Duminica a 5-a din post a Sfintei Maria Egipteanca
Întru tine maică cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că luând crucea ai urmat lui Hristos; și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, că este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, cuvioasă Marie, duhul tău. (Troparul Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca) Îngerului luminii și luceafărului pustiei cele de laudă să-i aducem, noi, care ne minunăm de nevoințele ei cele mai presus de fire. Iar tu, ca ceea ce ai biruit pe Veliar cu puterea Crucii și cununa slavei ai dobândit-o de la Dumnezeu, roagă-te Stăpânului Hristos, ca să ne izbăvească de păcate pe noi, cei ce-ți cântăm: Bucură-te, Preacuvioasă Maică Maria, mult folositoare ! (Condac)
Prăznuirea aceasta specială a Sfintei Maria Egipteanca a apărut înaintea celei închinate Sfântului Ioan Scărarul, fiind indicată de unele manuscrise ale Triodului începând chiar din secolul al XI-lea, deși această instituire nu a fost de la început una generală în tot spațiul creștin. Pe de altă parte, numeroase documente au continuat să menționeze în cea de-a cincea duminică a Postului Mare doar pomenirea bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, rămasă până astăzi în canonul Utreniei acestei zile. Pericopa evanghelică a celei de-a cincea Duminici este plină de înţelesuri duhovniceşti pentru viaţa noastră, iar în cultul Bisericii pocăința Sfintei Maria Egipteanca este considerată ca fiind un adevărat chip al pocăinței și al răstignirii duhovniceşti, după cum spune și o stihiră din cadrul slujbei Vecerniei: „Puterea Crucii Tale, Hristoase, a făcut minune; că şi aceea care mai înainte era desfrânată s-a nevoit cu nevoinţă pustnicească. De unde şi lepădând neputinţa, vitejeşte a stat împotriva diavolului. Pentru aceasta luând şi răsplata biruinţei, se roagă pentru sufletele noastre” (Triod, Vecernia Duminicii a cincea din Postul Mare).
Sfânta Maria numită şi Egipteanca, pentru că era din Egipt, Maria, păcătoasa care s-a pocăit, a devenit pentru fiecare creştin pildă de întoarcere, model de răsturnare a vieţii, Maria a devenit icoană a ceea ce pare imposibil, dar care, la Dumnezeu, este posibil. Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca este zugrăvită, conform Erminiei picturii bizantine a lui Dionisie din Furna, sub chipul unei pustnice, cu părul alb și scurt până la grumaz, având trupul gol, uscat și înnegrit de arșiță, acoperită doar cu mantia pe care i-a aruncat-o Sfântul Zosima. De obicei, Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca este reprezentată în cadrul programului iconografic în scena primirii Împărtășaniei, care este zugrăvită pe glaful deschiderii ce face trecerea dinspre pronaos spre naos, alături de Sfântul Zosima. Prin această amplasare în punctul de trecere de la spaţiul din afară (pronaosul), către cel în care se împlineşte Sfânta Împărtăşanie (naosul), Sfânta Maria Egipteanca ne transmite, prin modelul vieții ei, că doar prin pocăinţă se poate ajunge la mântuire.
În vremea aceea unul dintre farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce la el. Şi, intrând în casa fariseului, a şezut la masă. Şi, iată, era în cetate o femeie păcătoasă, care, aflând că Iisus şade la masă în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir şi, stând înapoi lângă picioarele Lui şi plângând, a început să-I ude cu lacrimi picioarele, şi cu părul capului ei să le şteargă. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. Dar, văzând aceasta, fariseul care-L chemase a zis în sinea lui: Acesta, dacă ar fi proroc, ar şti cine e şi ce fel este femeia care se atinge de El, că este păcătoasă. Atunci, răspunzând, Iisus a zis către el: Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune! zise el. Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt, cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat. Şi întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă cu lacrimi Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul capului ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte. Şi a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele! Atunci au început cei ce şedeau împreună la masă să zică în sinea lor: Cine este Acesta care iartă şi păcatele? Dar Iisus a zis către femeie: Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace! Evanghelie: Luca 7,36-50
Multe s-ar putea spune din viaţa ei, însă două lucruri aş vrea să subliniez eu astăzi. Înainte de a-l spune pe primul dintre ele, aş vrea să ne readucem aminte de cea de-a doua Evanghelie care s-a citit astăzi la Sf. Liturghie, Evanghelie închinată Sfintei Maria Egipteanca. Mântuitorul Se afla la masă, în casa unui fariseu numit Simon. Vine o femeie desfrânată – păcătoasă spune Evanghelia, dar Părinţii tâlcuiesc că era tot desfrânată, din cetate (nici Ierusalimul nu era scutit de plaga aceasta, iubiţi credincioşi, nici atunci, şi cu siguranţă că nici astăzi, cum nici ţara noastră nu-i scutită). Şi vine acea femeie, şi ea străpunsă de pocăinţă, şi cade la picioarele Mântuitorului şi-I spală picioarele cu lacrimi. Gândiţi-vă câte lacrimi îţi trebuie ca să speli două picioare. Şi le şterge femeia aceea nu cu ştergarul, nu cu marginea hainei, ci cu însuşi părul ei, pe care poate până atunci şi-l împodobea, să placă oamenilor, care până atunci era plin de zorzoane care să atragă bărbaţii. Pe acel păr cu care voia să fie plăcută oamenilor, îl folosea acum ca să fie plăcută lui Dumnezeu. Şi I-a turnat pe capul Mântuitorului mir de mare preţ.
Femeia aceea din Ierusalim, deşi trăise cu zeci, sute de bărbaţi, nu cunoscuse ce înseamnă iubirea. Şi Mântuitorul Iisus Hristos, iertându-i păcatele, i-a arătat că este, totuşi, un om care n-o desconsideră, că este cineva care nu-i întoarce spatele, că este cineva care n-o arată cu degetul, ci o primeşte.
