Duminica a 18-a după Rusalii, Pescuirea minunată
Conform Evangheliei după Matei, Iisus a plecat din Nazaret și s-a stabilit în Capernaum (Matei 4, 13). Mai ales ca acolo în Nazaret după citirea în Templu concetațenii orasului copilariei lui Iisus au încercat sa-l arunce dupa cresta muntelui de lânga orașel ca să-l omoare. Iisus cunoștea micuța localitate de pescari și pe mulții dintre oamenii sarmani de aici, care-și câstigau existenta din pescuit. Orasul Capernaum a fost intemeiat in perioada elenista, fiind organizat cu strazi drepte. In perioada ocupatiei romane si bizantine, orasul a prosperat, el fiind distrus abia prin secolul al VI-lea, de catre armata persilor.
Capernaumul in vremea Mântuitorului era o localitate de pescari pe malul Marii Galileii. Printre ruinele vechiului Capernaum se afla astazi trei obiective turistice de seama: Casa Sfintilor Petru si Andrei, impreuna cu Biserica Sfantul Petru, care este romano-catolica; Biserica Sfintii Apostoli, care este ortodoxa; ruinele Sinagogii in care si-a inceput propovaduirea Mantuitorul Iisus Hristos. Petru, Andrei, Iosif, Ion au fost pescari din Capernaum si Matei vamesul, de asemenea și Minunata Pescuire s-a petrecut pe malurile Tiberiadei, la Capernaum.Inca din primele secole crestine, in Capernaum exista deja o comunitate crestina deosebit de puternica. Datorita acestui lucru, inca de la inceput, crestinii proveniti dintre iudei au transformat casa lui Petru si a lui Andrei intr-un locas de cult. Prin secolul al IV-lea, casa a fost izolata de celelalte cladiri, printr-un zid, punandu-i-se un acoperis mai rezistent. Se crede ca cel care a zidit aceasta biserica a fost "Iosif, principele din Tiberiada", caruia Sfantul Constantin cel Mare i-a permis sa construiasca biserici in Tara Sfanta, dupa cum marturiseste Sfantul Epifanie. In jurnalul pelerinei Egeria, care s-a inchinat si la locurile sfinte din Capernaum, citim urmatoarele: "Casa mai-marelui apostolilor a devenit biserica, dar se pastreaza inca peretii casei. Acolo l-a vindecat Domnul pe paralitic. Acolo se afla sinagoga in care Domnul l-a vindecat pe indracit si la care se ajunge urcand numeroase trepte. Aceasta sinagoga este facuta din pietre patrate." Catre sfarsitul secolului al cincilea, pe locul casei Sfintilor Petru si Andrei, bizantinii au construit o frumoasa basilica, de forma octogonala. Despre aceasta scrie pelerinul din Piacenza, in anul 570, zicand: "Am ajuns la Capernaum, la casa Fericitului Petru, care in prezent este o basilica."
Pentru ca Iisus Hristos a locuit pentru un timp in acest loc, orasul Capernaum mai este numit si "orasul lui Iisus". Dupa ce locul este invadat de arabi, orasul intra intr-un proces de declin, fiind parasit si daramat. Pelerinii care l-au mai vizitat, in decursul timpului, il amintesc drept pustiit, precum spune pelerinul Burchard, prin secolul al XIII-lea: "Din orasul Capernaum, celebru odinioara, nu a mai ramas nimic in prezent. Abia daca mai numara sapte case de pescari saraci."
Biserica, rugaciunile, ritualurile, inchinaciunile sunt necesare. Fara ele este imposibil sa fii placut lui Dumnezeu. Noi suntem alcatuiti din trup si din suflet. Asa cum ne manifestam dragostea fata de oameni in mod vazut – prin glas, prin gesturi - tot asa trebuie sa facem si fata de Dumnezeu
Fiecare biserică are povestea ei, adevărul sau legendele împletindu-se într-un incredibil tablou. Dar Biserica Sfinților Apostoli din Capernaum (Israel) pare un dar neprețuit al Domnului față de cei care au adus viața sfântă. Am ajuns la Marea Galileii, după răsăritul soarelui, la ceas de amiaza, dar simtim in aer un dangăt de clopot și rămânem cu privirea pierdută spre locurile acelea încărcate de duh. Nu știm ce să admir mai întâi, razele ce se pierdeau pe luciul apei, în dulce mângâiere, sau briza binefăcătoare de pe malul apei, frumusetea sfanta a locului ortodocs, dar dintre acestea toate a răsărit o bisericuță albă, ale cărei cupole roz, îți dădeau senzația că o mare de flori s-a contopit într-un sfânt lăcaș de lumină. Așa ne-a apărut imaginea Bisericii ortodoxe ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel”. Coborând printre alei cu arbori exotici și multă, multă mentă și ajungem în oaza de verdeață și lumină, ce înconjura bisericuța ca o mireasă. În lăcașul acela, frumos împodobit cu fresce bizantine, simți pașii Mântuitorului, simți duhul Sfinților Apostoli, simți că Dumnezeu îți ascultă și îți răspunde la toate rugăciunile. Biserica ortodoxă greacă, dincolo de oaza de verdeață în care a fost construită, mai are în proprietate și două hectare de teren, presărat cu ruine. Până a ajunge să te închini în sfântul lăcaș ortodox, trebuie, mai întâi, să deslușești cele mai îndepărtate repere ale sfințeniei acestor locuri, iar cel mai important lucru este acela că Însuși Mântuitorul a iubit acest loc situat chiar lângă Lacul Ghenizaret.
