Duminica a 2-a din post a Sfantului Grigorie Palama

31.03.2021 10:20

Evanghelia de astăzi ne vorbeşte de strădania cea mare şi de lupta pe care o duce omul cu adevărat credincios ca să ajungă în faţa lui Hristos. Patru bărbaţi duc pe un altul, rudă de-a lor sau prieten, bolnav de paralizie. îl cară cu tot cu patul pe care zace, omul fiind cu totul slăbănog şi neajutorat. în zadar au încercat să-şi facă loc prin mul­ţime ca să ajunaălângă domnul şi, dând greș așa, ei încearcă altfel: cațără pe acoperişul casei, îl desfac şi, cu mare truda, coboară pe acolo patul pe care zace bietul om, până ce acesta se odihneşte la picioarele minunatului Vindecător. Aceasta a fost măsura credin­ţei lor în Hristos.

Şi văzând lisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Domnul nu le-a auzit din cuvinte credinţa, ci a văzut-o. Vederea Lui, care pătrunde în cele mai ascunse adâncimi ale inimii, a privit la marea lor credinţă. Iar cu ochii trupeşti le-a văzut strădania de a-l aduce pe bolnav în faţa Lui. Credinţa lor se vădea Domnului şi trupeşte şi duhovniceşte, în contrast cu  necredinţa cărturarilor aflaţi de faţă. Aceş­tia cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte.

Oare, cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu? Domnul, cu­noscând cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, a prins să-i mustre cu blândeţe: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ca Domnul, citeşte în inimile prihănite tot atât de uşor ca şi în cele curate. Şi, ca să le arate acestora că are putere şi asupra trupu­rilor şi asupra sufletelor, putere şi să ierte păcatele şi să tămăduiască boala, Domnul îi spune paraliticului: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. La porunca dată cu atâta tărie, bolnavul s-a sculat în­dată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată. El pătrunde inimile oamenilor, vede credinţa unora şi viclenia altora. El iartă sufletului păcatul, vindecându-l şi curăţindu-l de izvo­rul slăbiciunii şi al bolii sale. El însănătoşeşte trupul bolnav şi slăbănogit cu tăria cuvintelor Sale.

O, mare şi înfricoşată, minunată şi tămăduitoare este prezenţa Dumnezeului Celui Viu! Dar trebuie mai întâi să ajungem să stăm în faţa Lui. Este lucrul de căpetenie pe calea mântuirii: să vii cu credinţă în faţa Domnului, să-I simţi prezenţa. sunt cele trei feluri în care oamenii ajung în faţa Domnului. Câteodată Domnul însuşi vine şi îşi dezvăluie în noi prezenţa-I plină de har, aşa cum a venit la Marta şi Maria in Betania, aşa cumi-a apărutpe neaşteptate apostolului Pavel în drum, iar celorlalţi apostoli la Marea Galileii, şi la Emaus, şi în odaia cu uşi încuiate, şi Mariei Magdalena în grădină, şi multor sfinţi în visuri şi vedenii. Câteodată, omul e adus de alţii în faţa lui Hristos, cum l-a adus Andrei pe Simon Petru, şi Filip pe Natanael, şi cum urmaşii apostolilor, propovă­duitorii credinţei, au adus la Hristos mulţime nenumărată de oa­meni. Câteodată, oamenii se luptă singuri să ajungă la Domnul, ca aceşti patru care au rupt acoperişul spre a-l coborî pe slăbănog înaintea Domnului.  Pilda aceasta de stăruinţă seaman cu cea a văduvei care supăra pe judecătorul cel nedrept cerându-i mereu să-i facă dreptate faţă de un potrivnic (Lc 18,1-5).

Bate, şi ţi se va deschide (Mt 7,7); Împărăţia cerurilor se ia cu silinţa şi silitorii o răpesc pe ea (Mt 11,12). Domnul cere aşadar celor ce-L urmează să facă tot ce le stă în putere, să se silească, să lucreze câtă vreme mai au lumină, să se roage necontenit, să ceară, să caute, să bată, să postească, să facă faptele milosteniei,  toate acestea să le împlinească spre a li se deschide împărăţia ceru­rilor: marea, înfricoşata, de viaţă dătătoarea lui Dumnezeu prezen­ţă. Privegheaţi dar în toată vremea, rugându-vă, spune Domnul, ca să vă învredniciţi a scăpa de toate cele ce au să vină şi a sta înaintea Fiului Omului (Lc 21,36). Priveghează şi păzeşte Inima ta, ca sănu se lipească de pământ; veghează asupra gândurilor tale, ca să nu te ducă departe de Dumnezeu; ia aminte la lucrul tău, ca să îți înmul­ţeşti talantul, iar nu să-l împuţinezi şi să-l pierzi; păzeşte zilele tale, ea să nu vină pe nepregătite moartea peste tine şi să te găsească în păcate. Aceasta este dreapta noastră credinţă: lucrătoare, rugă­toare şi veghetoare, pătrunsă de lacrimi şi trudă. Nici o credinţă nu cere ca a noastră atâta strădanie din partea omului ca să se poată acesta înfăţişa înaintea Fiului lui Dumnezeu. Lumea întreagă este chemată la această strădanie, dar credincioşilor Săi Mântuitorul o cere anume, iar Biserica le-o repetă prin vremuri, din neam în neam, înălţând icoana mulţimii ce creşte mereu a luptătorilor du­hovniceşti care au împlinit legea lui Hristos şi s-au învrednicit de negrăită slavă şi putere în cer şi pe pământ.

Dar să nu ne înşelăm crezând că strădaniile noastre aduc după ele de la sine mântuirea. Să nu ne închipuim că ar putea omul, străduindu-se, să ajungă prin proprie silinţă în faţa Dumnezeului Celui Viu. Fără voia lui Dumnezeu nici un muritor nu poate sta înaintea feţei Sale. Pentru că Domnul, care ne-a poruncit silinţă şi strădanie, spune în alt loc: Când veţi face cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem (Mt 17,10). Şi: Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va trage Tatăl (In 6, 44). Sau: Fără Mine, nu puteţi face ni­mic (In 15,5). Ori: Prin har sunteţi mântuiţi (Ef 2,5). Ce să mai spunem după toate acestea? Să spunem că toată strădania noastră e în zadar? Să ne lăsăm în jos mâinile, a neputin­ţă, aşteptând ca Domnul să ne ia, cu puterea Sa, şi să ne aşeze în faţa-I? Zice proorocul Isaia: ... toate faptele dreptăţii noastre ca un veş­mânt întinat (Isaia 64, 5). Vom lăsa deoparte orice silinţă? Noi ne silim, iar lui Dumnezeu sin­gur îi stă în putere să binecuvânteze strădania noastră şi să ne adu­că în faţa Sa. Apostolul Pavel a arătat limpede lucrul acesta: Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Astfel nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească (1 Cor 3,6-7). Totul, aşadar, e în mâna lui Dumnezeu: stă în puterea, în înţelepciunea, în mila Lui. Noi trebuie să sădim şi să adapam, şi nu putem să ne abatem de la această îndatorire fără să cădem în primejdia veşnicei pierzanii. E datoria noastră a tuturor să ne silim şi să facem totul ca să fim vrednici să stăm în faţa Fiului lui Dumnezeu, dar depinde de pute­rea, de înţelepciunea şi de mila lui Dumnezeu dacă vom fi sau nu vom fi îngăduiţi lângă Domnul.