Simon fariseul vedea ceea ce vedeau şi ceilalţi oameni. Adică vedea o femeie care se destrăbălează şi strică, nu de puţine ori, casele oamenilor. Asta vedea Simon; dar Hristos, Care era Dumnezeu, a văzut altceva în femeia cea păcătoasă. I-a văzut dincolo de norul păcatului, a văzut dincolo de ceaţa pe care a urzit-o vrăjmaşul împreună-lucrător cu patima din ea, a văzut ceea ce El, Dumnezeu, sădise în femeia cea păcătoasă: chipul Lui, de nimic posibil să fie desfiinţat, asta a văzut Hristos în sufletul ei. Şi în cazul cuvioasei Maria Egipteanca, dincolo de toate păcatele ei, Dumnezeu a văzut în adâncul sufletului ei, că <Acolo este ceea ce Eu am semănat, ceea ce Eu am pus într-însa, la ceea ce vrăjmaşul nu are acces, ci numai Eu, Dumnezeu, am acces, la lăuntrul din ea.>
Şi a mai fost Sfânta Maria Egipteanca întoarsă şi dintr-un alt motiv. Zice Apostolul Ioan în Apocalipsă către Biserica din Laodiceea: Pentru că nu eşti nici cald, nici rece, ci eşti căldicel, te voi arunca din gura Mea. Asta a spus Apostolul Ioan, redând cuvintele Mântuitorului către credincioşii din Laodiceea. Pentru că nu eşti nici alb, nici negru, ci eşti “jucăuş”, eşti mediocru, eşti şi aşa şi aşa, eşti şi cu dracul şi cu Domnul, de aceea te voi scuipa din faţa Mea, pentru că eşti om duplicitar, pentru că vrei să pari om bun, dar în sufletul tău eşti rău, pentru că vrei să pari că eşti cu cei credincioşi, dar viaţa ta nu este cu a celor credincioşi; pentru făţărnicia asta a ta, scuipa-te-voi din faţa Mea. De aceea, deşi poate părea paradoxal, Dumnezeu apreciază pe acela care îşi trăieşte păcatul în toată plinătatea lui, este rece adică, nu e cald, nu e pătruns de iubirea lui Dumnezeu, nu lucrează dreptatea, nu lucrează virtutea, este rece, este păcătos până în măduva oaselor, dar nu este căldicel. Nu este din acela care jonglează. Şi, de multe ori, pildă cea dintâi având-o pe Maria Egipteanca, dar mai înainte, în paginile Scripturii, pildă având-o pe Maria Magdalena, din păcătoşii înrăiţi în partea cealaltă au ajuns oameni sfinţi. Şi al doilea lucru asupra căruia aş vrea să luaţi aminte este şi acesta: Hristos Domnul, când a primit-o pe femeia cea păcătoasă, care i-a spălat picioarele cu lacrimi şi I le-a şters cu părul capului ei, a primit pocăinţa ei vrând s-o vindece, vrând s-o reabiliteze. Şi în cazul Sfintei Maria Egipteanca, pocăinţa ei atât de adâncă şi atât de profundă n-a adus doar iertarea păcatelor, ci a adus mult mai mult decât atât. Maria Egipteanca nu doar şi-a ispăşit, s-a curăţit de păcat, ci a ajuns sfântă! Şi de aceea noi astăzi nu doar ne aducem aminte de dânsa ca de o istorisire minunată, frumoasă şi pilduitoare pentru noi, ci, mai mult decât atât, astăzi noi o “folosim” pe Sfânta Maria Egipteanca drept mijlocitoare pentru noi.
Minunată viaţă a Sf. Maria Egipteanca nu seamănă deloc cu vieţile oamenilor obişnuiţi! În ea uimesc mai ales două lucruri, în primul rând, harul lui Dumnezeu, neasemuita Lui milostivire şi prevedere a faptului că jalnica desfrânată va deveni o sfântă dintre cele mai mari. Al doilea – repeziciunea, neaşteptata adâncime şi hotărâre a întoarcerii cuvioasei Maria de la viaţa sa păcătoasă dinainte la nevoinţa ei neasemuită din pustie. Cuvioasa Maria a împlinit lucrul despre care vorbeşte prorocul: Intoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu post, cu plângere şi cu rugăciune, şi sfâşiaţi inimile voastre, iar nu hainele voastre, şi vă întoarceţi la Domnul Dumnezeul vostru, că Milostiv şi îndurat este, Îndelung-Răbdător şi Mult-milostiv, şi Îi pare rău de răutăţi (Ioil 2, 12-13). Şi Sfânta Maria şi-a sfâşiat inima şi s-a întors din toată inima, deodată, la Dumnezeu.
Ea a împlinit şi lucrul despre care vorbeşte Sfântul Prooroc Iezechiel: Vă veţi aduce aminte acolo de căile voastre, întru care v-ati pângărit, şi veţi bate feţele voastre pentru toate răutăţile voastre (Iez. 20, 43). Şi s-au împlinit asupra ei cuvintele lui Dumnezeu, şi a aflat de milostivirea Lui nesfârşită, despre sfinţenia Lui nemărginită, când Domnul a făcut cu ea nu după faptele ei, ci după mila Sa, pentru sfânt numele Său. Iată cum e adevărata pocăinţă, iată cum trebuie să se poarte toţi cei împovăraţi de păcate grele: să se întoarcă într-o clipă, din toată inima, la Dumnezeu, să se scârbească de viaţa lor dinainte, să se scârbească de ei înşişi, să părăsească fără amânare toate păcatele dinainte şi să se pocăiască toată viaţa, cum s-a pocăit Sfânta Maria Egipteanca. Vedeţi ce adâncime nemăsurată a avut pocăinţa ei, în ce măsură fără seamăn a avut conştiinţa propriei nevrednicii, cât de uimitoare a fost puterea voinţei ei în lupta cu patimile, cât de mult timp a petrecut în sfânta pocăinţă şi în postire. Nu ştim cu ce s-a hrănit cuvioasa Maria în adâncul ea a petrecut acolo vreme îndelungată şi a ajuns la sfinţenie mare. Ea le-a arătat tuturor celor ce merg pe calea răului, pe calea propriilor patimi, pildă a felului care trebuie să o rupă cu viaţa păcătoasă, a felului în care trebuie să se pocăiască şi să ceară iertare de la Dumnezeu.
„Lăcrimând și în piept bătându-mă, îmi aduceam aminte de făgăduințele pe care le-am făcut când am ieșit în pustia aceasta și mă duceam cu gândul înaintea icoanei Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, ajutătoarea mea, și înaintea ei plângeam, rugând-o să izgonească de la mine gândurile ce-mi tulburau ticălosul meu suflet. Iar după ce deajuns plângeam și mă băteam în piept cu osârdie, atunci vedeam o lumină ce mă lumina de pretutindeni și mi se aducea o alinare, care mă scotea din întreitele valuri ale ispitelor.”( viata Sfintei Maria Egipteanca)
Din viata Sfintei Maria Egipteanca, un alt lucru pe care doresc sa vi-l pun la inima astazi este si acesta 47 de ani a trait Sfanta Maria Egipteanca singura, in pustia Egiptului, in viata de pocainta. Sa nu credeti insa, fratilor si surorilor, ca aceasta viata a fost una in care numai ingerii lui Dumnezeu erau in jurul ei, se ruga cu ingerii si toata viata ei era o bucurie si o desfatare desavarsita.