Biserica este relativ nouă, fiind construită de greci în anul 1931. Construcția este sub formă de cruce, iar spre deosebire de construcțiile standard ale bisericilor ortodoxe, aceasta are șapte turle, de dimensiuni diferite. Mângâierea brizei și a sfinților ortodocși de la Marea Galileii. Am zăbovit o vreme la țărmul răcoros al Mării Galileii, la umbra deasă a lianelor frumos împletite, asemenea boltei din viță de vie de la noi. Cu fiecare pas, cu fiecare foșnet, simțim cum ne copleșește pacea locului, iar duhul Mântuitorului, înconjurat de ucenicii Săi, este prezent pretutindeni. Desprinzându-ne cu greu din această stare, am pășit în interiorul Bisericii ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, unde aveam să fim uimiți de izbitoarea asemănare cu bisericile noastre de acasă. Frumos împodobită cu frescă bizantină, biserica este caldă și primitoare. Din punct de vedere cromatic, Biserica ” Sfinții Apostoli Petru și Pavel” de la Capernaum, este cel mai ”viu” lăcaș de închinare. Spun asta, făcând referire la pereții de un alb imaculat ai bisericii, peste care tronează mai multe cupole roz, care acoperă biserică de la malul mării, într-o impresionantă paletă coloristică. Scenele expuse în altar, în turla cea mare a bisericii, cât și în naos și în pronaos, sunt minuțios pictate, într-o cromatică armonioasă și vie în același timp. În fața Sfântului Altar atrage atenția o bufniță din piatră, aurită, iar părintele Cristian ghidul nostru ne-a dezlegat enigma acestui postament de neânțeles pentru noi. Bufnița este la ortodocși, simbol al înțelepciunii și al cunoașterii. Această pasăre a nopții este menționată de 8 ori în Vechiul Testament, iar în contextul de față, bufnița reprezintă locul în care s-au adunat înțelepții pustiei”. Interesant! Trebuie să mărturisesc faptul că n-am cunoscut aceste detalii, până acum. Împodobită cu multe și prea frumoase icoane vechi sau mai noi, biserica te uimește, mai ales prin incredibila pictură în frescă înfățișând câteva minuni săvârșite de Iisus Hristos: Vindecarea slăbănogului, Înmulțirea pâinilor, Potolirea furtunii, La pescuit, dar și altele precum Crucificarea și Învierea Mântuitorului, Judecata de Apoi. Uimitoare este și icoana de pe tetrapodul bisericii, care prezintă îmbrățișarea Sfântului Petru, Apostolul iudeilor, și a Sfântului Pavel, Apostolul neamurilor.
Minunată pescuire și binecuvântată chemare a ucenicilor. Simon Petru, Andrei, Iacob, Ioan, Filip, Bartolomeu, Toma, Matei, Iacob (fiul lui Alfeu), Tadeu, Simon Zelotul, Iuda Iscarioteanul. 12 Apostoli și-au abandonat viața și l-au urmat pe Învățătorul care le-a spus: „Veniți și urmați-mă!” Oameni din toate categoriile, de la săraci la bogați, de la curajoși la fricoși, de la tineri la bătrâni, Apostolii au luat exemplul lui Iisus și l-au transmis celor pe care i-au convertit, în final, la creștinism. Unul singur L-a trădat. Iuda. Pentru un pumn cu galbeni. Dar remușcările l-au făcut, în final, să se sinucidă.
După mângâierea brizei de la malul mării, după căldura și pacea care coboară de pe chipurile sfinților,am întregit bucuria acestui loc cu citirea Evangheliei după Luca a Minunatei Pescuiri.Parintele Cristian ne-a citit aici Evanghelia și ne-a spus și un interesant cuvânt de invațătură
,,În vremea aceea şedea Iisus lângă lacul Ghenizaretului şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii ieşiseră din ele şi-şi spălau mrejele. Intrând în corabia care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat; apoi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a terminat de vorbit, i-a zis lui Simon: depărteaz-o la adânc şi aruncaţi mrejele voastre, ca să pescuiţi. Atunci, răspunzând Simon, I-a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic n-am prins; dar, la porunca Ta, voi arunca mreaja. Şi, făcând ei aşa, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. Deci au făcut semn tovarăşilor, care erau în cealaltă corabie, ca să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, de erau gata să se scufunde. Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la picioarele lui Iisus şi I-a zis: du-Te de la mine, Doamne, căci sunt om păcătos; pentru că îl cuprinsese spaimă pe el şi pe toţi cei care erau cu el, din pricina pescuitului atâtor peşti pe care îi prinseseră; tot aşa şi pe Iacob şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau tovarăşii lui Simon. Atunci Iisus a zis către Simon: nu-ţi fie frică; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la uscat, au lăsat totul şi au mers după Dânsul,, ( Luca 5, 1-11)
Multe din minunile Mântuitorului s-au împlinit aici, nu departe de casa Sfântului Petru.Printre ruinele de la Capernaum, se deslușește un ținut ortodox de mare frumusețe , Biserica ” Sfinții Apostoli Petru și Pavel”.
Încă din vremea Mântuitorului acest loc s-a dovedit a fi unul ales și asta pentru că aici a propovăduit dreapta credință, îndemnând la pocăință și tot aici a început să-și aleagă ucenicii. "De atunci a început Iisus să propovăduiască și să spună: Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor. Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, i-a văzut pe cei doi frați, pe Simon, ce se numește Petru, și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Și le-a zis: "Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni." Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Și de acolo, mergând mai departe, a văzut alți doi frați, pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele, și i-a chemat. Iar ei, îndată, lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El. Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor" (Matei 4, 17-23).
Iisus se afla lângă lacul Ghenizaret şi i-a văzut pe pescari că-şi aranjau mrejele de pescuit. Şi după cum cu orice prilej Dumnezeul-Om predica şi săvârşea minuni, aşa şi acum, după ce a intrat în corabia lui Simon (Petru), l-a rugat să tragă corabia câţiva metri de ţărm. De acolo, ca şi cum s-ar fi aflat într-un amvon, „învăţa mulţimile”, nu există situaţie în care omul să ofere ceva lui Dumnezeu şi să nu primească în schimb „cu prisosinţă”. Împaratul imparatilor Hristos, Dumnezeul nostru, vazand lumea bolnavă cu patimile necredintei si se umfla ca o rana cu inselaciunile cele lumesti spre inchinarea idolilor, a socotit cu multe feluri de mijloace si a purtat de grija pentru mantuirea oamenilor si a neamului omenesc – de vreme ce acesta este lucrul cel dintai al bunatatii lui, a mantui pe omul din mainile vrajmasului si a-l aduce la frumusetea cea dintai si la vrednicia de la care a cazut pentru pacatul neascultarii al stramosului Adam -, si nu trimite ploaie de foc spre ingrozirea lumii, nici porneste marea ca o oaste impotriva pamantului, nici inarmeaza puterile stihiilor impotriva necredintei, ci lumea o supune numai cu blandete si cu minuni si o trage spre dansul, cu faceri de bine si cu cuvinte ceresti o preface sa se mute de peste dansa patimile cele sufletesti, ce se umflau ca o rana otravita.