Paraliticul a fost adus la Iisus Hristos pentru a fi vindecat de boală - iar Iisus Hristos mai întâi îi vindecă sufletul de păcate, iar după iertarea păcatelor i-a zis: scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta (Mc. 2, 11). Ce să însemne un asemenea fel de tămăduire? Înseamnă că bolile care ne lovesc sunt urmări ale păcatelor noastre şi că nu se poate să scăpăm pe deplin de boli dacă nu ne curăţim mai întâi de păcate, întrucât nu pot fi înlăturate urmările fără a fi înlăturate mai întâi pricinile. Întrucât şi acum sunt adeseori printre noi numeroşi bolnavi, care caută mijloace împotriva bolilor lor, spre zidirea şi folosul de obşte vom sta de vorbă despre strânsa legătură dintre păcatele noastre şi bolile trupului. Cu toţii suntem bolnavi sau nefericiţi într-o privinţă sau alta, şi cu toţii dorim, din firescul instinct de conservare, să fim sănătoşi şi în bunăstare. Să ne amintim că bolile noastre, fiind adesea, în ce priveşte obârşia, rodul propriilor noastre fărădelegi, al propriei noastre lipse de prevedere sau vieţi neînfrânate, sunt la fel de des, în ce priveşte puterea şi lungimea, pedeapsă dumnezeiască pentru păcatele noastre. Dacă vrem să scăpăm de boli, trebuie mai întâi să nimicim pricina lor lăuntrică, păcatele: atunci, nenorocirea dinafară va trece de la sine. Să ne amintim că bolile şi moartea n-ar fi în neamul omenesc dacă prin primul om n-ar fi intrat în lume păcatul. Oamenii n-au decât să-şi închipuie ce pricini ale bolilor vor, dar dacă vor pătrunde în miezul lucrurilor vor ajunge la cea mai însemnată dintre pricinile lor, şi anume la faptul că firea trupului omenesc a fost cândva vătămată puternic, fiind vătămată şi acum de o anumită putere lăuntrică duşmănoasă, şi tocmai de aceea este atât de simţitoare chiar şi faţă de cele mai mici schimbări ale stihiilor, tocmai de aceea a devenit atât de slabă şi lesne de stricat. Aşadar, să fugim de păcate, care fac sufletul să se îmbolnăvească şi să sufere, şi tămăduirile noastre degrabă vor răsări (Is. 58, 8)

În cea dintâi Duminică a Marelui Post Sfânta Biserică a prăznuit întărirea Ortodoxiei de către cele şapte Sinoade Ecumenice, în cea de-a doua ea cinsteşte pomenirea ierarhului Grigorie Palama, marele apărător al Ortodoxiei. Acesta a trăit în al XIV-lea veac, la aproape şase sute de ani după ultimul Sinod Ecumenic. A primit o educaţie aleasă, fiind apropiat al împăratului din Bizanţ, dar a părăsit curând viaţa de la curte şi s-a retras în muntele Athos, fiindcă sufletul lui năzuia spre împărtăşirea statornică şi nedespărţită cu Dumnezeu. În zilele lui s-a ridicat hulă asupra monahismului şi mai ales asupra călugărilor din Athos, care erau defăimaţi pentru faptul că-şi închinaseră întreaga viaţă numai slujirii lui Dumnezeu, cugetării la cele dumnezeieşti şi rugăciunii. Sfântul Grigorie Palama nu era deloc dispus să iasă din Schitul Sfântului Sava, situat deasupra Mănăstirii Marei Lavre, şi nici nu se socotea pe sine destoinic. Împrejurările l-au silit să iasă şi să facă lucrarea pe care a împlinit-o. Şi nu şi-a asumat această lucrare cu gândul că este sfânt, că este curat. Desigur avea experienţa unor trăiri duhovniceşti şi în confruntarea lui cu Varlaam vede că acesta din urmă se află în întuneric. De aceea i-a spus la un moment dat: „Ce spui, binecuvântatule? Se vede că nu te-ai rugat vreodată. De vreme ce scrii în acest fel despre rugăciune, este vădit că nu te-ai rugat niciodată”. Îi spune acest lucru.

Sfântul Grigorie i-a înfierat cu mare putere pe aceşti hulitori, ridicându-se în apărarea monahismului ortodox, în acea vreme s-a ridicat ereticul Varlaam, care propovăduia învăţătura greşită că, schimbându-Se la faţă în muntele Taborului, Domnul Iisus Hristos nu ar fi strălucit cu lumina dumnezeiască, ci cu o lumină pământească, obişnuită.Sfântul Grigorie l-a dat în vileag ca eretic, învăţând cu tărie că lumina taborică este dumnezeiască. Prin urmare, atunci când gândesc astfel şi mă aflu în acest loc, în această viaţă, în acest cuget, în această stare duhov­nicească a Părinţilor, atunci voi face cu smerenie lucrarea de catehizare. Nu mai este altcineva care să o facă, nu este solicitat altcineva şi pentru ca aceşti copii să nu rămână fără cunoştinţe, atunci să mă duc eu la ei ca să-i învăţ să își facă semnul Sfintei Cruci. Când cineva cu acest gând începe lucrarea de catehizare a unei grupe de copii sau merge cu ei într-o excursie cu scop catehetic, atunci face aceste lucruri în alt duh. Le face cu sme­renie, cu conştiinţa că nu este omul potrivit pentru ele şi, ca urmare, nu se gândeşte că o să facă şi o să dreagă şi nu va avea aerul celui care se încrede în sine, care se adevereşte pe sine, aerul că este făclie în sfeşnic, si nu sub obroc. Iar dacă îi vin astfel de gânduri, li se împotriveşte zicând în sinea lui „acum o să vedeţi voi, o să vă vin de hac” si se duce si îsi mărturiseşte duhovnicului aceste gânduri şi primeşte iertare. Astfel nu cade în înşelare, întrucât rămâne sub ascultarea duhovnicului.