Cereţi şi vi se va da” (In.16,24). Puterea Rugăciunii. „Desigur, nimic nu este mai puternic decât rugăciunea. Un împărat în haină de porfiră nu e mai mărit decât rugătorul pe care îl împodobeşte vorbirea sa cu Dumnezeu. Precum un om, vorbind cu împăratul în prezenţa întregii oştiri, a comandanţilor şi a domnilor, prin aceasta atrage asupra sa ochii tuturor şi capătă însemnătate, aşa se întâmplă şi cu cel ce se roagă. Socoteşte numai ce înseamnă când un om, în prezenţa tuturor Ingerilor, Arhanghelilor, Serafimilor, Heruvimilor şi a tuturor puterilor cereşti, cu toată bucuria şi siguranţa, se apropie de împăratul împăraţilor şi cutează a vorbi către Dânsul? Care cinste s-ar putea asemăna cu aceasta? Dar nu numai cinste, ci şi un mare folos urmează pentru noi din rugăciune, chiar înainte de a fi primit lucrul pentru care ne rugăm. Adică îndată ce ridică cineva mâinile sale la cer şi cheamă pe Dumnezeu, deodată retrage inima sa de la toate lucrurile cele pământeşti şi se strămuta cu duhul în viaţa cea viitoare. El, atunci gândeşte numai la cele cereşti şi în timpul rugăciunii nu are nimic comun cu viaţa cea pământească, dacă încă se roagă bine. Dacă cumva se atâţă mânia lui, ea uşor se potoleşte prin rugăciune; dacă poftele lui se aprind, focul lui lesne se stinge; de l-ar chinui însă şi pizma, el lesne o va alunga, întâmplându-se ceea ce zice profetul despre răsăritul soarelui. Dar ce zice el? „Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când se mişcau toate fiarele pădurii; puii leilor ţipă după pradă şi cer de la Dumnezeu hrana lor; când însă răsare soarele, ele fug şi se târăsc în culcuşurile lor” (Ps.103, 20-22). Deci, precum la ivirea razelor soarelui toate fiarele pădurii o iau la fugă şi se ascund în culcuşurile lor, tot aşa, când rugăciunea, ca raza soarelui, iese din gura noastră şi se luminează sufletul nostru, fug toate patimile cele fără de minte şi dobitoceşti, ascunzându-se în cotloanele lor, însă numai dacă ne rugâm cu râvnă şi trezvie. De ar veni atunci chiar satana, el va trebui să se depărteze. Adică, precum stăpânul când vorbeşte cu o slugă a sa, nu cutează o altă slugă a se apropia şi a-l stingheri, aşa cu atât mai puţin cutează duhurile cele rele a ne stingheri când vorbim cu Dumnezeu cu ravna cuviincioasă. Rugaciunea este un liman pentru cei zbuciumaţi de furtună, o ancoră pentru cei goniţi de valuri, un toiag pentru cel ce se clătina, o comoară pentru cei săraci, o siguranţă pentru cei bogaţi, un ajutor împotriva bolilor şi o ocrotire pentru sănătate. Rugăciunea face nepieritoare bunurile ce le avem şi cu toată graba goneşte relele ce ne bântuiesc. De vine vreo ispită, ea uşor se alungă, de se întâmplă pierderea averii, sau altceva ce tulbură sufletul, rugăciunea vindecă şi aceasta curând. Rugăciunea este scăpare contra tristeţii, temelia veseliei, pricină de bucurie statornică, mama adevăratei înţelepciuni. Cine se poate ruga cu toată puterea, fie el cel mai sărac om, el totuşi va fi cel mai bogat dintre toţi; aceluia însă, căruia îi lipseşte rugăciunea, de ar şedea chiar pe scaun împărătesc, tot este cel mai sărac dintre toţiAhab nu era oare împărat, nu avea el oare aur şi argint cu prisosinţă? Dar fiindcă era lipsit de rugăciune, nu s-a dus el oare să-l caute pe Ilie, pe un om care nu avea locuinţă, nici altă haină decăt un simplu cojoc? Vezi că Ilie era mai bogat decât Ahab? Că până ce el a vorbit şi a rugat ploaia de la Dumnezeu, împăratul cu toată oastea sa, se aflau în mare nevoie. Aceasta este puterea rugăciunii! Rugăciunea este arma cea mai tare, vistierie care niciodată nu se deşartă, bogaţie nesecată, liman fără valuri, temelia păcii, rădăcina, izvorul, mama tuturor bunătăţilor, mai puternică decât o împărăţie. Adeseori domnitori împodobiţi cu coroană au zăcut doborăţi de friguri, chinuiţi de arşiţa cea arzătoare; doctorii, soţiile, slugile şi generalii stăteau împrejurul lor, dar nici meşteşugul doctorilor, nici altceva asemenea, n-a putut să aducă vreo ameliorare a bolnavului. Atunci venea un om care şi-a pus încrederea sa în Dumnezeu, numai se atingea de trupul celui bolnav săvârşind o rugăciune curată şi toată boala se îndepărta. Ceea ce nu putuse nici bogăţia, nici mulţimea slujitorilor, nici meşteşugul şi cercetarea doctorilor, nici mărirea puterii împărăteşti, foarte adeseori a săvârşit rugăciunea unui singur sărac şi nevoiaş. Aşa puterea rugăciunii a stins şi puterea focului, precum la cei trei tineri în cuptorul cel înfocat; a domolit turbarea leilor, precum la Daniel, a pus capăt războaielor, a curmat bătăile, a alungat furtunile, a izgonit duhurile cele rele, a deschis porţile cerului, a spart cătuşele morţii, a alungat bolile, a abătut paguba şi nenorocirea, a întărit cetăţile cele zguduite, a înlăturat şi ridicat pedepsele cele Dumnezeieşti şi pânditurile cele omeneşti. Eu însă vorbesc de rugăciunea care nu zace numai pe buze, ci se ridică din adâncul inimii. Căci precum copacii cei înrădăcinaţi adânc nu se răstoarnă şi nu se smulg nici de înmiitele navaliri ale vijeliei, tocmai pentru că rădăcinile cele înfipte adânc în pământ sunt tari, aşa şi rugăciunea care se naşte din adâncul sufletului se suie cu siguranţă la înălţime, pentru că rădăcina sa e tare şi nu poate fi răsturnată de nici o furtună a gândurilor. De aceea zice şi profetul: „Dintr-un adânc am strigat către Tine, Doamne” (Ps.129, 1). Dar atât mai sus se înalţă rugăciunea când iese dintr-o inimă strâmtorată şi evlavioasă. Precum apa când curge pe un câmp şes şi se poate lăţi pe o mai mare întindere, nu se suie la înălţime, dar când se strânge şi se apasă, ţâşneşte la înălţime mai iute ca săgeata, tot aşa şi duhul omenesc, când se îndulceşte de o eliberare mare, se împrăştie oricum; dar când se strânge sau se apasă prin vreo nenorocire, atunci transmite la înălţime o rugăciune curată şi bine răsunătoare. Şi ca să ştii că rugăciunea care se săvârşeşte în nevoie mai întâi decât toată