Duminica a 4-a din Post a Sfântului Ioan Scararul - vindecarea fiului lunatic
17. Şi I-a răspuns Lui unul din mulţime: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. 18. Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. 19. Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. 20. Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând. 21. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: din pruncie. 22. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. 23. Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. 24. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele. 25. Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! 26. Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. 27. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare. 28. Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? 29. El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. 30. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. 31. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia. 32. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.( Ev. Marcu 9,17-32)
Duminica Sfantului Ioan Scararul. De ce a randuit-o Biserica in mijlocul postului ca cea mai sfanta icoana, ca toti sa priveasca la ea? Sfântul Ioan Scararul, cine este el? Omul care a ajuns sa vada si a scris despre Scara Raiului. A ajuns sa vada suisul omului din iad pana la Ceruri, in Rai. El a ajuns sa vada scara de la pamant la Ceruri, scara care se intinde din adancurile iadului omenesc pana in varful Raiului. A ajuns sa vada si a scris. Foarte educat, foarte invatat! Si-a condus sufletul pe cararile lui Hristos, i-a calauzit pe toti din iad pana la Rai, de la diavol la Dumnezeu, de la pacat la nepatimire. Si cu dumnezeiasca întelepciune, ne-a descris toate acestea, ne-a descris ce ajunge sa traiasca omul, luptându-se cu fiecare diavol ascuns in spatele pacatului.
Scara Raiului – ce este aceasta? Acestea sunt sfintele virtuti, sfintele virtuti evanghelice: smerenia, credinta, postul, blandetea, rabdarea, bunatatea, bunavointa, milostenia, dragostea adevarata, iubirea lui Hristos, marturisirea lui Hristos, patimirea pentru Domnul Hristos. Iata si inca multe alte sfinte virtuti ale Noului Legamant. Fiecare porunca a Domnului Hristos aceasta este virtutea, de pilda, implinesti, oare, porunca Sa referitoare la post, o tii? Postul este sfanta virtute, treapta pe scara de la pamant la Ceruri. Fiecare virtute este un mic Rai, fiecare virtute educa sufletul, îl impartaseste de binecuvantare, face sa se pogoare in suflet desfatarea cereasca si dumnezeiasca. Fiecare virtute este treapta de aur si de diamant pe scara mântuirii tale, care se întinde de la pamant la Ceruri, se întinde intre iadul si Raiul tau. Fiecare virtute… Da, Scara Raiului depinde de tine!
Daca postesc cu străpungere, cu evlavie, cu plâns, cu lacrimi, si mai apoi întrerup acestea, iata, am început sa construiesc scara de la pamant la Ceruri si eu insumi am frant-o si am distrus-o, pot deseori să postesc să mă infrânez de la orice hrana materiala. Dar, iata, eu îngadui ca in cursul postului sa-si faca salas în sufletul meu pacatul, sa se semene in sufletul meu diverse ganduri, dorinte necurate. Pot sa le resping de indata de la mine prin rugaciune, prin plans, prin citire, prin orice nevointa. Dar daca voi posti material, iar duhovniceste mi-am hranit sufletul cu oarecari pacate, sau cu patimi ascunse, iata, scara postului pe care incep sa o inalt de la pamant la Ceruri, singur o daram, singur o distrug. Totul este pregatit pentru mine: noua Fericiri, noua sfinte virtuti evanghelice, acesta este postul evanghelic, Evanghelia Sfantului Ioan Scararul. Virtutea, marea virtute, greaua nevointa a postului, rugaciunea, smerenia, Domnul a facut-o cunoscuta ca fericire.
Şi mulţimi multe mergeau după El, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan. Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-se, ucenicii Lui au venit la El. Şi deschizându-şi gura, îi învăţa zicând: Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi. Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere. Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară. Ev. Matei 4, 25; 5, 2-12;9, 27-30.
Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este Imparatia Cerurilor (Mt 5,3). Prin aceasta Isi incepe Mantuitorul minunata invatatura de pe Munte, invatatura despre fericiri, invatatura despre sfintele virtuti. Smereste-te inaintea Domnului… Omul care crede despre sine ca reprezinta o măretie, o strălucire, ca toti trebuie sa priveasca la el, sa-l pretuiasca, sa-l cinsteasca, sa-l idolatrizeze, el trebuie sa se înfranga, sa se biruiasca pe sine. Acest babilon pe care si l-a zidit, babilonul hulei impotriva lui Dumnezeu, trebuie el însusi sa-l darame. Cum? Sa se smereasca inaintea Domnului Hristos, inaintea omului, a neamului omenesc, a Bisericii lui Hristos, sa se biruie si sa proclame ca nu este nimic. Sa plânga si sa se tânguiasca impreuna cu Apostolul Pavel: Doamne, eu sunt cel mai pacatos, cel mai mare pacatos dintre toti. Iisus Hristos a venit in lume ca sa mantuiasca pe cei pacatosi dintre care cel dintai sunt eu (1 Tim 1,15). Aceasta este cea dintai simtire crestineasca acesta este inceputul credintei noastre, inceputul virtutii noastre, inceputul urcusului nostru catre Ceruri, aceasta este temelia scarii noastre.
Doamne, eu nu sunt nimic. Tu esti totul! Eu – nimic, iar Tu – totul. Mintea mea nu este nimic inaintea Mintii Tale. Duhul meu nu este nimic inaintea Duhului Tau, inima mea, cunoasterea mea, o, nimic, nimic, fata de Cunoasterea Ta, Doamne! Eu, eu sunt un zero, zero… cu un lung sir de alte zerouri. Acesta sunt eu inaintea Ta, Doamne.
