Dreptcredinciosul Stefan Voievod marele iubitor și traitor al pocaintei
“Iar bărbaţii lui Israel s-au adunat şi au venit la Samuel, în Rama. Şi i-au zis: „Iată, tu ai îmbătrânit, iar fiii tăi nu umblă pe calea ta. Aşadar, pune acum peste noi un rege care să ne judece, aşa cum e la alte neamuri”. Lucrul acesta însă era rău în ochii lui Samuel, că adică ei spuseseră: „Dă-ne un rege care să ne judece”. Şi Samuel I s’a rugat Domnului. Iar Domnul a zis către Samuel: „Ascultă glasul poporului, în orice va grăi către tine; că nu pe tine te-au lepădat, ci pe Mine M’au lepădat, pentru ca nu Eu să domnesc peste ei. Aşa cum s’au purtat ei cu Mine, prin toate faptele lor, din ziua când i-am scos din ţara Egiptului şi până’n ziua de azi, părăsindu-Mă şi slujind altor dumnezei, tot astfel se poartă şi cu tine. Acum însă ascultă de glasul lor; dar să le stai în faţă ca martor şi să le spui drepturile regelui care va domni peste ei”. (1 Regi 8, 4-9)
Din citatul biblic de mai sus se desprinde clar ideea ca regalitatea, ceruta de poporul iudeu ca sa fie si ei la fel de puternici si de la slaviti ca vecinii lor mai “descurcareti” si mai in ton cu istoria, a fost o concesie, o dovada de iconomie facuta de Dumnezeu dorintei poporului de a avea un conducator puternic si un regat puternic. Poporul iudeu nu era organizat intr-un mod planificat si unitar. Din randurile sale, la vremuri de incercare istorica, se ridicau asa-numitii judecatori, conducatori religiosi si/sau militari, care imparteau dreptatea in popor, profeteau si mijloceau pentru iertarea pacatelor lui Israel. O astfel de stare, oarecum spontana, de organizare si de exercitare a autoritatii (care se facea resimtita in principal in sarcinile asigurarii judecatilor si a apararii militare) depindea in mod radical, am spune, de starea de credinciosie a lui Israel fata de Domnul. Daca Israel era credincios si nu alerga dupa baali si dupa ritualuri pagane, Domnul era cu ei, aveau conducatori buni, profeti si judecatori drepti. Daca Israel se intorcea de la credinta sa, atunci Domnul ii parasea si erau invadati de paganii din jur, judecatorii erau corupti si nimeni nu era care sa pazeasca dreptatea.
In aceasta stare, poporul lui Israel observa ca vecinii lor sunt mai puternici in aceste vicisitudini ale istoriei pentru ca organizarea lor politica era una centralizata si exercitata de un rege. Si, in loc ca acest popor ales de Dumnezeu sa caute sa isi pastreze credinta, ei au vrut o solutie omeneasca la problemele pe care tot ei si le astrasesera asupra lor – au vrut un rege care sa domneasca peste ei. De aceea spune Domnul lui Samuel: ca nu pe el, adica pe judecatorul cel bun, l-au lepadat iudeii cand au cerut alta forma de organizare politica (adica greseala iudeilor nu a fost, in ultima instanta, parasirea organizarii autoritatii sub forma judecatorilor pentru cea a regalitatii), ci pe Insusi Dumnezeu, deoarece au parasit pronia cea cereasca si vor sa se lase pe seama puterii omenesti. Stia Domnul aplecarea catre idolatrie a poporului sau, iar inchinarea la un domn, un rege, ca inchinare la puterea lui, este tot o incalcare a primei porunci din Decalog.
Dar Domnul, cum spuneam, din iconomie, a randuit ca institutia regalitatii sa aiba, totusi, binecuvantarea sa. Din lungul sir de regi ai lui Israel pana in vremurile robiei babilonice, insa, putini, de numarat pe degetele de la o singura mana, s-au pus sub pronia cea cereasca si au vrut sa slujeasca mai mult lui Dumnezeu decat propriei lor mariri si puteri.
