei arian fata de Hristos.

Din multe puncte de vedere, prin multi dintre reprezentantii lui, Protestantismul l-a depasit in arianism chiar si pe Arie. Diferitii socinieni si Schleiermacher sunt puternici competitori ai lui Arie la dez-intruparea Dumnezeului intrupat. Iar papismul cu etica lui este in mare masura arian. Simte el oare ce metafizica sta in spatele acestei ingrozitoare etici? Toate acestea laolalta au izbutit sa otraveasca, cu abominabilul lor arianism, marile mase ale Europei. Cine nu cunoaste abominabilul arianism al intelectualilor nostri? Multi dintre intelectualii nostri spun adesea: Hristos este un mare om, un om intelept, cel mai mare filozof dar, oricum, nu este Dumnezeu. De unde atata arianism astazi?

De acolo ca omul a devenit astazi masura tuturor lucrurilor, masura tuturor fiintelor si lucrurilor vazute si nevazute. Masurand dupa sine insusi toate, omul european respinge tot ceea ce este mai larg decat omul, mai mare decat omul, mai infinit decat omul. Masura lui stramta ingusteaza pe Dumnezeul-om reducandu-l la om. Colivia pacatului reduce puterile de zbor ale mintii celei mandre si aceasta nu mai vede si nu mai cunoaste nici o realitate mai mare decat ea insasi. Isprava mai presus de minte a credintei in Dumnezeul-om Hristos sfarama aceasta colivie si deschide mintea realitatilor infinite .Relativismul european contemporan e o mostenire a arianismului. Relativismul metafizic a dat nastere si relativismului moral. Nu exista nimic absolut sau deasupra lumii ori a omului, nici in lume sau in om si nici, iarasi, in jurul lumii sau al omului. Din acest relativism modern, ca si din vechiul relativism arian, salveaza numai credinta in divino-umanitatea Mantuitorului Hristos, in de-o-fiintimea Lui cu Dumnezeu-Tatal; salveaza adica minunatul cuvant „de-o-fiinta”. Incearca-ti credinta ta si controleaz-o cu Simbolul Credintei. Daca credinta ta nu corespunde intru totul Simbolului – esti eretic. Daca respingi cuvantul „de-o-fiinta”, nu esti al lui Hristos, esti al lui antihrist, esti al lui Iuda, pentru ca Biserica numeste pe Arie „al doilea Iuda”. Toate umanismele europene – de la cele pre-renascentiste, cele renascentiste şi, mai departe, cele protestante, filosofice, religioase, sociale, ştiinţifice, culturale, politice – au urmărit şi urmăresc neîntrerupt, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, un singur lucru: să înlocuiască credinţa în Dumnezeu-Omul cu credinţa în om, să înlocuiască Evanghelia Dumnezeu-Omului cu evanghelia după om, filosofia după Dumnezeu-Omul cu filosofia cea după om, lucrarea după Dumnezeu-Omul cu lucrarea cea după om; într-un cuvînt, să înlocuiască viaţa după Dumnezeu-Omul cu viaţa cea după om.

