Duhul Sfânt al Adevarului
Sfinţii Părinţi ai ortodoxiei în Sinoadele Ecumenice au arătat încă o dată că, acolo unde este comuniune și credință adevarată este şi Duhul Sfânt, cu ajutorul Căruia orice confuzie poate fi dezlegată şi orice neclaritate poate fi luminată. De aceia și noi, creștinii ortodocși, deschidem șirul rugaciunilor noastre începătoare cu rugăciunea: Împarate ceresc. Secolul al IV-lea, a fost denumit pe bună dreptate „veacul de aur al teologiei“, datorită marilor figuri bisericeşti care au trăit în această perioadă, dar a fost deopotrivă şi începutul marilor erezii. De abia ieşită din catacombe, Biserica se vedea atacată acum nu de păgâni, ci de proprii ei membri, care nu reuşeau să pătrundă adevărul Scripturii. Adunaţi în sinoade ecumenice, Sfinţii Părinţii au reuşit să arate care este adevărata învăţătură a Bisericii.
Sfinții Părinți de la Sinodul al VI- lea Ecumenic. În această perioadă, arianismul fusese deja în bună parte marginalizat și mulți arieni fuseseră acceptați înapoi în Biserică. Dar a apărut un nou atac la adresa Persoanei Mântuitorului, sub forma monotelismului. Monoteliții afirmau că Hristos avea o sigură voință, întrucât El este o singură Persoană, deși are două naturi. Pâna la acest Sinod, pentru apararea învatațurii ortodoxe, Sf. Cuv. Maxim Marturisitorul, a fost adesea singur împotriva tuturor. Sinodul a considerat că această afirmație „afecta deplina umanitate a lui Hristos”, întrucât natura umană ar fi fost incompletă dacă nu acea o voință proprie. Sinodul a declarat că, întrucât Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, El trebuie să aibă două voințe: una divină și una umană. Monotelismul a fost condamnat ca erezie.
Pe Cuviosul Maxim cel mare cu numele și cu viața, l-a odrăslit cetatea cea mare a Constantinopolului, născut din părinți de neam mare și dreptcredincioși; și l-au crescut în învățătura cărții din destul, pentru că toată filosofia și teologia a străbătut desăvîrșit; apoi a fost bărbat prea înțelept și slăvit și întru palate împărătești cinstit. Pentru că împăratul Heraclie (610-641) văzînd înțelepciunea și viața lui cea bună, l-a cinstit pe el cu rînduială de asincrit (boier), chiar nevrînd, și în numărul sfetnicilor săi l-a rînduit; apoi era de toți iubit și cinstit și la toată cetatea împărătească de mare folos. Întru acea vreme, s-a ridicat eresul monoteliților, adică al acelora ce mărturisesc că este numai o voință în Hristos, Dumnezeul nostru. Acesta s-a născut din eresul ce a fost mai înainte, al lui Eutihie, care spunea cu necuviință că numai o fire este întru Hristos, împotriva mărturisirii celei credincioase, care spune că sînt două firi în Domnul nostru Iisus Hristos cel întrupat, asemenea și două voințe și lucrări deosebite ale fiecărei firi, însă o singură persoană a lui Hristos; pentru că nu în două persoane este despărțit Hristos Dumnezeu, ci are două firi, fără amestecare. Sfântul Maxim, văzînd tulburarea ce se făcea Bisericilor în Constantinopol și prin tot Răsăritul și pe eretici întărindu-se și înmulțindu-se, iar credința cea dreaptă împuținîndu-se și clătinîndu-se de furtuna prigonirii, tânjea cu duhul, plângea și suspina. Auzind că în Apus eresul acela se leapădă cu totul, pentru că Severin, episcopul Romei, n-a primit acea alcătuire împărătească, iar Ioan, cel următor după dânsul la scaunul Romei, a dat-o anatemei sobornicește, fericitul Maxim și-a lăsat mânăstirea sa și s-a dus în părțile Apusului, având scop să meargă la Roma cea veche, deoarece la Ierusalim era cu neputință, din cauza arabilor, care năvăliseră atunci asupra Palestinei. Deci, s-a dus la Roma, ca una ce era atunci dreptcredincioasă, binevoind să petreacă cu cei dreptcredincioși. Mergând acolo, s-a dus pe la episcopii din Africa, care se întâmplau prin cetățile din calea lui, și vorbind cu dânșii, îi întărea în credință și-i învăța cum să scape de meșteșugirile potrivnicilor și să se izbăvească de vânarea lor cea cu rău meșteșug; iar către alții, care erau departe, trimitea scrisorile sale învățătoare și sfătuitoare despre dreapta credință, ca să se păzească cu dinadinsul de eresul acela.
