Duminica a 7-a după Paști – Rugaciunea lui Iisus
Duminica acesta este unică între Înălţare şi Rusalii are două parti, una este închinată Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, cei 318 la număr care, adunaţi fiind de Sfântul Împărat Constantin la Niceea, în anul 325, d. Hr., au stabilit primele cuvinte ale Crezului, împotrivindu-se astfel ereziei lui Arie care ruina Biserica spunând că Iisus Hristos nu a fost om adevărat, luptând astfel împotriva îndumnezeirii trupului şi a firii omeneşti şi în final luptând împotriva mântuirii neamului omenesc. Că dacă Hristos nu S-ar fi întrupat, n-ar fi luat firea noastră, adică trupul nostru asupra Lui şi nu l-ar fi înălţat la cer, nici noi, ca oameni, nu am fi putut afla cale liberă către Împărăţia lui Dumnezeu. Şi vom fi pierit în adâncurile iadului, aşa ca şi cei dinaintea venirii lui Hristos în lumea aceasta dar din Enaghelia cere se citește ne reamintim de Rugaciunea arhierească a lui Iisus.
Mântuitorul, în Ghetsimani, în rugăciunea Lui fierbinte dinainte de Sfintele-I Patimi, Se roagă pentru ca fiii Săi, noi, creştinii, să avem viaţă veşnică. Se roagă pentru viaţa de după moarte. Preamăreşte pe Fiul Tău! – Se roagă El Tatălui Ceresc. Ca şi Fiul Tău să Te preamărească pe Tine, precum I-ai dat stăpânire peste toată făptura ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu I-ai dat Lui. Deci Iisus a fost trimis de Tatăl cel Ceresc ca să dea viaţă veşnică oamenilor. Şi viaţa veşnică pe care El a venit să ne-o aducă constă în cunoaşterea lui Dumnezeu-Tatăl şi în cunoaşterea lui Iisus Hristos, Fiul Lui. E vorba de două lucruri şi noi, când ne gândim şi vorbim de două lucruri, de două părţi ale cunoaşterii lui Dumnezeu, ne gândim mereu la Sfânta Liturghie care este o icoană a mântuirii noastre, o slujbă specială care se săvârşeşte mereu şi mereu pentru ca noi să învăţăm calea spre cer, calea mântuirii.
Sfânta Liturghie este formată din două părţi foarte importante. E prima parte, cea a Cuvântului, Liturghia Cuvântului, de când am început Sfânta Liturghie şi până la rostirea Crezului, moment prin care noi ne rugăm prin ectenii, ascultăm textul Apostolului şi al Evangheliei, rostim rugăciunile întreite şi, în final, ne declarăm credinţa, crezul, pe care noi ni l-am impropriat în urma ascultării Cuvântului lui Dumnezeu. Deci cunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl înseamnă ascultarea Cuvântului şi împlinirea lui prin mărturisirea unei credinţe profunde şi prin sărutarea iubirii pe care noi trebuie să ne-o facem unii altora, văzând în cei de lângă noi pe Iisus Hristos.
Al doilea lucru necesar pentru viaţa veşnică este cunoaşterea lui Iisus Hristos pe care Dumnezeu Tatăl L-a trimis în lume, adică cunoaşterea lui Iisus Hristos cel Întrupat. Şi asta o vedem în partea a doua a Sfintei Liturghii, care este Liturghia Euharistică, adică ceea ce săvârşim noi după Crez până la împărtăşirea credincioşilor cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos. Cunoaşterea lui Hristos se împlineşte în mod plenar la împărtăşirea noastră cu Trupul Domnului, cu Sfânta Împărtăşanie. De aceea Mântuitorul spune în rugăciune: Viaţa veşnică este cunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl şi a Fiului, cunoaşterea Cuvântului şi comuniunea euharistică cu Sfânta Împărtăşanie. De aceea noi venim la biserică în fiecare duminică, la fiecare sărbătoare, venim cu dor să fim martori ai existenţei lui Hristos şi să câştigăm dreptul de a moşteni viaţa veşnică. Şi venim la biserică să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, Apostolul, Evanghelia, predica, crezul să-l rostim împreună şi să rămânem în continuare cu toată evlavia ca să ne şi împărtăşim cu Trupul Domnului la finalul Sfintei Liturghii. De aceea nu plecăm din biserică înainte de Sfânta Împărtăşanie, că atunci înseamnă că am renunţat la cunoaşterea lui Iisus Hristos. Am rămas numai la cunoaşterea lui Dumnezeu, la ascultarea Cuvântului. Dar în multe biserici, mai ales la oraşe, oamenii pleacă îndată, ies de la Sfintele Daruri, ies din biserică şi pleacă acasă, n-au nicio legătură duhovnicească cu Liturghia, n-au nici o înţelegere profundă a rostului cunoaşterii lui Iisus Hristos prin Sfânta Împărtăşanie care, chiar dacă noi nu ne împărtăşim în mod real, venind aici lângă Sfântul Potir, totuşi, fiind împreună şi considerându-ne un trup al lui Hristos, ne împărtăşim în mod tainic de jertfa lui Hristos stând în biserică, participând şi rămânând în continuare la Sfânta Liturghie. Însă de vom pleca mai degrabă de înceheierea celei de a doua părţi a Sfintei Liturghii, ne-am lipsi de cunoaşterea lui Iisus Hristos şi ne lipsim, în final, de viaţa veşnică. Căci viaţa veşnică este să Te cunoască pe Tine, Singurul Adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos pe care Tu L-ai trimis. Iar pe Iisus Hristos pe Care ni L-a trimis Dumnezeu Îl vedem atunci când preotul iese cu Sfântul Potir şi ne invită la comuniunea cu El, zicând: Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă! Şi noi ne apropiem de Trupul lui Hristos, Îl mâncăm şi devenim una cu El. El intră în noi şi Trupul Lui devine trupul nostru şi trupul nostru devine Trupul Lui. Şi atunci Trupul Lui care S-a înălţat la cer, în momentul morţii noastre va ridica la cer şi trupul sufletului nostru, iar la a doua venire a Domnului, când vom învia din morţi cu toţii, ieşind afară din morminte cu trupurile înviate ca ale lui Hristos după Înviere, dacă vom avea pe Hristos în noi, în această comuniune liturgică, sacramentală, vom fi înălţaţi şi noi la cer, cum spune Scriptura că Biserica va fi înălţat la cer aşa cum Trupul Domnului S-a înălţat la cer. Şi noi ne vom înălţa la cer şi vom fi atraşi la Tatăl şi ne vom aduna cu toţii în trupul preamărit al lui Hristos, în Împărăţia lui Dumnezeu.
Taina Înălţării lui Hristos şi a cunoaşterii lui Iisus Hristos cel Euharistic este mare şi ea vorbeşte despre comuniunea iniţială de nuntă dintre noi, ca mădulare ale Bisericii, şi Iisus Hristos, Care este Mirele ei. Fie ca rugăciunea lui Iisus Hristos din Ghetsimani să fie şi pentru noi întărire în credinţă, bucurie, nădejde, înflăcărare în dragoste pentru Iisus Hristos şi pentru viaţa veşnică pe care El ne-o oferă tuturor, dacă-L iubim pe Dumnezeu Tatăl şi ne împărtăşim cu Trupul Fiului Său.
Aţi auzit în Evanghelia de astăzi, Evanghelie care poartă denumirea de Rugăciunea arhierească a lui Iisus, câteva cuvinte pe care Mântuitorul, înainte de Patima Sa, le-a adresat Tatălui Său din cer. După ce a dat socoteală de cele ce-I fuseseră încredinţate spre împlinire şi a arătat cum că le-a împlinit pe acestea, spunând:“Arătat-am oamenilor numele Tău, lucrul pe care Mi l-ai dat să-l înfăptuiesc l-am înfăptuit“,El Se roagă lui Dumnezeu Tatăl pentru ucenicii Săi şi spune: Tată, păzește-i pe aceştia în numele Meu. Adică în ce nume? Am spus mai înainte: în nume de Frate al lor.Păzeşte-i pe aceştia ca şi fraţi ai Mei, ca şi fii ai Tăi, şi fă ca iubirea care este în Noi, adică această iubire care este în sânul Sfintei Treimi, dintre Tată şi Fiu întru Duhul Sfânt, să fie şi în ei, ca Eu să fiu în ei aşa cum Tu eşti în Mine şi Eu în Tine. Şi a mai adăugat: Nu numai pentru aceştia Mă rog, deşi a spus mai înainte că Nu pentru lume Mă rog, ci pentru ei Mă rog. Dar, la sfârşit adaugă: Nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei care vor crede în aceste cuvinte. Deci şi pentru noi, creştinii, cei care ne silim să urmăm cuvintele Lui, să împlinim poruncile Lui, să fim asemenea Apostolilor Lui a fost această rugăciune.
Păzeşte-i în numele Meu ca ei să fie una, aşa cum şi noi, Tată, Una suntem.Noi nu ne rugăm: tatăl meu, ci Tatăl nostru.