Şi aşa a fost timp de veacuri, pînă cînd, în veacul trecut, în anul 1870, la primul Conciliu de la Vatican, toate acestea s-au contopit în dogma infailibilităţii papei. De atunci, aceasta a ajuns a-tot-dogma papismului. De aceea, în zilele noastre, la al doilea Conciliu de la Vatican s-a tratat şi s-a apărat atît de stăruitor şi de măiestru intangibilitatea şi imuabilitatea acestei dogme. Dogma aceasta are o însemnătate cît se poate de mare pentru întreaga soartă a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a păşit. Prin dogma aceasta, toate umanismele europene şi-au atins idealul şi idolul: omul a fost propovăduit ca cea mai mare zeitate, a-tot-zeitate.Panteonul european umanist şi-a dobîndit Zeus-ul. Sinceritatea e limba adevărului: Dogma infailibilităţii papei – a omului – nu este altceva decît renaşterea păgînismului şi a politeismului, renaşterea axiologiei şi criteriologiei idolatre. Horribile dictu, dar şi următorul lucru trebuie spus: Prin dogma infailibilităţii papei a fost ridicat la rangul de dogmă umanismul închinător la idoli, şi întîi de toate cel elin. A fost ridicat la rangul de dogmă a-tot-criteriul, a fost ridicată la rangul de dogmă a-tot-valoarea culturii, civilizaţiei, poeziei, filosofiei, artei, politicii, ştiinţei eline… Şi toate acestea ce sînt? Păgînătate ridicată la rangul de dogmă. În felul acesta, a ajuns să fie dogmă autarhia omului european, după care timp de veacuri au năzuit cu înfocare toate umanismele europene.

Este un adevăr evanghelic cu neputinţă de tăgăduit: Toată lumea zace în rău, chiar şi după nevoinţa Dumnezeu-Omului în lumea noastră pămîntească (1 Ioan 5:19-21). Şi nu numai atît, ci, după Sfîntul Apostol Pavel, diavolul este stăpînitorul veacului acestuia (2 Corinteni 4:4). Între o astfel de lume, care de bună voie zace în răutate, şi următorul Dumnezeu-Omului Hristos nu există împăcare. Următorul Dumnezeu-Omului nu se poate împăca, în paguba adevărului evanghelic, cu omul umanist, care îndreptăţeşte toate cele arătate mai înainte şi le ridică la rangul de dogmă. Aici este vorba întotdeauna de cea mai hotărîtoare şi a-tot- hotărîtoare cumpănă şi alegere: Dumnezeu-Omul sau omul. Fiindcă omul umanist, prin toată lucrarea lui, se deosebeşte şi se poartă ca lucrînd autarhic, ca valoare ultimă şi măsură ultimă. Aici nu există loc pentru Dumnezeu-Omul. Ca urmare, în împărăţia umanistă, locul Dumnezeu-Omului îl ocupă “Vicarius Christi” (Locţiitorul lui Hristos), iar Dumnezeu-Omul a fost surghiunit în cer. În orice caz, aceasta este o dezîntrupare sui generis a Dumnezeu-Omului Hristos, nu-i aşa?

Uzurpînd, prin dogma infailibilităţii, în folosul său,adică în folosul omului, toată puterea şi toate drepturile care sînt numai ale Dumnezeu-Omului Domnului Hristos, papa s-a auto-propovăduit, în fapt, biserică în biserica papistă, şi a ajuns în ea totul în toate. Un “a-tot-ţiitor” sui generis. De aceea dogma infailibilităţii papei a şi ajuns a-tot-dogma papismului, şi papa nu se poate lepăda de ea în nici un chip, cîtă vreme va fi papă al papismului umanist. În istoria neamului omenesc sânt trei căderi însemnate: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei. Pricina căderii în păcat e întotdeauna aceeaşi: voinţa de a ajunge bun prin sine; voinţa de a ajunge desăvîrşit prin sine; voinţa de a ajunge dumnezeu prin sine. Dar în felul acesta omul se face, fără să-şi dea seama, întrutotul asemeni diavolului; fiindcă şi acela a vrut să ajungă dumnezeu prin sine însuşi, să înlocuiască pe Dumnezeu cu sine însuşi, şi, în această îngîmfare a lui, a ajuns dintr-o dată diavol, cu desăvîrşire despărţit de Dumnezeu şi cu totul potrivnic lui Dumnezeu.