In vremea lui Eraclie existau persoane care sustineau ca daca Hristos are o fire dumnezeiasca si o fire omeneasca, trebuie sa aiba si o dubla libertate de actiune si vointa. Dimpotriva, alte persoane spuneau ca daca Hristos constituie o singura persoana si in virtutea principiului ca vointa omeneasca urmeaza intru toate vointei divine, urmeaza ca El are o singura vointa si o singura energie. Pentru imparatul Eraclie (610-641) importanta era buna intelegere, avand in vedere ca printre preocuparile lui principale se numara si campania impotriva persilor si ofensiva pentru recucerirea provinciilor pierdute in timpul domniei regelui Chosroe II. In decursul luptelor, imparatului i-a fost dat sa constate o totala lipsa de loialitate a maselor monofizite fata de Imperiu, socotit dusmanul ereziei lor. Impotriva acestei conceptii trebuia gasit un remediu. De aceea politica bisericeasca inaugurata de Eraclie a fost concentrata in gasirea unui compromis dogmatic cu ajutorul caruia nadajduia sa castige Imperiului pe monofiziti, consolidand provinciile recucerite de la persi. Sugestia data imparatului de cativa monofiziti, ca atat ei cat si monofizitii moderati ar fi gata sa primeasca hotararile Sinodului de la Calcedon in cazul ca Biserica greceasca ar accepta invatatura ca in Hristos sunt doua naturi, dar nu si doua vointe si doua energii, a socotit-o Eraclie ca puntea de unire intre dogma ortodoxa si monofizism. Cel care s-a ridicat impotriva invataturii propuse pentru compromis a fost eruditul calugar palestinian Sofronie. El zicea: cel ce admite ca Hristos are o singura energie, nu poate sa admita decat o singura natura, iar cel ce crede in existenta a doua naturi nu poate decat sa admita o dubla sfera de actiune. Dupa alegerea lui Sofronie ca patriarh al Ierusalimului, erezia monotelita a fost condamnata la sinodul de la Ierusalim (634). Dupa inchiderea sinodului, patriarhul Ierusalimului a adresat o scrisoare sinodala celor mai insemnati conducatori bisericesti, dezvoltand invatatura ca fiecare din cele doua firi ale lui Hristos trebuie sa-si aiba si vointa sa, caci altfel nu ar fi depline, deoarece vointa este o insusire necesara a firii. A sustine ca Hristos a avut numai o singura vointa inseamna a afirma ca a avut o singura fire. Prin urmare, invatatura despre o singura vointa sau monotelismul nu este altceva decat un monofizism prelungit. Ca sa puna capat disputelor care framantau Biserica Rasaritului, Eraclie a dat la 638 un edict de credinta, in care se ordona cu asprime sa se admita numai o vointa in Iisus Hristos, interzicand intrebuintarea expresiilor "una sau doua energii in Hristos". In anul 641 imparatul moare, i-au urmat la tron fiii sai Constantin al III-lea (641) si Eraclie cel Tanar. Imparatul Constans al II-lea pentru a ajunge la un compromis, emite in septembrie 648 a emis un edict dogmatic, "Typos". Prin publicarea noului edict dogmatic, s-a interzis, sub cele mai aspre sanctiuni ale legilor de stat, orice fel de discutii cu privire la una sau doua energii, precum si referitor la una sau doua vointe in persoana Mantuitorului. "Typos"-ul n-a putut satisface nici pe ortodocsii convinsi, nici pe adevaratii monoteliti.
Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662), mai întâi egumen al Mănăstirii Hrisopolei de lângă Constantinopol, s-a luptat pentru Ortodoxie vreme de mulţi ani fără vreun sprijin bisericesc „mai înalt", în timp ce patriarhiile Răsăritului şi Roma primiseră erezia sub presiunea împăratului monotelit Constant al II - a (641-668). Sfântul Maxim a străbătut pământul şi marea, de la Constantinopol până la Roma, unde a avut o contribuţie decisivă în Sinodul din Lateran (649 d.H.) împotriva monotelismului, convocat de ortodoxul papă Martin (649-655). La 5 iulie 649, pe scaunul roman a ajuns papa Martin I (649-653), care in octombrie 649, a tinut in biserica Mantuitorului din palatul Lateran din Roma un sinod in care a condamnat "Typos"-ul si erezia monotelita, declarandu-se pentru: doua naturi unite, care nu se confunda, doua vointe naturale, divina si umana si doua lucrari naturale, divina si umana in perfecta armonie. Papei Martin i se va rosti sentinta de condamnare la moarte, dar la staruintele patriarhului capitalei Paul II, imparatul i-a schimbat pedeapsa in exil, trimitandu-l la Cherson, unde papa a murit in anul 655. O soarta asemanatoare o va avea si Sfantul Maxim Marturisitorul. Moare in fortareata Semalion, in apropierea localitatii Muri de astazi.
Lui Constans II i-a urmat fiul sau Constantin al IV-lea (668-685) zis si Pogonatul (Barbosul). El va convoca al VI-lea Sinod ecumenic la Constantinopol. Ca reprezentanti ai scaunului roman, noul papa Agathon (678-681), a delegat pe episcopii Abundantiu de Paterno, Ioan de Reggio si Ioan de Porto, precum si alti clerici. Imparatul a instiintat pe patriarhul Gheorghe (679-686) si prin intermediul lui si pe patriarhul Macarie de Antiohia si pe mitropolitii si episcopii supusi jurisdictiei lui, sa se prezinte la sinod. Din cauza ca resedintele scaunelor de Alexandria si Ierusalim se aflau sub ocupatie arabo-islamica, au fost reprezentate de preotii Petru si Gheorghe.
Sinodul VI ecumenic s-a tinut intre 7 noiembrie 680 si 16 septembrie 681 la Constantinopol, intr-o sala boltita a palatului imperial, din care cauza i s-a mai zis si "sinodul trulan". Au participat la el 174 episcopi. Imparatul a participat la primele sedinte si la ultima. In sedinta a 18-a din 16 septembrie 681, in prezenta imparatului, s-a publicat in mod solemn marturisirea de credinta, care invata ca "in Iisus Hristos sunt doua vointe si doua lucrari sau energii, corespunzatoare celor doua firi, neamestecate si neschimbate, neimpartite si nedespartite, precum si neopuse una alteia, cea omeneasca urmand intru totul vointei si lucrarii celei divine". Nici una din cele doua naturi nu poate fi socotita fara lucrare sau fara vointa. Marturisirea de credinta alcatuita de cei 174 de parinti a fost semnata de imparatul Constantin al IV-lea Pogonatul. Imparatul a declarat hotararile sinodului obligatorii pentru toti crestinii, avertizand pe cei ce nu le vor recunoaste ca vor fi loviti cu pedepsele cele mai aspre. La cererea sinodului, marturisirea de credinta a fost lucrata in cinci exemplare si trimisa celor cinci scaune patriarhale.
Disputele monofizite si monotelite au slabit mult disciplina Bisericii. Tot mai mult s-a simtit nevoia intaririi ei, din cauza ca nici la Sinodul V si nici la Sinodul VI ecumenic nu s-au dat canoane. Atunci imparatul Justinian II (685-695; 705-711), a convocat pentru anul 691-692 un sinod la Constantinopol, care s-a tinut tot in sala boltita a palatului imperial in care se tinuse si.-Sinodul VI ecumenic. Din aceasta cauza a capatat numele de "al doilea Sinod trulan". Deoarece acest sinod a fost o completare cu dispozitii disciplinare a sinoadelor de la 553 si 680-681, s-a numit si "sinodul quinisext" sau al "cinci-saselea" ecumenic.