Smerenia – aceasta este intaia virtute sfanta, intaia virtute crestina. De la ea incepe totul. Fara ea nu se poate inainta mai departe si impreuna cu ea merg si alte sfinte virtuti: virtutea dragostei, virtutea postului, virtutea blandetii, virtutea bunatatii, virtutea curatiei inimii, virtutea facerii de pace si toate celelalte virtuti, tot ceea ce iti zideste scara cereasca. Aceasta este asadar Evanghelia lui Ioan Scararul. Iar el este crestin, crestin desavarsit, încat si eu si tu sa privim la el ca la o sfanta icoana a desavarsirii si sa urmam lui. Astfel, fiecare virtute a mea si a ta este un mic Rai pentru tine si pentru mine, iar toate virtutile laolalta, iata, scara Raiului tau si al meu, de la iadul nostru pana la Raiul cel Ceresc.
Iata astazi Sfanta Evanghelie vorbaște despre nefericitul tata care isi aduce fiul posedat la Mantuitorul, ca sa il tamaduiasca de duhurile necurate (Mc 9,18). Atat de puternic si in chip atat de infricosator ii tulbura tanarului viata sa duhovniceasca, launtrica, duhul cel necurat (Mc 9,19).
Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. (Mc. 9,18) După ce aceste duhuri și-au pierdut simplitatea ființei și perfecțiunea dintâi a naturii lor, s-au umplut de tot de ticăloșenie. Căci, după ce s-au dat pe sine de tot pierzaniei, diavolii și-au făcut din pierderea oamenilor și aducerea lor în aceeași stare ca a demonilor, singura lor lucrare. Ei înșiși fiind întruchiparea patimilor, se seamănă pe sine ca patimi în alții. Atunci când le poruncim în numele singurului Dumnezeu adevărat, mizerabilii și împietriții împotriva propriei voințe, se cutremură și fie fug din trupurile pe care le stăpânesc, fie pleacă încetul cu încetul, după credința celui cuprins, fie după harul doctorului. (Miniciu Felix, Octavius)
Sarmanul tata a auzit despre Iisus din Nazaret, marele invatator si Facator de minuni si l-a adus pe fiul sau la El. Aflandu-i pe Sfintii Apostoli, ii roaga, caci a auzit ca inviaza mortii, curata orice pacat, vindeca de orice boala, ii implora: „indurare, tamaduiti-l de duhul necurat pe nefericitul meu copil”. Dar ei nu au putut face nimic (Mc 9,18). Ce rusine ii cuprinde pe Sfintii Apostoli, ce rusine inaintea poporului! Nu, nu mai au in ei puterea de a face minuni, nu o mai au. Ce s-a intamplat, de ce se fac vinovati? Si este adus fiul, iar diavolul il arunca la podea. Ucenicii nu au putut sa-l vindece, nu au putut. Dar de poti Tu ceva, ajuta-ne. Aceasta mica credinta il arata ca si cum l-ar fi ofensat pe Mantuitorul, insa El, fiind Milostiv, spune: O, neam necredincios, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi rabda pe voi?(Mc 9,19)
Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând. (Mc. 9, 20) Deși băiatul este cel care a căzut la pământ, diavolul dintr-însul este cel care se afla în chinuri. Băiatul era doar zguduit, în timp ce ticălosul duh era pedepsit de către Marele Judecător. Captivul a fost reținut iar tâlharul a fost osândit. Așadar, prin chinurile pe care le îndura trupul băiatului, s-a arătat pedeapsa pe care a suferit-o diavolul. (Petru Hrisologul)
Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. (Mc. 9, 22) Sfânta Scriptură ne arată că acest tată era foarte slab în credință și aduce patru mărturii pentru a întări aceasta: cuvintele lui Hristos: toate sunt cu putință celui ce crede, cuvintele tatălui, în timp ce se apropia: ajută necredinței mele!; porunca dată de Hristos diavolului: să nu mai intri în el! și cuvintele tatălui: de poţi ceva. (Sfântul Ioan Gură de Aur)
L-au adus pe tanar. Mantuitorul porunceste duhului necurat: Iesi din el si in el sa nu mai intri! (Mc 9,26). Si duhul necurat il tranteste acolo, inaintea oamenilor, ca toti sa vada, incepe sa-l munceasca si sa-l zguduie, si copilul face spume la gura, aproape sa moara (Mc 9,26). Gata este… Atunci Domnul ii intinde mana Sa… Se lasa tacerea, o tacere plina de uimire. Ucenicii sunt si rusinati si bucurosi. Rusinati pentru ca aceasta n-au facut-o ei, ci invatatorul lor a savarsit marea minune a vindecarii. Cu nerabdare au asteptat Sfintii Ucenici sa ramana singuri cu El ca sa-L intrebe: Pentru ce noi n-am putut sa-l izgonim?
Iar Domnul le-a raspuns: Acest neam de demoni cu nimic nu poate iesi, decat numai cu rugaciune si cu post. (Mc 9,29). Prin aceasta Domnul a rezumat intreaga Evanghelie. Ca sa ajungeti sa savarsiti o asa de mare minune, aveti trebuinta de rugaciunea neincetata si de marele post inaintea lui Dumnezeu, postul sufletului si al trupului. Sa aveti ganduri curate, sufletele sa va fie curate, desavarsite, inimile sa va fie curate, si atunci puterea necurata nu va ramane intru voi, nici nu se va lupta cu voi.
Astfel se descopera taina Sfintei Evanghelii: cum putem sa alungam, sa indepartam orice putere necurata din noi, chiar si cea mai cumplita putere necurata, toti demonii, pe satana cu tot neamul lui diavolesc din iad. Pe acestia, pe toti, sa-i alungi cu rugaciune si cu post! Iata puterea noastra, iata toate puterile noastre, iata atotputernicia noastra.Toate le pot intru Hristos, Cel ce ma intareste (Fil 4,13), vesteste Sfantul Apostol Pavel. Si in Evanghelia de astazi ne spune aceasta Insusi Mantuitorul: Toate sunt cu putinta celui ce crede (Mc 9,23). Aceasta este adevarata credinta. In neputinta ta, sa crezi ca Domnul va face aceasta dupa mare mila Sa, pentru smerenia ta. Spune Domnului: „Doamne, nu am nimic. Sunt neputincios si slab, cu totul slab, cu totul neputincios. Iar Tu, Tu ai totul! Tu toate le poti. Cred, ajuta necredintei mele!”. Asa cum s-a tanguit sarmanul tata nefericit: Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele (Mc 9,24).
Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”. (Mc. 9, 24) În cuvintele, când Fiul Omului va veni pe pământ, va găsi credință pe pământ?, Domnul se referea la credința care este pe deplin matură și care se găsește atât de rar pe pământ. Credința Bisericii este deplină, pentru că cine ar mai veni aici dacă credința ei n-ar fi matură? Și a cărui credință nu mișcă munții atunci când este la maturitate? (Mt. 17, 20; 21, 21). Priviți la apostoli, care n-ar fi lăsat tot ceea ce aveau și care n-ar fi călcat peste speranțele deșarte ale acestei lumi și n-ar fi urmat pe Domnul dacă nu ar avut o credință îndeajuns de mare pentru a face aceasta. Și totuși, dacă ar fi avut o credință ajunsă la o maturitate completă, nu i-ar mai fi spus Domnului: Sporește-ne credința! (Lc. 17, 5). În acest tată găsim mai degrabă o credință aflată în creștere, care încă nu este o credință deplină, căci atunci când a adus pe fiul său la Domnul ca să fie vindecat de duhurile necurate care-l stăpâneau și a fost întrebat dacă crede, el a răspuns: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele. Doamne, spune el, cred. Cred – adică avea credință; însă, ajută necredinței mele: credința sa nu era deplină (Evr. 10, 22). Unde credința dă greș, acolo rugăciunea moare. Deoarece cum s-ar putea ruga cineva pentru ceva în care nu crede? Așadar, pentru a ne putea ruga, să credem și să ne rugăm ca credința prin care ne rugăm să nu scadă. (Fericitul Augustin) Văzând că credința este condusă de către valurile îndoielii către stâncile care pot face orice să se scufunde (1 Tim. 1, 19), îi cere Domnului un ajutor pentru credința sa, spunând: Ajută necredinței mele. Pe bună dreptate au înțeles apostolii și cei care trăiesc în Evanghelie că tot ceea este bun este adus la bun sfârșit numai prin ajutorul Domnului și nu și-au închipuit că-și pot păstra credința neștirbită numai prin puterea sau prin voința liberă pe care o au. De aceea, s-au și rugat să-i ajute și să le dea credință (Lc. 17, 5). (Sfântul Ioan Casian) Atât este de mare virtutea credinței, încât chiar și cei care refuză să o aibă tot o laudă. Pe bună dreptate este înălțată în slavă credința, pentru că fără ea niciodată nu s-a început și nici nu s-a sfârșit nimic. (Cezar din Arles)
Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare. (Mc. 9, 27) Așa cum S-a descoperit pe Sine ca Dumnezeu prin puterea de a mântui, la fel își arată și realitatea naturii Sale umane, luându-l de mână. (Beda Venerabilul)
Impotriva fiecarei virtuti de-a noastre, impotriva oricarei sfinte virtuti, duce razboi cate un viciu, cate o patima. Impotriva smereniei tale, va ataca mândria. Iata, savarsesti ba una, ba alta, si apoi te umilesti atat de mult. Si daca vei fi neglijent si nepasator si te vei incredinta duhului mândriei, demonului mândriei, el iti va sapa temelia de sub tine si te vei prabusi. Sau, postesti sfantul post evanghelic. El vine asupra ta cu diferite momeli, iti aduce in minte mancare buna, mancare gustoasa, iar tu chiar nu te opui. Hai sa gustam putin… Putin cate putin, se indeparteaza postul tau, pleaca sfanta ta virtute. Si, tot astfel, impotriva fiecarei virtuti de-a ta: impotriva dragostei se napusteste ura, impotriva milosteniei tale se napusteste nemilostivirea, nesimtirea, mojicia, irascibilitatea, nerabdarea; toate acestea incearca sa tulbure in tine sfantul tau post, rugaciunea ta, sfintele tale virtuti. Si daca nu le vei apara, toate acestea vor distruge scara ta catre Rai. Asa cum sfintele virtuti inalta scara Raiului intre Cer si pamant, tot asa si pacatele tale construiesc scara catre iad. Fiecare pacat. Ia aminte, daca sunt pacate in sufletul tau! Daca tii dusmanie doua zile, trei, zece, indreapta-ti atentia in ce iad s-a transformat sufletul tau. Sau tii manie, iubire de arginti, lacomie… Si, ce faci? Tu insuti iti pregatesti coborarea in iad.
Sfintii Parinti invata despre opt sfinte virtuti de capatai si despre opt patimi de capatai. Leacul impotriva mândriei ca patima este smerita ta cugetare; impotriva lacomiei sta infranarea; impotriva iubirii de arginti sta iubirea de Dumnezeu si dispretuirea tuturor lucrurilor pamantesti. Asa cum invata Sfanta Biserica, noi cunoastem toate acestea din experienta, construind scara Raiului in noi.
Tot astfel stim, si ne invata si Sfantul Ioan Scararul ca, traind in pacate si patimi, ne construim noua insine scara care ne coboara, ne pravaleste in iad. Dar Bunul Dumnezeu ne daruieste o minunata pilda: in mijlocul postului, iata pilda Sfantului Ioan, cel maret, cel minunat, cel sfant; cu totul stralucind de sfintele virtuti evanghelice, il privim cum urca curajos si intelept scara Raiului, asezata intre pamant si Cer. El ne este pilda noua, crestinilor, ca invatator, ca o calauza sfanta de la iad la Rai, de la diavol la Dumnezeu. Iata-ne povatuitorul duhovnicesc, facatorul de minuni, marele nevoitor.
„Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”. Credinţa, aşa cum reiese din numeroase locuri ale Sfintei Scripturi şi din exegezele principalilor ei comentatori, ni se prezintă ca un mister şi un paradox. Ca pe un mister şi ca pe un paradox ne este înfăţişat actul de credinţă, mai acut şi mai tainic decât oriunde altundeva, la Marcu 9, 24. Căci răspunsul tatălui la mustrarea Domnului care i-a atras atenţia că acelui ce crede toate îi sunt cu putinţă: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” nu pare mai puţin contradictoriu şi indescifrabil decât „problema încuietoare”, cunoscută în logică drept paradoxul cretanului. Toţi cretanii sunt mincinoşi este premisa de la care se porneşte; o afirmă un cretan. Dar de vreme ce este cretan, înseamnă că şi el minte şi că – prin urmare – afirmaţia sa nu este adevărată, altfel spus, nu toţi cretanii sunt mincinoşi. Dacă însă cretanul căruia i se pune întrebarea: cu adevărat sunt toţi cretanii mincinoşi? dă un răspuns negativ, ce deducem? Că, fiind şi el mincinos ca toţi cretanii, răspunsul lui negativ înseamnă că de fapt cretanii toţi rostesc neapărat neadevăruri. Descurcă-se cine poate!
Asadar, cautati tovarasia credinciosilor, care va poate intari mult credinta. Deosebit de folositoare sunt comunicarea si legaturile cu oamenii ce se deosebesc printr-o inalta dispozitie duhovniceasca – cu nevoitorii, cu staretii... Farmecul sufletului lor credincios, curat, bun si intelept este intotdeauna binefacator si poate sluji drept reazem in clipele grele de indoiala. Pe de alta parte, trebuie evitata din rasputeri societatea necredinciosilor de tot felul, ca sa nu aveti de suferit din pricina inrauririi lor stricatoare. Nu va lasati inselati, avertizeaza Sfantul Apostol Pavel, tovarasiile rele strica obiceiurile bune (I Cor. 15,33). „In calea necredinciosilor sa nu umblati si in soborul celor fara de lege sa nu sedeti”,
spune un mare intelept din vechime. De lucrul acesta trebuie sa ne amintim cu deosebire in vremurile de acum, cand influenta distrugatoare a materialismului este atat de molipsitoare si de puternica si cand dusmanii crestinismului se straduie in fel si chip sa nimiceasca credinta. De murdaria propagandei lor credinta trebuie pazita; ea trebuie pastrata curata si intreaga, fiindca este un lucru sfant. Fara sa fie mare nevoie n-o sa intrati intr-un salon cu bolnavi de un virus, unde va puteti usor molipsi; nu veti merge in haine albe la depozitul de carbuni sau la uzina chimica, unde va puteti murdari… Dupa aceea o sa tot scoateti la pete! La fel si sufletul trebuie pazit de mizerie.
Poate ca mijlocul cel mai eficace de intarire a credintei este verificarea ei prin experienta personala. Nimic nu poate inlocui experienta proprie: nici exemplul altuia, nici dovezile, nici convingerile altora. Cea mai credibila pentru om este trairea lui personala. Credinta nu este deloc o colectie de adevaruri pur teoretice, si se intemeiaza in minima masura pe logica, desi tocmai din aceasta perspectiva o privesc adversarii ei. Tocmai in aceasta consta insa greseala lor principala. Li se pare ca este de ajuns sa examineze si sa respinga pe cale logica acele adevaruri teoretice pe care ei le confunda cu esenta credintei ca aceasta sa se destrame de la sine. Viata insa rastoarna aceasta judecata a lor si, in pofida bombardamentului constant si intens cu cele mai grele proiectile „stiintifice”, fortareata credintei ramane inexpugnabila.
Daca credinta ar fi cu adevarat numai o suma de adevaruri teoretice, abstracte, si ar avea un caracter exclusiv rational, cerebral, bineinteles ca nu ar putea fi ferma si ca ar fi usor de clatinat. Ar fi de ajuns ca fundamentelor ei teoretice sa li se opuna afirmatii care le neaga, si ratiunea ar renunta cu usurinta la credinta, dar credinta nu este o simpla perspectiva teoretica, ce poate fi modificata usor asa cum iti vine cheful. Mai intai de toate, credinta este simtirea nemijlocita a puterii vii si atotputernice care actioneaza in viata voastra in mod independent de vointa voastra, simtire intemeiata pe experienta.
De aceea este Mantuitorul foarte suparat. Inchipuiti-va amaraciunea Dânsului spre sfarsit, când chiar si ucenicii, neputinciosi si ei, captivi perceptiei si perspectivei meschine omenesti, nu au putut sa vada dincolo de dulceata cuvintelor Mantuitorului Hristos, de inaltimea cuvintelor Sale, dincolo de minunile extraordinare, pe Dumnezeu Insusi. Domnul Iisus Hristos S-a pogorat de pe Muntele Taborului dupa ce a aratat lumii prin ucenicii Sai alesi Lumina cereasca. O, cat ar fi vrut El ca aceasta lumina sa lumineze in lume, ca oamenii s-o primeasca in inimile lor, ca toate popoarele sa mearga pe calea luminata de lumina Lui cereasca! S-a pogorat de pe munte in multimea de oameni, galagioasa si plina de dispute; si duhul cotidian, neschimbat al multimii I-a atins inima. S-a apropiat de El tatal unui copil demonizat. L-a rugat doar de vindecare – nu inchinarea in fata Fiului lui Dumnezeu, nu dragostea fata de Mantuitorul lumii l-a adus pe el aici, ci doar dorinta de a primi vindecare trupeasca de la Doctorul-Facator de minuni.