ascultarea, ascultă pe profetul ce zice: „În necazul meu am chemat pe Domnul şi m-a auzit” (Ps. 119.1). Rugăciunea totodată uşurează sufletul cel necăjit. Căci dacă cel necăjit capătă oarecare alinare când el poate povesti altor oameni nenorocirea lui şi a o descrie, fiindcă prin această grăire el depărtează oarecum patimile, apoi nu oare cu atât mai vârtos vei afla mare mângâiere şi alinare, când vei spune Domnului, patimile sufletului tău? Unui om adeseori îi este împovărător cel ce se jeluieşte de suferinţele sale şi voieşte a plânge pe sânul său; se fereşte de el şi îl împinge la sine; la Dumnezeu nu e asa. El lasă pe oricine, ba încă îl atrage; şi cu cât mai îndelungat îi vei povesti suferinţele tale, cu atât mai mult te iubeşte şi se pleacă la rugăciunea ta. Aceasta ne-o spune însuşi Hristos, când zice: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni” (Mt.11, 28). Aşadar El ne cheamă la Sine, pentru aceea nu ne lasă neascultaţi; ne atrage la Sine nu ne respinge; şi de am avea asupra noastră intunerice de păcate, cu atât mai grabnic să alergăm spre Dânsul; că El a venit nu ca să-i cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi (Matei 9,13). Numai noi înşine să ne predăm Lui, numai noi să alergăm la Dânsul şi să nu ne mai lăsăm de El şi ne vom încredinţa cât de adevărat este graiul: că nimic în lume nu ne poate în adevăr tulbura, când noi nu rugăm cu râvnă şi cu sinceritate. Să se întâmple orice, totul se va îndepărta uşor prin rugăciune. Şi ce este de mirat că rugăciunea poate îndepărta necazurile omeneşti, când ea aşa de uşor stârpeşte şi dezrădăcinează păcatul? Deci pentru ca noi să petrecem cu norocire viaţa aceasta de faţă, totodată să ne eliberăm de păcatele noastre şi să putem oricând cu bucurie a ne înfăţişa la scaunul Judecăţii lui Hristos, de-a pururea să ne gătim nouă pentru acest scop locul cel mântuitor al rugăciunii amestecându-l cu lacrimi, cu râvna, cu îndelungă răbdare. Atunci noi vom dobândi o îndestulare statornică şi îndulcirea de bunătăţile cele cereşti, de care fie ca noi toţi să ne împărtăşim, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, se cuvine laudă în vecii vecilor! Amin. (Ioan Gura de Aur, predica la Sfânta Maria Egipteanca)
Ne spune viata ei ca in perioada imediat urmatoare dupa intoarcerea de la pacat, nu 1 an, nu 3, nu 5, nu 10, ci 17 ani din cei 47 ea inca s-a luptat la sange cu pacatele ei. Adica, de aici ce invatam? Ca pacatul, mai ales atunci cand este lucrat des, cand este lucrat constant, cand este lucrat cu o anumita periodicitate, se intipareste in firea omeneasca si nu iese atat de usor. Iertarea se da, Dumnezeu sterge pacatul, dar urma pacatului din noi are nevoie de timp pentru a se sterge. O rana la un moment dat poate este oblojita, poate este aseptizata, este in afara oricarui pericol sa zicem, dar nu se prinde atat de usor, e nevoie de timp si cicatricea pana la urma tot ramane. Si pe zona aceea, in perioada imediat urmatoare, dupa o taietura mai mare sa spunem, zona aceea este foarte firava, nu putem oricum sa turnam apa fierbinte ca si cum am pune pe o mana, pe o palma, pe o piele obisnuita. E nevoie de timp sa se vindece. Asa este si cu viata sufletului, fratilor. Dupa ce noi hotaram sa Ii inchinam viata lui Dumnezeu, sa nu ne asteptam ca in ziua imediat urmatoare sa nu mai simtim nimic in trupul nostru, in sufletul nostru din partea celui rau. Nu! De ce lucrul acesta se intampla? Pentru ca noi, prin pacat, am dat drepturi vrajmasului, si el nu pleaca cu una cu doua, el a dobandit acolo drepturi, are portite prin care poate sa intre si va intra atata timp cat noi ii vom da mai departe naz. Dar daca, concomitent cu lupta aceasta din partea celui rau – si care lupta se poate lasa uneori chiar si cu caderi, cu recidive, – concomitent cu aceasta noi lucram pocainta, cerem iertare de la Dumnezeu, ne spovedim, ne rugam pentru iertare si ne impartasim… Cum spunea Cuviosul Paisie Aghioritul: „Aghiuta isi face lucrarea lui, e treaba lui, e planul lui de activitate, dar noi ni-l facem si noi pe al nostru!” si pana la urma acesta al nostru va castiga pentru ca cu noi este Dumnezeu acum! „Cu noi este Dumnezeu, intelegeti neamuri si va plecati – si voi demonilor plecati-va – caci cu noi este Dumnezeu!” Ca in lupta noastra cu pacatul noi nu ne luptam pana la sange, dar daca luam hotararea sa ne luptam pana la sange, chiar daca un timp inca mai suntem sub influenta celui rau, inca mai simtim pacatul – uneori cu mintea, alteori si cu fapta, si cu cuvantul – dar lucrarea noastra este o lucrare de vindecare si Dumnezeu priveste spre aceasta si in timp, in timp, cu rabdare, cu rabdare, aduce si vindecare sufletului nostru. De ce? Daca dintr-o data s-ar ridica de la noi pacatul, pofta si patima, noi n-am sti sa pretuim lucrul acesta, ca ce-i nemuncit, e nepretuit. De aceea Dumnezeu ne lasa sa ne luptam cu puterile noastre impotriva celui rau. Ca noi sa vedem ca in lupta cu pacatul Dumnezeu este alaturi de noi si biruinta sa fie a noastra impreuna cu a lui Dumnezeu. Si asa Dumnezeu, intr-un fel, intre ghilimele sa spunem, „ii va inchide gura demonului” pentru ca ii va spune: Iesirea lui din pacat s-a facut cu harul Meu, dar si prin lucrarea lui, atat cat a putut el. Tu ai vrut sa il tragi de partea ta, Eu l-am tras de partea Mea, dar pana la urma alegerea a fost a lui.
“Pilda pocăinţei Sfintei Maria Egipteanca este atât de cuprinzatoare si de pilduitoare, încât Sfânta Biserică vrea în mod deosebit sa o întipărească in inimile noastre. S-ar parea ca sunt destule imbolduri pentru a ne opri luarea-aminte asupra întoarcerii ei la Dumnezeu şi a trage învăţătură din ea. Să ascultăm, deci, această lectie. Convertirea Sfintei Maria Egipteanca ţine de convertirile extraordinare. Vedeţi că ea era cu totul cufundată in păcat şi nici cu gândul nu gândea sa-l părăsească: dar vine harul şi, prin lucrarea sa covârşitoare, o trezeşte din aţipirea păcatului.