A spus cineva odată că prietenia nu se vede întru aceea că ne uităm unul la altul, ci mai ales în aceea că ne uităm în aceeaşi direcţie. Este adevărat, ca să iubeşti pe cineva trebuie să te uiţi la el până uiţi de tine. Însă ca să-l iubeşti cu iubire dumnezeiască, trebuie în aşa fel să te uiţi încât chiar dacă acela nu se uită la tine sau în direcţia ta, văzând strălucirea din ochii tăi să se uite și el în aceeaşi direcţie şi când amândoi vă veţi uita înspre Dumnezeu, atunci iubirea voastră, prietenia voastră, legătura voastră va fi deplină. Să ne uităm unul la altul şi să-L vedem în sufletul celuilalt pe Hristos, să-L vedem pe Dumnezeu, să desluşim chipul lui Dumnezeu în cel de lângă noi, să înţelegem că el este frate pentru că Dumnezeu atât de mult ne-a iubit încât ne-a ridicat la cinstea de fii. Aceasta este esenţa Rugăciunii arhiereşti: unirea între noi și în Dumnezeu.
Suntem în Duminica dintre Înălţarea Domnului şi Pogorârea Duhului Sfânt. Aduceţi-vă aminte că Mântuitorul, înainte de a Se înălţa la cer, după ce le-a spus ucenicilor, le-a promis, le-a făgăduit: Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor. El le-a poruncit să rămână în Ierusalim şi să aştepte să se îmbrace cu putere de sus. Şi ce au făcut Apostolii? Au făcut exact ceea ce li s-a spus. Au rămas în Ierusalim, însă nu oricum; au rămas împreună. Erau, spune, în toată vremea rugându-se lui Dumnezeu. Erau împreună. Erau uniţi și erau cu ochii aţintiţi către Dumnezeu. Acest lucru l-au făcut şi Sfinţii Părinţi pe care îi prăznuim astăzi, Sfinţii Părinţi care au luat parte la Sinodul I Ecumenic. Ei au arătat prin faptă împlinirea acestei porunci a lui Dumnezeu, căci, iată, un lup răpitor venind în mijlocul turmei nu i-a găsit dezbinaţi, ci i-a găsit uniţi, i-a găsit împreună rugându-se lui Dumnezeu şi cuvântul lui Dumnezeu pe care l-a spus: Biserica Mea nu va fi biruită de porţile iadului, s-a împlinit şi a strălucit din nou prin aceşti Sfinţi Părinţi. Pentru că, revin, au înţeles că porunca lui Dumnezeu aceasta este: Rămâneţi uniţi întru dragostea Mea şi vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Nu ni se cere nici nouă altceva, decât să rămânem uniţi în dragostea lui Dumnezeu şi aşa cum au făcut Apostolii şi, mai departe, Sfinţii Părinţi, făcând şi noi, ne vom îmbrăca şi noi, iată, peste puţine zile, cu putere de sus prin harul Duhului Sfânt care fie să strălucească şi în inimile noastre
Duminica aceasta este a Sfintilor Parinti de la Sinodul I, dar Evanghelia de astazi nu vorbeste despre acest Sinod, ci despre ultima rugaciune a Domnului nostru Iisus Hristos catre Tatal Sau cel Ceresc. De ce citim aceasta rugaciune în Evanghelia de astazi? Pentru ca aceasta rugaciune si-a aratat lucrarea la Primul Sinod Ecumenic. Prin puterea acestei rugaciuni, Dumnezeu a facut pe Sfintii Parinti de la acest Sinod aparatori credinciosi si neînfricati ai adevarului, si biruitori asupra iscodirii si rautatii oamenilor si dracilor. Aceasta este rugaciunea cea mare: Atunci, Iisus, ridicând ochii Sai la cer, a zis: Parinte, a venit ceasul! Preaslaveste pe Fiul Tau, ca si Fiul sa Te preaslaveasca.
Tot ceea ce i-a învatat Domnul pe oameni sa faca, a facut El Însusi. El i-a învatat pe oameni sa se roage asa: “Tatal nostru, Care esti în ceruri” (Matei 6:9). Si El a ridicat ochii Sai la cer, unde se salasluieste Tatal si a zis: “Tata!” El nu spune “Tatal nostru”, cum spunem noi, ci pur si simplu “Tata!”
Numai El singur putea spune “Tatal Meu”; El si nimeni altcineva, nici în cer nici pe pamânt, fiindca El este Fiul Cel Unul Nascut al Tatalui ceresc, cel Unul deopotriva cu Tatal în fiinta si în esenta – Cel Unul Fiu al Cel Unuia Tata – pe când noi suntem numai fii adoptati prin mila si harul lui Dumnezeu.
Ridicând ochii Sai – nu numai ochii Sai cei trupesti ci si ochii Sai cei duhovnicesti – si mai întâi acestia din urma. Vamesul nu voia nici ochii sa-si ridice catre cer (Luca 18:13), fiindca acesta îsi simtea starea de pacatosenie. Cu toate astea, Domnul de bunavoie Si-a ridicat ochii Sai la cer, caci El era fara de pacat. A venit ceasul Lui – ceasul celei mai mari suferinte. Numai El singur a vazut lamurit acest ceas, cel mai cumplit ceas de la începuturi pâna la sfârsitul veacurilor. Numai El singur a vazut aceasta deslusit chiar dintru începuturi, si dintru început El a spus aceasta mai dinainte, si a vorbit despre aceasta ucenicilor Sai. Dar ucenicii Sai nu întelegeau, nici inimile lor nu au simtit durerea cât mai era înca vreme de zile, ci numai când vremea era aproape.
“Proslaveste pe Fiul Tau!” Proslaveste-L în ceasul acesta cumplit asa cum Tu L-ai proslavit pâna acum. Proslaveste-L în moarte asa cum L-au proslavit în viata. Proslaveste-L în umilire si chinuire, asa cum L-ai proslavit întru taria cuvintelor si a faptelor. Proslaveste-L între oameni, tot asa cum Tu L-ai proslavit întru îngeri dintru începuturi. “Proslaveste-L pe Fiul Tau, ca si Fiul Tau sa Te proslaveasca”. La acest praznic, textele de slujbă pun în evidentă însemnătatea Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I ecumenic: „Adunând toată ştiinţa sufletului, şi împreună cu dumnezeiescul Duh cercetând, Sfinţii Părinţi au săpat în scris, cu litere dumnezeieşti, fericitul şi sfântul Simbol; întru care ne învaţă în chip foarte lămurit, că Cuvântul este deopotrivă fără de început cu Tatăl şi cu totul adevărat de aceeaşi fiinţă, urmând slăviţii, preafericiţii şi cu adevărat de Dumnezeu cugetătorii Părinţi, în chip strălucit, învăţăturile Apostolilor”.
Punând în lucrare întreaga lor învăţătură omenească şi fiind asistaţi de Duhul Sfânt, Părinţii au reuşit să aşeze în scris, fundamentele de credinţă ale Bisericii:„Au învăţat pe toţi, să mărturisească în chip lămurit că Fiul lui Dumnezeu este deofiinţă cu Tatăl, împreună veşnic şi mai înainte de toţi vecii, înfăţişând aceasta hotărât şi cu evlavie în Simbolul Credinţei”. Având în vedere marea importantă a celor hotărâte de Sfinţii Părinţi adunaţi în sinod, îi numim „Luminători ai pământului“ şi îl lăudăm pe Hristos, Cel ce le-a dat lor înţelepciunea de a lămuri dogmele dreptei credinţe: „Prea proslăvit eşti Hristoase Dumnezeul nostru, Cela ce ai aşezat pe Părinţii noştri luminători pe pământ şi prin ei ne-ai îndreptat pe noi la adevărata credinţă; mult Indurate, slavă Ţie”. Pentru lumina de care s-au învrednicit de sus, îi lăudăm pe Părinţi, încredinţându-ne rugăciunilor lor: „Să lăudăm astăzi pe trâmbiţele cele tainice ale Duhului, pe purtătorii de Dumnezeu Părinţi, pe cei ce au cântat în mijlocul Bisericii cântarea plină de armonie a teologiei, pe Treimea cea una, neschimbată după fiinţă şi după dumnezeire, pe surpătorii lui Arie şi pe apărătorii ortodocşilor, care se roagă pururea Domnului, să se miluiască sufletele noastre”. Ne încredinţăm rugăciunilor lor şi credem că aşa cum au aşezat în scris dogmele credinţei noastre, tot aşa se şi roagă lui Dumnezeu pentru ca şi noi să trăim în credinţa cea adevărată, să ne facem vrednici următori ai lor.