Pentru Părinţii Bisericii era de neînţeles ceea ce noi facem cu multă uşurinţă în zilele noastre. Adică, fără a avea experi­enţă duhovnicească – nu doar să avem experienţă de viaţă, nu doar să creştem şi să ajungem la o vârstă matură – fără a avea experienţa unor trăiri duhovniceşti, fără să fi văzut lumina lui Dumnezeu, fără să fi fost luminaţi, fără să ne fi curăţit de pa­timi, fără să ne fi sfinţit, ne asumăm sprijinirea duhovnicească a altora. Aşa cum spune Sfântul Grigorie Teologul, mai întâi te vei lumina şi apoi îi vei lumina pe alţii. Mai întâi te vei sfinţi şi apoi îi vei ajuta pe alţii să se sfinţească. Mai întâi te vei curăţi pe tine însuţi şi apoi te vei îngriji de curăţirea de patimi a altora „ Trebuie mai întâi să te curăţeşti si apoi să-i curăţeşti [pe alţii]; să te înţelepţești şi aşa să[-i] înţelepţesti [pe alţii]… să te sfinţeşti şi să sfinţeşti”  Sfântul Grigorie Teologul şi nici toţi ceilalţi Părinţi. Nu s-au gândit niciodată că sunt făclii şi că nu trebuie să stea sub obroc, ci în sfeşnic. Aceştia întotdeauna s-au socotit pe ei înşişi a fi de nimic, şi singura lor lucrare era aceea de a cere mila lui Dumnezeu, de a se pocăi, de a cere lumina lui Dumnezeu — „luminează-mi întunericul”, după cum spunea Sfântul Grigorie Palama, pe care îl prăznuim astăzi. Aceasta era grija lor. Iar când împrejurările erau de aşa natură încât erau nevoiţi să facă și altă lucrare, își asumau ceea ce le arăta Dumnezeu că trebuie să împlinească. Sfântul Grigorie Palama, care a studiat şi avea capacitatea de a ajunge în funcţiile cele mai înalte la curtea împărătească din Constantinopol, a părăsit toate şi s-a dus în Sfântul Munte, scopul lui fiind acela de a se curaţi continuu şi de a păzi poruncile lui Dumnezeu, de a cere lumina lui Hristos, iubirea lui Hristos, sfinţenia, mila lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama nu ar fi scris niciodată dacă nu şi-ar fi făcut apariţia Varlaam, care intenţiona să facă mult rău si care răstălmăcea foarte mult adevărata viaţă duhovnicească. Din această perspectivă Varlaam ne-a făcut tuturor un mare bine, pentru că prin provocarea lui i-a dat Sfântului Grigorie Palama prilejul de a alcătui scrierile sale şi de a formula atât de lămurit teologia ortodoxă şi îndeosebi teologia care se referă la viața duhovnicească ortodoxă. Când a sosit ceasul, a făcut această lucrare, aşa cum o făcea şi pe cealaltă, adică aşa cum le-a părăsit pe toate şi s-a dus în Sfântul Munte, la o mănăstire, apoi la alta, apoi la un schit din apropierea oraşului Veria, tot astfel, când a sosit vremea, le-a părăsit pe acestea şi a venit în Tesalonic pentru a duce lupta de apărare a credinţei.

Duminica Sfântului Grigorie Palama şi a fost instituită o dată cu canonizarea sa oficială, în 1368. Praznicul Sfântului Grigorie a fost rânduit ală­turi de cel al restaurării sfintelor icoane, ocupând împreună cu el un loc privilegiat şi semnificativ în cursul anului liturgic. Atât victoria asupra iconoclaştilor din secolul al IX-lea, cât şi cea asupra umaniştilor bizantini în secolul al XIV-lea, reprezintă triumful învăţăturii ortodoxe a îndumnezeirii omului, moştenită de la Sfinţii Părinţi, asupra raţionalismului elenistic din mediile cultivate din Bizanţ şi care şi‑a găsit noi susţinători în scolastica occidentală şi în precursorii Renaşterii.

Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, este cel mai mare teolog al secolului al XIV-lea şi unul dintre cei mai mari teologi din istoria Bisericii Ortodoxe. S-a născut în jurul anului 1296 în Constantinopol, din părinţi credincioși şi aleşi, Constantin şi Kali. Provenind dintr-o familie înstărită a acelor timpuri, familie care avea strânse legături cu curtea imperială, aşadar o familie de demnitari, Sfântul Grigorie a urmat cursuri de filozofie dar şi de teologie. S-a călugărit încă de tânăr, atunci când la vârsta de 20 de ani se hotărăşte să părăsească cele lumeşti pentru a se apropia de cele cereşti, pentru a petrece o viaţă liniştită în comunitatea Sfântului Munte Athos. Conduita sa monahală era de admirat, după cum o arată şi asceza zilnică a tânărului ascet, pentru curăţirea sufletului şi vederea luminii dumnezeieşti. Scurta sa rugăciune zilnică era: ,, Doamne luminează-mi întunericul, Doamne, luminează-mi întunericul!” Nu a rămas prea mult în viaţa care îi era plăcută, datorită faptului că a fost nevoit, în anul 1340 să iasă din Muntele Athos din cauza controversei isihaste. În anul 1397 a fost ales arhiepiscop al Tesalonicului, iar până în anul morţii, activitatea sa se va desfăşura între Constantinopol şi Tesalonic.

Învățătura isihastă. Isihasmul este un cuvânt de origine grecească, însemnând tăcere, liniște și concentrare interioară, desemnând o tradiție ascetică din secolele al IV-lea și al V-lea, dar care s-a organizat ca o mișcare de renaștere spirituală și teologică în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, prin introducerea „rugăciunii lui Iisus”, ca metodă de concentrare și pace lăuntrică, în care sufletul ascultă și se deschide către Dumnezeu. Isihiaa fost practicată de părinții desertului, care au avut ca sursă de inspirație Filocalia și care și-au însușit, ca disciplină de dezvoltare a vieții interioare, invocarea continua a numelui lui Iisus. „Rugăciunea inimii”, numită și „rugăciunea lui Iisus”, constă în cuvintele: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Întemeietorul propriu-zis al isihasmului este Sfântul Ioan Scărarul (+649), autorul lucrării „Scara raiului”, în care recomandă rugăciunea redusă la un singur cuvânt: „Iisuse”. Pentru părinții isihasti, teoria și practica rugăciunii lui Iisus, meditația în tăcere, asupra numelui lui Iisus și starea de liniște pe care aceasta o produce, nu sunt un scop în sine. Isihia creează mai degrabă o stare în care se practică virtuțile, dintre care cele mai importante sunt curăția inimii, pocăința, dar mai ales sobrietatea, trezia sau atenția inimii. Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește despre cunoștința și simțirea harului, iar Sfântul Grigorie Palama, de contemplarea nemijlocită a slavei ncereate, ca elemente esențiale ale spiritualității isihaste. Teologia Sfântului Grigorie a fost dezvoltată ca răspuns la criticile adresate împotriva celor care urmează o viaţă de liniştire, hesychia. Nu vom putea să ne ridicăm la înălţimea viziunii sale dacă nu ne vom strădui să dobândim o astfel de liniştire.

Această „intrare înlăuntru şi aflare a odihnei” cuprinde în sine întreaga teologie şi tradiţie a isihasmului. S-ar cuveni ca tot creştinul, fie el călugăr sau mirean, să aibă măcar dorinţa de a lua cunoştinţă de această tradiţie. Pe ea se întemeiază tipicul mănăstirii noastre aşa cum ni l-a lăsat Părintele Sofronie, care considera că elementele fundamentale ale tradiţiei isihaste sunt Sfânta Liturghie şi Rugăciunea lui Iisus. Amândouă ne sunt de mare folos pentru dobândirea rugăciunii prin care ni se descoperă „adâncul inimii”.