Si vrand Dumnezeu Cuvantul ca sa Se arate in lume mai inainte, pana a Se intrupa si a Se face om, a trimis in lume prooroci sa propavaduiasca oamenilor venirea Lui cea infatisata. Si pentru aceasta n-a ales imparati si crai, ca sa ii faca prooroci; n-a luat filosofi si oratori, ca sa ii trimita propavaduitori venirii lui, era deajuns un om care trait în pustie, care să-I fie înainte- mergator; n-a pogarat din ceruri intuneric si multime de ingeri, ce are pe langa Dansul, mii de mii, nesocotiti si nenumarati, ci a trimis, acolo la locul nasterii, magi pagâni și oameni prosti pastori de oi, așa cum fusese înainte Moise, David, Samuil si toata multimea proorocilor, prin mijlocul carora a semanat buna-credinta, nu in toata lumea, ci numai la un neam, care locuiau intr-o parte a pamantului, in Iudeea. Dar de vreme ce Dumnezeu vrea pe toti oamenii sa-i mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina – caci aceasta este mare sete la Dumnezeu, a pofti si a iubi sa se mantuiasca oamenii – pentru aceasta nu Se odihnea Dumnezeu sa fie numai la evrei buna-credinta si celelalte limbi sa fie lipsite de darul Lui.
Pentru aceasta a vrut sa rasara lumina dumnezeirii in toata lumea si venind implinirea vremii, dupa cum zice fericitul Pavel, a vrut Dumnezeu sa vie Fiul Lui, sa se nasca din femeie, sa Se faca sub lege, ca pe cei de sub lege sa-i rascumpere; S-a facut om din Nascatoarea de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria, a petrecut in lume impreuna cu oamenii si, vrand sa traga limbile la cunostinta dumnezeirii Lui si sa-i invete lucruri preaslavite si porunca noua si viata cereasca, incerca sa afle slugi acestor porunci; si n-a cautat cetati, nu s-a uitat la multime de oameni, nu s-a socotit slujba imparatilor, S-a scarbit de puterea avutiei, a urat biruinta ritorilor, nu I-au trebuit limbile filosofilor, nu s-a slujit cu arme, dupa cum e obiceiul ostasilor; nici cu alte mestesuguri asemenea acestora, pentru ca sa nu aiba puterea nimeni dintre cei necredinciosi sa zica ca a tras la Sine Hristos multimea cu unele ca acestea, ci numai s-a slujit iar cu mijlocul cu care a ales pe prooroci. Si ce face?
A luat iar propovaduitor Evangheliei nu pastori, ca pe prooroci, ci pescari si vanatori de peste, si i-a trimis sa propovaduiasca lumii bunavestire si le incredinteaza in mainile lor si in limbile doctoria lumii, zicandu-le: “Veniti dupa Mine si voi face pe voi pescari de oameni. Incetati a va trudi deasupra marii celei neinsufletite. Mutati pentru dragostea Mea mestesugul cel pescaresc pe pamant. Acolo pe dansul trimiteti si va intindeti mrejele. Vanati pentru Mine vanatul credintei. Veniti dupa Mine. Urmati-Mi Mie, ucenicii Mei si invatatorii lumii. Lucrati pentru dragostea Mea mestesugul vostru, pentru ceruri. Varsata este ca apa marii pe pamant inchinaciunea idoleasca. Zidirea este acoperita cu norul a multi dumnezei.
Adancul necredintei ineaca toata lumea; oamenii se cufunda de valurile dracesti. Lumea geme din pricina sangiuirilor si se strica cu jertfele cele stricacioase. Va voi pune asupra lor conducatori si propovaduitori pe voi, pe pescari. Patima aceasta cheama mestesugul vostru; veniti dupa Mine.”Deci, după predică, Hristos dă porunca să mâne în larg şi să arunce din nou mrejele „la vânat”. „Nu te teme, pentru că, în ciuda neputinţelor tale, Domnul caută râvna ta cea adevărată şi onestitatea ta şi simplitatea cu care vrei să slujeşti lui Dumnezeu Nu te teme, căci de azi înainte vei fi pescar de oameni”.Adică vei vesti oamenilor cuvântul Evangheliei, care înseamnă Buna Vestire, cuvântul că viaţa înseamnă mult mai mult decât această pescuire obișnuită, că viaţa înseamnă cunoaşterea lui Dumnezeu încă de aici, înseamnă începutul veșniciei împreună cu Dumnezeu. Cuvânt al Evangheliei pe care, vestindu-l, iată o vei face cu puterea Mântuitorului, Cel Ce a venit să-ţi descopere acest cuvânt.
,,Pe cand umbla pe langa Marea Galileii, a vazut pe doi frati, pe Simon, ce se numeste Petru, si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari. Si le-a zis: "Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni." Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El. Si de acolo, mergand mai departe, a vazut alti doi frati, pe Iacov al lui Zevedeu si pe Ioan, fratele lui, in corabie cu Zevedeu, tatal lor, dregandu-si mrejele, si i-a chemat. Iar ei, indata, lasand corabia si pe tatal lor, au mers dupa El. Si a strabatut Iisus toata Galileea, invatand in sinagogile lor si propovaduind Evanghelia imparatiei si tamaduind toata boala si toata neputinta in popor" (Matei 4, 17-23).