Tocmai în această înşelare de sine plină de trufie se află esenţa păcatului, a a-tot-păcatului. În aceasta se află şi esenţa diavolului, a a-tot- diavolului: a satanei. Aceasta nu e altceva decît voinţa de a rămîne în firea proprie, de a nu primi în sine altceva decît pe sine. Toată esenţa diavolului este în faptul că nu-L vrea cîtuşi de puţin pe Dumnezeu în lăuntrul lui, vrea să rămînă totdeauna singur, totdeauna cu totul în sine, tot pentru sine, totdeauna închis ermetic faţă de Dumnezeu şi de tot ce este al lui Dumnezeu. Şi ce este aceasta? Egoismul şi dragostea de sine, îmbrăţişate pentru întreaga veşnicie. Aşa e în esenţa lui omul umanist: el rămîne tot în sine însuşi, cu sine însuşi, pentru sine însuşi; totdeauna închis cu îndîrjire faţă de Dumnezeu. În asta stă orice umanism, orice hominism. Culmea acestui umanism îndrăcit: voinţa de a ajunge bun cu ajutorul răului, de a ajunge dumnezeu cu ajutorul diavolului. De aici şi făgăduinţa făcută în rai de diavolul către strămoşii noştri: Veţi fi ca nişte dumnezei (Facere 3:5).

Omul a fost zidit de iubitorul de oameni Dumnezeu ca posibil dumnezeu- om, ca, pe temeiul chipului Dumnezeiesc pe care îl poartă, fiinţa lui să se zidească de bună voie, prin Dumnezeu, întru dumnezeu-om. Dar omul, prin libera sa alegere, a căutat să ajungă prin păcat la nepăcătoşenie, prin diavol la starea de Dumnezeu; şi desigur că, urmînd calea aceasta, el ar fi ajuns un diavol sui generis, dacă Dumnezeu, în nesfîrşita Sa iubire de oameni şi “mare mila” Sa, n-ar fi intervenit făcîndu-Se om, Dumnezeu-Om. Prin Biserică, trupul Său, Hristos l-a adus pe om la nevoinţa în-dumnezeu-omenirii, prin Sfintele Taine şi sfintele fapte bune; şi în felul acesta a dat omului putinţa de a ajunge întru bărbat desăvîrşit, la măsura vîrstei plinirii lui Hristos (Efeseni 4:13), şi de a-şi atinge astfel menirea sa Dumnezeiască: să ajungă de bună voie dumnezeu-om după dar. Căderea papei: voinţa de a-L înlocui pe Dumnezeu-Omul cu omul.

În lumea noastră omenească, după spusele Sfîntului văzător al tainelor Ioan Damaschin, numai Dumnezeu-Omul Hristos este “singurul lucru nou sub soare“. Şi Acesta e veşnic nou: şi prin Persoana Sa Dumnezeu-omenească, şi prin nevoinţa Sa Dumnezeu-omenească, şi prin trupul Său Dumnezeu-omenesc – Biserica. Însă şi omul, numai în Dumnezeu-Omul este nou, pururea nou, veşnic nou, în toate trăirile sale Dumnezeu-omeneşti pe calea mîntuirii, sfinţeniei, schimbării la faţă, în-dumnezeirii, în-dumnezeu-omenirii. În această lume pămîntească, toate îmbătrînesc şi toate mor: numai omul întru-Dumnezeu- omenit şi în-dumnezeu-omenit, cel de acelaşi trup cu Hristos, întru-bisericit şi îm-bisericit prin Dumnezeu-Omul, nu îmbătrîneşte şi nu moare, fiindcă s-a făcut mădular viu şi organic al sfîntului şi veşnicului trup Dumnezeu-omenesc al lui Hristos – Biserica, în care persoana omenească se dezvoltă şi fără încetare sporeşte întru creşterea lui Dumnezeu (Col 2:19), întru bărbat desăvîrşit, la măsura vîrstei plinirii lui Hristos (Ef 4:13). Aceasta înseamnă că el creşte şi se înalţă nesfîrşit şi nemăsurat, potrivit cu măsurile cele după chipul lui Dumnezeu ale Dumnezeieştii nesfîrşiri şi nemărginiri date fiinţei omeneşti de către Domnul cel în Trei Sori, atunci când l-a zidit pe om după chipul Său.