Potrivit Sfântului Grigorie Palama, risipirea minţii în lumea zidită şi în patimi este născocirea diavolilor şi nebunia păgânilor. Iar Sfântul Ioan Scărarul spune că adevăratul isihast este acela care se străduieşte neobosit să-şi zăvorască mintea dorinţa lui Dumnezeu, de aceea se cuvine sa lepădăm toată aplecarea minţii spre cele trupeşti, ca Dumnezeu să ne cerceteze  nematerialnică înlăuntrul trupului materialnic. Se cuvine să subliniem că trupul, care a fost zidit pentru a fi sălaş Dumnezeirii, nu este în sine rău sau de dispreţuit. Însă trebuie să ne luptăm să biruim mintea noastră cea materialnică, ce atât de mult ne robeşte trupul, pentru ca astfel să fim gata să primim cercetarea Domnului. Dreptul Iov L-a întrebat pe Dumnezeu: „Ce este omul că l-ai mărit pre el? Sau că iei aminte spre el?“ (Iov 7,17). Iar Solomon, sfinţind Templul lui Dumnezeu, a înălţat o rugăciune plină de însuflare, pentru care a şi primit răspuns de la Domnul: „Numele Meu va fi peste Templul acesta şi ochii Mei vor fi aţintiţi spre el“ (cf. 3 Regi 8, 29) şi „Voi locui în mijlocul fiilor lui Israel şi le voi fi lor Dumnezeu şi nu voi părăsi pe poporul Meu Israel” (cf. 3 Regi 6,13). Aceste două pasaje biblice ne fac cunoscută în chip limpede şi cugetul Lui să se sălăşluiască în inima noastră. Însă, după cum bine ştim, nu este deloc uşor să-ţi zăvorăşti mintea pentru ca ea să se sălăşluiască în inimă. Ba mai mult, mintea nu va afla locul inimii dacă nu va fi călăuzită de însuşi Duhul lui Dumnezeu.

În ziua pomenirii acestui mare ierarh, altfel în toate zilele când sunt pomeniţi sfinţi ierarhi, auziţi în Evanghelia care se citeşte cuvintele lui Hristos: Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar, iar cel ce intră prin uşă este păstorul oilor (In. 10, 1-2). În ele, toţi învăţătorii mincinoşi şi ereticii sunt asemuiţi unor hoţi şi tâlhari, ce nu doresc să intre cu smerenie în sfânta credinţă pe uşa Ortodoxiei, ci năzuiesc să se furişeze prin altă parte. Singura intrare sfântă şi legiuită în dumnezeiasca învăţătură e însă una singură, şi unul singur este învăţătorul nostru – Iisus Hristos (Mt. 23, 8), iar noi suntem datori să urmăm doar Lui şi nimănui altcuiva. Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra, şi va ieşi, şi păşune va afla (In. 10, 9). La această uşă El i-a pus ca străjeri ai împărăţiei Cerurilor pe sfinţii apostoli, în urma cărora au primit hirotonia, ca urmaşi ai lor, mulţi alţi păstori buni: toţi aceştia învaţă oile cele bune, turma lui Hristos, să asculte de glasul singurului învăţător şi Păstor, să meargă după Hristos. Au fost şi sunt numeroşi conducători pe care şi-i alege neamul omenesc, mulţi învăţători care arată felurite căi de a trăi – însă Domnul Iisus Hristos ne porunceşte nouă, creştinilor, să mergem numai după El, după Păstorul Cel Bun, Care pune sufletul Său pentru oile Sale (v. In. 10, 11).

Care sunt învăţăturile tuturor conducătorilor omeneşti şi prin ce se deosebesc ele de învăţătura Domnului Iisus Hristos? Toate învăţăturile omeneşti au ca ţintă perfecţionarea vieţii noastre sociale şi politice. Şi totuşi, de ce mergem după un singur Conducător – după Domnul nostru Iisus Hristos? De ce punem sfânta Lui învăţătură mai presus de toate învăţăturile social-politice ale lumii, chiar şi de cele mai drepte dintre ele? Înainte de venirea Domnului Iisus Hristos, lumea era adânc înstrăinată de obiectul învăţăturii Lui, necugetând deloc la ceea ce El socotea a fi lucrul cel mai însemnat, neapărat trebuincios, pentru oameni: se gândeau numai la cele exterioare. Lumea antică era încredinţată că pentru dezrădăcinarea răului de pe pământ este nevoie doar de legi drepte în stat; şi lumea nouă visează la egalitate socială. Păstorul Cel Bun ne spune însă cu totul altceva. Ştiţi că în vremea postirii Lui de patruzeci de zile în pustie satana a început să-L ispitească. L-a suit pe un munte înalt, i-a arătat toate împărăţiile pământeşti şi a zis: „Dacă Te vei închina mie, îţi voi da toate aceste împărăţii şi slava lor” (v. Lc. 4, 6-7) – la care Domnul a răspuns: Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: „Domnului Dumnezeului tău să I te închini şi numai Lui să-I slujeşti” (Lc. 4, 8). El a lepădat de la Sine puterea politică şi socială şi nu la reforme sociale Se gândea. Şi după aceea, cu alte prilejuri, a respins această putere – fiindcă atunci când veneau la El oameni cu rugămintea de a le fi judecător, El se dădea în lături, spunând: Cine M-a pus pe Mine judecător sau împărtitor peste voi? (Lc. 12, 14). Iar când înainte de cumplitele Sale pătimiri de pe Golgota a stat înaintea lui Pilat ca să fie judecat, şi acesta L-a întrebat: „Eşti împărat?“, El a răspuns: „Da, împărat sunt, însă împărăţia Mea nu este din această lume” (In. 18, 33-36). Hristos ne-a învăţat despre împărăţia care e înăuntrul nostru, ne-a învăţat să luăm aminte la glasul inimii: Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, preacurvia, lăcomiile, vicleniile, inşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea (Mc. 7, 21-22).Și: Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui scoate cele rele – căci din prisosul inimii vorbeşte gura lui (Lc. 6, 45).

În viaţa noastră duhovnicească – prin urmare şi în toată viaţa noastră lăuntrică, care se află în legătura cea mai strânsă cu viaţa duhovnicească – inima împărăţeşte şi stăpâneşte asupra minţii noastre, asupra voii şi a năzuinţelor. Noi cugetăm cum vrea inima, credem ceea ce-i place inimii, ne îndreptăm voinţa potrivit năzuinţelor inimii. Simţirea, al cărei organ este inima, domneşte asupra întregii noastre gândiri, credinţe, cunoaşteri, asupra întregii noastre concepţii despre lume, asupra tuturor tendinţelor sociale şi politice. Cum ne este inima, aşa ne este şi viaţa. Dacă inima este curată, sfântă, pătrunsă de dragoste fierbinte faţă de Domnul Iisus Hristos, toate faptele, toate gândurile, toate opiniile noastre sociale şi politice, toată filosofia noastră de viaţă vor fi pătrunse de această simţire, de aceste sfinte porunci ale inimii – şi atunci din vistieria cea bună a inimii noastre vom scoate roade bune în tot ce facem, şi în primul rând în viaţa de zi cu zi, în legăturile noastre cu cei din jur. Iar dacă în inimă domnesc răul şi întunericul, oricât de bună ar fi orânduirea socială şi politică, oricât ar fi de drepte legile, omul va face rele. Nici un fel de legi, nici un fel de orânduire socială nu pot înfrâna inima omenească. Oamenii tind să înăbuşe răul prin pedepse juridice – însă răul continuă, infracţiunile nu contenesc. Ştiţi că şi în cea mai desăvârşită orânduire de stat există o mulţime de oameni josnici, lipsiţi de cinste, care fac răul şi prin tot ceea ce săvârşesc strică tot lucrul bun, împiedicându-l şi lipsindu-l de putere prin năzuinţele inimii lor negre; ştiţi că există o mulţime de oameni egoişti, cărora nu le pasă decât de sine şi care nu se dau în lături să îi strivească pe cei ce stau în calea lor. Ştiţi cât de mulţi sunt oamenii desfrânaţi şi că prin nici un fel de legi nu se poate face ca toţi oamenii să devină buni şi cinstiţi, să nu mai fie oameni necinstiţi, egoişti.