Cele 102 canoane date de acest sinod au cautat sa reglementeze diferite intregiri ale disciplinei si ritului bisericesc. Sinodul a intarit hotararile dogmatice si canoanele apostolice si ale Sinoadelor ecumenice de pana atunci, precum si ale mai multor sinoade locale si ale unor Parinti bisericesti; s-a recunoscut din nou egalitatea patriarhilor de Constantinopol si Roma; s-a oprit pictarea Mantuitorului in chip de miel; s-a condamnat celibatul clerului admis de Biserica romana, precum si practica apuseana de a manca branza, lapte si oua in postul cel mare. Din cauza ca acest sinod a confirmat pentru a treia oara drepturile patriarhului de Constantinopol si a condamnat unele practici si obiceiuri ale Bisericii romane, papii si teologii latini nu l-au recunoscut ca ecumenic. Sfântul Sinod Ecumenic al VI – lea a fost rezultatul a 50 de ani de divergenţe teologice şi ecleziastice (secolul VII) asupra temei dacă Dumnezeul-Om Hristos, desăvârşit Dumnezeu şi desăvârşit Om, într-un singur Ipostas (o singură Persoană), are două lucrări şi două voinţe sau doar lucrare şi o voinţă. Sinodul Sfinţilor Părinţi a condamnat hristologia monoteliţilor, adică a celor care susţineau că Hristos are doar o singură voinţă şi o singură lucrare, pentru că această hristologie nu era decât „o reînfăţişare" mascată a ereziei monofizismului deja respins şi condamnat (în cadrul Sfântului Sinod al IV - a Ecumenic din anul 451 d.H.). Sinodul al VI -a a îndreptăţit substanţial teologia şi strădaniile Sfinţilor Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, şi Maxim Mărturisitorul împotriva ereziei monotelismului şi a dogmatizat: Deoarece Hristos are desăvârşite cele două firi, dumnezeiască şi omenească, are şi două voinţe fireşti (corespunzătoare celor două firi - n.tr.) şi două lucrări fireşti (dumnezeiască şi omenească), precum reiese şi din înseşi istorisirile evanghelice.
Duşmanii Ortodoxiei, patriarhii eretici ai Constantinopolului, Serghie (610-638), Pir (638-641, 654), Pavel al II - lea (641-653) şi Petru (654-666), patriarhii eretici Macarie al Antiohiei (650-685) şi Chir al Alexandriei (630-642), ereticul papă al Romei Honorius (625-638) şi Ştefan, Polihronie şi Constantin au fost anatematizaţi de către Sfântul Sinod al VI - lea. Patriarhul Serghie, condamnat ca eretic, era cel care, odinioară, purtând icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe zidurile Constantinopolului, salvase cetatea de arabi şi de perşi, pe când împăratul Herakleios se afla într-o campanie în Persia (626). Cu această ocazie a fost alcătuit Imnul Acatist (Acatistul Buneivestiri) către Născătoarea de Dumnezeu.
Sfântul Maxim, singur împotriva întregii „biserici oficiale", a fost conform mărturiei istoricilor „prea mare teolog, care a pecetluit prin tăria sa luptătoare şi prin bogata sa contribuţie scriitoricească recursul teologic al ereziei monotelite"; de asemenea, „este greu să se găsească un alt teolog care să fi influenţat mai mult mersul teologiei elin-ortodoxe în afara lui". Monotelismul şi monergismul constituie componentele teologiei actualilor monofiziţi „moderaţi" (severieni), adică a monofiziţilor copţi (din Egipt), a armenilor, etiopienilor, siro-iacobiţilor şi a indienilor din Malabar.