Ortodoxia este credinţa care a păstrat neschimbată învăţătura lăsată de Mântuitorul Hristos şi transmisă mai departe prin Sfinţii Apostoli şi prin urmaşii lor – Părinţii Bisericii. Biserica Ortodoxă a rămas credincioasă dogmelor de credinţă stabilite la cele şapte sinoade ecumenice. Poate că cele mai importante întrebări pe care trebuie să ni le punem cu ocazia sărbătoririi Sfinţilor Părinţi de la primul din cele şapte sinoade, sunt cele referitoare la activitatea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu întrupat, la Biserică, la învăţătura acesteia şi la credinţa şi Ortodoxia noastră, întrebări la care găsim răspunsul în textele pentru slujba acestei duminici. Cântând Troparul sărbătorii spunem:„Prea proslăvit eşti Hristoase Dumnezeul nostru, Cela ce ai aşezat pe Părinţii noştii luminători pe pământ şi prin ei ne-ai îndreptat pe noi la adevărata credinţă; mult Indurate, slavă Ţie”. Mărturisim că însuşi Dumnezeu i-a luminat pe Părinţi, că învăţătura stabilită de ei în scris e de la Dumnezeu. Rostind sau cântând Condacul praznicului facem un pas mai departe. Credinţa Părinţilor este una cu propovăduirea Apostolilor. Apostolii şi Părinţii au aceeaşi credinţă – credinţa Bisericii, credinţa pe care Hristos ne-a descoperit-o, credinţa care vine de sus şi ne învaţă dreapta cinstire de Dumnezeu. „Propovăduirea Apostolilor şi dogmele Părinţilor au întărit Bisericii o singură credinţă; care purtând haina adevărului, cea ţesută din teologia cea de sus, drept îndreptează şi slăveşte taina cea mare a dreptei cinstiri de Dumnezeu”. Icosul praznicului este o chemare a Bisericii adresată nouă, un strigăt care ne îndeamnă să ne potolim setea duhovnicească cu apa înţelepciunii dumnezeieşti pe care ne-o oferă ea – Biserica. O chemare la a bea din paharul adevărului, singurul în măsură să ne întărească a merge pe calea cea dreaptă, ce duce la Dumnezeu: „Să ascultăm Biserica lui Dumnezeu, care strigă cu înaltă propovăduire: Cel însetat să vină la Mine şi să bea; paharul pe care-l port, este paharul înţelepciunii; băutura lui am dres-o cu cuvântul adevărului; neturnând din apa grăirii împotrivă, ci dintr-a mărturisirii; din care bând, Israil cel de acum, vede pe Dumnezeu grăind: Vedeţi, vedeţi, că Eu Însumi sunt şi nu mă schimb; Eu sunt Dumnezeu întâi, Eu şi după acestea şi afară de Mine nu este altul nicidecum. Cei ce se împărtăşesc dintru acesta, se vor sătura şi vor lăuda taina cea mare a dreptei cinstiri de Dumnezeu”. Să ascultăm aşadar Biserica lui Dumnezeu. Să rămânem în credinţa cea adevărată pe care ne-o propovăduieşte, credinţă care vine de sus, de la Dumnezeu cel fără de schimbare. Să rămânem în comuniune cu cei ce au fost luminaţi să întărească aceste adevăruri şi cu toţi cei ce au trăit în ele. Astfel, la sfârşitul alergării, ne vom putea bucura de petrecerea în curţile Domnului, vom putea fi împreună cu toţi cei ce s-au adăpat din potirul Adevărului.
„Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In 17, 3) “A stabilit credinţa ca maică a vieţii veşnice, iar despre cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu a spus că va fi cauza duratei veşnice în nestricăciune şi, deci, în fericire şi sfinţenie. Căci adevărata cunoştinţă a lui Dumnezeu a scăpat de cele rele, de abaterea spre altceva şi de aplecarea spre cele ce nu se cuvin. Unii s-au închinat făptuirii în locul Făcătorului (Rom. 1, 25) şi au cutezat să spună lemnului: „Tu eşti tatăl meu,” şi pietrei: „Tu m-ai născut” (Ier. 2, 27), căci nenorociţii au alunecat spre o aşa de mare nepricepere, încât au atribuit materiilor lipsite de simţire numirea de dumnezei şi slava negrăită a fiinţei mai presus de toate. Dar (Hristos) numeşte Dumnezeu adevărat numai pe Tatăl, opunându-L pe Dumnezeul adevărat zeilor numiţi astfel în chip rătăcit. Acesta e scopul cuvântului. Numind pe Tatăl în mod folositor Unul şi singurul, a amintit şi de slava Lui, zicând: „Şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” Căci n-ar primi altfel cineva cunoştinţa desăvârşită a Tatălui, dacă nu ar uni cu aceasta în mod strâns şi nedespărţit pe cea a Celui Născut, adică a Fiului. Fiindcă îndată ce a cunoscut pe Tatăl, a cunoscut numaidecât şi pe Fiul. Deci, declarând pe Tatăl ca Dumnezeu adevărat nu Sa exclus pe Sine, căci, fiind în Tatăl şi din El după fire, este şi El Dumnezeu adevărat şi Unicul Dumnezeu, cum e Acela. Căci, în afară de El nefiind altul Dumnezeu adevărat, El este singurul. „Că toţi dumnezeii neamurilor sunt idoli” (Ps. 95, 5).
„Aceasta este, deci, zice, viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” Deci va zice cineva dintre cei ce nu trec repede peste dogmele dumnezeieşti, cum cunoaşterea este viaţa veşnică şi ajunge cuiva să cunoască pe Dumnezeu Cel adevărat şi prin fire, ca să aibă toată asigurarea nădejdii, neavând nevoie de nimic din celelalte? Dar atunci, cum „credinţa fără fapte este moartă” (Iac. 2, 20)? Dar când zicem credinţă, înţelegem cunoaşterea adevărată despre Dumnezeu, şi nu altceva. Cunoaşterea este deci prin credinţă. Va mărturisi aceasta Proorocul Isaia: „Dacă nu veţi crede, nu veţi înţelege” (Is. 7, 9). Iar că o cunoaştere care constă dintr-o simplă teorie e declarată de scrierile Sfinţilor (de Scripturi) nefolositoare, poţi înţelege şi din următoarele. A spus unul dintre Sfinţii ucenici: „Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură” (Iac. 2, 19). Ce vom zice deci faţă de acestea? Cum va adeveri deci Hristos, spunând că a avea viaţa veşnică înseamnă a cunoaşte pe Unul şi adevăratul Dumnezeu şi, împreună cu El, pe Fiul? Socotesc că trebuie să spunem despre cuvântul Mântuitorului că este cu siguranţă adevărat, căci cunoaşterea e viaţă, fiindcă naşte (în noi) puterea tainei şi aduce împărtăşirea de binecuvântarea tainică, prin care ne unim cu Cuvântul viu şi de-viaţă-făcător.[2] Socotesc că din această cauză spune şi Pavel că neamurile s-au făcut con-trupeşti şi împreună-părtaşe în Hristos, ca unele ce s-au împărtăşit de Sfântul Trup şi Sânge (Efes.3, 6). Iar mădularele noastre să fie considerate ca şi mădularele lui Hristos. Dar cunoaşterea aduce şi binecuvântarea prin Duhul, căci Se sălăşluieşte în inimile noastre, modelând spre înfiere pe cei ce-L primesc şi refăcându-i întru nestricăciune şi evlavie prin vieţuirea evanghelică. Ştiind Domnul nostru Iisus Hristos că a-L cunoaşte pe Dumnezeu Cel Unul şi adevărat este pricină şi prevestire a bunătăţilor amintite, declară că aceasta este viaţa veşnică, deoarece e maică şi hrănitoare a vieţii veşnice, născând prin puterea şi firea ei cauzele vieţii şi ţinându-ne în legătură cu El. Dar trebuie să cercetăm cu iubire de învăţătură în ce mod ne-a spus Hristos că împlineşte în noi desăvârşita cunoaştere a singurului şi adevăratului Dumnezeu. Observă cum cunoaşterea nu se îndeplineşte fără privirea la El (Fiul) şi, deci, fără Sfântul Duh; [3] monada (unitatea) dumnezeiască se cunoaşte şi se crede în Treime, potrivit Scripturilor. Iudeii, călăuziţi de poruncile lui Moise spre despărţirea de mulţii zei mincinoşi, au fost îndemnaţi să se apropie şi să slujească singurului şi adevăratului Dumnezeu: „Să te temi de Domnul Dumnezeul tău,” zice Legea, „şi numai Lui să-I slujeşti” (Deut. 6, 13). Dar cei ce se închinau şi erau alipiţi singurului Dumnezeu, ca unii ce încă nu aveau cunoaşterea Celui închinat, sunt chemaţi acum prin cuvintele Mântuitorului nostru la El, ca să înveţe că El nu e numai Unul şi adevăratul Creator al tuturor, ci că e şi Tată, şi să afle pe Cine a născut, mai bine-zis să-L şi vadă pe El întocmai în chipul Lui neschimbat, adică în Fiul. Căci prin chip trece cineva foarte uşor la vederea întocmai a arhetipului. Deci, în mod foarte necesar, Domnul nostru Iisus Hristos a spus că cei chemaţi prin credinţă la înfiere şi viaţa veşnică trebuie să înveţe nu numai că Dumnezeu este singur şi adevărat, ci şi că e Tată şi al Cui Tată este, anume al Celui ce pentru noi S-a făcut trup şi a fost trimis spre îndreptarea firii cuvântătoare corupte, adică a umanităţii. „Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine” (In 17, 9-11)
Fericitul Ioan, fiind din Iudeea şi dintre iudei, ca să nu socotească unii că Domnul este rugător la Tatăl numai pentru cei din Israel, dar nu şi pentru celelalte neamuri risipite în toată lumea, deşi se vor întoarce la credinţa în El, sau că nu vor fi chemate spre mântuirea prin Hristos, spune că Domnul nu va fi ispăşire numai pentru cei din neamul lui Israel, ci pentru lumea întreagă, adică pentru cei din tot neamul, care vor fi chemaţi prin credinţă la dreptate şi sfinţenie. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, deosebind pe cei cu adevărat credincioşi, care ascultă cu iubire cuvintele Lui dumnezeieşti, supunându-şi grumazul inimii şi luându-şi jugul slujirii lui Dumnezeu, de cei care nu au o astfel de cugetare şi care au hotărât să-L defăimeze prin grele neascultări, a spus că Se roagă în mod cuvenit numai pentru ei. Căci, fiindu-le Mijlocitor şi Arhiereu, a socotit că numai lor trebuie să le procure, prin mijlocire, bunătăţile. Cei pe care i-a dat Tatăl, aceia sunt de fapt ai Tatălui, neexistând altă cale spre familiaritatea cu Dumnezeu decât cea prin Fiul. Şi te va învăţa El însuşi, zicând: „nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (In 14, 6). Observă cum, dând Tatălui pe cei despre care vorbeşte, îi câştigă pentru Sine. Şi aceasta se arată înţelegând-o foarte bine cel mai învăţat dintre autorii Sfintelor Scripturi, zicând: „Pentru că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine însuşi” (I Cor. 5, 19). Căci, mijlocind Hristos şi primind pe cei ce vin la El prin credinţă şi aducându-i prin Sine Tatălui, lumea a fost împăcată. De aceea şi Proorocul Isaia ne-a învăţat de mai înainte să alegem pacea cu Dumnezeu în Hristos, zicând: „mai bine să caute ocrotirea Mea şi cu Mine să facă pace” (Is. 27, 5). Căci depărtând din sufletul nostru cele ce ne înstrăinează de iubirea faţă de Hristos, adică lucrarea urâtă şi de plăcere iubitoare a păcatului, pornirea spre plăcerea lumească şi rătăcirea ca maică şi hrănitoare a toată răutatea, ne vom face ai Lui şi prieteni ai lui Hristos, vom înfăptui pacea cu Dumnezeu, alipindu-ne prin Fiul de Tatăl însuşi, şi vom primi în noi pe Cuvântul cel născut din El şi vom striga în Duhul: „Avva, Părinte” (Rom. 8, 15)”.