Asta o poate face numai Domnul Iisus Hristos, fiindcă El ne-a adus învăţătura Sa cea dumnezeiască despre felul în care trebuie să fie inima noastră, despre felul în care trebuie să ne-o îndreptăm. Şi prin Sângele Său şi Trupul Său, cu care ne împărtăşim, El ne dă putere să ne luptăm cu răul, să curăţim inimile noastre. Iată de ce El este pentru noi singurul Sfânt Conducător, fiindcă la dezrădăcinarea răului nu pot şi niciodată nu vor putea să ajungă conducătorii omeneşti. Este nevoie de harul dumnezeiesc, de puterea dumnezeiască, pentru a îndrepta inima omenească; oamenii au nevoie de ajutor haric în lupta cu răul. Şi atunci, cum să nu îl iubim din toată inima pe Domnul Iisus Hristos, Care ne-a învăţat adevărul cel mai adânc, Care ne-a întors luarea-aminte asupra inimilor noastre, Care ne-a adus învăţătura dumnezeiască şi luminoasă despre dragostea de aproapele? Şi se cuvine să băgăm de seamă că lucrurile pe care ne-a învăţat El – dragostea, milostivirea, blândeţea, smerenia – erau adânc străine de inimile păgânilor. Aceştia nu se închinau blândeţii, ci trufiei; ei socoteau că a da milostenie săracilor este o slăbiciune de neiertat, în rândul lor era foarte răspândită sclavia, care înjoseşte demnitatea omenească; ei nu-i puneau pe sclavi în rândul oamenilor şi se purtau cu ei ca şi cu nişte vite [si nu exista aceeasi trufie si in zilele noastre, chiar si intre cei care formal sunt in Biserica?-n.n.] Ciudat şi nebuneşte ar fi sunat în urechile lor cuvintele dragoste, blândeţe, smerenie şi milostivire – dar ele au răsunat în întreaga lume prin dumnezeiasca propovăduire a Domnului Iisus Hristos şi au supus treptat inimile oamenilor, încât în locul trufiei şi dispreţului faţă de oameni dinainte s-a încetăţenit recunoaşterea tocmai acestor virtuţi. Aşadar, fiecare creştin este dator să îşi aducă aminte că trebuie să-şi curăţească inima, să dezrădăcineze din ea gândurile rele, să tindă spre sfinţenia ei. Sfântul Apostol Iacov spune: Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor, şi sfinţiţi-vă inimile, voi, cei îndoielnici. Pătrundeţi-vă de durere, întristaţi-vă şi vă jeliţi. Râsul întoarcă-se în plâns şi bucuria voastră în întristare. Smeriţi-vă înaintea Domnului, şi El vă va înălţa.

Sfintii lui Dumnezeu sunt aceia care, prin sfintele virtuti, au izgonit din ei insisi orice intuneric al pacatelor, orice bezna, orice intunecare demonica si orice iad. Prin urmare, fiecare Sfant este intotdeauna astfel, incat din el emana lumina si imprejurul capului are o aureola. Toate stralucesc intru el, ganduri sfinte si luminoase, iar lumina iradiaza din capul sau si din fiinta sa, din intreaga sa fiinta. Si-a curatit si trupul si sufletul de patimi, de intuneric, de intunecare, si revarsa din el lumina. Astfel este Grigorie Teologul, astfel este Sfantul Grigorie Palama, astfel este Sfantul Vasile cel Mare, astfel sunt toti Sfintii, de la primul pana la ultimul. Si ei toti sunt aici impreuna cu noi in Biserica lui Hristos, educatorii nostri vii, contemporanii nostri. Sfintii nu mor. Sufletul omului nu mai moare de cand a inviat Domnul. Si trupul nostru va invia in ziua Judecatii. Ei toti sunt contemporanii nostri vii, ne ajuta. Noi toti reprezentam un singur Trup al lui Hristos, Biserica lui Hristos si Sfintii ne ajuta si ne calauzesc pe cararile sfintelor virtuti evanghelice.

Iata-l pe Grigorie Palama, pe marele nevoitor, cum ne conduce spre Invierea Domnului Hristos, ne conduce spre deplina biruinta asupra pacatului, asupra mortii, asupra iadului. El este experimentat, are putere, are forta. De la Domnul a dobandit-o si o dobandeste si o imparte noua tuturor. Ca fiecare dintre noi sa postim cu post adevarat. Postul adevarat este infranare de la orice pacat, infranare de la orice patima, infranare de la hrana, pentru ca trupul sa nu se mandreasca, pentru ca in el sa nu sporeasca patimile, ci cu credinta, lipsindu-te de hrana, sa te silesti a te infrana de la orice rau.

Când facem apel la cuvântul Părinţilor, nu înseamnă că recurgem la oameni din vechime sau la o instituţie anume sau la idei învechite, asa cum ar fi tentaţi unii să afirme. Părinţii Bisericii au trăit în chip adevărat. Acest lucru este o realitate. Nu recurgem la sfinţi con­temporani – doar foarte rar – pentru că, după cuvântul „pe nimeni să nu-l fericeşti mai înainte de sfârşitul lui”, este încă, într-o mică măsură, incert, în vreme ce pentru Părinţii Bisericii este dovedit faptul că au trăit adevărat. Dacă nu am accepta această realitate, a felului în care au trăit Părinţii, atunci piere şi Biserica, pier toate. Aşa stau lucrurile. Cu alte cuvinte, dacă Apostolii nu au trăit adevărat şi urmaşii acestora şi Părinţii Bi­sericii, de la cei din vechime până la cei din vremurile noastre, nu au trăit adevărat şi nu au exprimat în mod autentic duhul Bisericii, atunci nu există nici Biserică, nici creştinism, nici nu mai are rost să ne ostenim.