Domnul Şi-a amintit de poporul saturat de El in pustie cu paine si de poporul grosolan si trupesc, caruia i-a spus: Voi Ma cautati nu pentru ca ati vazut minuni, ci pentru ca ati mancat si v-ati saturat. Şi au iesit din inima Lui cuvinte amare: O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi, pana cand va voi rabda pe voi? Domnul era strain dupa duh de marea parte a poporului. El nu era inteles, Il suparau, Il numeau mincinos si lingusitor, slujitorul lui Beelzebut. El trebuia sa suporte dialogul cu dusmanii care Il urau, care atentau cu rautate la viata Lui. Ii era greu, intristarea si durerea ii umpleau inima. O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi, pana cand va voi rabda pe voi?
Nu doar Domnul Iisus Hristos suferea de aceasta intristare. Despre dreptul Lot, nepotul patriarhului Avraam, citim in Epistola Apostolului Petru ca el, locuind in Sodoma, era istovit, chinuit de petrecerea in desfianare a celor nelegiuiti: pentru ca dreptul acesta, locuind intre ei, prin ce vedea si auzea, zi de zi, chinuia sufletul sau cel drept, din pricina faptelor lor nelegiuite (II Petru 2, 7-8). Iar in Apostolul ati auzit cuvintele Sfantului Pavel: Caci mi se pare ca Dumnezeu, pe noi, Apostolii, ne-a aratat ca pe cei din urma oameni, ca pe niste osanditi la moarte; fiindca ne-am facut priveliste lumii si ingerilor si oamenilor (I Cor 4, 9). El vorbeste aici despre destinul comun al Apostolilor si al propovaduitorilor Evangheliei lui Hristos. Ei slujesc priveliste pentru lumea care nu-L cunoaste pe Hristos, sunt batjocoriti, sunt goniti. Iar ingerii cu mare bucurie si cu profund respect privesc la lucrarea lor cea sfanta. Noi suntem nebuni pentru Hristos.
Nebunie au considerat atenienii cuvantarea Sfantului Apostol Pavel in Areopag. Guvernatorul Festus i-a spus: Pavele, esti nebun? Cartea cea multa te duce la nebunie. Şi despre Domnul Iisus Hristos spuneau ca Şi-a iesit din Sine, ca diavolul este in El, ca El innebuneste. Pana in ceasul de acum flamanzim si insetam, suntem goi si suntem palmuiti si pribegim. Nu este oare aceasta respingere, nu este oare vrajba lumii? Huliti fiind ne rugam; am ajuns ca gunoiul lumii, ca maturatura tuturor pana acum (I Cori 4, 9-13). Dar acesta nu este doar destinul sfintilor.
Tuturor crestinilor Sfantul Pavel le-a spus: Toti care vor vrea sa traiasca cuviincios vor fi prigoniti. Sa ne amintim si cuvintele Domnului: Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau; dar pentru ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea va uraste pe voi lumea… Nu este sluga mai mare decat stapanul ei. Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni (In 15, 19-20). In Psalmul 43, Prorocul David spune: Pentru Tine suntem ucisi zilnic, socotiti suntem ca niste oi spre junghiere.
Desigur, aceasta nu se refera la noi, caci astazi nu esti ucis pentru marturisirea lui Hristos. Dar asa a fost nu doar in timpul vechilor persecutii ale imparatilor romani asupra crestinilor. Asa a fost pana de curand. In secolul al XVII-lea, in Japonia, propovaduirea misionara a convertit la crestinism mai mult de 200000 de japonezi. Şi s-au infuriat budistii si paganii, si au ridicat impotriva lor o cumplita persecutie. Drumurile au fost umplute de multime de cruci pe care erau rastigniti crestinii japonezi.
Noi suntem straini in lume. Nu avem aici cetate statatoare, ci cautam pe aceea ce va sa fie (Evrei 13,14). Tanjim in lumea aceasta, cum tanjeau evreii la raul Babilonului, amintindu-si de Sion. Asa si voi, crestinii, turma mica a lui Hristos, va intristati si suferiti din cauza instrainarii voastre duhovnicesti. Ştiu ca multi dintre voi poarta o cruce grea a instrainarii chiar si in familie.
Ştiu cat de greu este sa auziti de la barbatii si fratii vostri, chiar si de la parinti si de la mame, ironii la adresa evlaviei voastre, la iubirea voastra fata de Hristos, fata de rugaciunile voastre. Rabdati, rabdati cum a rabdat Insusi Domnul nostru, cum au rabdat Sfantul Pavel si toti Apostolii! Urmati-i exemplul marelui Pavel, asa cum si el Ii urma lui Hristos. Daca va hulesc pe voi cum l-au hulit pe el, nu raspundeti raului cu rau, ci rugati-va pentru cei care va necajesc, precum si el si toti Apostolii se rugau; si doar in rugaciune veti gasi liniste sufletelor voastre, fiindca o va auzi pe ea Hristos, care Şi-a dus indelung crucea grea a instrainarii si a hulei. Şi va va odihni pe voi, cei truditi si impovarati, care va intindeti mainile spre Dansul, care va varsati durerea inimilor voastre. Doar cu gandul la Dumnezeu se va linisti sufletul nostru. De la El este mantuirea, la Dansul este adapostul vostru.
Omenirea beneficiaza de o lume atat de frumoasa, atat de generoasa, dar nu ia seama ca ea vine de undeva, ca este darul cuiva. Se aseamana unui copil, care se bucura de darul primit, dar il uita imediat pe daruitor. Oamenii primesc darul iubirii lui Dumnezeu, se folosesc de el, uneori cu lacomie si nesat, dar nu-l iau in seama pe daruitor si nici nu incearca sa patrunda ratiunea de a fi a darului. Omul este ingrat si chiar pervers. Şi acum continua sa strige la Dumnezeu cand se afla in impas, cand da vreo suferinta peste el. Se roaga mai departe sa dea Dumnezeu ploaie ca sa avem paine. O face, insa, ignorand esentialul, anume ca Cel caruia i se adreseaza cu aceste cereri este, in fond, Cineva care-l iubeste si care asteapta raspunsul lui la aceasta iubire. Sa-I cerem orice, dar sa luam seama cui cerem!