Nu poate fi credinţă adevărată fără cunoaşterea Dumnezeului adevărat, Care este Persoană iubitoare, deci Tată al unui Fiu. O altfel de cunoaştere nu e credinţă, sau o credinţă fără această cunoaştere nu e credinţă adevărată. Cel ce crede cu adevărat cunoaşte pe Dumnezeu cel adevărat, şi cel ce cunoaşte pe Dumnezeu cel adevărat crede. Un Dumnezeu care nu e crezut nu e cunoscut în realitatea lui vie, şi nici invers. N-am nevoie să cred pentru a admite un aşa-zis dumnezeu ca esenţă a naturii. O cunoaştere care nu realizează o comuniune cu un Dumnezeu personal, mai presus de natură, nu e credinţă.Cunoaşterea spirituală vine dintr-o unire cu realitatea spirituală pe care o cunoaştem, în speţă cu Dumnezeu. Cunoaştem o altă persoană cu adevărat când am intrat într-o comuniune cu ea. Iar cum orice persoană este în acelaşi timp o taină, prin cunoaşterea ei am intrat în comunicare cu taina Persoanei lui Dumnezeu-Cuvântul. În acea vreme se cugeta că împărtăşirea euharistică de Hristos este şi un fapt de cunoaştere a Lui. E ceea ce trebuie să ne străduim să fie şi pentru noi, cei de azi, Sfânta Împărtăşanie. Dar persoana cunoscută fiind o taină, cunoaşterea ei prin comuniunea cu ea nu poate să nu conţină şi credinţa, căci niciodată nu cunoaştem deplin taina persoanei şi, mai ales, a Persoanei dumnezeieşti, în cunoaşterea ei intră şi credinţa în ce ne spune ea că este şi va face.
Cunoaştem pe Dumnezeu privind spiritual la Iisus Hristos, la cuvintele, la faptele, la viaţa Lui pilduitoare, care nu are loc fără lucrarea Lui în noi. Numai trăindu-L ca Persoană desăvârşită, arătată ca atare şi în umanitatea Lui, cunoaştem pe Dumnezeu în mod concret şi prin experienţă vie. Cunoaşterea unei realităţi impersonale ne lasă într-o cugetare teoretică, în câteva formulări abstracte.
Fără a încerca să teologhisim prea mult despre firile Mântuitorului, vom încerca, totuşi, să coborâm puţin credinţa pe pământ şi să vedem că Hristos acest lucru l-a arătat ucenicilor. Şi în rugăciunea Sa arhierească pe care aţi auzit-o astăzi în sfânta evanghelie citită, El I-a spus lui Dumnezeu-Tatăl: Lucrul pe care M-ai trimis să-l fac pe pământ l-am săvârşit. Arătat-am oamenilor numele Tău. Care este acest nume? Numele de Tată. Nicio altă religie nu a cunoscut acest nume. Niciodată, nicăieri, omul nu a îndrăznit să creadă că va fi posibil vreodată ca omul să fie cu adevărat fiu al lui Dumnezeu; ca Dumnezeu, creatorul tuturor, El, nefăcut de mână, fără început, fără sfârşit, să poată fi numit de către noi Tată. Această rugăciune pe care o găsiţi la capitolul 17 în Evanghelia după Ioan şi pe care vă îndemn cu toată căldura s-o recitiţi, nu este altceva decăt dezvăluirea oamenilor a scopului lui Dumnezeu, scopul pe care L-a avut când l-a creat pe om, şi anume acela de a prelungi iubirea Lui părintească şi faţă de noi, a prelungi această iubire în lume, ca şi noi să ne bucurăm, alături de Hristos, de iubirea Lui ca Tată şi noi să-I răspundem, la fel ca şi Hristos, cu o iubire filială.
În toate religiile se arată, într-un fel sau altul, mai vădit sau mai în umbră, purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa, lucru pe care noi îl numim providenţă. Însă abia în creştinism, abia prin pogorârea lui Hristos şi întruparea Sa, abia atunci noi, oamenii, am aflat despre adevărata providenţă. Providenţa, sau purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nu înseamnă, aşa cum ştiam noi până acum, purtarea de grijă a unui Dumnezeu care este în exterior, o purtarea de grijă pe care Dumnezeu şi-o manifestă faţă de noi prin lucrurile exterioare. Adevărata Providenţă este şi aceea care se săvârşeşte din interior. Hristos nu numai că a luat trup de om, dar a şi intrat în noi. Noi Îl primim prin Sfintele Taine şi El ne poartă de grijă, ne susţine, ne ajută, ne dă dovezi ale iubirii Sale din noi, dinlăuntrul nostru. Or noi, iubiţi creştini, ar trebui să ne folosim de această putere, să ne folosim de Harul lui Hristos şi să începem să gândim ca nişte fii ai lui Dumnezeu, nu ca nişte oameni. Ca nişte creştini! Ca nişte oameni noi.
Întruparea lui Hristos a fost dovedită şi propovăduită de-a lungul veacurilor îndeajuns. S-ar părea, totuşi, că dacă ne uităm în jur, să vedem că această Intrupare a lui Hristos n-a reuşit; că noi, în jurul nostru – printre creştini, mă refer – nu vedem oameni noi. Nu vedem oameni care sa-şi iubească vrăjmaşii, nu vedem oameni care să se uite pe sine şi să se îngrijească de cei de lângă ei. Nu vedem; şi chiar şi spun: păgânii, sau celelalte denominaţiuni creştine, spun despre noi, ortodocşii în special, că pe noi credinţa nu ne-a schimbat cu nimic. Dacă ne uităm la cei care încă se luptă, este adevărat: nu vedem decât la foarte puţini, dacă vedem, semnele biruinţei. Dar dacă ne uităm la cei care au biruit, la sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu, care, aşa cum a spus chiar Hristos, au săvârşit minuni mai mari decât a făcut Hristos pe pământ, atunci vedem altceva. Contează numai cum privim şi în cine ne punem nădejdea, în cine ne punem nădejdea că acela ne va ajuta să devenim ceea ce dorim să fim. După cum spunea un părinte, că Dumnezeu se uită cu ochii milostivirii Sale nu la ceea ce suntem, nici măcar la ceea ce am fost, ci la ceea ce dorim să devenim.
Întruparea lui Hristos trebuie să se vadă şi în viaţa noastră. Trebuie ca noi, oameni pământeşti, să îndrăznim să transformăm pământul în cer. Ce vi se pare că ar fi altceva milostenia făcută în numele lui Hristos decât transformarea unei bucăţi de pâine, a unei materii, în cer, în comori duhovniceşti, în viaţă veşnică? Ce înseamnă oare atunci când posteşti s-o faci în numele lui Hristos? Ce înseamnă atunci când mănânci s-o faci în numele lui Hristos? Ce înseamnă, într-un cuvânt, cuvântul sfântului Pavel care spune Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori de altceva faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi – ce înseamnă aceasta? Nu înseamnă oare că noi îndrăznim, din pământ ce suntem, să devenim cer?