Ne amintim din Scriptură că, după Înviere, Mântuitorul li Se arată lui Petru și celorlalţi Apostoli tot la malul Ghenizaretului și tot cu o minune a unei pescuiri asemenea cu aceasta, covârşitoare. Ieşiseră la pescuit, nu prinseseră nimic, ba erau şi descurajaţi pentru că nu mai ştiau nimic de Cel răstignit. Şi, stând la țărmul mării, Mântuitorul îi întreabă: Fiilor, aveţi ceva de mâncare? Şi, la cuvântul acestora că ,,Nu avem,, le spune: Aruncaţi mreaja de-a dreapta corabiei şi veţi afla.
De cele mai multe ori suntem cuprinşi, în planurile noastre de zi cu zi, în rânduielile pe care le avem, ale serviciului, ale grijilor pe care le avem, ale copiilor, ale programului obişnuit, fricile pe care le avem, poate, că nu vom face faţă vremurilor, că nu vom reuşi să ne plătim datoriile, că nu vom reuși să fim în înţelegere cu ai noştri, de multe ori îngrijoraţi de dezamăgirile pe care ni le fac oamenii sau de trădările pe care ni le fac prietenii, încât, adeseori, în programul nostru aproape că nu mai avem o înțelegere a felului în care lucrează Dumnezeu și, chiar dacă în programul zilei avem un moment, seara sau dimineaţa, în care ne rugăm sau poate duminica venim la biserică, în timpul zilei obişnuite prea puţin înţelegem cum şi dacă ne vorbeşte Dumnezeu şi prea puţin mai avem timp, ba chiar și dorinţa de a vorbi noi înșine cu Dumnezeu, de a înţelege că minunile Lui, poate nu asemenea celei din Evanghelia de astăzi, ne înconjoară la tot pasul. Minuni care încep de la o floare care ne cheamă cu frumuseţea ei să-L slăvim pe Dumnezeu, care încep poate de la o vorbă bună pe care ne-o spune cineva apropiat şi pe care nu-l băgăm în seamă, care încep de la o problemă rezolvată, de la o grijă pe care Domnul în chip minunat o rezolvă şi iată, noi nu apucăm să vedem şi să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru că alte îngrijorări şi alte frici vin asupra noastră şi rămânem în acest carusel al obişnuinţei de a ne rezolva oarecum singuri treburile, de a fi prea puţin atenţi la felul în care Dumnezeu lucrează în jurul nostru.
Apostolul Simon Petru era zbuciumat după o noapte întreagă în care pescuise sau, mai bine spus, încercase să prindă peşte. Din aceasta îşi trăia agonisita vieţii de zi cu zi. Şi, o noapte întreagă trudind el însuşi şi cei împreună cu el, cu încă o corabie, nu prinseseră nimic. O noapte de trudă în care îşi pusese nădejdea că, din peştele respectiv, va agonisi ceva pentru el, pentru familia lui, căci Petru era om căsătorit. Şi spălându-şi mrejele, probabil cu obidă, probabil cu dezamăgire, pentru că nu prinsese nici măcar să aibă ce pune pe masă, după toate acestea iată că aude la malul Ghenizaretului – care era un lac foarte mare, încât unii îi spun marea Ghenizaretului – cuvântul Mântuitorului Hristos și mulţime de oameni care ascultau acest cuvânt şi îl ascultau cu interes. Și iată minunea, care fireşteera de neînţeles pentru experimentaţii pescari, de aceea şi Petru, la început, pune înainte argumentul logicii şi experienţei meseriei: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi n-am prins nimic, dar la cuvântul Tău voi arunca mreaja” (Luca 5:5); deci după ce aduce înainte argumentul cu totul logic, în cele din urmă îşi supune părerea, cunoştinţa şi experienţa în ascultare faţă de porunca Învăţătorului! Consecinţa? Atât de mulţi peşti încât cele două corăbii erau în pericol să se scufunde! Iar Petru atât de mult s-a cutremurat – şi cu el confraţii săi, de acest fapt cu adevărat minunat, încât conştiinţa sa l-a condus direct şi imediat întru frică şi minunare să-i ofere Dumnezeului-Om credinţă şi închinare. „Văzând Simon Petru a căzut în genunchi la picioarele lui Iisus zicându-I: Ieşi de la mine, Doamne, căci sunt om păcătos” (Luca 5:9).
Multe sunt minunile care ne dau învăţături. Noi să ne limităm la o concluzie generală şi la o învăţătură care are a face atât cu viaţa personală a fiecăruia dintre noi, cât şi cu toţi oamenii în genere. Şi aceasta este despre binecuvântarea care se revarsă atunci când arătăm ascultare faţă de voia lui Dumnezeu cea atotţiitoare şi mântuitoare. Suntem chemaţi de multe ori să acţionăm conform cunoştinţelor noastre, conform experienţelor noastre, obiceiurilor noastre, crezând că „bătătorita cale” ne va aduce rezultatele dorite… Şi totuşi, de câte ori în loc de rezultate pozitive ne pomenim în faţă tocmai cu contrarul, iar deznădejdea tinde să ne strivească inima… Dimpotrivă, atunci când cu desăvârşire liber Îl aşezăm pe Iisus şi punem porunca Sa deasupra propriei noastre „logici înţelepte”, deasupra experienţei personale şi comune, când în mod simplu ne încredinţăm întru-totul poruncii lui Dumnezeu, atunci lucrurile se schimbă şi de acolo unde omul se aşteaptă la eşec, vine succesul, reuşita scopului şi răsplătirea acestei credinţe.
O noapte întreagă s-au ostenit pescarii şi nu au prins nimic; însă când Domnul a intrat în luntrea lor şi, după ce a propovăduit, le-a poruncit să arunce mrejele, au prins atâta peşte, că nu puteau să-l scoată şi li se rupeau mrejele. Aici avem o comparaţie între munca de orice fel lipsită de ajutorul lui Dumnezeu şi munca la care ajută Dumnezeu.