Cand primim, si sanatate si ajutor, sa luam seama de la cine primim. Sa traim impreuna cu El, asa cum ar trebui sa traiasca omul cu Dumnezeu, intr-o relatie de dragoste, de multumire. Sa adormim cu El in gand, sa ne trezim dimineata cu El in gand: „Doamne, multumesc Doamne ca iata, iarasi imi dai darul unei zile binecuvantate, cu lumina, cu soarele, cu frumusetea, cu fetele frumoase al prietenilor, ale familiei mele…!“ Iar seara sa-I multumesti lui Dumnezeu si sa spui: „Doamne, iata, eu cum am raspuns la gesturile Tale nesfarsite de dragoste pentru mine: nepotrivit, slabanogit, nemernic, pacatuind!“.
Cel mai important este sa traim cu Dumnezeu. Nu lucrul dintre noi si Dumnezeu este important, nici ceea ce se intampla intre noi si Dumnezeu, ci noi si Dumnezeu. Relatia mea cu Dumnezeu. Eu si Dumnezeu! Lumea aceasta frumoasa si tot ceea ce se intampla in ea este continutul relatiei noastre. Noi ramanem la continut si nu ne ducem la celalalt, la Dumnezeu. Nu insanatosirea mea este esentiala ci faptul ca boala si insanatosirea m-a pus in legatura cu Dumnezeu. Aceasta ar trebui sa fie reactia celor care sunt vindecati de Dumnezeu. Faptul prezentei lui Dumnezeu printre oameni era infinit mai minunat si mai important decat toate vindecarile la un loc. Vindecarile insele erau semne ale acestei prezente
Dar noi, crestinii de astazi, traim cu adevarat in duhul lui Dumnezeu, pastrand taria si darurile Sale impartasite noua la Sfantul Botez? Iar noi, slujitorii Bisericii, pastram cu tarie darul sfintei hirotonii, „ca sa calcam peste serpi si peste scorpii si peste toata puterea vrajmasului?” (Lc. 10,19) Intalnim astazi in lume oameni care-si parasesc Biserica, trecand la alte credinte si chiar la alte religii, oameni care nu mai gasesc de buna aceasta credinta ortodoxa. O gasesc „invechita”; o gasesc „perimata” sau, oricum, nepotrivita pentru vremurile acestea. De ce? Pentru necredinta sau pentru putina noastra credinta!
Pentru ca ajungem noi care de altfel ne afirmam „credinciosia” cu emfaza, sa nu o facem cu destula convingere, nu suntem credibili. Ce daca vorbim frumos?! vorbim foarte frumos despre viata de dincolo, dar o iubim mai mult pe cea de aici! Ne place sa vorbim despre aceea, dar ne agatam toate sperantele noastre de viata aceasta! Caci, cum sa convingi ca Il iubesti pe Dumnezeu daca, de fapt, te arati „indragostit” mai mult de cele de aici? Cum sa fim convingatori atunci cand vorbim de imparatia Cerurilor, daca ne construim cu atata meticulozitate „asternutul” si „culcusul” cald si placut pentru viata aceasta si ne pasa atat de putin de viata de dincolo?!
Și atunci ne miram ca ucenicii: „De ce noi n-am putut sa-l scoatem? Iar Iisus le-a raspuns: Pentru putina voastra credinta. Caci adevarat graiesc voua: Daca veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta“.
„O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi?”, ne intrebam, fireste, cui anume S-a adresat? Era de fata tatal copilului, nu destul de credincios, caci, din chiar cuvintele lui si-a vadit indoiala: „de poti face ceva, ajuta-ma“. Erau ucenicii, neputinciosi si ei, desi li se incredintase in chip expres puterea de a calca peste serpi si peste scorpii si de a scoate toata puterea diavoleasca din oameni (Lc.10,19). Ei experimentasera deja aceasta putere in lume si constatasera ca, prin darul lui Dumnezeu, pot alunga duhurile necurate. Astazi insa, si ei au sporit amaraciunea invatatorului lor, dovedindu-se neputinciosi in fata acestui duh necurat care, este adevarat, necesita o pregatire speciala: de rugaciune si post. Erau de fata si fariseii si carturarii, cei care nici cat bietul om nu credeau in El.
Ei bine, vazand Domnul Hristos aceasta necredinta sau putina credinta generalizata, a rostit cuvintele aspre de mai sus. Mantuitorul a fost neplacut impresionat, asadar, si de omul acesta „putin credincios” — chiar daca, in cele din urma, i-a ascultat rugaciunea si i-a vindecat copilul —, si de ucenici, si de cei ce erau de fata si, in general, de cei din vremea Sa, care s-au indoit de El, asa cum, probabil, este dezamagit si de putina noastra credinta de astazi. Auziti cata credinta le-ar fi trebuit ucenicilor sa savarseasca minunea aceasta: „un graunte de mustar“. Ce inseamna un graunte de mustar?
Iisus Hristos este mai aspru ca niciodata cu cel care a venit si i-a cerut vindecarea fiului sau, pentru ca stia ca nu are destula credinta; stia ca se indoieste si nu poate crede ca oarecand sutasul, care i-a zis: „Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu, ci numai zi cu cuvantul si se va vindeca sluga mea“ (Mt. 8, 8), si ca atatia altii care au venit la El incredintati pe deplin ca poate sa-i ajute. Hristos este aspru si cu ucenicii Sai, pentru ca slabise puterea lor, in ciuda faptului ca primisera dar de la Dumnezeu ca, mergand, sa scoata demoni in numele Lui (Lc. 9,1). In sfarsit, a mai fost aspru si cu fariseii si carturarii care vesnic cautau sa-L prinda in cuvant, urmandu-L cu gand si ochi viclean nu ca sa-I vada minunile si sa creada in El, ci ca sa afle vreun gest sau vreun cuvant nepotrivit, sa-L poata apoi aresta si sa-L condamne la moarte, asa cum s-a si intamplat in cele din urma.