Hristos a luat trup pentru ca pe noi, oamenii, să ne ridice la cer. Cum zice sfântul Pavel, fiindcă El Însuşi fiind ispitit, poate şi celor ispitiţi să le ajute. Îl avem pe Hristos alături de noi, Îl avem pe Hristos în noi, Îl avem pe Hristos peste tot, numai să ne trezim. Să nu lăsăm credinţa atârnată undeva în cer, după cum am spus, nici s-o lăsăm să se târască pe pământ; ci să vedem lucrurile dumnezeieşti omeneşte şi pe cele omeneşti dumnezeieşte.
Să-L facem pe Hristos părtaş vieţii noastre cotidiene. Să-L aducem pe Hristos lângă noi. Să-I spunem toate. Să-L facem părtaş la toate problemele noastre zilnice, chiar şi cele mai mărunte. Căci dacă noi Îl vom face părtaş pe El la viaţa noastră pământească, şi El ne va face părtaşi pe noi la viaţa Lui cerească. Şi dacă vom face aşa, dacă vom îndrăzni să ne construim relaţia cu Hristos ca fii ai lui Dumnezeu şi ne vom sili să-L cunoaştem şi să-L lăsăm să ne cunoască, atunci vom fi feriţi de acel cuvânt înfricoşător, poate cel mai înfricoşător cuvânt pe care-l poate auzi un om din partea celui care i-a arătat dragoste desăvârşită, şi anume Du-te de la Mine, blestematule, că nu te cunosc pe tine! Să nu fie cu noi aceasta. Să îndrăznim, deci – revin asupra acestui cuvânt, pentru că este foarte important. Noi va trebui să ne petrecem veşnicia cu Hristos. Să nu ne-o petrecem alături de un străin. Pentru că nu se poate să stai alături de un străin, de aceea se şi aude Du-te de la Mine în întunericul cel mai din afară.
“Proslaveste-L pe Fiul Tau, ca si Fiul Tau sa Te proslaveasca”. Daca din prima parte a propozitiei pare ca Fiul este mai mic decât Tatal, din cea de a doua parte vedem deslusit ca Ei sunt deopotriva si lucrarea Lor este dimpreuna întru taria puterii Lor, care este asemenea. Tatal Îl proslaveste pe Fiul, si Fiul Îl proslaveste pe Tatal, cu tarie nedespartita si cu iubire nedespartita. Asa cum a vazut si a grait Preavazatorul: “Oricine tagaduieste pe Fiul nu are nici pe Tatal; cine marturiseste pe Fiul are si pe Tatal” (I Ioan 2:23). Tatal L-a trimis pe Fiul în lume; Fiul L-a descoperit pe Tatal lumii. Nimic nu va fi cunoscut de catre Fiul fara de Tatal, nici de catre Tatal fara de Fiul, asa cum nu s-ar cunoaste lumina daca nu ar veni de la soare; nici soarele fara lumina care sa-l descopere. Si Apostolul foloseste aceasta asemanare, numindu-L pe Hristos “stralucirea slavei Lui” (Tatalui) (Evrei 1:3). Dar Domnul nu cauta aceasta proslavire a Lui, de la Tatal, pentru El, ci pentru oameni, asa cum vedem din urmatoarele cuvinte:“Precum I-ai dat stapânire peste tot trupul, ca sa dea viata vesnica tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui”. Vedeti în ce chip priveste Domnul slava Sa, din iubirea Sa de oameni! El spune aici lamurit, ca prin aceasta sa dea oamenilor viata vesnica. Aceasta cere El de la Tatal Sau. Aceasta este proslavirea pe care o cauta El de la Tatal Sau.
În vreme ce oamenii Îi pregatesc paharul amar al suferintei, sudorii si sângelui, El Se roaga ca Tatal Sau sa le dea oamenilor viata vesnica. Raspunsul Lui la piatra cea mai grea este pâinea cea mai dulce. El a spus de multe ori ca Tatal I-a dat Lui “putere asupra trupului”; El a zis: “Toate Mi-au fost date de catre Tatal Meu” (Matei 11:27) si “toate câte are Tatal ale Mele sunt” (Ioan 16:15).Iar dupa Învierea Sa, El S-a descoperit ucenicilor Sai: “Datu-Mi-s-a toata puterea în cer si pe pamânt” (Matei 28:18). Iata deci ca Lui I s-a dat puterea asupra întregii zidiri vii, si Domnul doreste de la Tatal putere asupra vietii vesnice, tot cu privire la acele suflete care I-au fost date Lui: adica, sa le dea viata vesnica. Fiindca un lucru este, sa existe putere asupra lumii celei muritoare, si alt lucru sa aiba viata vesnica în dar. La începuturi, când Dumnezeu a dorit sa zideasca omul cel viu si fara de moarte, Sfânta Treime, în întregul Ei, a luat parte la aceasta zidire, caci se spune: “Sa facem om dupa chipul nostru” (Facerea 1:26). Si acum, când Înnoitorul si Mântuitorul lumii doreste sa dea viata vesnica oamenilor celor muritori, El se sfatuieste în rugaciune cu Tatal Sau, întelegându-se, desigur, aflarea de fata a Duhului Sfânt. În cazul acesta, ca si la facere, viata vesnica este privita numai ca dar al Duhului Sfânt. Într-un caz si în altul, se spune ca viata vesnica este cel mai mare bun pe care îl are Dumnezeu în darurile Sale. Aceasta clipa a restaurarii omului la viata vesnica, este la fel de maret si de fara de asemanare ca si acela al facerii omului din tarâna, caci pentru a face dintr-un om muritor unul nemuritor este o lucrare la fel de mareata si Dumnezeiasca ca si facerea lui din tarâna.
“Si aceasta este viata vesnica: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis”. Cunoasterea lui Dumnezeu în viata aceasta pamânteasca aduce începutul si pregustarea vietii celei vesnice. Cunoasterea lui Dumnezeu: aceasta este semnificatia vietii vesnice cât mai suntem înca pe pamânt. Dar viata vesnica ce va sa vina este asa cum, “cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit” (I Corinteni 2:9). “Dumnezeu S-a descoperit prin Duhul Sau” în aceasta lume numai celor care sunt cei mai placuti lui Dumnezeu. Dar cea mai mare bucurie a vietii vesnice, în Împaratia cea cereasca, va sta în cunoasterea cea mai mare a lui Dumnezeu – în vederea fetei lui Dumnezeu – caci, vorbind despre copii, Domnul Însusi spune: “Ca îngerii lor, în ceruri, pururea vad fata Tatalui Meu, Care este în ceruri” (Matei 18:10). Vederea vesnica a lui Dumnezeu, si vietuind neîncetat înaintea fetei lui Dumnezeu, întru uimire si bucurie de negrait prin cuvând, întru lauda si bunatate neîncetata – nu este aceasta viata îngerilor si a dreptilor din lumea cealalta? Nu este viata aceasta întru cunoasterea lui Dumnezeu? Câta vreme ne aflam aici, pe acest pamânt, asa cum spune Apostolul, “caci vedem acum ca prin oglinda, în ghicitura, iar atunci, fata catre fata” (I Corinteni 13:12).Acum Îl cunoastem pe Dumnezeu numai în parte, dar apoi Îl vom cunoaste întru totul. Iata ca nu ar trebui sa socotim ca omul ajunge la credinta ca Dumnezeu exista undeva si într-un anumit fel, judecând toate dupa mintea sa. Omul acela Il cunoaste pe Dumnezeu, care simte respiratia vie a lui Dumnezeu în sine si în tot ceea ce se afla împrejurul sau; acela care, cu inima si cu mintea si cu sufletul, simte prezenta mareata si înfricosatoare a “singurului Dumnezeu adevarat”, în firea si în viata sa personala, astfel El vrea sa tina pe ucenicii Sai la adapost de panteism si de închinarea la idoli, si sa adevereasca înca odata cuvintele pe care le-a rostit El prin Moise: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, … sa nu ai alti dumnezei afara de Mine” (Iesire 20:2,3). Si de ce întareste El faptul ca viata vesnica este cunoasterea Lui Însusi – Iisus Hristos? Pentru ca Dumnezeu este descoperit prin El în chip atât de întreg, cât poate fi El descoperit oamenilor celor muritori, si pentru ca numai prin El oamenii pot ajunge la cunoasterea cea mai deplina a lui Dumnezeu, la care se poate ajunge în lumea aceasta. Asa cum a spus Domnul Însusi iudeilor: “Daca M-ati sti pe Mine, ati sti si pe Tatal Meu” (Ioan 8:19), de unde este clar ca Tatal poate fi cunoscut numai prin Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos.
“Eu Te-am preaslavit pe Tine pe pamânt; lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac, l-am savârsit”. Ce înseamna cuvintele “pe pamânt”? Acestea înseamna: în trup, printre oameni. Lucrarea pe care a savârsit-o Domnul pe când Se afla în trup printre oameni este lucrarea de mântuire a oamenilor.Pâna la moartea Sa pe Cruce, lucrarea a stat în cuvinte datatoare de viata, din cele care nu mai fusesera auzite niciodata mai înainte pe pamânt, si în minuni fara de numar, din cele care nu se mai vazusera niciodata. Dar Domnul a dat asigurare atât pentru cuvintele Sale cât si pentru minunile Sale, Tatalui ceresc, învatând pe oameni smerenia dimpreuna cu ascultarea.