Proclamarea dogmei despre cele două voinţe şi două lucrări în Hristos de către Sinodul al VI - lea Ecumenic, îi condamnă de asemenea (implicit) şi pe ereticii latini („biserica" romano-catolică papală), care câteva veacuri mai târziu (secolul XIV), prin gura teologilor lor scolastici şi ev-medievali şi a filozofilor antipalamiţi şi anti-isihaşti din Răsărit, aveau să nege existenţa lucrării fireşti în Dumnezeu, contrar Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al VI- lea Ecumenic şi întregii învăţături a Bisericii. Condamnarea papei Honorius de către un Sinod Ecumenic demonstrează clar că din punct de vedere ecleziologic este o minciună inadmisibilă mitul teologic al papilor despre „infailibilitatea" papei. Opera legislativă (editarea Sfintelor Canoane) a Sinodului al VI - lea Ecumenic, precum şi a celui de-al V - lea (553 d.H.) a completat-o Sinodul Ecumenic al cinci-şaselea (Constantinopol, 691 d.H.).
Născut în secolul al VI-lea, Sfântul Maxim Mărturisitorul alege să părăsească viața obișnuită pentru calea monahală, după ce profesează pentru o perioadă scurtă ca prim secretar al împăratului Heraclie. Nu doar că se călugărește, ci ajunge să stareț al Mănăstirii Hrisopoli, refugiindu-se în Africa în timpul invaziei persane. Sfântul Maxim a luptat împotriva eresurilor lui Pyrrhus, fostul patriarh al Constantinopolului, și ale susținătorilor acestuia, care credeau și promovau ideologia monotelită, a unei singure firi a lui Hristos. Din Africa, Sfântul Maxim a ajuns la Roma, pentru a-l convinge pe Papa Martin I să convoace sinodul de la Lateran, condamnându-i pe monoteliți, iar cei doi au devenit victime ale decretului. Sfântul Maxim a fost arestat, ca și ucenicul său, și au fost aduși la Constantinopol pentru judecată. Cuviosul Maxim a fost exilat în Turcia, iar după un an a fost reaudiat, dar pentru că a refuzat să retracteze, a fost mutat la Perberis. Aduși din nou la audieri, Sfântul Maxim și ucenicul său Atanasie, precum și Anastasie, apocrisiarul roman, au refuzat să se alinieze monoteliților, așa încât le-au fost tăiate limba și mâna dreaptă și au fost trimiși pe coasta de răsărit a Mării Negre, loc în care Sfântul Maxim a stat până ce a trecut la cele veșnice, la vârsta de 82 de ani, bolnav fiind. Multe minuni au fost săvârșite prin mijlocirea și rugăciunile lui. Teolog desăvârșit, Sfântul Maxim a lăsat o vastă lucrare ce cuprinde exegeză biblică, dogmatică, ascetică, mistică, liturgică și poezie. Sfântul Maxim Mărturisitorul a înfruntat prigoana imperiului şi a bisericii oficiale. Practic, toţi erau împotriva lui şi a puţinilor săi ucenici. Tot imperiul şi biserica se lepădaseră de Hristos. Acest bătrân duhovnicesc, deja trecut de şaptezeci de ani, cel mai luminat dascăl al Bisericii de atunci a fost luat la pumni, palme, înjurături şi acoperit, la propriu!, cu scuipat pe tot trupul şi pe toate veşmintele sale de către oamenii împăratului în faţa episcopului. “În numele lui Dumnezeu”, el a fost prigonit, bătut şi batjocorit. “În numele lui Dumnezeu”, a fost judecat, „anatemizat”, condamnat la tăierea limbii şi a mîinii drepte! Cel pe care noi astazi il pretuim ca pe unul din cei mai mari Filocalici, autor al unor scrieri teologice de o inaltime greu de ajuns si adesea greu de inteles pentru un crestin obisnuit a fost tratat ca un gunoi… si mult mai rau decat atat, a fost torturat cu bestialitate de catre reprezentantii de atunci ai institutiei ecleziale!