Biserica, ea însăşi devine uşa prin care intrăm şi noi creştinii de azi în această unitate de dragoste care este Trupul tainic al Domnului. Şi în ea, în unirea cu Harul dumnezeiesc din Sfintele Taine, ne lucrăm mântuirea noastră. Unindu-ne cu toţii în această credinţă şi lucrare printr- Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, se arată în lume plinătatea celor ce au intrat pe uşa ce ne-a deschis- o Jertfa Mântuitorului, acea jertfa în care ne- a recapitulat pe toţi. Din Trupul său adus jertfa, Mântuitorul a făcut început Bisericii, pe care ne-a dat- o uşă de intrare către mijloacele (de mântuire) prin care fiecare îşi pregăteşte propria cale spre mântuire. Pentru că are aceste mijloace pe care Hristos le- a dat numai Bi­sericii, ea este o necesitate pentru viaţa credincioşilor. Şi de aceea Dumnezeu, Care ştie ce avem trebuinţă, ne- a dat- o ca dar în scopul mântuirii. Ea este „uşă" pentru că, intrând, în ea ÎI găsim pe Hristos, fără de Care nu putem face nimic (In 15,5). Biserica se naşte pentru a fi continuatoarea şi plinitoarea operei de mântuire a Domnului nostru Iisus Hristos sub dublul ei aspect: de posesoare a sfintelor învăţături evanghelice pentru lucrarea mântuirii noastre şi de uşă de intrare pentru a întâlni lucrarea Sfintelor Taine.  Ea este singurul punct de întâlnire în care sufletul îl găseşte pe Mântuitorul său. Şi din aceasta rezultă marea alternativă pe care cel credincios o are de rezolvat în toată libertatea: ori va intra pe uşă, depăşindu-se pe sine în întâlnirea cu Dumnezeu, ori nu va intra, lucrând împotriva sa şi lipsindu-se de mântuire. în fiecare realitate umană sunt suficiente elemente care să îndemne spre uşa de intrare şi în acelaşi timp să le învingă pe acelea care îl reţin.  De aceea Biserica ne reactualizează chemarea lui Hristos: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odih­ni” (Mt 11, 28). Aceasta este o chemare universală, tuturor fiindu-le deschisă uşa mântuirii. Biserica este primitoare, cu dra­goste şi căldură, în dorinţa „ca toţi să fie un” (In 17, 21), cum se roagă însuşi Mântuitorul. Sub această oblăduire a Domnului Hristos, Biserica oferă fiecărui credincios certitudinea mântuirii pentru că ea este în Hristos şi Hristos în Biserică. Şi de aceea putem spune că e singura şi nimic altceva nu este capabil să-l pună pe om în comuniune cu Dumnezeu, cum scrie în Fap­tele Apostolilor: „Şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume dat între oameni în care trebuie să ne mântuim noi” (Fapte IV, 12).

Auzind aceste cuvinte, ne întărim şi mai mult convingerea că dragostea şi mila lui Dumnezeu pentru noi a fost aceea care a dat tuturor ca uşă spre mântuire Biserica şi nu cere altceva decât po­căinţă şi abţinerea de la păcate, pentru a face loc dragostei de Dumnezeu şi de oameni. Vremea Marelui Post al Paştilor, rânduită de Biserică, ne în­deamnă să cugetăm la faptele noastre, părându-ne rău pentru pă­catele săvârşite şi, împărtăşindu-ne din bogăţia vieţii liturgice a Bisericii, să mergem spre bucuria învierii Domnului, zicând: „Uşile pocăinţei deschidere nouă, Dătătorule de viaţă” şi ne mântuieşte.

Cu toate că Sfântul Grigorie a trăit în secolul al XIV-lea, el are încă multe de spus vremurilor noastre, întrucât, aşa cum ştim, aceleaşi curente filosofice, teologice şi chiar sociale care prevalau pe vremea sa, predomină şi acum. Secolul al XIV-lea are trăsături comune cu secolul al XX-lea. De aceea, discuţiile ce au avut loc între Sfântul Grigorie Palama şi filosofii acelor vremi sunt de un mare interes şi acum. Sfântul Grigorie are foarte multe lucruri pe care omul contemporan le poate învăţa de la el. Suntem în măsură să stabilim marea importanţă a învăţăturilor Sfântului Grigorie Palama pentru triumful adevăratei credinţe, pentru monahism şi, mai ales, pentru Sfântul Munte. Situaţia Ortodoxiei era destul de precară în vremea Sfântului Grigorie Palama; ea era pe cale să devină lumească şi să se transforme fie în panteism, fie în agnosticism. Adepţii panteismului cred şi afirmă că Dumnezeu, în esenţa Sa, poate fi găsit pretutindeni în natură, şi, deci, atunci când admirăm natura noi putem avea cunoaşterea lui Dumnezeu. 

Agnosticul crede şi afirmă că este absolut imposibil ca oamenii să-L cunoască pe Dumnezeu doar prin simplul fapt că El este Dumnezeu, iar omul este o fiinţă limitată şi, în felul acesta, omul este complet incapabil de a ajunge la o adevărată cunoaştere a lui Dumnezeu. Aflat, astfel, în faţa acestei mari primejdii, Sfântul Grigorie Palama a formulat învăţăturile fundamentale ale Bisericii cu privire la marea taină a distincţiei indivizibile dintre esenţa şi energiile divine.  Trebuie să subliniem că acestea nu reprezintă doar învăţăturile Sfântului Grigorie Palama, ci ale Bisericii Ortodoxe înseşi, şi, de aceea, această teologie nu poate fi denumită Palamism. Mulţi Părinţi au făcut referiri cu privire la deosebirea dintre esenţă şi energii. O aflăm în Biblie, la primii Părinţi Apostolici, la Părinţii Capadocieni şi, mai ales, la Sfântul Vasile cel Mare şi la acel mare teolog, sintetizator al învăţăturii de credinţă ortodoxe, Sfântul Ioan Damaschin. Sfântul Grigorie Palama, având cunoştinţe teologice impresionante, a dus mai departe aceste învăţături deja existente şi a ilustrat dimensiunile şi consecinţele lor practice. Este foarte important faptul că această deosebire a început să fie luată în consideraţie odată cu discuţiile referitoare la Sfântul Duh. Filozoful calabrit, Varlaam, susţinea faptul că noi nu putem cunoaşte ce este Sfântul Duh, mai ales purcederea Sa şi trimiterea Sa de către Fiul. In faţa primejdiei agnosticismului, Sfântul Grigorie Palama a afirmat că purcederea reală a Sfântului Duh de la Tatăl reprezintă un lucru diferit faţă de trimiterea Sa de către Fiul. Astfel, deşi nu cunoaştem esenţa Sfântului Duh, noi cunoaştem energiile Sale. Întreaga viaţă duhovnicească este rezultatul şi rodul energiilor Sfântului Duh. De aceea, Sfântul a afirmat că noi nu putem participa la esenţa divinităţii, dar noi putem cunoaşte şi ne putem împărtăşi de energiile Sale.

Sfântul Grigorie Palama spune că mintea omului cunoaşte o întreită mişcare. Prima mişcare este pricinuită de căderea originară, când mintea se împrăştie în lumea văzută şi se alipeşte de ea, gustând astfel din pomul cunoaşterii binelui şi a răului. A doua mişcare constă în a readuce mintea de la cele din afară înapoi în inimă, care este centrul persoanei. Odată ce mintea, prin harul Domnului, este zăvorâtă în inimă – când omul redevine stăpân pe firea sa, întărit fiind de har – atunci are loc cea de-a treia mişcare: omul îşi întoarce întreaga fiinţă spre Dumnezeu, Mântuitorul său, Care în chip atât de minunat uneşte din nou toate puterile sufletului său. Scopul tuturor strădaniilor noastre ca şi creştini este aflarea inimii. Trebuie ca inima să iasă la iveală de sub stratul gros de noroi al patimilor pentru ca mintea să poată să o regăsească. Oricare ne este slujirea în Biserică, orice nevoinţe luăm asupra noastră din dragoste pentru Biserică, toate acestea ar trebui să ne înlesnească aflarea inimii. Mult folos aduce şi citirea Scripturii: nu trebuie decât să păstrăm în minte câteva cuvinte insuflate de Duhul Sfânt pentru ca în noi să se aprindă o scânteie, care ne va ajuta sâ le pătrundem înţelesul tainic şi va călăuzi, de asemenea, mintea spre inimă, însă calea împărătească spre inimă este cea a ascultării. Cel mai mare folos al ascultării este răstignirea minţii, prin care lepădăm orice încredere în cugetul nostru căzut şi ne punem toată încrederea în cuvântul lui Dumnezeu şi în poruncile Lui. Dacă vom izbuti aceasta, vom începe să cunoaştem înţelepciunea şi puterea Celui Care învie chiar şi morţii.