La Ghenizaret, această mulţime de oameni nu venea să asculte nişte ştiri mai mult sau mai puțin interesante, așa cum le auzim noi în media, nu erau lângă Mântuitorul doar din curiozitate, ci pentru că vedeau că acest cuvânt era, cum spune Scriptura, un cuvânt cu putere multă. Cuvântul este o energie care hrăneşte sau care poate face rău în jur. Adeseori noi luă cu multă ușurătate cuvintele. Cu multă ușurătate vorbim prietenilor noştri, copiilor noştri, celor din jurul nostru. De multe ori noi înşine suntem conştienţi de uşurătatea cu care vorbim. De multe ori suntem presaţi de gânduri (şi gândul, fiind putere și energie, ne poate doborî) gând de răutate sau de bănuială sau de dezamăgire şi nici aceste gânduri nu ştim cum să le înțelegem, oare care sunt din neputinţa noastră, care sunt de la Dumnezeu, care sunt din altă parte? Suntem adeseori într-o moară a gândurilor şi a grijilor și a fricilor de tot felul.
Cuvântul Domnului acum era acest cuvânt cu putere multă, cuvânt care vestea oamenilor adevărul şi înţelesul că viaţa era mult mai mult decât ce pare a fi, adică o goană de a avea ce pune pe masă, de a-ţi face proiecte de viitor, poate mici bucurii, mici sărbători, dorinţa să-ţi fie sănătoşi cei apropiaţi şi, de cele mai multe ori, doar atât. Cuvântul Mântuitorului era primit cu putere multă pentru că omul are, în adâncul lui, un for ombilical nevăzut cu Dumnezeu. Subţire, dar mult mai puternic decât cel care leagă pruncul în pântecele maicii sale de mama lui. De multe ori noi nu înţelegem, aşa cum pruncul nu înţelege în pântecele mamei lui, că toată hrana şi toată grija este din partea mamei pentru ca el să trăiască fără grijă acolo, fără nicio teamă, păzit de mama care îl păzeşte şi îl ocroteşte. Noi înşine pe pământ nu înţelegem, precum pruncul în pântecele mamei lui nu înţelege, cu câtă grijă şi gingăşie Dumnezeu îngrijeşte de noi.
Simon aude acest cuvânt şi înţelegem că Mântuitorul era deja cunoscut în Iudeea. Oamenii care se adunaseră pe malul Ghenizaretului nu se adunaseră spontan, ci deja ştiau de acest cuvânt puternic, cuvânt înţelept, dar nu cu înţelepciunea acestei lumi, ci din înţelepciunea dumnezeiască, care ajungea la inima omului şi vestea cum să trăiască ca să fie viu cu adevărat. Şi obosit şi, probabil nerăbdător să ajungă acasă, să se odihnească, aude acest cuvânt de la Mântuitorul de a-L primi în corabie, pentru ca de acolo să înveţe mulţimile. Lacul Ghenizaretului are o formă de amfiteatru, iar, aşezat într-o corabie, aproape de mal, cuvântul se aude în întregul cuprins al malului, aşa cum se aude în amfiteatre. Nu erau pe vremea aceea nici boxe, nici microfoane, încât, îndepărtându-Se un pic cu corabia, Mântuitorul îşi creează condițiile propice astfel încât cuvântul Său să ajungă la fiecare din cei ce voiau să asculte acest cuvânt și pentru asta se adunaseră acolo. Și Simon Petru, deși era obosit, îşi pune nu numai corabia, ci şi sufletul în slujba acestui cuvânt. Câți dintre pescarii noştri de astăzi ar mai fi deschişi după o noapte întreagă de trudă, şi încă de trudă neroditoare, să se deschidă unui asemenea cuvânt, să aibă răbdare şi să-şi mute gândul de la nereușita lui, de la truda lui, la acest cuvânt și la Acest Învăţător, că aşa Îl numeşte atunci Sfântul Apostol Petru, încă neavând conştiinţa că era mai mult decât un Învăţător sau decât un Prooroc oarecare.
Deci câţi dintre pescarii de astăzi ar mai avea această deschidere? Probabil foarte puţini, ba mulţi ar fi luat în râs un asemenea demers: Lasă, învăţătorule, de cuvinte ne arde nouă? Noi nu avem ce pune pe masă. Criza economică bate la porţile noastre, copiii ne mor de foame, iată câtă minciună este în jurul nostru! Nu de cuvinte ne arde nouă. Dar nimic din toate acestea nu au fost în gura lui Petru, ci, mânând corabia puţin mai departe, astfel încât cuvântul să se audă trebuincios celor din jur, ascultă el însuşi cuvântul şi-l ascultă cu luare aminte. Pentru că Petru, ca şi fratele lui, Andrei, erau într-o așteptare a Dumnezeului Celui viu; era proorocită venirea lui Mesia şi erau atenţi la această proorocie. Nu întâmplător se făcuseră ucenici ai Sfântului Ioan Botezătorul, pentru că văzuseră și la Ioan un cuvânt adevărat şi o râvnă adevărată și un curaj de a-L mărturisi pe Dumnezeu și de a mărturisi adevărul. Ioan Botezătorul, cu mult curaj, a stat împotriva împăratului celui ce era în nelegiuire luând-o pe femeia fratelui său. Și Apostolii înţeleseseră că singurul interes al lui Ioan era acela de a sluji desăvârșit, fără frică şi fără poticnire, Adevărului şi Dumnezeului Celui viu. Iată, dar, că în această aşteptare Domnul îi găseşte vrednici de a pricepe cuvântul Lui. Câţi dintre noi astăzi vom fi vrednici a pricepe cuvântul lui Dumnezeu, care în multe chipuri ni se vesteşte şi căută să ajungă la inima noastră?