Din Vieţile Sfinţilor cunoaştem multe alte pilde ale unei pocăinţe neobişnuit de adânci. O asemenea pocăinţă este obligatorie pentru toţi creştinii ce se întorc la Dumnezeu. Dar ce să spun despre noi, creştinii de rând, care nu putem fi numiţi „foarte mari” păcătoşi, care n-am trăit în curvie, nu ne-am murdărit în desfrâu, beţie, fărădelegi, hoţie? Oare trebuie să ne pocăim, sau ne putem spune aşa cum spun mulţi dintre noi: „Dar eu ce mari păcate am? Acolo, nişte păcate obişnuite, omeneşti”.
Oare pentru a pune început pocăinţei trebuie să facem păcate drăceşti? Oare aceste păcate omeneşti nu înseamnă nimic? Oare Hristos nu cere să fim desăvârşiţi, pentru că Tatăl nostru Cel Ceresc desăvârşit este (v. Mt. 5, 48)? Oare nu ameninţă El cu pedepse grele chiar şi pentru orice cuvânt rău (v. Mt. 12, 36)? Asta în vreme ce sunt destui care curvesc şi zic liniştiţi: „Şi ce-i cu asta, ce, e vreun păcat mare? Slăbiciune omenească”, nădăjduind în iubirea de oameni a lui Dumnezeu, în faptul că El le va ierta toate păcatele. Dar au ei dreptul la o asemenea nădejde? Bineînţeles că nu. Domnul nu este numai Iubitor de oameni, El e şi Drept Judecător – El iartă doar păcatele pe care le-am conştientizat adânc şi pentru care ne-am pocăit din toată inima, şi atunci iartă cu uşurinţă uimitoare. În Evanghelia de astăzi aţi ascultat cum Domnul a iertat-o pe curva care a spălat picioarele Lui cu lacrimi şi le-a şters cu părul său. A iertat-o îndată, întrucât ea îl îndrăgise din toată inima.
Domnul trebuie iubit din toată inima, trebuie să ne temem chiar de cele mai mici păcate, trebuie să năzuim a fi asemănători cu acei sfinţi nevoitori ce n-au avut păcate grele, dar şi-au petrecut toată viaţa în pocăinţă. Mulţi sfinţi au plâns neîncetat, după cuvântului prorocului Ieremia: Să cercetăm căile noastre, luând aminte şi întorcându-ne la Domnul! Să ridicăm inimile şi mâinile noastre la Domnul din cer: noi am păcătuit şi ne-am răzvrătit (Plângerile 3, 40-42). Ei căutau în inima lor cu mare stăruinţă orice necurăţie, se pocăiau tot timpul şi se mâhneau pentru păcatele lor. Aveau aşezarea sufletească aşa cum porunceşte Sfântul Apostol Iacov: Întristaţi-vă şi jeliţi. Râsul întoarcă-se în plâns şi bucuria voastră în întristare (Iac. 4, 9). Această poruncă îi priveşte nu numai pe marii păcătoşi, ci ne priveşte pe noi toţi. Într-o astfel de pocăinţă adâncă pentru păcatele lor au vieţuit toţi cei ce s-au întors din toată inima la Domnul Iisus Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune: Întristarea după Dumnezeu pocăinţă spre mântuire fără părere de rău lucrează, iar întristarea lumii moarte lucrează (2 Cor. 7, 10-11). Ce este întristarea după Dumnezeu? Este dorul de Dumnezeu, dorul de curăţie, de sfinţenie, e întristarea care umple inima omului care vede necurăţia şi nevrednicia sa. Această întristare este mântuitoare. Dar ce e întristarea lumii? Întristarea pentru bunurile lumeşti, pentru toate nereuşitele noastre în lupta pentru o viaţă bogată şi sătulă, pentru toate pierderile pe care le suferim în această goană după bunurile lumeşti.
Aşadar, aşezarea de totdeauna a inimii creştinului trebuie să fie întristarea după Dumnezeu. Râsul este departe de cel ce are o asemenea aşezare; el nu va năzui spre veselie. Atunci, dacă va fi cuprins de o singură năzuinţă – cea către Dumnezeu, către curăţie, către sfinţenie – va deveni înţelept, liniştit şi blând până în adânc. Preaînţeleptul împărat Solomon a spus un cuvânt foarte adânc despre cel ce a dobândit o astfel de înţelepciune: Inima înţelepţilor în casa plângerii, iar inima nebunilor în casa veseliei (Ecl. 7, 5). Locul nostru nu e în casa veseliei – locul nostru este, de-a lungul întregii noastre vieţi, în casa plângerii, în tovărăşia celor ce plâng şi se întristează, în tovărăşia celor ce îşi frâng inimile înaintea lui Dumnezeu, ce îşi dau seama de necurăţia lor.
Iată calea arătată oamenilor obişnuiţi, creştinilor de rând – dar mulţi dintre noi merg pe această cale, mulţi dintre noi realizează atât de adânc însemnătatea pocăinţei? Nicidecum. Cei mai mulţi cred că este de ajuns să te pocăieşti pentru păcatele grele, de care îţi dai seama limpede. Aceasta însă nu este deloc de ajuns, fiindcă păcatele de care ne dăm seama tulbure sunt mult mai multe decât păcatele „grele”, şi totdeauna trebuie să căutăm orice necurăţie din inima noastră, nu trebuie să fim nepăsători în lucrarea mântuirii noastre, fiindcă nepăsarea înseamnă moarte duhovnicească.
Se întâmplă însă ca oamenii să cadă în cealaltă extremă: cei cu păcate grele se deznădăjduiesc de mântuirea lor, de milostivirea lui Dumnezeu. Ei cred că este deja prea târziu ca să se pocăiască, şi satana le şopteşte: „Da, da, aşa e, în zadar te mai pocăieşti, nu pierde vremea cu asta”. Aceşti oameni, căzând în deznădejde, lepădându-se de pocăinţă, nu ştiu ce este scris în cartea prorocului Iezechiel: Şi cel fărădelege, de se va întoarce de la toate fărădelegile sale, pe care le-a făcut, şi va păzi toate poruncile Mele, şi va face dreptate şi milă, viu va fi şi nu va muri. Toate nedreptăţile lui, câte le-a făcut, nu se vor pomeni, ci întru dreptatea sa pe care a făcut-o va fi viu. Au cu vrere voiesc moartea celui fărădelege, zice Domnul, şi nu mai vârtos să se abată el de la calea sa cea rea şi să fie viu ? (Iez. 18, 21-23)? Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci mântuirea lui. A crede că milostivirea lui Dumnezeu este neîndestulătoare pentru iertarea păcatelor grele este totuna cu a spune că dacă arunci în mare un pumn de nisip murdar, ea se va murdări. Nu, ci marea va spăla acel nisip murdar, şi el va pieri în adâncul ei fără fund. Iar milostivirea lui Dumnezeu este fără margini, este nemăsurat mai mare decât oceanul nesfârşit, şi în această milostivire dumnezeiască putem cu uşurinţă îneca toate păcatele grele dacă ne vom pocăi pentru ele din toată inima. Mulţi oameni lasă pentru bătrâneţe marea lucrare a pocăinţei. „Păi cum, o să mă distrez şi eu cât sunt tânăr, o să mă bucur de viaţă, iar când o să îmbătrânesc o să am timp să mă pocăiesc”, spun ei. Oare este înţelept să faci aşa? Oare ştie vreunul dintre noi când va veni ceasul morţii? Oare te poţi bizui pe faptul că o să ajungi la bătrâneţe? Trebuie să te pocăieşti neîntârziat, îndată ce a fost săvârşit păcatul, fără să amâni nici cu o zi, nici cu un ceas. Trebuie să-ţi aminteşti cuvintele pe care le spunea Sfântul Ioan Botezătorul la Iordan chemând poporul la pocăinţă: Iată, securea stă la rădăcina pomilor, şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc (Mt. 3, 10). Deci, să ne temem de aceasta şi să ne amintim că la rădăcina pomului stă deja securea: dacă nu vom aduce roadele bunătăţii, iubirii şi curăţiei, vom fi tăiaţi de această secure când nici nu vom gândi. Să se cutremure inima noastră, temându-se de nepăsarea faţă de păcatele neiertate, şi fie ca întotdeauna să stea în faţa noastră uimitorul chip îngeresc al cuvioasei Măria Egipteanca, ce ne-a arătat o asemenea cale minunată, desăvârşită spre pocăinţă. Cu sfintele ei rugăciuni, fie ca Domnul să ne învrednicească de pocăinţă adevărată şi de iertarea păcatelor noastre.