Într-una din scrierile sale cuprinse în Filocalie, Sfantul Grigorie Palama spune că cei care îşi cultivă inima nu au timp de discuţii, nici măcar cu cei apropiaţi ai lor. Însă rezerva lor nu se datorează dispreţului sau mândriei, ci faptului că pur şi simplu le vine greu să părăsească această nepreţuită lucrare lăuntrică. Sunt oarecum robiţi de ea, căci au înţeles că viaţa omului se poate împlini doar prin aceasta lucrare. De aceea trebuie să intrăm înlăuntrul nostru şi numai atunci ni se va adăuga nouă odihna.Când toată fiinţa noastră se adună în locul spre care Dumnezeu ia aminte, cu alte cuvinte, când stăm înaintea lui Dumnezeu cu mintea adunată în inimă, atunci iese la iveală adâncul inimii. Sfântul Grigorie Palama spune că a te „aduna înlăuntru” presupune o anumită durere care încălzeşte inima. Cu adevărat, mintea trebuie să urmeze calea pogorâtoare spre inimă pentru a fi botezată în văpaia ei. Acesta este botezul focului pe care ni l-a făgăduit Domnul: mintea se coboară în inimă pentru a fi botezată în văpaia ei şi curăţită ca într-un cuptor, că să-şi poată redobândi lucrarea firească. Atunci omul devine din nou stăpân pe firea sa şi îşi îndreaptă toată fiinţa spre Dumnezeu.

În acest mod, Sfântul Grigorie păstrează adevărata învăţătură a Bisericii.Dacă pe vremea Sfântului Atanasie cel Mare, oamenii se îndoiau de divinitatea lui Hristos, pe vremea Sfântului Grigorie ei aveau îndoieli în ceea ce priveşte energiile divine. Ei afirmau că energiile divine sunt create. De aceea în imnul de slavoslovie al Sfântului, noi cântăm:“Luminător al Ortodoxiei, sprijinitor şi învăţător al Bisericii, frumuseţe duhovnicească a călugărilor, apărător neîntrecut al teologilor…”.

Învăţăturile Sfântului Grigorie Palama au o mare importanţă şi pentru monahism. In imnul de slavoslovie la care ne-am referit mai sus, cântăm: “frumuseţe duhovnicească a monahilor”. Pe vremea sa, filosofii, conduşi de Varlaam, se îndoiau de importanţa monahismului tradiţional, ca şi de modul de viaţă al monahilor, mai ales faţă de cel al aşa numiţilor isihaşti. Aceasta s-a datorat diferenţei de păreri de ordin teologic. Varlaam afirma că partea cea mai nobilă a omului, cu ajutorul căreia el poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu, este raţiunea, şi numai raţiunea este unicul instrument prin intermediul căruia se poate accede la cunoaşterea lui Dumnezeu. Aşa încât el a ajuns la concluzia că filosofii Greciei antice, care făceau apel îndeosebi la raţiune, au ajuns la o mai mare cunoaştere de Dumnezeu decât Profeţii, care dădeau atenţie lucrurilor exterioare, revelaţiilor şi viziunilor. El punea un deosebit accent pe valoarea filosofilor opusă celei a Profeţilor, pe valoarea gândirii umane opusă vederii Luminii necreate pe care au experiat-o cei trei Apostoli pe Muntele Tabor. Aceasta, desigur, a avut implicaţii deosebite asupra monahismului ortodox şi tradiţional. Dacă învăţăturile lui Varlaam ar fi fost corecte şi ar fi prevalat în cadrul Bisericii, s-ar fi acordat prioritate raţiunii şi filosofiei, monahismul tradiţional nu ar mai fi fost luat în consideraţie şi am fi ajuns la agnosticism. Sfântul Grigorie ne-a arătat în învăţăturile sale că Profeţii şi Apostolii se situau deasupra filosofilor, că mijlocul pentru a obţine cunoaşterea lui Dumnezeu nu este raţiunea, ci inima în sensul ei pe deplin biblic: Dumnezeu nu se descoperă raţiunii umane, ci se revelează inimii sale şi că adevărata cale de cunoaştere a lui Dumnezeu este cea isihastă, care este descrisă în Sfintele Scripturi şi a fost experiată de către toţi sfinţii, el a arătat că modul de viaţă monahal, adică metoda rugăciunii, pe care aceştia o urmau, conduce la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu.

Pocăinţa şi renunţarea la toate lucrurile ce pot fi dăunătoare pot fi experiate de către toţi oamenii, dar, mai ales de către monahi. Este posibil şi în cazul celor căsătoriţi să-şi caute curăţirea sufletului lor, dar acest lucru se face cu foarte mare dificultate. De aceea, cei ce iubesc mântuirea, care şi-au aţintit privirea spre viaţa ce va să fie, îşi aleg o viaţă trăită în curăţie. Întrucât şi acest trup al nostru este “greu de pus la jug şi greu de îndreptat pe calea virtuţii“, aceasta înseamnă că este mai greu atunci când suntem legaţi şi de numeroase alte fiinţe. In cazul celor căsătoriţi grijile nu sunt blamate, dar ele sunt cu desăvârşire interzise celor ce trăiesc în celibat. Calea cea strâmtă şi cu necazuri nu este independentă de sărăcia duhului. Domnul a binecuvântat sărăcia, spunând: “Fericiţi cei săraci cu duhul“. Nu este vorba doar de o sărăcie a trupului, ci de o sărăcie trupească împreunată cu smerenia sufletului. Această smerenie este esenţială, întrucât este posibil ca cineva să se lepede de avuţii şi să trăiască în post şi înfrânare, doar pentru a fi lăudat de alţi oameni. Aceasta nu înseamnă a fi sărac cu duhul, deoarece slava deşartă reprezintă contrariul sărăciei duhovniceşti. Cel ce are o inimă înfrântă şi smerită se consideră pe sine nevrednic de laude, avere şi confort. Mergând până acolo încât Sfântul Grigorie pune în discuţie bazele vieţii monahale, mai departe el dezvoltă subiectul vindecării omului de patimi. De aici înainte, el face o minunată analiză a patimilor şi a vindecării lor întrucât monahismul ortodox ţinteşte vindecarea omului.