“Si acum, proslaveste-Ma Tu, Parinte, la Tine Însuti, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.” Cum pot întelege aceste cuvinte cei care spun ca Hristos era un om obisnuit si o zidire a lui Dumnezeu ca si celelalte zidiri ale lui Dumnezeu? Iata, Domnul vorbeste de slava pe care a avut-o El la Tatal mai înainte de facerea lumii! Domnul a spus despre Sine: “Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam” (Ioan 8:58). El este mai înainte de Avraam: atât a socotit El sa spuna iudeilor strâmtorati la minte, dar faptul ca El exista si Se afla întru slava mai înainte de facerea lumii, El nu a avut de gând sa le descopere lor.
Prin aceasta rugaciune, Domnul descopera acum aceasta lumii întregi. De ce doar acum? Pentru ca El stie de mai înainte ca aceasta rugaciune va ajunge la urechile oamenilor numai dupa Învierea Sa întru slava mare, dupa care va fi mai usor pentru oameni sa creada întru slava Sa de dinaintea vesniciei.Slava Lui este deopotriva cu aceea a Tatalui, întrucât este slava “Unuia-Nascut din Tatal” (Ioan 1:14). Nu a marturisit chiar Domnul: “Toate câte are Tatal ale Mele sunt” (Ioan 16:15)?
Asadar slava Tatalui este slava Fiului. Atât întru slava, cât si întru tarie, Fiul este deopotriva cu Tatal.
Atunci, de ce Se roaga El ca Tatal sa-L proslaveasca pe El? Fiul nu Se roaga pentru proslavirea firii Sale Dumnezeiesti, ci a umanitatii Sale. Firea Sa omeneasca este lucrul cel nou pentru lumea zidita, iar nu Dumnezeirea Sa. Firea Sa omeneasca trebuie proslavitata si adusa întru slava Dumnezeiasca, pentru ca si noi oamenii sa-I aducem aceasta slava. Aceasta este încununarea a toate câte a facut Mântuitorul lumii. Aceasta este marea taina a pacii oamenilor cu Dumnezeu si a primirii binecuvântate a lor ca fii, prin slava Omului-Dumnezeu. Mai socotiti si împrejurarea de foarte mare însemnatate, în care Domnul Se roaga Tatalui sa-L proslaveasca pe El pentru ca, spune El, El a savârsit lucrarea care I-a fost încredintata Lui sa o faca. Aceasta învatatura ne arata noua deslusit ca numai atunci când împlinim Voia lui Dumnezeu putem astepta rasplata de la Dumnezeu. Amintiti-va proorocia lui Hristos ca, la sfârsitul veacurilor, când “Fiul Omului va sa vina întru slava Tatalui Sau, atunci El va rasplati fiecaruia dupa faptele sale” (Matei 16:27). Fericiti vor fi dreptii în ziua aceea, caci vor fi rasplatiti însutit pentru faptele lor cele bune, si vor straluci ca soarele cu lumina slavei lui Hristos înaintea tronului Celui Preaînalt.
“Aratat-am numele Tau oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat si cuvântul Tau l-au pazit”. Care este acest nume al lui Dumnezeu pe care Domnul Iisus l-a aratat oamenilor? Numele “Tata”. Acest nume este deopotriva de necunoscut atât pagânilor cât si iudeilor. Aceasta este o descoperire cu totul noua pentru oameni. Proorocii si dreptii Vechiului Testament Îl cunosteau pe Dumnezeu sub numele de “Dumnezeu”, “Ziditor”, “Domnul”, “Împaratul” si “Judecatorul”, dar niciodata de “Tatal“. De-a lungul vremii, acest nume al lui Dumnezeu a fost necunoscut oamenilor. Nici un om muritor n-ar fi putut descoperi acest nume tainic al lui Dumnezeu caci, sub jugul întunericului plin de pacate si înfricosare, nici un om muritor nu putea simti paternitatea Ziditorului sau. Si ceea ce nu se poate simti chiar daca se întâmpla sa se rosteasca cu buzele, nu are un înteles mare. Numai Cel Unul Nascut din Dumnezeu Îl poate numi pe Dumnezeu “Tata”; numai “Fiul cel Unul-Nascut, Care este în sânul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut” (Ioan 1:18). Cui a descoperit Domnul acest nume preadulce al “Tatalui”? “Oamenilor”, spune El, “pe care Mi i-ai dat Mie din lume”. Unii socotesc ca El a spus precis: “oamenilor … din lume” asa încât nu pot fi îngerii, “barbatii cei ceresti”, la care Se gândeste El, ci oameni obisnuiti, de pe pamânt. Dar, fara îndoiala ca este mai cu dreptate sa socotim ca Domnul Se gândea aici la ucenicii Sai, atât în sens restrâns cât si în sens mai larg. Aceasta se face lamurit din cuvintele care urmeaza în aceasta rugaciune, când Domnul spune: “Dar nu numai pentru acestia Ma rog, ci si pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (Ioan 17:20).Cei care sustin predestinarea, care vad în aceste cuvinte predeterminarea lui Dumnezeu pentru mântuirea unora si osândirea altora, este cu totul neîntemeiata. “Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat.” Aceasta înseamna: ei erau ai Tai ca zidiri si robi, cunoscându-Te numai ca Ziditor si Judecator, dar acum ei au învatat de la Mine numele Tau mai dulce si mai drag, si sunt adoptati prin Mine ca fii. Tu Mi i-ai dat pe ei ca robi, ca Eu sa Ti-i aduc Tie ca fii. Acestia s-au aratat vrednici de cinstea aceasta, caci ei “cuvântul Tau l-au pazit”. Din iubirea Sa de oameni, Domnul îi lauda aici foarte pe ucenicii Sai Tatalui Sau Celui ceresc. Si El continua laudarea lor:
“Acum au cunoscut ca toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine”. Iudeii cei rai nu voiau sa înteleaga aceasta, ci Îl cleveteau pe Domnul, spunând ca El avea o putere minunata de la Belzebul, împaratul diavolilor. Trebuie sa amintim ca era tulburare si împotriviri despre Hristos printre batrânii iudei: era de la Dumnezeu sau nu? De aceea putem întelege de ce Domnul îi lauda aici pe ucenicii Sai pentru a întelege ca El este Dumnezeu. “Toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine”, adica: toate cuvintele si toate faptele. “Pentru ca cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit si au cunoscut cu adevarat ca de la Tine am iesit, si au crezut ca Tu M-ai trimis”. Prin “cuvinte” trebuie sa întelegem toata întelepciunea si puterea pe care le-a dat Domnul ucenicilor Sai, si nu numai cuvintele. Lucrarea acestei întelepciuni si puteri a fost deja încercata de ucenici în timpul vietii pe pamânt a Mântuitorului, si acestia s-au lamurit ca este cu adevarat întelepciune Dumnezeiasca si putere Dumnezeiasca.
“Eu pentru acestia Ma rog; nu pentru lume Ma rog, ci pentru cei pe care Mi-ai dat, ca ai Tai sunt”. Înseamna aceasta ca Domnul nu Se roaga pentru toata lumea, ci numai pentru ucenici? Ucenicii sunt pamântul cel bun în care Samanatorul Cel ceresc a semanat samânta Lui mântuitoare. Atunci, pentru acest câmp, în care a lucrat si semanat Semanatorul Însusi, El Se roaga în primul rând. Domnul face aceasta pentru a ne învata sa ne rugam Lui cu modestie, si sa cerem numai ceea ce este cel mai de pret. În mijlocul pamânturilor pustii, necultivate, ale lumii acesteia, El a împrejmuit un câmp mic, în care El a semanat samânta de mare pret. De cum samânta aceasta creste si aduce roada, câmpul se va largi si se va semana samânta mai bogata. Atunci, nu este firesc pentru Lucratorul, ca sa Se roage numai pentru câmpul împrejmuit, lucrat si semanat, iar nu pentru toate pamânturile pustii, necultivate?
Laudându-se cu propria lor maretie – multi reformatori din întreaga istorie au încercat prin teoriile lor, sa aduca fericire omenirii dintr-odata, chemând de îndata întreaga omenire. Dar încercarile lor au fost grabnic nimicite întru totul, lasând lumea înselata, într-o nefericire si mai mare.
Lucrarile Domnului Iisus au un început nevazut si adânc, ca o samânta de mustar care se afla în pamânt, care creste încet dar, atunci când s-a dezvoltat si a ajuns pom, nici un vânt nu-l poate zdruncina. Când vine cutremurul, acesta distruge turnurile înalte care au fost zidite de mâinile oamenilor, dar nu distruge pomul. În orice caz, Domnul nu S-a rugat Tatalui Sau numai pentru ucenici, ci – asa cum vom vedea mai târziu – “si pentru cei care cred în Mine prin cuvântul lor”. Totusi, nu pentru toate pamânturile pustii si necultivate ale lumii, ci numai pentru câmpul acela largit pe care ucenicii vor semana semintele de mare pret ale Evangheliei. “Si toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale Mele si M-am preaslavit întru ei”.