Aşadar, Petru îşi pune corabia ca amvon Mântuitorului Hristos, fără să se poticnească de faptul că o noapte întreagă îi fusese de oboseală şi de zdroabă. Şi iată că, după ce Mântuitorul Îşi Tine cuvântul şi mulţimile se hrănesc cu acest cuvânt, în chip neaşteptat Mântuitorul îi spune: Mână la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi. Şi Simon, ca şi ceilalţi împreună cu el, ştiau că, dacă noaptea nu au prins nimic, când peştele este mai uşor de înşelat, atunci ziua, după o noapte întreagă în care nu ai prins nimic, nu mai are rost nici măcar să te mai gândești la aşa ceva, darămite să mai faci o osteneală. Si răspunde: Învăţătorule, noaptea întreagă ne-am trudit şi nimic nu am prins. Dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Adică: Din experienţa mea de pescar ştiu că acum e cu neputinţă să mai prind chiar şi câțiva peştişori. Dar, pentru acest cuvânt.. pe care Petru l-a înţeles a nu fi cuvânt obișnuit, că era cuvânt de la Dumnezeu, Petru s-a încredinţat Domnului şi a aruncat mrejele şi a început din nou să pescuiască.
Şi minunea pe care o vesteşte Evanghelia este că în chip neaşteptat – şi această minune pescarii aveau s-o înţeleagă cel mai bine – mrejele s-au umplut încât nu au încărcat numai corabia lui Simon, ci și pe cea a lui Iacov şi a lui Ioan, fiii lui Zevedeu, cei care veniseră să îi ajute la această pescuire neaşteptată. Și, în acest moment, Simon a înţeles că ceea ce s-a întâmplat nu a fost un rod al hazardului, ci a fost minunea lui Dumnezeu şi de aceea, în momentul când înţelege această minune, nu-L mai numeşte Învăţător, ci Domn: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos! spune Petru, când vede această minune lucrând. Şi când spune: Ieşi de la mine, Doamne, nu spune pentru că ar fi vrut să se îndepărteze de Hristos, n-o spune pentru că ar fi vrut să nu se mai bucure de cuvântul Lui şi de mângâierea Lui şi de înţelesurile vieţii celei veșnice, ci o spune pentru că, în lumina lui Hristos, se vedea pe el însuşi om neputincios, cu multe poticniri, aşa cum spuneam adeseori robit de prea multe gânduri, de multă necredinţă, de prea multă poticneală în faţa unui Dumnezeu atât de apropiat, Care nu doar ne punea înainte cuvântul Adevărului, ci apropiat de toată neputinţa omului, de toată grija lui cea mai de pe urmă.
Credem că doar lui Petru i s-a întâmplat această minune cutremurătoare? Doar lui Petru Dumnezeu i-a rezervat acest deosebit tratament plin de iubire? Dar Dumnezeu este „ieri şi azi şi în veci Acelaşi”. Întotdeauna înconjoară cu infinită iubire pe fiecare om şi vrea „ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim 2:4). Dacă vom fi atenţi la viaţa noastră, dacă vom arunca o privire scrutătoare pentru a analiza zilele şi anii vieţii noastre, cu siguranţă ne vom încredinţa de minunata intervenţie a lui Dumnezeu! Vom vedea lămurit fapte pe care nu le putem explica în niciun chip natural.
Şi în acest punct trebuie să accentuăm deosebita binecuvântare şi pronie, deosebitele intervenţii minunate ale purtării de grijă a lui Dumnezeu prin Maica noastră Născătoare de Dumnezeu şi prin Sfinţii noştri, arătate neamului nostru necăjit, dar şi binecuvântat, pentru ca să nu ratacim și sa ne ostemin zadarnic. Multi ostenesc in zadar. Acestia sunt sectantii, cei de alta credinta și mulți alții pe care îi știți. Și mai știți ca exista un singur Dumnezeu, o credinta, un Adevar, si se afla in Biserica Ortodoxa. Dovada acestui fapt sunt icoanele izvoratoare de mir, sfintele moaste, care vindeca sufletul si trupul, darul sfant al facerii de minuni si cel al inainte-vederii la stareti. Sfintele Taine ale Bisericii (botez, mirungere, spovedanie, împartașanie, sfântul maslu s.a) Toate acestea sunt daruri sfinte ale Ortodoxiei.
Cati oameni se ratacesc! Cu regret spun ca si in Biserica Ortodoxa sunt rataciti: unii implinesc cele din afara ale credintei, formal, dar sufletul le este gol; altii, dimpotriva, considera ca credinta este doar in suflet, iar la biserica nu merg. Pentru acestia este inchisa Imparatia cerurilor. Credinta lor este o iluzie, o amagire. Cel care implineste doar obiceiurile exterioare merge la biserica si are impresia ca se roaga, dar traieste dupa voia sa, urmandu-si propriile placeri si pofte. Unul ca acesta Il slaveste pe Dumnezeu cu cuvintele, iar pe diavol, cu faptele. Daca omul posteste, dar gandeste cele rele, nevointa sa este zadarnica. Lucrarea launtrica este spre mantuirea sufletului, dar lucrarea care nu duce la indreptarea inimii este zadarnica. Inima buna, blanda, smerita, aceasta este roada lucrarii duhovnicesti. Se cuvine sa stim si faptul ca adeseori roadele efortului duhovnicesc se distrug printr-o lucrare pacatoasa.
Ne spun sfinții biserici că cineva poate avea obiceiul de a merge la biserica si de a se ruga, dar sa aiba un serviciu pacatos, asa cum sunt vanzatorii de bautura, tutun, dansatorii, desfranate etc. Nerenuntand la munca lor, pierd folosul faptelor lor bune. Sa nu ne impartim sufletul, ci sa-l daruim intreg lui Iisus. Sa fim credinciosi nu doar cat timp stam la slujba, ci si dupa ce iesim din biserica. Nici spovedania sa nu o facem partial, ci total. Altfel ne condamnam la chinurile vesnice. Sa luam aminte sa nu lucram in zadar!