Deşteptată, ea vede cât de pierzătoare e starea sa şi se hotareste să se schimbe în bine. Cu ea s-a întâmplat acelaşi lucru ca şi când cineva ar fi cufundat în noroi şi altcineva, venind, l-ar smulge cu mână tare din adâncul mlaştinii şi l-ar pune slobod pe pământ tare. La fel au fost convertirea Sfântului Apostol Pavel şi a multor altora.
Insă ceea ce ţine de lucrările aparte, extraordinare, ale lui Dumnezeu, prin însăşi firea sa nu poate fi de obşte tuturor; şi dacă cineva, întemeindu-se pe aceste pilde, ar refuza cu totul orice grijă de întoarcere a sa la Dumnezeu si orice silinţă, parcă spunând harului: „Vino, ia-mă – şi o să merg cu tine”, acela ar fi nedrept şi s-ar da singur pierzării, dându-se pe mâna căderii sale. Calea de obşte a tuturor este aceasta: „Căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide“. Oricum, şi la cei ce merg pe această cale lucrarea harului care întoarce la Dumnezeu este aşijderea însemnată de o zguduire; pentru ea însă, este nevoie de pregătire prin osteneală personală, trebuie să ne rugăm pentru ea, este smulsă, parcă, de la Domnul. Domnul vede osteneala cea dureroasă şi dă după osteneală. De la cei ca Sfânta Maria, El nu aşteaptă această osteneală, ci lucrează de-a dreptul; osteneala urmează după aceea. Aşa lucrează Domnul asupra aleşilor Săi deosebiţi; iar noi trebuie să mergem pe calea cea de obşte şi să ne silim pe noi înşine a ne întoarce la Dumnezeu, atunci când avem vremea bineprimită şi străbatem zilele de mântuire.
Dar ce trebuie să facem cu noi înşine pentru a merita acest har al întoarcerii la Dumnezeu, cu ce trebuie să ne ostenim, la ce trebuie să ne silim pentru a-I arăta Atoatevăzatorului Dumnezeu că dorim si căutăm si însetăm de atotlucrarea Lui cea mântuitoare în noi? Să îl luăm pe om în starea în care i-a venit numai gândul simplu: „Chiar să nu mă ocup deloc de mine şi să nu mă gândesc la îndreptarea vietii mele?“ Un simplu gând, fără nici o încuviinţare a omului faţă de el, nici dorinţă de a urma imboldurilor lui. Asa, doar o cerinţă a raţiunii: insă oricât ar cere raţiunea asta, omul nu va trece la fapte până când nu se va trezi râvna, energia conştiinţei adormite. Tocmai spre aprinderea acestei râvne să ne purtăm acum sufletul pe care l-a cercetat nu se ştie cum, ca un oaspete nepoftit, gândul la mântuire.
Aşadar a venit gândul îndreptării: conştiinţa l-a insuflat sau îngerul păzitor l-a adus – nu-l lepăda, ci apucă-te de el îndată şi începe să-ţi faci nişte operaţii, ca să zic aşa, care să dea acestui gând putinţa de a pune stăpânire pe toate puterile fiinţei tale. Să lucrezi în cursul acestei experienţe în mod opus celui in care lucrează păcatul, în general în mod opus acelei rânduieli a dispoziţiilor sufleteşti care îl ţin pe om în păcat. Păcatul încurcă sufletul în multe curse ori se ascunde de el sub multe văluri – fiindcă el este slut în sine şi de la început ar putea să facă pe oricine să fugă de el. Vălurile acestea sunt: vălul cel mai adânc şi apropiat de inimă, alcătuit din amăgirea de sine, nesimţire şi nepăsare; deasupra lor şi mai aproape de suprafaţa sufletului sade împrăştierea impreună cu grija de multe; urmează vălul de deasupra – precumpănirea trupului şi rânduiala vieţii exterioare, văl hrănit de păcate şi patimi. Păcatul trăieşte în inimă, de acolo pune stăpânire pe tot sufletul, pătrunde în trup şi in toate faptele şi relaţiile noastre, altfel spus în întreaga purtare.