Motivul pentru care am amintit de aceste evenimente din istoria poporului iudeu a fost pentru a evidentia mai bine faptul ca pana si institutia regalitatii, sau a domniei, vazuta de multi ca fiind un fel de institutie divina in sine, a fost o iconomie prin care Domnul dat prilej credinciosilor sa nu cada in idolatrie. Si istoria regilor evrei arata ca nu puterea regalitatii a facut ceva, ci masura in care acestia se intorceau, cu pocainta, la Dumnezeu. Prin urmare, nu statul puternic, nu regele puternic garanta lui Israel independenta, ci credinta regelui si a poporului. Astfel, Dumnezeu a aratat ca, practic, speranta evreilor de a capata vreo prosperitate in virtutea regalitatii a fost desarta. I-a “ascultat”, le-a ingaduit sa aiba rege, domn, insa bunastarea poporului depindea tot de credinta sa in pronia lui Dumnezeu, de pazirea poruncilor Sale.
Institutia domniei, si chiar a imparatiei, a cunoscut, dupa raspandirea crestinismului, reprezentanti si perioade fericite de atragere a binecuvantarii ceresti. Unul din acestea este si domnitorul praznuit de Ortodoxia noastra, pe 2 iulie, Binecredinciosul Voievod Stefan cel Mare si Sfant. Domnitorul, ales de sfatul tarii (arhierei, boieri si poporul de rand) pe campia Direptatii sa conduca tara, ramane cunoscut pentru victoriile sale asemanatoare pana la identitate cu cele repurtate de regii credinciosi ai lui Israel – armate infime fata de multimea ostirilor dusmane si pagane care vor sa invadeze tara. Ca sa se arate, astfel, mai bine ajutorul dumnezeiesc si ca nu puterea domnitorului sau a armatelor sale a facut asta, ci Domnul Insusi. Si daca victoriile sunt asemanatoare si au aceleasi cauze cu cele pe care le citim in Vechiul Testament, si infrangerile lui Stefan Voda se explica la fel. Astfel, dupa o infrangere grea in fata sultanului otoman, insusi domnitorul aminteste judecata dumnezeiasca, in pisania bisericii ridicata pentru pomenirea acestui eveniment istoric: „pe care lucru îl socot ca a fost vointa lui Dumnezeu, ca sa ma pedepseasca pentru pacatele mele, si laudat sa fie numele Lui!”
Solutia la aceasta criza (adica “judecata a Domnului”) este una duhovniceasca, dupa cum originea crizei este duhovniceasca si nu socio-politica. In impas fiind, domnitorul nu cauta cu disperare aliante si nu se incurca in socoteli omenesti, ci merge la Cuviosul Daniil Sihastrul: “Si batând la usa sihastrului, sa-i descuie, au raspunsu sihastrul sa astepte Stefan-voda afara pâna s-a istovi ruga. Si dupa ce s-au istovit sihastrul ruga, L-au chemat în chilie pre Stefan voda. Si s-au ispoveduit Stefan-voda la dânsul.“
Iata, asadar, pilda de smerire si de pocainta. Iata demnitatea si identitatea noastra – un voievod in genunchi, asteptand, cu o umilinta sincera, la usa chiliei, cuvant de la omul lui Dumnezeu. Totusi, era domnitor, ridicase deja atatea manastiri. Cu toate acestea, nu considera un afront ca este pus sa astepte afara pana isi termina Daniil Sihastru rugaciunea. Oare noi, fara sa fim domnitori, ci regi si imparati pusi peste vietile noastre mici, am fi in stare de asemenea smerire, astazi? In plus, otomanii pradau in tara, era ceas de criza, tara ardea. Si Daniil Sihastru se ruga… iar Stefan astepta, rabdator, punandu-si, deja, toata nadejdea in Dumnezeu si in omul Lui. Pentru credinta sa, lui Stefan I s-a profetit de catre cuviosul sihastru ca va invinge armata otomana.
Prea deseori nu purtam in mintea noastra aceasta imagine cand ne umflam in pene cu istoria noastra si cu voievozii nostrii. Ii inchipuim in ipostaze eroice, cu sabii fluturande si priviri crancene indreptate catre orizonturi, dar nu doar vitejia lor omeneasa a adus biruintele si nu numai pentru ea au devenit ei sfinti. Pocainta in fata lui Dumnezeu, inima infranta si smerita, Dumnezeu nu o va urgisi – aici este cheia rezolvarii tuturor crizelor, tuturor impasurilor istorice.