Acum devin foarte limpezi cuvintele Sfântului Nectarie de la Optina, care afirma că în vremurile de pe urmă Biserica o să fie sub chipul unui episcop, unui preot şi unui mirean, ca păstrători ai credinţei drepte. Chiar dacă nu trebuie luate literal, ele trebuie înţelese în sensul unui numar foarte mic de ortodocsi care vor refuza apostazia pana la capat. Vedem din viaţa Sfântului şi din aceste documente [actele proceselor, interogatoriilor şi batjocoririlor la care a fost supus Sfântul Maxim Mărturisitorul] că rămăsese în acel moment, în Răsărit, singurul mărturisitor al adevăratei credinţe. Să luăm aminte şi la necesitatea mărturisirii explicite, asa cum este argumentata de insusi Sfântul Maxim, redând un mic fragment din timpul prigonirilor la care a fost expus: ROILOS: Crede în inima ta cum vrei, nimeni nu te împiedică. MAXIM: Dar Dumnezeu n-a limitat la inimă întreaga mântuire, atunci când a spus: „Cel care Mă va mărturisi înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui Meu cel din ceruri” (Mt, X, 32). Iar dumnezeiescul Apostol învaţă spunând: „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rm, X, 10).
Ce frumos ar fi să citească acest text şi cei care îl folosesc pe Sfântul Maxim (si nu numai pe el) pentru a îşi elabora complicatele şi lipsitele de viaţă raţionamente ale filosofiei „iubirismului“, moda fatarnica a zilelor noastre! Pentru că există nu puţini care îşi inchipuie despre ei că ar înţelege ceva din scrierile filocalice ale Sfântului, foarte contemplative, foarte inalte, dacă ei le receptează intelectual. Însă priceperea intelectuală este nimic dacă ea nu este luminată de trăirea prin duh, adică prin experierea a acelor principii expuse. Filocalia Sfântului este contemplativă în sensul în care autorul ei trăia şi experia cele descrise acolo, la un nivel de neimaginat pentru cititorii de astăzi. În lipsa experierii, scrierile Sfântului Maxim sunt transformate în filosofie abstractă, lipsită de viaţă, de duh. Cei care citesc astfel scrierile sale contribuie la formarea unei păreri de sine nocive care afirmă că deţin iubirea şi că o şi înfăptuiesc.
Decizia Sinodului al VI-lea Ecumenic de a specifica fără ambiguități că Mântuitorul Iisus Hristos nu poate fi reprezentat în icoane decât prin redarea chipului Său omenesc, dat fiind că, la vremea respectivă, existau unele picturi bisericești unde, în centru, se regăsea un miel. Mergând pe linia cuvintelor Sfântului Ioan Botezătorul din Sfânta Scriptură: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), unii pictori bisericești ai vremii Îl reprezentau pe Mântuitorul Iisus Hristos sub această formă. De aceea, Părinții de la al VI-lea Sinod Ecumenic, prin lucrarea Preasfântului Duh, au hotărât următoarele: „În unele chipuri ale cinstitelor icoane, mielul se zugrăvește arătat cu degetul de Sfântul Ioan Botezătorul, care miel s-a înțeles ca chip al harului, înfățișându-ne nouă mai înainte prin legea şVechiului Testamentţ pe adevăratul miel, pe Hristos Dumnezeul nostru. Cinstind, așadar, chipurile și umbrele vechi ca simboluri, și prefigurări ale adevărului, predanisite Bisericii, noi cinstim în primul rând harul și adevărul, primindu-le pe ele ca plinire a Legii. Drept aceea, pentru ca aceea ce este desăvârșit să se înfățișeze ochilor tuturor și prin meșteșugul culorilor, orânduim ca de acum înainte Hristos Dumnezeul nostru, Mielul care a ridicat păcatul lumii, să fie reprezentat și în icoane după chipul Său cel omenesc în locul vechiului miel, pentru ca înțelegând prin aceasta măreția lui Dumnezeu Cuvântul, să fim îndrumați și spre aducerea aminte de