Aşadar începe să înlături aceste văluri unul după altul, cu scopul de a scoate la lumină duhul încurcat în ele, aşa cum din pământ se înlătură strat după strat pentru a se ajunge la comoara ascunsă. Incepe chiar de la vălul dinafară. Curmă pentru o vreme treburile şi relaţiile tale obişnuite, mai ales pe cele din care se hrăneşte patima ta stăpânitoare. Ochi, ureche, limbă – iată principalele canale pe care vine mâncarea păcătoasă. Taie-le prin însingurare. După aceea, apucă-te de trup: refuză-i nu numai plăcerile, ci micşoreaza-i îndestularea chiar şi în trebuinţele indispensabile ale somnului si mâncarii. Vei subţia trupul, sufletul se va elibera din legăturile materiei, va deveni mobil, mai uşor şi mai receptiv faţă de impresiile bune. Tocmai asta va fi urmarea postirii cu dreaptă socotinţă. Insingurarea şi postirea uşurează sufletului întoarcerea către sine însusi. Intrând în sine, el întâlneşte acolo, însă, o tulburare cumplită, pricinuita de grija de multe şi de împrăştierea cugetului. Grijile ba de una, ba de cealalta se îngrămădesc în inimă şi nu lasă sufletul să se ocupe de sine, nu-l lasă sa se oprească, ci îl tot gonesc înainte. Iată, este nevoie să le înăbuşim, să le alungam din suflet şi din inimă, măcar pe vremea postului. Câtă vreme nu am facut lucrul acesta, nu putem face în continuare nici un fel de lucrări asupra noastra sau aceste lucrări vor rămâne cu totul neroditoare. Grija strânge sau roade inima; dar şi când n-avem griji, gândurile deşarte hoinăresc prin cap unul dupa altul, sau unul împotriva altuia, şi pricinuiesc acolo o tulburare ca un vifor sau o furtună. Intr-o astfel de stare nu se poate semăna în suflet nimic temeinic si statornic. Ca atare, trebuie să adunăm pe fiii noştri cei împrăştiaţi – gândurile noastre – laolaltă, aşa cum adună păstorul oile sau cum o lentilă convexă adună razele împrăştiate ale soarelui, şi să îi întoarcem pe toţi asupră-ne. Asta se săvârşeşte prin luare-aminte sau trezvie, grijile să se ostoiască, gândurile să se liniştească, mintea să se adune în sine şi să se statornicească asupra unui singur lucru. Trei sau patru văluri au fost deja ridicate. Inaintea ta se află omul tău cel lăuntric, cufundat în somnul nepăsării, nesimţirii şi orbirii. Apropie-te acum cu bărbăţie şi osteneşte-te fara lenevie. Incepe lucrarea principală – trezirea din somn.
Inainte de toate, grăbeşte-te să ridici de pe ochii minţii vălurile care o tin in orbire. De ce nu se teme omul şi nu se îngrijeşte pentru sine însuşi? Fiindcă nu vede primejdia pe care o presupune starea sa. Dacă ar vedea-o, n-ar putea să rămână liniştit, aşa cum nu poate sta liniştit în casă cel care vede că e cuprinsă de flăcări casa. Iar omul păcătos nu vede primejdia pe care o presupune starea sa pentru că, din oarecare amăgire, se vede într-o stare mulţumitor de bună. Se furişează în el închipuiri mincinoase care îl linguşesc, care-i încurca mintea precum o plasă şi îl ascund pe om de sine însuşi. Aceste închipuiri sau gânduri subţiri sunt foarte multe. Unii, de pildă, spun: „Eu sunt creştin“, şi ramân liniştiţi, asemenea iudeilor care spuneau: „Sămânţa lui Avraam suntem“; îşi însuşeşte întâietăţile şi făgăduinţele creştineşti fără creştinism, altfel spus pune pe seama numelui, locului şi a hainelor ceea ce se poate întemeia numai pe putere şi pe vrednicia lăuntrică. Altora le vine în gând starea îmbunătăţita dinafară sau le cad sub ochi calităţile lor trupeşti – puterea şi frumuseţea – dimpreună cu înzestrările sufleteşti – intelectuale şi estetice, care îi orbesc cu atât mai puternic, cu cât se deosebesc mai mult prin ele de cei ce-i înconjoară. Alţii sunt orbiţi de oarecare fapte văzute sau chiar virtuţi făptuitoare, cum ar fi înţelepciunea şi chibzuinţa – mai ales când acestea i-au atras cinstire, uneori nu doar din partea celor simpli. Iar alţii, în fine, se întemeiază pe faptul că nu sunt singuri: „Şi cutare este la fel ca mine, şi cutare, şi chiar cutare“; se amăgeşte cu faptul că obiceiurile păcătoase sunt răspândite, de parcă mulţimea celor care păcătuiesc face mai puţin păcătos păcatul. Gândurile acestea şi cele asemănătoare lor tin mintea în orbire. Ca atare, intrând în tine însuti si adunându-ţi luarea-aminte, începe să îndepărtezi aceste temeiuri ale orbirii, să strici aceste nădejdi deşarte sau, altfel spus, „îndreptăţiri ale răspunsurilor celor din păcate“, împotriva cărora se ruga Prorocul David. Scoate-o la mijloc cu gândul pe fiecare dintre ele şi loveşte-o cu sănătoasa cugetare creştinească. Convinge-te de următorul lucru: nu contează că eşti creştin dacă trăieşti rău; calităţile tale, dacă nu sunt întoarse spre slava lui Dumnezeu, mai mult te vor osândi decât te vor îndreptăţi; nici cinstirea, nici răutatea celorlalţi nu îţi vor ajuta. Chibzuind astfel, încetul cu încetul îţi vei uni gândurile şi te vei înfăţişa unit înaintea privirii minţii şi conştiinţei, care vor ridica glas puternic împotriva ta, mai ales atunci când, comparând ceea ce eşti cu ceea ce ar trebui să fii, vor afla că nu eşti bun de nimic. Dacă în urma acestui fapt vei începe să simţi teamă pentru tine însuţi, e un semn bun – e prevestirea fugii de păcat, aşa cum clătinarea rândurilor de ostaşi vesteşte grabnica fugă a întregii oştiri.
In acest fel, odată cu vederea de sine în lumina cea adevărată ia naştere instinctul conservării duhovniceşti. Ca atare, neîntrerupând cugetările care îţi dau în vileag orbirea, în urma primei mişcări loveşte-te şi mai mult şi zguduie inima ta cu idei ce pot să te întoarcă de la păcat şi să-ţi stârnească dezgustul fată de el.
Inchipuie-ţi cât mai viu ce este păcatul în sine. Este o boală, cea mai rea dintre toate bolile: el îl desparte pe om de Dumnezeu, aruncă în neorânduială sufletul şi trupul, dă conştiinţa chinurilor, îl supune pe om necazurilor în viaţă, în moarte şi după moarte, îi închide raiul, îl aruncă în iad. Poate că prin aceste gânduri se va înfiripa în inimă dezgustul faţă de acest monstru. Cercetează legătura dintre păcat şi diavol, şi vezi ce prieten şi despot slut îţi dobândeşti prin păcat. Diavolul este în vrăjmăşie cu Dumnezeu. El pare că Ii spune Celui Preaîndurat: „Tu le dai toate, dar ei tot se abat de la voia Ta; iar eu nu le dau nimic, însă îi fac să îmi lucreze cu atâta osârdie“. El este un amăgitor. Acum, aruncându-ne în păcate, făgăduieşte în schimbul lor oarecare dulceaţă, iar dincolo ne va pune în faţă aceleaşi păcate, râzând răutăcios, dacă nu ne vom pocăi. El se cutremură de bucurie răutăcioasă atunci când cineva îi cade în gheare. Adu-ţi aminte toate acestea, poate că vei simţi şi tu ură faţă de acest urâtor al nostru şi al lucrarii lui în noi, care este păcatul. Intoarce-te către Dumnezeu şi judecă ce este păcatul înaintea Lui, Atoatestiutorului si Pretutindenea-Fiitorului, Preabunului si Preainduratului, Purtătorului de grijă şi Răscumpărătorului nostru. După ce ţi-ai scos la lumină nelegiuita neluare-aminte, nefrica si nerecunoştinţa fată de El, poate că vei stârni în tine jale mântuitoare şi întristare după Dumnezeu. Atunci când, în acest chip, ne vom înghesui în inimă unul după altul, cu de-a sila, simţămintele care frâng inima – fie dezgustul şi ura faţă de pacat, fie frica şi groaza de începătorul păcatului, fie jalea şi întristarea în Domnul – inima se va încălzi şi pune în mişcare, puţin câte puţin. Acestea sunt primele mişcări ale grijii de mântuirea sufletului.