Se spune in Scriptura de asemenea ca trebuie sa ne inchinam lui Dumnezeu in duh si in adevar. Ce inseamna aceasta? Domnul vede in inimile noastre, dar ce se afla in ele? Ar trebui sa se afle dragostea si tinderea noastra catre Dumnezeu. Dar cat de des acestea sunt doar manifestari exterioare! Cu ele putem sa-i amagim pe semenii nostri, dar nu si pe Dumnezeu! Aceasta este fatarnicie: Ma cinstesc cu buzele, dar inima lor este departe de Mine!, spune Domnul. Cinstirea exterioara care nu are un suport interior este ofensatoare la adresa lui Dumnezeu. Fa fapte de milostenie din dragoste fata de Dumnezeu!
Dar daca faptele exterioare nu sunt importante, inseamna ca ele trebuie respinse? Nu. Rugaciunea este convorbire cu Dumnezeu, inchinarea – cinstirea lui Dumnezeu, semnul crucii – sfintirea noastra. Iisus Insusi pleca adeseori genunchii si ridica ochii la cer, rugandu-Se. Asadar sunt necesare si lucrarea launtrica, si cea exterioara pentru a fi placut lui Dumnezeu. Cum sa le imbinam? Sa facem fapte de milostenie, sa iertam supararile, sa-i hranim pe cei flamanzi, sa-i mangaiem pe cei tristi, sa facem bine si sa implinim voia lui Dumnezeu. Daca Il cinstim astfel pe Dumnezeu, atunci si rugaciunea noastra va fi placuta inaintea Lui. Sa dobandim launtric dragostea de Dumnezeu, printr-o viata duhovniceasca. Sa manifestam si in exterior aceasta dragoste. Asa ne vom inchina Lui in duh si in adevar.
Mult ne mai straduim noi, oamenii, mult ne mai zbatem, dar prea deseori, nimic dobandim, nimic folosim, nimic adunam. Pentru ca nu adunam dimpreuna cu Hristos si in Duhul Lui, pentru ca lucram numai omeneste, mult prea-omeneste si nu stim sau am uitat fiii carui Duh suntem. Pentru ca ne bizuim doar pe ceea ce stim si pe ceea ce putem noi, pe vointa, ambitia si puterea noastra, pe faptele mainilor noastre, luam drept reper doar ceea ce corespunde masurii noastre meschine si pitice, confundand pe Duhul cel Sfant cu sangele nostru infierbantat, credinta in Hristos cu credinta in noi insine, ravna de Sus cu ravna cea trupeasca, cu zelul aprins al inimii cazute, nerabdator sa arunce plasa inainte sa fi invatat sa pescuiasca si inainte de a-i intreba pe mai-marii sai unde este locul propice de pescuit…Traim eretic si ne nevoim eretic, zicea un parinte mare de azi si ne miram ca nu aducem rod, ca nu prindem nimic in plasa… Pescuim in ape tulburi, pescuim haotic…
Nu cerem Lumina sa vedem si nu vedem unde sa aruncam plasa, nu invatam niciodata “sa manam la adanc“, sa ne departam de “uscat” si sa facem “dupa Cuvantul Lui”. Dar mai rau este ca… nu stim macar ca suntem nestiutori si orbi in cele ale Duhului si ne infuriem strasnic pe cei care ne arata orbirea!...Unii muncesc, dar nu stiu cui aduna. Altii cauta intelepciunea, dar nu stiu sa o caute unde trebuie sau nu o cauta sincer. Asa ajungem la sfarsitul vietii noastre cu plasele goale. N-am pescuit nimic. N-am dobandit nimic. Domnul sta si asteapta langa noi, ne lasa sa ne izbim de neputinta noastra, asteapta zorii zilei cand va canta cocosul vadind prostia ingamfarii noastre, ca sa cunoastem bine ca de la noi nu-i nici o speranta de a se prinde ceva de noi, dupa care ne porunceste sa aruncam din nou plasa, sa ne ostenim din nou. Ce vom face? Vom sta plangandu-ne ca e degeaba si ca nu se gaseste nimic pentru noi “acolo”, sau, obositi, tristi, vom da, totusi, ascultare glasului Sau?
Atâta vreme cât omul se osteneşte de unul singur şi vrea să dobândească ceva numai prin propriile-i puteri, totul îi scapă din mâini; atunci când se apropie de el Domnul, curg bunătăţi după bunătăţi. In privinţa moral-duhovnicească, faptul că reuşita nu este cu putinţă fără Domnul este limpede: „Fără de Mine nimic nu veţi putea face“, a grăit Domnul. Şi această lege lucrează în oricine…Precum ramura ruptă de trunchi nu numai că nu face roade, dar se usucă şi îşi pierde puterea de viaţă, aşa şi oamenii, dacă nu rămân în părtăşie vie cu Domnul, nu pot aduce roadele dreptăţii, atât de preţioase pentru viaţa veşnică. …Vreun lucru bun tot mai poate să fie în ei, dar bun numai la arătare, însă de fapt lipsit de preţ, aşa cum mărul pădureţ poate fi frumos la înfăţişare, dar dacă-l iei şi-l guşti, e acru. Şi în privinţa celor din afară, a celor lumeşti, legea asta se poate proba pe viu: se zbate câte unul, se zbate şi nimic nu-i iese; însă când se pogoară binecuvântarea lui Dumnezeu, roadele încep să apară. Cei ce iau aminte la sine şi la căile vieţii cunosc din experienţă acest adevăr.”
Adevarata nevointa se savarseste in adancul tainic al inimii, precum Mantuitorul i-a spus Sfantului Apostol Petru sa mane la ape adanci: „Mână la adanc, si lasati in jos mrejele voastre, ca sa pescuiti.” (Lc 5,4). Mrejele pot inchipui si gandurile, cugetul omului, astfel incat neincetata sa nevointa este aceea de a-și uni mintea cu inima prin rugaciune. Numai mintea smerita, „lasata in jos”, cunoaste ridicarea intru pogorare, adica „pescuirea minunata” — mantuirea. In mintea ce nu s-a unit cu inima apar gandurile care slobozesc vorbele, grairea desarta, pe cand in acea minte care este unita cu inima se zamisleste gandul ce naste cuvantul, cuvantul care mangaie, tamaduieste si daruieste putere de viata, nadejde si bucurie.