În afara de însusirile Sale personale, Fiul este cu totul deopotriva cu Tatal si cu Duhul Sfânt; deopotriva întru vesnicie si nemurire; deopotriva întru putere si tarie; deopotriva întru întelepciune si dreptate. Cu toate acestea, privitor la însusirile lor personale, Tatal este nenascut, Fiul este nascut iar Duhul purcede de la Tatal. Legatura Tatalui cu Fiul este aceea de Parinte, si cu Duhul Sfânt este aceea de Izvor. Stapânirea si taria asupra tuturor zidirilor, lumii celei vazute si a celei nevazute, apartin deopotriva si nedespartit Tatalui, Fiului si Duhului Sfânt. Esenta si fiinta acestor Trei este o unitate nedespartita, si prin ipostaze formeaza Treimea cea neamestecata. De aici toate cele ce sunt ale Tatalui, sunt si ale Fiului si ale Duhului Sfânt – “si toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale Mele.” Acestea sunt adevarate si pentru urmatorii lui Hristos. Ei sunt ai Tatalui tot asa cum sunt si ai Fiului si ai Duhului Sfânt. De ce spune Domnul putin mai devreme: “Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat”, iar acum: “si toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale Mele”? Pentru ca, fiind Trimisul Tatalui, El le-a primit pe ele de la Tatal ca materie prima, si le-a înnobilat si le-a rascumparat din pacat, si acum, din iubire, El le da din nou, înnobilate si rascumparate, ca sa fie ale Tatalui. Iata deci ca ceea ce este a Tatalui, este si a Lui; si ceea ce este a Lui este si a Tatalui. Caci este greu sa împarti iubirea a doi oameni care se iubesc unul pe celalalt, asa cum este la fel de greu sa împarti ceea ce este a unuia si ceea ce este a celuilalt.
Domnul mai spune: “si M-am preaslavit întru ei”. Ca Dumnezeu, El este preaslavit înaintea oamenilor; si ca om El este preaslavit înaintea Sfintei Treimi si a îngerilor. Prin ce este preaslavit pomul daca nu prin roadele lui? Domnul nu cauta slava desarta, ci cauta slava întru roadele Sale – în ucenicii Sai – cei care L-au urmat cu credinta si cu fapte bune, cu iubire si cu râvna. Cauta parintii slava mai mare decât aceea pe care le-o dau copiii lor? Si cea mai mare bucurie a Domnului este aceea de a fi slavit întru copiii Sai, urmatorii Sai credinciosi. “Si Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt si Eu vin la Tine. Parinte Sfinte, pazeste-i în numele Tau, în care Mi i-ai dat, ca sa fie una precum suntem si Noi”.
De ce spune Domnul ca El nu mai este în lume? Pentru ca lucrarea Lui este savârsita si El mai asteapta numai sa treaca prin ultimele si cele mai mari suferinte, si sa pecetluiasca lucrarea savârsita cu sângele Sau nevinovat. Vedeti cu câta gingasie Se roaga El pentru ucenicii Sai! Nici macar mama nu s-ar ruga astfel pentru copiii ei. “Parinte Sfinte, pazeste-i!” Domnul îi lasa pe ei ca pe miei în mijlocul lupilor. Daca nu ar veghea asupra lor ochiul parintesc cel din cer, ar fi cu totii sfârtecati de lupi. “Pazeste-i în numele Tau” – ca Parinte, ca Tata. Fii tata lor, asa cum esti Tu pentru Mine si, în iubirea Ta parinteasca, pazeste-i si apara-i de lupii cei rai, si îndruma-i “sa fie unul, asa cum Noi suntem Unul”. În aceasta unitate desavârsita se va vedea nu numai puterea atotbiruitoare a credinciosilor, ci si slava lui Dumnezeu; da, si chiar fiinta lui Dumnezeu. Asa cum Tatal este în esenta asemenea cu Fiul, fiind deofiinta, fiind deosebiti numai în Persoana, tot la fel sa fie si între credinciosi: multi si deosebiti în persoana, dar în esenta sa fie unul în iubire, vointa si minte.
Domnul continua:“Când eram cu ei în lume, Eu îi pazeam în numele Tau” Eu îi pazeam pe ei ca pe copii în numele Tatalui; “pe cei ce Mi i-ai dat; si i-am pazit si n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzarii, ca sa se împlineasca Scriptura”. Nici unul dintre alesii Domnului nu va pieri decât numai Iuda, vânzatorul, dupa cum este scris în Sfânta Scriptura.Cu toate astea, Iuda nu este pierdut pentru ca asa este scris, ci pentru ca el este necredincios lui Dumnezeu si închinator argintilor. Se prooroceste în Scripturi despre Iuda: “Chiar omul care a mâncat pâinea mea, a ridicat împotriva mea calcâiul” (Psalm 40:9; Ioan 13:18). Si se mai scrie: “Si dregatoria lui sa o ia altul” (Psalm 108:7; cf. Fapte 1:20). Amândoua proorocirile s-au împlinit în Iuda. El a mâncat pâine împreuna cu Domnul Iisus, si a ridicat calcâiul asupra Lui. Dupa vinderea Domnului, Iuda s-a spânzurat, si în locul lui, Matia se numara împreuna cu Apostolii, primind putere Apostolica.
“Si acum, vin la Tine,” încheie Domnul, “si aceasta le graiesc în lume, ca sa fie deplina bucuria Mea în ei.” Înainte de a se desparti de ucenicii Sai si de lumea aceasta, Domnul face aceasta rugaciune catre Tatal Sau Cel ceresc. Domnul stie ca Îl asteapta moartea si mormântul, dar nu vorbeste despre aceasta Tatalui fara de moarte, caci moartea si mormântul sunt de nimic în ochii lui Dumnezeu. El vorbeste despre întoarcerea la Tatal Sau – “si acum vin la Tine”, la slava cea vesnica “pe care am avut-o la Tine mai înainte de întemeierea lumii”. Apoi El Se roaga pentru ca ucenicii Sai sa aiba bucuria Lui în ei. Ce fel de bucurie este aceasta? Aceasta este bucuria pe care o are fiul cel ascultator atunci când împlineste voia tatalui sau. Aceasta este bucuria facatorului de pace, a carui pace launtrica, Dumnezeiasca, nu poate fi tulburata de nebuniile acestei lumi. Este bucuria gospodarului care a curatit câmpul, l-a arat si l-a semanat, si care se uita cum creste recolta si se coace si se bucura. Este bucuria biruitorului care si-a doborât toti vrajmasii si a dat putere biruitoare prietenilor sai, ca sa fie biruitori pâna la sfârsitul veacurilor. În cele din urma, este bucuria inimii curate si cu frica de Dumnezeu – bucuria aceasta este viata, iubire si tarie. În plinatatea ei, asemenea bucurie a dorit Domnul pentru ucenicii Sai înainte de a pleca din lume.
Aceasta rugaciune pe care a rostit-o Domnul Iisus înaintea mortii Sale, a fost ascultata de Tatal cu toata purtarea de grija, si roadele s-au vazut îndata. La vremea muceniciei Sale, întâiul mucenic pentru credinta crestina, Sfântul Arhidiacon Stefan, a vazut “slava lui Dumnezeu si pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7:55). Si înteleptul Apostol Pavel scrie ca Dumnezeu “L-a asezat pe El (pe Hristos) de-a dreapta Sa, în ceruri, mai presus decât toata începatoria si stapânia si puterea si domnia si decât tot numele ce se numeste, nu numai în veacul acesta, ci si în cel viitor. Si toate le-a supus sub picioarele Lui” (Efeseni 1:20-22). Aceasta este despre slavirea Domnului Iisus. Cu privire la unitatea duhovniceasca a urmatorilor Sai, aceasta s-a întâmplat chiar atunci când El se rugase Tatalui Sau. În Fapte se spune despre Apostoli ca “toti acestia, într-un cuget, staruiau (1:14), iar inima si sufletul multimii celor ce au crezut erau una” (4:32).
Dupa cum am mai spus, rugaciunea lui Iisus nu este numai pentru Apostoli – desi în primul rând pentru ei este – ci este si pentru toti cei care au venit si vor veni la credinta în Hristos “prin cuvântul lor”. Deci, aceasta rugaciune mai era si pentru Sfintii Parinti ai Primului Sinod Ecumenic, pe care îl sarbatorim astazi. “Pazeste-i!” – S-a rugat Domnul Tatalui Sau. Si Tatal i-a pazit pe ei de ereziile lui Arie, si i-a insuflat, luminat si întarit prin Duhul Sfânt ca sa apere si sa întareasca credinta Ortodoxa.
Aceasta rugaciune este pentru noi toti care suntem botezati în Biserica apostoleasca si care, de la Apostoli si urmasii lor, am ajuns sa cunoastem numele mântuitor al Mântuitorului Hristos.