Asadar, rosteste acest cuvant aspru pentru neamul necredincios din vremea Sa, pentru cei care, la modul general, nu credeau indeajuns in El, dar il rosteste si pentru noi, cei de astazi, pentru ca, dintre noi cati se ridica la vrednicia credintei pe care a cerut-o Hristos omului aceluia si ucenicilor Sai? Cati intelegem sa dovedim atata credinta incat sa putem muta, nu muntii materiali, ci „pietroaiele” care atarna de sufletul nostru, diferitele pacate care ne trag si ne afunda in „marea vietii acesteia”? Cati dintre noi dovedim destula putere ca sa ne recuperam atunci cand cadem si sa traim in adevaratul duh al lui Dumnezeu, aratand ca I-am inteles invatatura, ba inca o si punem in practica in viata noastra?! Daca Mantuitorul Hristos ar fi sa caracterizeze si neamul nostru crestin de astazi, oare nu ar face-o in acelasi mod? Azi ar rosti aceleasi cuvinte cu amaraciune: „O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi?“
Noi, crestinii de astazi, traim cu adevarat in duhul lui Dumnezeu, pastrand taria si darurile Sale impartasite noua la Sfantul Botez? Iar slujitorii Bisericii, pastram cu tarie darul sfintei hirotonii, „ca sa calcam peste serpi si peste scorpii si peste toata puterea vrajmasului?” (Lc. 10,19) Sfintii nu erau asa! Mucenicii din primele veacuri, care au „cucerit” lumea, nu atat prin predica lor, cat prin exemplul personal, mergeau, atunci cand necredinciosii ii condamnau la moarte pentru credinta, cantand si bucurandu-se ca se indreptau, astfel, catre viata vesnica in Hristos. De aceea erau convingatori, iar necredinciosii pagani, vazandu-le credinta si speranta, intelegeau ca acestia chiar slujesc Dumnezeului celui adevarat. Cand insa, dragii mei, ne vad necredinciosii pe noi ezitanti, nehotarati, vorbind foarte frumos de viata „spirituala”, dar traind din ce in ce mai „material”, mai „impamanteniti” si mai „inradacinati” in viata aceasta trecatoare, cum sa mai fim convingatori?
De aceea Mantuitorul Hristos ar fi trebuit si astazi sa rosteasca niste cuvinte la adresa noastra, ma tem ca le-ar rosti pe aceleasi: „O neam necredincios si indaratnic…” Necredincios pentru necredinta sau putina noastra credinta, iar indaratnic pentru ca suntem neputinciosi ori nu vrem sa traim in duhul Lui — in duhul acela care arde, insa, nu intr-unul ezitant ori lipsit de trairea autentica a invataturii Sale.
Asadar, Domnul este astazi aspru cu cei din vremea Sa, si cu noi, pentru ca, incet-incet si in noi se stinge duhul Sau, iar Crestinismul nostru convinge din ce in ce mai putin… Ne napadeste formalismul; ne pustieste secularismul; practicam un Crestinism din ce in ce mai teoretic; vorbim frumos despre el, dar nu postim si nu ne rugam, dupa cum ne-a cerut-o Mantuitorul Hristos in evanghelia de astazi.
Poate că va zice cineva: cum, post si rugaciune? Cum spune tânarul bogat, „toate acestea le-am pazit din copilaria mea” (Mt. 19,20). Care post am tinut, insa? Acela de bucate? Poate? Pentru ca postul desavarsit este cand te abtii si de la faptele urate, si de la cuvintele rusinoase si si de la gandurile cele murdare! Acela este postul cel adevarat!
Iar rugaciunea, care? Aceea de un sfert de ora dimineata si un sfert de ora seara? Daca e si acelea! Nu, nicidecum! Adevarata rugaciune inseamna permanenta comuniune cu Dumnezeu, Care nu trebuie sa lipseasca nicio clipa din viata noastra. Ne dorim, poate, sa stam de vorba cat mai mult cu mama sau cu tata, cu sotul, cu sotia, cu copiii, cu prietenii etc. Ei bine, Dumnezeu trebuie sa fie mult mai prezent in viata noastra decat toti acestia la un loc, caci relatia si comuniunea cu El se vor permanente. Asta inseamna adevarata rugaciune, si inca intr-o stare de smerenie si de meditatie sfanta, iar nu de teoretizare a invataturilor lui Dumnezeu, dându-ne cu părerea care mai de care, potrivit intelepciunii noastre, si făcându-I, pentru aceasta, „varza” invatatura.