Când vor avea loc, nu întârzia să lucrezi asupra ta şi din această parte: alungă somnul nepăsării. Sileşte-te in fel şi chip să-ţi încordezi puterile sufletului şi să te apuci de treabă pe loc, fara întârziere. Dacă vei amâna, mai rău va fi: mai mult te vei deprinde cu păcatul, păcatul va da în tine ramuri din ce în ce mai stufoase, iar lanţurile păcatului vor deveni din ce în ce mai încurcate. Până la urmă, păcatul te va împovăra atât de mult, că nici nu o să te mai scoli: te vei duce pe urma diavolului, de unde poate ca nu va mai fi întoarcere. Deci grăbeşte-te! Adu-ţi aminte, totodată, de „cele mai de pe urmă ale tale”. Spune-ţi: „Iata moartea; unul, altul mor lângă tine; iată că acum-acum vine şi rândul tău. Lovitura morţii stă gata ca o sabie asupra capului şi te va lovi pe neaşteptate. După aceea vine judecata; cele tăinuite ale tale se vor vădi înaintea îngerilor si a tuturor Sfinţilor. Acolo vei fi singur cu faptele tale. In urma lor vei fi indreptatit sau osândit – vei ajunge fie în rai, fie în iad. Ia seama: în rai nu se intra cu păcate, iar iadul este pecetluit cu pecetea lepădării dumnezeieşti. Acolo este chin fără sfârşit şi fără bucurie. Oare nu este vremea să lepezi această povara, care îţi pregăteşte asemenea necaz?“ Pentru ca lucrarea tuturor acestor gânduri să aibă cât mai mari sorţi de reuşită, adună-le pe toate într-un chip oarecare şi poartă-le în minte ca pe un imbold statornic. Inchipuie-ţi, spune Sfântul Tihon, că deasupra ta este sabia dreptăţii dumnezeieşti, sub tine este iadul, gata să te înghită, înaintea ta moartea, înapoi adâncul păcatelor, de-a stânga şi de-a dreapta mulţime de vrăjmaşi răi. Dacă îţi vei pune o asemenea rânduială în minte, vei auzi neîncetat înăuntrul tău un glas îndemnător: „Oare se cade ţie să fii în nepăsare?”
Prin asemenea cugetări şi lucrări şi prin cele asemenea lor se ridica, în fine, şi ultimul văl al păcatului, alcătuit din nepăsare, nesimţire şi orbire. Acum, omul păcătos este descoperit în faţa ochilor săi, nu mai este nesimţitor faţă de primejdia stării sale şi nu arareori năzuieşte să se scoale şi să meargă; însă prin asta nu a fost făcut totul. Aici lipseşte – este limpede – lucrul de căpetenie: imboldul haric. Osteneala a fost întrebuinţată, căutarea a fost descoperită: însă toate acestea alcătuiesc doar strădanii în vederea atragerii harului de partea noastră, însă nicidecum însuşi lucrul pe care îl căutăm. Căutăm şi batem — însă dăruirea este la voia Impărţitorului darurilor, Care împarte ca un stăpânitor cui vrea El. Aşadar, întrebuinţând cu osârdie toate mijloacele amintite, umblă aşteptând să te cerceteze Dumnezeu – Care, deşi este totdeauna gata, nu vine niciodată cu preaviz. Ca atare, creează condiţiile în care obişnuieşte harul să lucreze, ieşi, cum ar veni, întru întâmpinarea lui. Mergi la biserică şi ia parte la toate slujbele, citeşte ori ascultă cuvântul lui Dumnezeu, discută cu oameni temători de Dumnezeu, începe oarecare facere de bine sau osteneală, şi mai presus de toate roagă-te. Roagă-te şi la biserică şi acasă, silind prin staruinţa ta pe Cel Indurat să îţi dăruie, ca pe o pâine spre fiinţă, ajutor haric spre mântuire.
Astfel să te osteneşti, să te încordezi, să cauţi – şi vei găsi. Astfel să baţi, si ti se va deschide. Domnul Mântuitorul va vedea această osteneală a ta spre mântuire şi-ţi va trimite ajutorul Său cel mântuitor, care, venind, va rupe toate legăturile păcatului şi va da sufletului libertatea de a merge pe calea Domnului fie întru însingurarea pustiei, fie în sfera obştească. Va veni, adică, ceea ce i s-a dat Sfintei Maria Egipteanca pe degeaba. Ce se cuvine să facem pe urmă ne va învăţa însuşi harul, cercetătorul sufletelor, aşa cum a învăţat-o pe Maria Egipteanca, aşa cum învaţă pe oricine se invredniceşte de el şi se supune lui. Judecând după tot ce este neapărată nevoie să facem cu noi înşine ca să aflăm acest har ce insuflă la întoarcerea către Dumnezeu, puteţi vedea că cea mai bineprimită vreme pentru acest lucru sunt sfintele posturi, şi în primul rand Sfânta Patruzecime.
Acesta este, pe scurt, „programul” pregătirii cuvenite pentru spovedanie şi primirea Sfintei Impărtăşanii. Pilda sfintei Maria Egipteanca ni se propune acum, între hotarele postului, tocmai pentru a ne aminti, pentru a ne face să cercetăm cu grijă dacă ne-am pregătit de spovedanie şi de împărtăşire, şi dacă am facut-o aşa cum se cuvine. Cel ce s-a pregătit de spovedanie şi de împărtăşire aşa cum se cuvine trebuie să se simtă însufleţit, înviat, încordat spre sforţări în lucrarea mântuirii. Acest scop al său este fie de a dobândi harul, fie de a-l recâştiga dacă l-a pierdut, fie de a stârni mai tare focul lui, care a început să se stingă – nu numai de a merge la biserică şi de a posti. Şi rânduiala aceasta exterioară e necesară, însă principalul stă în schimbarea rânduielii lăuntrice. Dacă s-a învrednicit cineva de asta, să mulţumeasca Domnului; dacă nu s-a învrednicit, mai este timp. Intră în arena mântuitoare a ostenelii cu tine însuţi – şi vei primi. Domnul este aproape. Te vei apropia şi tu de El şi fără îndoială că va avea loc împreunarea dintre Domnul, Cel Iubitor de împărtăşire, şi sufletul tău, cel zidit după chipul şi asemănarea Lui, care este căutat de El şi care îl caută. Amin (postat pe fb de ioan monahul)