petrecerea Lui în trup, de patima Sa și moartea Sa mântuitoare, și de răscumpărarea lumii, care s-a făcut prin aceasta” (Canonul 82 al Sinodului VI Ecumenic, în: Arhid. Ioan. N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Sibiu, 1992, p. 151). Iată cum, printr-o fină trasare a două principii-cheie, rezultă o primă delimitare a canonului iconografic privitor la reprezentarea lui Hristos în icoană. Primul principiu-cheie este că Persoana (Hristos cel întrupat) este mai presus de simbol (mielul). Cu toate că simbolurile Legii Vechi, cortul mărturiei sau chivotul Legii, au continuat și continuă să fie reprezentate în pictura bisericească de vreme ce sunt parte a istoriei mântuirii noastre, totuși, Hristos Cel întrupat nu mai poate fi reprezentat sub forma prefigurărilor simbolice ale Vechiului Testament. Al doilea principiu-cheie, exprimat în canonul 82 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, este că icoanele și pictura bisericească referitoare la Hristos trebuie să redea, în modul cel mai eficient cu putință, iconomia Sa. Aceste principii se regăsesc și în redarea iconografică a sfinților: elementul fundamental al vieții lor pământești este redat în pictura bisericească: chinurile mucenicilor, minunile cuvioșilor, rugăciunea marilor asceți ai Bisericii. Virtutea lor reprezentativă este redată cu multă iscusință. Nu se insistă asupra unor amănunte banale din viața lor pământească. De asemenea, în cazul icoanelor, mai mult decât în pictura bisericească, sfinții sunt redați aproape exclusiv ca sfinte chipuri luminoase, păstrând aici principiul esențial că persoana și unicitatea acesteia sunt mai presus de actele ei, oricât de minunate ar fi acestea. Iată cele două principii expuse în canonul 82 al Sinodului al VI-lea Ecumenic și importanța lor pentru iconografia creștină.
Dar duhul scrierilor filocalice ale Sfântului Maxim nu poate fi înţeles decât prin înţelegerea martiriului său, a dragostei nefăţarnice, reale, dusă până la moarte, a Sfântului faţă de Mântuitor şi faţă de noi, Biserica Sa. O “iubire” găunoasă, estetică, siropoasa, sentimentalista si inchipuita ce se exercită asupra unor “abstractiuni”, nu asupra unor oameni concreti – iubim homosexualii, dar nu pentru că trăim cu ei, ci aşa, de la distanţă, estetic, iubim pe eretici, iubim pe hulitori, în general, ne place sa-i “iubim” mai exaltat tocmai pe cei de care Scriptura zice sa ne ferim si de ale caror pacate sa ne delimitam. Ii “intelegem” si ii “iubim” nu pentru că simţim ceva pentru celălalt, ci pentru că ne place să ne considerăm, la rândul nostru, marginalizaţi şi neînţeleşi, eroi romantici ai unor drame care mângâie orgoilul nostru pitit sub masca smereniei. De fapt este vorba o forma mascata a iubirii de noi insine, asa cum magistral arata Oana Iftime. Cât de străină este această “dragoste” de sine de dragostea reală a Sfântului Maxim, acuzat că urăşte, acuzat de încăpăţânare şi calcat în picioare de cei care ziceau “pace, pace”! Si astazi, “atot-iubitorii” si “atot-tolerantii” fata de eretici, sodomiti, pagani, etc. ii zdrobesc, ii ponegresc, ii persecuta si ii urasc de moarte pe fratii lor care indraznesc sa se opuna ideilor gresite si planurilor ticluite de ei. Asta le si da in vileag falsitatea si caracterul inselator al vorbelor mari si frumoase despre iubire (pentru cine are ochi sa vada, dar…). De ce iubirea noastră-i fărâmiţată? De ce uneori iubim şi alteori urâm? De ce pe unii îi iubim mai mult şi pe alţii puţin? De ce pe unii nu-i iubim deloc? De fapt, adevărul este că noi nu suntem nici în iubire totdeauna, nici în ură totdeauna, ci suntem