Cel de-al doilea Conciliu de la Vatican e o renaştere a tuturor umanismelor europene, o renaştere de stîrvuri: fiindcă, de cînd Dumnezeu-Omul Hristos Se află în lumea pământească, orice umanism este un stârv. Şi aşa stau lucrurile, întrucît Conciliul a rămas cu încăpăţânare la dogma infailibilităţii papei, adică a omului. Privite din punctul de vedere al Dumnezeu-Omului celui veşnic viu, al Domnului Iisus istoric, toate umanismele seamănă mai mult sau mai puţin cu nişte utopii criminale, fiindcă, în numele omului, ucid şi nimicesc pe om ca entitate psiho-fizică, în felurite chipuri. Toate umanismele săvârşesc o lucrare nebunesc de nenorocită: strecoară ţânţarul şi înghit cămila; iar prin dogma infailibilităţii papale, lucrarea aceasta a fost ridicată la rangul de dogmă. Toate acestea sînt înfricoşătoare, înfricoşătoare pînă la groaza desăvîrşită. De ce? Fiindcă însăşi dogma privitoare la infailibilitatea omului nu este altceva decît cumplitul prohod al oricărui umanism: de la acela al Vaticanului, ridicat la rangul de dogmă, şi pînă la umanismul satanizat al lui Sartre. În panteonul umanist al Europei toţi zeii sînt morţi, în frunte cu Zeus-ul european. Sînt morţi, pînă ce în inima lor veştejită va răsări pocăinţa cea cu a-tot-desăvîrşita lepădare de sine, cu fulgerele şi durerile Golgotei sale, cu cutremurele şi schimbările la faţă ale învierii sale, cu viforele şi înălţările ei aducătoare de roade. Şi atunci?

Atunci nesfârşite vor fi slavosloviile lor către Cel ce în veci este de viaţă făcător şi de minuni lucrător Dumnezeu-Omul, cu adevărat singurul iubitor de oameni din toate lumile. Care este inima dogmei privitoare la infailibilitatea papei,adică a omului? Dez-în-dumnezeu-omenirea omului. Lucrul acesta îl urmăresc toate umanismele, chiar şi cele religioase. Toate îl întorc pe om la păgânism, la politeism, la îndoită moarte: duhovnicească şi fizică. Îndepărtîndu-se de Dumnezeu-Omul, tot umanismul s-a preschimbat încet-încet în nihilism. Lucrul acesta îl arată falimentul de azi al tuturor umanismelor, în frunte cu papismul, părintele, făţiş sau pe ocolite, cu voie sau fără voie, al tuturor umanismelor europene; iar falimentul, falimentul dezastruos al papismului, se găseşte în dogma infailibilităţii papei şi tocmai dogma aceasta e culmea nihilismului. Prin aceasta, omul european a dogmatisit hotărît dogma autarhicităţii omului european şi, în felul acesta, până la urmă a arătat că nu are nevoie de Dumnezeu- Omul şi că pe pămînt nu există loc pentru Dumnezeu-Omul: “Vicarius Christi” il înlocuieşte în chip desăvîrşit. În fapt, din dogma aceasta trăieşte, pe aceasta o urmează şi o mărturiseşte cu încăpăţînare oricare umanism european. Toate umanismele omului european nu sînt altceva, în esenţa lor, decît o răzvrătire necontenită împotriva Dumnezeu-Omului Hristos. În toate chipurile cu putinţă, se săvîrşeşte “răsturnarea tuturor valorilor”; Dumnezeu-Omul este înlocuit pretutindeni cu omul; pe toate tronurile europene se înscăunează omul umanismului European, unde nu mai există un singur “Vicarius Christi”, ci nenumăraţi, deosebindu-se doar prin veşminte: fiindcă prin dogma despre infailibilitatea papei a fost numit infailibil omul în general se vrea dumnezeu și de aici nenumăraţii papi din toată Europa: şi de la                  Vatican, şi din Protestantism și din conducatorii lumești, laici. Între ei nu este vreo deosebire hotărâtă, fiindcă papismul e cel dintâi protestantism, precum a spus înainte-văzătorul Homiakov.