Iata si de ce Stefan cel Mare a devenit Sfant – nu doar pentru ca a ridicat zeci de manastiri, nu pentru ca a repurtat victorii si a aparat Ortodoxia si Europa, nici pentru ca pe timpul domniei lui Moldova nu platea bir turcilor. Toate acestea au fost roadele binecuvantate de Dumnezeu ale unei inimi smerite, plecate, ale unui mare iubitor al pocaintei. Cei care contesta sfintenia, invocand pacatele sale omenesti preacunoscute, au despre sfintenie o viziune stramba, legalista si purista, fara sa stie ca Hristos a daruit sfintenia robilor sai pe cea mai usoara si mai simpla cale… dar imposibila omului mandru de sine: pocainta, umilinta sincera a inimii si marturisirea pacatelor sale. Daca n-ar fi asa si Domnul ar da sfintenia dupa gandul omului, nici ucigasul si preacurvarul rege David – tot un Rege al poporului ales din avea vreme (popor ales care a devenit Biserica, de la Hristos incoace) – n-ar fi devenit Sfantul Prooroc si marele Psalmist, din neamul caruia avea sa vina Mesia si ale carui stihuri dulci ca mierea si puternice ca sabia Duhului ne insufletesc si pe noi astazi.
Si noi, astazi, dovedindu-ne un popor rau credincios si idolatru, la fel ca evreii, am retinut din propria noastra istorie doar ceea ce vor patimile din noi – marire, putere, prosperitate economica. Visam si tanjim utopic sa traim iarasi vremurile voievodale, trecand peste “minorul” si “subintelesul amanunt” al pocaintei, al credintei reale in Dumnezeu, ca singura modalitate de a atrage binecuvantarea Lui peste noi. Am ajuns si noi ca evreii din vechime, care, uitandu-se in jur si vazand puterea si fala vecinilor lor idolatri, au cerut intr-un glas de la Dumnezeu sa aiba si ei rege. Am ravnit si noi la splendoarea europeana si iata, ni s-a dat din plin ceea ce am cerut. Pentru ca niciodata nu am stiut ce cerem, pentru ca L-am parasit pe Dumnezeul nostru… si am pus domn peste noi maracinele*.
S’au dus cândva copacii să-şi ungă un rege. Şi i-au zis măslinului: Domneşte peste noi! Dar măslinul le-a răspuns: Oare-mi voi lăsa eu grăsimea cu care oamenii Îl preamăresc pe Dumnezeug, ca să mă duc să domnesc peste copaci? Şi au zis copacii către smochin: Vino şi domneşte peste noi! Dar smochinul le-a răspuns: Oare-mi voi lăsa eu dulceaţa şi roada mea cea bună, ca să mă duc să domnesc peste copaci? Şi au zis copacii către viţă: Vino şi domneşte peste noi! Dar viţa le-a răspuns: Oare-mi voi lăsa eu vinul – veselia lui Dumnezeu şi a oamenilor – ca să mă duc să domnesc peste copaci? Apoi copacii toţi au zis către mărăcine: Vino şi domneşte peste noi! Iar mărăcinele le-a zis copacilor: Dacă’ntr’adevăr mă ungeţi rege peste voi, veniţi, şedeţi la umbra mea!; dacă nu, să iasă foc din mine şi să mistuie cedrii Libanului!
Pentru a aduce discutia in prezentul nostru, vom observa, in primul rand, faptul ca toate regimurile politice actuale ale partii “civilizate” a lumii, dar si a partii crestine a ei, sunt nascute din revolutii, sunt deci produse ale puterii arbitrare. Pana si in Marea Britanie, unde inca mai exista o monarhie constitutionala, ea este produs al unei revolutii cauzata de vrajmasia protestanta fata de regele catolic. Nicaieri nu mai exista vechea oranduire a stapanirilor ce respectau, cel putin principial, Biserica si legea morala crestina. Acum regimurile politice, stapanirile, se definesc explicit ca autonome de Biserica si de morala crestina, fiind, de fapt, impotriva lor. Au scuturat jugul Domnului si au cugetat, lasati in voia lor, in desertaciunile lor pe care le-au impus ca norma si lege. Asistam, asadar, in modernitate, mai ales dupa Revolutia Franceza, cu aparitia unor noi forme de putere care in mod explicit se definesc si se exercita independent, daca nu si impotriva lui Dumnezeu.