“Mânati mai la adânc!” Nu stati tot timpul la tarm, unde este agitatie, galagie, iarmaroc. Indepartati-va putin de zgomotul lumii, de framantarea vietii – intr-o padure, in intimitatea camerei sale, adancindu-te intr-o lectura frumoasa… Sa ai puterea sa spui un nu categoric superficialitatii, un nu categoric amagirilor de moment, un NU categoric cantecelor de sirena pe care le auzim ca o vraja, tot timpul intrand in viata noastra pentru a ne deturna de la singurul scop care-si merita osteneala: sa-L tintesti cu inima ta pe Domnul Hristos; a spune nu lucrurilor amagitoare, imbracate frumos, dar lipsite de continut. Inseamna a spune un da categoric seriozitatii, cautarii dupa adancime, lucrurilor si realitatilor care au consistenta.
Lumea de astazi trece printr-o foarte mare criza a credintei. Este o criza a cuvantului, o “ieftinire” a cuvantului, pentru ca el a ajuns sa nu mai transmita adevarul, ci de cele mai multe ori minciuna. Cuvantul nu mai are putere, lumea nu se mai increde in cuvant. Cuvantul lui Dumnezeu este de mai inainte de timp, in timp si dincolo de timp, cuvântându-ne pe limba tacerii, pe limba dragostei… Puterea cuvantului este tacerea, deoarece tacerea este limba veciniciei. Tacerea nu inseamna absenta cuvantului, ci dimpotriva, prezenta acestuia, care de multe ori e mai deplina in… tacere… Cuvantul analogie provine din limba greaca si are mai multe intelesuri printre care si acesta: cuvant de sus (ana-logos)… Daca ne dorim viata vecinica, ar trebui sa ne raportam la aceia care au câștigat-o, adica la Sfintii lui Dumnezeu si sa ne oglindim in icoana lui Hristos. Astfel, bine ar fi ca in viata noastra de zi cu zi toate analogiile sa se faca tinand seama de Cuvantul lui Dumnezeu. Atunci cand iubirea ajunge la plinatatea trairii, ea ne dezvaluie taina clipei. In aceasta deplinatate a iubirii, clipa atinge vecinicia incremenind in ea, devenind astfel o… clipa invecinicita. Spunea Sfantul Ioan din Kronstadt: Inima noastra cuvanta cu Inima lui Dumnezeu, Care, prin Inima Lui, da glas de iubire in toate celelalte inimi ce se afla in Dumnezeu.
Studiind această pericopă evanghelică pe care ne-o istoriseşte Luca, cel care a primit martiriul în regiunea Beoţiei, unde se află şi mormântul său, nu are decât să-L roage pe Mântuitorul şi Izbăvitorul nostru, pe Domnul Iisus, să ne dăruiască credinţă vie în inimi şi desăvârşită ascultare faţă de voia Sa. În acelaşi timp să ne rugăm toţi ca harul Său să ocrotească poporul nostru luminându-i pe conducători şi pe autorităţi, pentru că „înfricoşător lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu” (Ev 10: 31).
Odiseea Apostolului Petru este și Odiseea multora dintre noi. Am venit oare si noi in Capernaum să căutăm să dăm sens vieții noastre? Probabil ca da, dar aparentul absurd al ei pare că ne copleșește; credem în Hristos Cel înviat, dar adeseori credința noastră este măcinată de îndoieli, mai ales atunci când nedreptățile la care suntem zilnic martori strigă la cer, iar cerul pare că rămâne mut... Considerăm îndelunga‑răbdare a Domnului față de cei care umblă pe căile morții ca semn al indiferenței Sale sau, și mai grav, ca semn al inexistenței unui Dumnezeu bun și iubitor, în acest caz nemairămânându‑ne altceva decât să ne rezumăm la această viață și să încercăm să luăm ce este mai bun din ea. Apostolul Petru a trecut prin toate aceste experiențe, dar le‑a și depășit în final. Să‑l imităm și noi pe Petru până la capăt, fiind încredințați că sens vieții noastre dă numai Hristos, în relația personală pe care fiecare ar trebui să o aibă cu Acesta, chiar dacă nu este o relație lină, constant ascendentă și lipsită de tensiuni. Tensiunea trebuie să fie întotdeauna creatoare. Dar să nu ne pierdem nădejdea că, într‑un final, vom dobândi și credința, și curajul, și adânca înțelegere pe care le‑a dobândit Apostolul Petru, și vom putea mărturisi, așa cum a mărturisit odinioară Dostoievski: „Peste văpaia îndoielilor, a mea Osana a venit!”
Cuvântul Evanghelie ne cheamă, aşadar, ca și noi să ne încredinţăm Cuvântului Celui viu, să ne îngrijim de cuvântul pe care îl rostim, ştiind că el poate fi putere sau otravă și că avem de dat socoteală pentru fiecare cuvânt. Să ne încredinţăm Domnului şi să-i încredinţăm pe cei din jurul nostru de adevărul Evangheliei și, bucurându-ne de viaţa veşnică ce ni se binevesteşte, să dăm Domnului, încă de dimineaţă, în încredințare, și grijile noastre, și nevoile noastre, şi fricile noastre, spunând, precum Apostolul Petru: Doamne, iată, noaptea întreagă m-am trudit şi n-am prins nimic, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele, spunând şi noi: Doamne, iată, cu puterea mea şi cu priceperea mea încerc să fac toate cele pe care sunt dator şi responsabil să le fac, dar Tu Însuţi ajută-mă ca lucrarea mea să fie roditoare şi roditoare nu doar pentru a avea ce pune pe masă, ci pentru a avea înţelegerea să trăiesc ziua de astăzi fără de păcat şi întreaga viaţă a mea, pentru ca pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. Amin” (sursă Pelerinajul Sfintei Liturghii – ioan monahul)