O, fratii mei, gânditi-va cum Domnul Iisus, chiar înainte de moartea Sa, cu doua mii de ani în urma, S-a gândit la voi, si S-a rugat lui Dumnezeu pentru voi! O, aceasta rugaciune atotputernica sa va pazeasca si sa va curateasca de toate pacatele, sa va umple de bucurie si sa va uneasca inimile si sufletele!Sa fim cu totii una în slavirea Tatalui, si Fiului si Duhului Sfânt – Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea, si-n vecii vecilor. Amin”. Părinte Sfinte, păzeşte-i întru numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum şi noi una suntem” (Ioan 17, 1)
Iubiţii mei, pământul nu este unica noastră locuinţă, ci a fost hotărât de Dumnezeu ca locuinţă temporară a noastră. Patria veşnică şi unica noastră locuinţă sunt cerurile. Pentru pământul acesta, care atât de mult ne ţine alipiţi cu plăcerile şi cu distracţiile lui, cu comorile şi cu desfătările lui, va veni o zi în care va fi distrus. Pentru că este materie şi materia este stricăcioasă. S-a făcut în timp şi orice lucru creat în timp are şi sfârşit. Aşadar, va suna şi pentru pământ ultimul ceas. Aceasta o confirmă şi ştiinţa. Dar mai mult decât ştiinţa o confirmă cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, care numeşte sfârşitul lumii „sfârşitul veacului” (Matei 13, 39; 24, 3; 28, 20; Evrei 9, 26). Despre sfârşitul lumii vorbesc profeţii, şi mai ales Daniil şi Isaia, vorbesc foarte clar Domnul, Apostolii, Apocalipsa.
E o realitate faptul că pământul va fi distrus. Dar mai înainte de sfârşitul veacului se vor petrece aşa-numitele „semne ale vremurilor” (Matei 16, 3). Care sunt aceste semne? Le-a explicat Domnul: Vor fi „foamete”, „boli” (neputinţe din cauza cărora oamenii vor muri ca muştele), „cutremure pe alocuri”, „un necaz mare, cum nu a mai fost de la începutul lumii” şi, în sfârşit, soarele şi luna se vor întuneca, stelele vor cădea şi „puterile cerurilor se vor clătina” (Matei 24, 7, 21, 29; Luca 21, 11). Cine ar fi crezut acestea, dacă nu le-ar fi zis gura Domnului nostru Iisus Hristos?
Semnele vremurilor vor fi perturbaţia sau alarmarea lumii fizice. Şi în zilele noastre au apărut astfel de fenomene de tulburare în lumea fizică. În America de Sud, pe ţărmurile din Chile, în timp ce oamenii erau întinşi goi pe frumoasele ţărmuri nisipoase şi se distrau – cum se întâmplă şi pe plajele noastre – , deodată s-a cutremurat pământul, s-au deschis vulcanii, s-a vărsat lava, s-au pierdut insule întregi şi apăreau alte insule noi, marea s-a sălbăticit, valurile s-au ridicat cincisprezece metri şi au măturat suprafeţe întregi. Mii au fost morţii şi cei fără acoperiş. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat.
Dar dacă mă veţi întreba, iubiţii mei, care este cel mai groaznic semn al vremurilor, vă voi spune că nu sunt aceste fenomene. Nu este taifunul, nu este cutremurul, nu este incendiul, nu sunt valurile mării. Cel mai groaznic semn al vremurilor este dezbinarea, care stăpâneşte acum între oameni. Niciodată lumea nu a fost atât de dezbinată. Unde să ne aruncăm privirea, ca să nu vedem dezbinare?Dezbinare între popoare. Naţiuni Unite se numeşte cunoscutul organism internaţional, dar eufemistic. Trebuie să dăm jos placa „Naţiuni Unite” şi să scriem „Naţiuni Dezbinate”. Pe sub zâmbetele şi politeţurile diplomaţiei se ascunde o mare rivalitate. Nu atât între popoarele mici – acestea sunt victimele – cât între cele mari, care ca nişte fiare ale Apocalipsei sunt gata să cadă una asupra alteia. Dar dezbinată este şi fiecare naţiune în interior; există microbul dezbinării în partide, tabere, facţiuni, şefi, interese, societăţi comerciale şi nu numai. Şi înainte de toate la noi, elinii. Deschideţi istoria. Trei mii de ani de viaţă avem şi în această perioadă naţiunea noastră de multe ori a fost unită. Şi când a fost unită, atunci a fost slăvită şi nebiruită; luau piscurile Pindului şi îl înălţau până la stelele cerului. Cum a spus cineva: Dacă elinii ar fi fost uniţi, ar fi stăpânit lumea. Dezbinarea este cea mai mare nenorocire a naţiunii noastre. Dihonia a împărăţit adeseori şi atunci s-au întâmplat multe rele; cum a fost, de pildă, catastrofa din Asia Mică.
Pretutindeni dezbinare: şi la sate şi la oraşe. Este dezbinată până şi cea mai mică împărăţie. Care este cea mai mică împărăţie, cu împărat, împărăteasă şi popor? Familia: tatăl este împăratul, mama este împărăteasa, iar poporul sunt copiii.Dezbinarea împărăţeşte în casă. Anarhia gândirii şi a făptuirii. Femeia nu se supune bărbatului, bărbatul nu respectă femeia, copiii nu bagă în seamă pe nimeni. Soţii nu se înţeleg unul cu altul, iar copiii cu părinţii. Casa, care odată era un rai, o biserică, o mănăstire, acum nu „atrage”, nu este un magnet. Mai demult, colibele mici de la sate erau palate ale cerurilor, îngeri locuiau acolo; acum în marile blocuri locuiesc demoni înaripaţi. Binecuvântată fie vremea în care oamenii nu erau dezvoltaţi intelectual, dar aveau inima educată. Acum, casa a ajuns hotel de somn şi de mâncare. Rare sunt cazurile în care găseşti soţi care se iubesc, copii cu respect. Arătaţi-mi o casă unde există bună înţelegere şi unitate în iubirea lui Hristos!Dacă sunteţi creştini, veţi plânge pentru halul în care am ajuns. Mai demult, cu preoţi neşcoliţi, într-o mie de familii nu aveam nici un divorţ. Acum, cu preoţi şi episcopi licenţiaţi, la trei familii una se destramă! Noi, clericii, avem o mare răspundere. Nu ne îndeplinim vocaţia. În fiecare zi se emit o mulţime de divorţuri.
Omul caută unitatea între popoare, naţiuni, familii şi nu o găseşte. Intră în sfârşit în biserică, cu speranţa că aici va găsi unitate, de vreme ce Biserica se roagă „pentru unirea tuturor” (Sfânta Liturghie) şi Hristosul nostru astăzi îşi înalţă mâinile în Evanghelie şi se roagă ca creştinii să fie uniţi (Ioan 17, 11). Şi ce vede? Dezbinare, ură, rautate, pacat, erezie, departarea de Hristos și biserică.
Astăzi este sărbătoarea celor 318 Părinţi, care s-au adunat la primul Sinod Ecumenic şi au alcătuit Crezul. Toţi sunt stele ale Bisericii noastre. Nu mă voi referi la vreunul din ei. Gândul îmi merge la un alt părinte, care nu aparţine acestora care au alcătuit Crezul, însă a alcătuit Dumnezeiasca Liturghie, care se săvârşeşte şi pe care o auzim continuu. Este marele Dascăl al Bisericii noastre, Sfântul Ioan Gură-de-Aur, pe care pururi îl pomenim. Aşadar, l-au întrebat când va fi sfârşitul veacurilor, iar Ioan Gură-de-Aur a răspuns din amvon:Fraţii mei, sfârşitul va veni când veţi vedea că oamenii vor fi dezbinaţi: femeile nesupunându-se bărbaţilor lor, bărbaţii ne iubindu-şi femeile lor, copiii că-şi ridică mâna ca să-şi lovească părinţii, mirenii neascultând, conflicte civile. Dar sfârşitul va veni înainte de toate când dezbinarea va intra în Biserică, când va ajunge înăuntru la jertfelnic. Când veţi vedea că se vor încăiera călugări cu călugări, diaconi cu diaconi, preoţi cu preoţi şi episcopi cu episcopi.
Ce vedem, iubiţii mei? Trăim în astfel de zile şi numai Dumnezeu ne va mântui. Dacă ne va mântui, mântuirea nu ni se datorează nouă. Dacă ne va mântui, ne va mântui pentru micii şi nevinovaţii copilaşi care sunt în leagăne.
Deci să-L facem pe Hristos părtaş vieţii noastre pământeşti ca şi El să ne facă părtaşi vieţii Lui dumnezeieşti şi să se vadă în viaţa noastră lumina aceea despre care a spus Hristos Aşa să lumineze lumina voastră astfel încât oamenii, văzând faptele voastre cele bune, să-L slăvească pe Dumnezeu Cel din ceruri. Să se vadă în viaţa noastră cuvintele care străbat exact această perioadă între Înălţare şi Pogorâre, căci dacă vom face aşa, ne vom pregăti sufletele pentru Pogorârea Duhului Sfânt în ele; să se vadă, deci, acea lumină care este expresia acestor cuvinte: Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului”.
Să ne pocăim. Dacă vom continua tactica urii, vom fi pedepsiţi. Vom fi clătinaţi de un cutremur şi nu va rămâne piatră pe piatră. Să ne pocăim, să îngenunchem, să ne rugăm toţi, mici – mari, mireni şi clerici, preoţi şi episcopi, domni şi popor, ca Dumnezeu să ne fie milostiv. Să sufle între noi iubirea, buna înţelegere şi dreptatea, aşa încât cu o singură gură să slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh în vecii vecilor. Amin.( postat de ioan monahul)