Iubiţi credincioşi, astăzi este Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, care au apărat dreapta credinţă, au dat anatema pe eretici şi au formulat Crezul ortodox. Sinodul I Ecumenic a hotarat o data pentru totdeauna rolul mintii in explicarea Persoanei Dumnezeului-om Hristos; rolul ei este acela al supunerii. In Crestinism, credinta conduce, iar mintea este condusa; cunoasterea este roada a credintei care lucreaza prin iubire si e activa in nadejde

Să rămînem credincioşi Evangheliei lui Hristos şi Bisericii Ortodoxe, ai cărei fii sântem. Ea ne-a născut prin baia Botezului, ea ne-a crescut şi învăţat calea mîntuirii. Să cinstim Biserica Ortodoxă care ne-a născut, datoria fiilor Bisericii Ortodoxe este aceea de a cunoaşte cât mai bine Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie, Catehismul şi operele principale ale Sfinţilor Părinţi, să trăim cu mare credinţă în Dumnezeu şi să ducem cu râvnă şi evlavie viaţa noastră religioasă de familie, în desăvîrşită moralitate. Sectele, ne atacă cu texte din Sfânta Scriptură. Noi să le răspundem, nu cu vorbe, nu cu atât cu texte din Biblie, cât mai ales cu viaţa morală smerită, curată, sfîntă. Vorbele nu pot înlocui faptele. În faţa unor creştini corecţi, milostivi şi evlavioşi, toți se ruşinează şi tac, să ne creştem copiii în frică de Dumnezeu, cu mare grijă şi atenţie, căci dacă nu-i educăm noi cum trebuie sau îi smintim cu viaţa noastră, a părinţilor, îi pierdem sufleteşte pe fii, nu ne mai aparţin şi foarte uşor îi pot amăgi sectele, patimile, beţia, desfrîul şi necredinţa. Un tînăr o dată căzut, greu mai poate fi salvat, tras de la sectă. Copiii, ca şi părinţii, trebuie să ştie de mici Tatăl nostru, Crezul şi Psalmul 50, şi să înveţe cunoştinţele religioase principale din Catehismul ortodox. Cine nu ştie pe de rost măcar aceste trei rugăciuni nu fi împărtăşit cu Sfintele Taine. Creştinii ortodocşi este să fie oameni de rugăciune că fără ea nu putem face nimic, rugăciunea cu credinţă, cu post şi lacrimi este viaţa noastră, pîinea noastră duhovnicească, mântuirea noastră. Să nu ne lipsim de Sfanta Lirutghie, apoi trebuie să trăiască în dragoste cu toţi oamenii, mai ales cu cei din familie şi să facă după putere milostenie, care "acoperă mulţime de păcate". Fiecare să aibă un duhovnic bun, înţelept, la care să-şi mărturisească păcatele în cele patru posturi, să-i ceară sfaturi pentru toate şi să-l asculte ca pe Însuşi Hristos. Creştinii noştri nu trebuie să meargă la adunările sectante, nici să-i primească în casă, şi nici să discute cu ei, dacă nu vor să cadă în cursele lor. Cine face aceasta nu va fi amăgit niciodată de diavol, nici de patimi, nici de cursele oamenilor răi. Să cinstim pe toţi sfinţii şi icoanele lor ca cei ce sînt "prietenii Domnului" şi se roagă pentru noi la cer. Să cădem deci în genunchi şi să slăvim cu evlavie şi dreaptă credinţă pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Amin (postat pe fb de ioan monahul)