undeva la mijloc, între iubire şi ură. Mulţi dintre oameni sunt, deci, indiferenţi. Faţă de mulţi oameni suntem nepăsători. Sunt unii pe care-i respingem nu pentru că-i urâm, dar îi ocolim, n-avem treabă cu ei, suntem dezinteresaţi faţă de ei. Asta ne este starea noastră generală. Dar nu asta vrea Dumnezeu. Dumnezeu vrea o angajare cu iubire faţă de toţi oamenii, în măsura în care putem. Dar de ce nu putem? Sfântul Maxim ne spune că „iubirea cea adevărată este născută din nepătimire”. Numai cel nepătimaş, numai cel care-a depăşit pătimirea, numai cel care a ajuns să fie dezrobit de patimi, numai acela este, de fapt, iubitor după poruncă, Îl iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât orice şi pe aproapele ca pe sine însuşi. Dar la pătimire cum se poate ajunge? Sfântul ne spune aşa: temelia este credinţa în Dumnezeu. După credinţă, vine frica de chinurile veşnice, frica de iad, după care urmează înfrânarea. După înfrânare urmează răbdarea. După răbdare urmează nădejdea şi după nădejde urmează nepătimirea. Sfântul Ioan Scărarul spune că „nepătimirea este cerul cel de pe pământ şi este învierea sufletului înaintea învierii celei de obşte”. Nepătimirea este adusă în suflet de grija de a sluji lui Dumnezeu în toate ale noastre. Şi după nepătimire vine iubirea. Iar iubirea este dovada nepătimirii. Omul căzut trăieşte într-o stare permanentă de frustrare, într-o perpetuă insatisfacţie fiinţială. Chiar dacă uneori împlinirea vreunei dorinţe îi dă, pentru o clipă, iluzia că a aflat ceea ce căuta, întotdeauna obiectul dorinţei sale, pe care pentru o clipă l-a socotit absolut, sfârşeşte prin a se dovedi mărginit şi relativ; iar atunci, omul descoperă abisul care-l desparte de adevăratul absolut. Atunci tristeţea inimii sale, chip al neliniştii în afara acestui vid, rod al profundei sale frustrări, sporeşte. Iar el încearcă în van s-o lecuiască prin ceea ce a născut-o; în loc să admită că golul acesta chinuitor este absenţa lui Dumnezeu din sufletul său şi că numai El îl poate umple (Ioan 4, 14), se încăpăţânează să vadă în el o chemare la posedarea şi desfătarea cu alte şi alte noi obiecte care, continuă el să creadă, într-un sfârşit îi vor aduce fericirea mult râvnită. Pentru a evita durerea care urmează oricărei plăceri şi pentru ca nevoia sa nemărginită de fericire să-şi atingă împlinirea, omul căzut îşi continuă alergarea în căutarea nebună de noi plăceri pe care le adună şi le înmulţeşte, încercând să refacă totalitatea, continuitatea şi absolutul după care tânjeşte, crezând în chip deşert că poate afla infinitul în acest abis în care se scufundă tot mai mult.
Arătând cum în simţirea omului căzut plăcerea este legată de durere, Sf. Maxim Mărturisitorul spune: „Şi fiindcă orice plăcere rea piere împreună cu modalităţile care o produc, omul, aflând prin însăşi experienţa sa că orice plăcere are ca urmaşă în mod sigur durerea, îşi avea toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere. Pentru cea dintâi, luptă cu toată puterea, pe cea de-a doua o combate cu toată sârguinţa, închipuindu-şi că printr-o astfel de dibăcie va putea să le despartă pe acestea una de alta, iar iubirea trupească de sine va avea unită cu ea numai plăcerea neîncercată de durere. Sub puterea patimii, el nu ştia, precum se vede, că plăcerea nu poate fi niciodată fără durere. Căci în plăcere e amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin faptul că este mai puternică patima plăcerii. Străduindu-se să ocolească durerea prin înnoirea şi înmulţirea plăcerilor, omul nu face decât să-şi sporească suferinţa”. Amin (postat pe fb de ioan monahul)