Sufletul omului are o întreită alcătuire, cu alte cuvinte el are trei puteri, latura raţională, a inteligenţei, cea mânioasă şi cea poftitoare. Când sufletul este bolnav, cele trei forţe ale sale sunt şi ele bolnave. Hristos a început vindecarea sufletului cu latura poftitoare, întrucât dorinţa nesatisfăcută alimentează puterea mânioasă şi atunci inteligenţa se îmbolnăveşte şi ea. De aceea, forţa mânioasă a sufletului nu se poate vindeca înaintea vindecării laturei poftitoare şi nici inteligenţa nu poate fi vindecată până când celelalte două forţe ale sufletului nu vor fi fost vindecate. De aceea, latura poftitoare trebuie vindecată.

,,Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui" (In 10, 9). Cuvintele acestea, din Sfânta Evanghelie, pun în legătură imediată mântuirea noastră cu Cel ce le-a rostit, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Pogorâtu-S-a din cer pe pământ Mântuitorul ca să facă în lume din lemnul crucii altar al Jertfei Sale pentru mântuire şi prin aceasta să deschidă celor cre­dincioşi o altă perspectivă, asemănătoare aceleia pe care a avut-o Adam cel dintâi creat, aceea a posibilităţii de comuniune directă cu Dumnezeu. între lucrarea lui Dumnezeu-Tatăl la crearea lui Adam şi lucrarea lui Dumnezeu-Fiul prin care omul a fost reaşe­zat în starea de moştenitor al împărăţiei lui Dumnezeu este o mare asemănare: amândouă dau omului posibilitatea vederii Lu­minii celei neapropiate şi bucuria comuniunii cu Dumnezeu. Nu­mai că lui Adam i s-a dat această bucurie direct şi de la începutul existenţei lui. Dar n-a ştiut să păstreze acest dar ce i l-a făcut Crea­torul şi, păcătuind, a închis uşile de lumină ale cerului, atât pentru el, cât şi pentru urmaşii săi, până când dragostea lui Dumnezeu, nemaiputând răbda atâta înstrăinare, L-a trimis pe Unicul Său Fiu ca să pregătească pe fiii lui Adam pentru o nouă viaţă, care începe cu Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu întrupat este Cel ce descoperă oamenilor o mare taină, Taina Mântuirii, zicându-le: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui”.

Iisus Hristos Se arată pe Sine o uşă de intrare, uşa este totdeauna o delimitare între două încăperi, două teritorii, două spaţii, ce pot fi strâmte sau mari. Uşa prezintă însă întotdeauna şi o posibilitate de trecere dintr-o parte separată spre alta. Porţile pot fi deschise sau pot fi încuiate. Sunt porţi pe care, dacă intri, mai poţi să te întorci şi sunt din acelea pe care nu mai poţi reveni, având scris pe ele, ca pe poarta infernului din opera lui Dante: „Lăsaţi orice speranţă voi cei ce aţi intrat”.Şi noi avem fiecare porţi: a inimii, a sufletului, a gândurilor. Lân­gă o astfel de poartă stă şi Iisus Hristos când zice: „lată, Eu stau la uşă şi bat” (Apoc.3,20). Dacă această uşă a noastră I se deschide, totul se umple de lumină pentru că, intrând Iisus pe uşa sufletului şi inimii noastre, intră Cel ce a zis: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric” (In 8,12). Dar Iisus Hristos însuşi este o Uşă. Cel ce-I ascultă glasul şi îl urmează trece printr-o poartă de intrare în creştinism, prin Taina Sfântului Botez, şi se naşte la o nouă viaţă, în Biserică, îmbrăcându-se în Hristos, în haina de lumină a credinţei creştine. Şi toţi câţi în Hristos s-au botezat şi s-au îmbrăcat în credinţă devin mădulare ale lui Hristos, constituind Biserica, care este trupul lui Hristos, cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel (Efes. I, 23). Biserica este unită cu Hristos şi devine re­alitatea spre care se îndreaptă „toţi cei osteniţi şi împovăraţi” (Mt 11, 28) dornici de mântuire.

Între această realitate care este Biserica şi scopul pentru care a fost întemeiată de Mântuitorul Hristos este o identitate perfectă, pentru că Biserica, fiind Trup tainic al Domnului Hristos, este Uşa mântuirii noastre: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui”. Hristos fiind Uşă, şi Biserica devine Uşă, pentru că este împli­nirea misiunii Sale pe pământ, dându-i ei darurile Sfântului Duh ca, prin acestea, revărsate în Sfintele Taine, să ducă mai departe printre oameni lucrarea Lui mântuitoare. Şi de aceea Biserica este roditoare de credinţă, de nădejde şi dragoste şi de tot ce Treimea Sfântă, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, a rânduit pentru mântuirea cre­dincioşilor. În credinţa ce o mărturisim Biserica este „stâlpul şi temelia” adevărului mântuirii noastre” (I Tim. III, 15),cum afirmăm în Crez, spunând: „Cred într-Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”. Cum am putea crede altfel dacă ea este o realitate în care ni se arată însuşi Dumnezeu, mai ales în acea mare Taină a Împărtăşirii, ne cheamă să ne apropiem „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”.

Cel intrat pe uşa aceasta mântuitoare are parte de minunea prin care Dumnezeu cel nevăzut se descoperă şi devine Dătător de viaţă şi Curăţitor de păcate. Când Iisus Hristos ne spune: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui”, arată în mod limpede dorinţa dumne­zeiască de a da iertarea celui păcătos, spre a I se putea descoperi pe deplin în comuniunea cu El. Intrarea prin această uşă care e Hristos, în Biserică, aduce după sine sfinţirea vieţii prin Sfântul Duh şi întărirea în urcuşul spre starea de virtute şi desăvârşire, a sfinţilor, până la unirea cu Dumnezeu. În această întâlnire cu Dumnezeu în Biserică se coboară asupra credincioşilor fluvii de energie divină, cum ne învaţă Sfântul Grigorie Palama, fluvii ce pătrund până în străfundul tainic al fiinţei. Şi aceasta pentru că Iisus Hristos Dumnezeu a luat fiinţa noastră umilă omenească pe care a îndumnezeit-o şi, facându- Se om, Se face poartă de intrare către cer omenirii căzute, pentru ca ea să se poată ridica la starea de comuniune dinainte de cădere.

Şi zice Sfântul Atanasie cel Mare că astfel toţi ne mântuim în acelaşi Hristos şi unindu- ne „devenim acelaşi Trup, având în noi înşine pe unicul Mântuitor”. „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui” e o chemare. Şi, auzind-o, a sta în faţa ușii fară a intra înseamnă a sta legat de neputinţele firii omeneşti şi de păcat; iar a continua cu vrerea a sta în faţa ușii înseamnă a respinge Harul ce se ap­ropie mereu, spre a face începutul drumului mântuitor. Noi, fiecare dintre noi, in preajma Domnului ne mantuim sufletul. El ne-a lasat postul ca pe o biruinta asupra diavolului, ca sufletele sa ajunga, pline de bucurie, la Invierea Domnului Hristos. Ca impreuna cu El sa inviem din orice moarte si pentru totdeauna sa biruim toate pacatele in noi, toate patimile si toti diavolii, ca impreuna cu toti Sfintii sa-L putem slavi pe pamant si in Ceruri, pe Minunatul nostru Dumnezeu, Cel de Neinlocuit, pe Domnul Iisus Hristos, singurul Mantuitor al lumii in toate lumile. Amin”.(postat pe fb de ioan monahul)