El le-a zis: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post”. (Mc. 9, 29) Însuși Domnul Hristos a postit timp de 40 de zile după ce S-a botezat (Mt. 4, 2; Lc. 4, 2-3) și ne-a învățat prin aceasta că diavolii, care sunt mai puternici, nu pot fi ținuți departe decât prin post și rugăciune. (Fericitul Ieronim)
Foarte multi dintre noi se plang ca nu li se implinesc cererile incredintate preoțolor spre rugaciune si mijlocire la Dumnezeu. Sigur ca, in ceea ce priveste rugaciunea , ne rugam dupa putinta, dupa timpul pe care il avem si dupa felul in care ne putem si noi interioriza la rugaciune. Se intampla insa, in unele cazuri, sa nu ni se implineasca nicicum rugaciunile. Ce facem atunci? Ne pierdem pentru totdeauna credinta? Punem “cruce” usii bisericii si nu mai calcam acolo niciodata? Avem noi dreptul sa ne suparam pe Dumnezeu? Ce se intampla sa nu ne asculte Dumnezeu rugaciunea. Trei motive ar putea fi acelea pentru care sa nu ni se implineasca rugaciunea: intai, pentru ca nu ne-am rugat cum trebuie, al doilea, pentru ca nu ne-am rugat cat trebuie, si al treilea, pentru ca nu am cerut in rugaciunea noastra ce trebuie și când trebuie. Nu ne-am rugat cum trebuie, adica asa cum vrea Dumnezeu, cu post, cu nadejde, cu smerenie si cu credinta tare ca El poate, intr-adevar, sa raspunda cererii noastre. Nu ne- am rugat cat trebuie, inseamna ca nu a considerat Dumnezeu ca este momentul, deocamdata, sa ne implineasca rugaciunea. Considera El ca mâine va fi mai potrivit, sau poimâine, sau la anul, ori catre batrânete, când ne vom fi inteleptit mai mult. Al treilea motiv, insa, este si mai interesant: ”Nu stiti ce cereti!”. Așa I-a certat Mantuitorul pe doi dintre ucenicii Sai la un moment dat, cu asprime, atunci cand ei I-au cerut un lucru cu adevarat ridicol. Atat au putut ei la vremea aceea… Va amintiti cand Iacob si Ioan L-au tras deoparte si I-au zis: “Da-ne sa stam unul de-a dreapta si altul de-a stanga Ta intru Imparatia Ta”? Adica, sa fie ei intai, iar nu ceilalti zece. Iar Hristos i-a certat, zicandu-le: “Nu stiti ce cereti!” (Mt.20, 22). Ei bine, mi se pare ca e intelept sa avem aceasta “rezerva” atunci cand Dumnezeu nu ne asculta rugaciunea.
Haideti sa avem si noi insine si acest gand: nu cumva nu am stiut ce cer? Sau, nu cumva nu-mi era de nici un folos? Nu cumva Dumnezeu, atat de intelept fiind, a stiut ca nu-mi este de folos sa ma asculte si de aceea nu a implinit rugaciunea mea? Nu cerem noi, de multe ori, de la El, lucruri pe care nu le primim, iar dupa o vreme, gândindu-ne si privind retrospective la momentele acelea, suntem siliti sa recunoastem ca, fie ca ne-ar fi implinit sau nu Dumnezeu cererea, totuna ar fi fost, ori poate mai rau?! Dumnezeu a cunoscut, asadar, in intelepciunea Sa, ca nu trebuia sa ne asculte rugaciunea aceea. De ce Dumnezeu uneori intarzie ori chiar refuza sa ne asculte rugaciunea. Stie El de ce! Pentru noi, important este sa continuam sa ne rugam si sa speram, sa continuam sa “batem” la usa
Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe. (Mc. 9, 32) Este nemaipomenit cum, atunci când Petru a fost mustrat ( Mt. 16,23; Mc. 8,33) pe când Moise și Ilie vorbeau în nor (Mt. 17,3; Mc. 9,4; Lc. 9,30), când ucenicii au văzut slava a ceea ce avea să se petreacă în curând, când Tatăl a vorbit cu voce tare de sus, când atâtea minuni au fost săvârșite și Învierea era tocmai la ușă, căci Domnul a spus că nu va rămâne în nici un chip în moarte, ci se va ridica în cea de-a treia zi. (In. 2,19 - 22), chiar și după toate acestea, ei n-au înțeles ceea ce se petrecea înaintea lor. Căci s-au tulburat și nu doar atât, ci s-au și înspăimântat (Mt. 17,23). Aceasta a rezultat din felul lor nepriceput de a fi și din puterea cuvintelor Sale (Mc. 9, 32; Lc. 9, 45). Dacă ar fi fost neștiutori, cum ar mai fi putut fi și triști? (Mt. 17, 23; Mc. 9, 32; Lc. 9, 45). Erau triști pentru că nu erau chiar deloc neștiutori. Știau că în curând Hristos avea să moară, pentru că li se vorbise încontinuu despre asta. Însă tocmai ceea ce avea să însemne această moarte n-au înțeles ei prea bine, nici că va putea fi foarte ușor recunoscută, pentru că din ea avea să izvorască nenumărate binecuvântări. Ucenicii n-au înțeles că va exista o înviere și de aceea se temeau (Mt. 17, 23). (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Fie ca milostivul si marele Sfant Parinte Ioan Scararul sa ne fie calauza sfanta in acest Post Mare; sfanta calauza in fiecare virtute, in rugaciune, dragoste si in toate celelalte virtuti evanghelice; ca fiecare dintre noi sa ne construim scara Raiului pe parcursul acestui post si sa ajungem la Sfanta Inviere a lui Hristos, la acea desavarsire a tuturor desavarsirilor, la bucuria tuturor bucuriilor, si sa ne inaltam sufletele in desfatarea Raiului.
De aceea, iubiți credinciosi, frați și sorori, fie ca fiecare zi a vietii noastre, si acum si dupa ce vor fi trecut si Pastile, sa nu fie zi in care să nu urmam Sfantului povatuitor duhovnicesc, lui Ioan Scararul; ca el sa ne conduca si sa ne calauzeasca in luptele noastre impotriva tuturor pacatelor, spre dobandirea sfintelor virtuti; pentru ca, prin al sau ajutor, sa ne construim scara si, urmand lui, sa ajungem in Imparatia Cerurilor si in Rai, unde stralucesc toate desfatarile ceresti, toate bucuriile vesnice; ca acolo impreuna sa-L slavim pe Cel ce stapaneste peste toate aceste bunatati, pe Vesnicul Imparat al Cerestii Imparatii, pe Domnul Hristos, Caruia fie-I cinstea si slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.(postat pe fb de ioan monahul)