In lumina acestor observatii, ramane stupefiant cum pot multi din cei care sunt crestini sa interpreteze indemnul Ap. Pavel intr-un sens care legitimeaza toate crimele si faradelegile facute tocmai din betia adusa de putere si impusa de puteri statale care au luptat fatis impotriva lui Dumnezeu. De parca am trai inca timpurile bizantine sau ale voievozilor crestini, ei nu vad dusmania acestor puteri fata de lucrurile lui Dumnezeu. Se confunda astfel supunerea fata de principiul autoritatii, si deci fata de lege ca norma juridica ce reflecta legea naturala lasata tuturor oamenilor, cu supunerea fata de putere ca atare. Facand astfel, ajungem la aceea ce a fost numit de un filosof contemporan pozitivism moral instituit de logica lui Hegel – este moral si bun orice este puternic si la ordinea zilei. Se face o confuzie teribila intre nivelul principial si cel factual, intre ce trebuie sa fie (stapanirea, in cazul nostru, autoritatea) si ce este de facto.
Motivele pentru care crestinii sunt chemati sa se impotriveasca si sa nu asculte de puterile statale ce domina intr-un anumit moment al istoriei nu se regaseste, asadar, in necesitatea de a plati dari si de a respecta legea. Dimpotriva! Nimeni nu poate fi cetatean mai bun, cum arata o epistola a timpurilor apostolice, decat crestinii. Niciodata nu vor intra crestinii, din intiativa lor, in conflict cu “inaltele stapaniri“. Nici macar cu cele straine, care cuceresc sau inglobeaza pasnic pe cele autohtone. Motivul pentru care crestinii sunt tinuti sa nu se plece puterii tine de caracterul si scopul acestor puteri ingaduite de Dumnezeu.
Sa ne gandim numai la ce a insemnat comunismul – faptele regimurilor politice comuniste, spunea Petre Tutea, sunt condamnate pana si de Codul Penal. Crestinul le poate compara si cu cele 10 porunci – sa nu furi, sa nu ucizi, sa nu minti. Puterea comunista a facut din furt, din ucidere si din minciuna un sistem planificat de stat. Si totusi, in ciuda acestor evidente, sunt atatia care au invocat si invoca supunerea fata de stapaniri pana si in contextul regimurilor comuniste. Probabil acestia sunt victime ale tacticii securitatii, cum se descopera ea in cartea despre viata pr. Gheorghe Calciu, de a manipula acest citat din Ep. catre Romani cu scopul discreditarii parintelui si trecerii lui la categoria de razvratiti.
In aceste conditii, nici nu te mai miri ca crestinul nostru se inchina la Stat, adica nu accepta doar ca legitim principiul legalitatii, al autoritatii, ci se inchina la ceea ce emana putere, in acest caz supunerea luand forma de inchinare si fiind o forma de idolatrie.
Acolo unde legea naturala este batjocorita, acolo unde lucrurile lui Dumnezeu sunt profanate, nici nu se mai pune problema daca acea stapanire este de la El sau nu. Faptele sale o vadesc de unde vine. Cum sa mai pretinzi ca te supui, de pilda, Uniunii Europene din motive de constiinta si pentru a nu starni mania lui Dumnezeu, cum cere Apostolul, cand Uniunea Europeana legifereaza homosexualitatea si avortul? Tocmai din motive de constiinta si tocmai pentru a nu starni mania lui Dumnezeu trebuie sa ne impotrivim, sa nu fim partasi acestor nelegiuiri, insa, evident, nu altfel decat cu mijloacele evanghelice ale propovaduirii si ale cuvantului! Si nicidecum cu mijloacele zelotiste ale razvratirilor, rascoalelor sau ale luptei stradale sau de orice fel. Intr-adevar, ne gasim in situatia evreilor de pe vremea cumplitelor robii, dintre care cea mai rea si cea care se compara cu situatia noastra de astazi. Așa ca dragilor
Lui Dumnezeu, asadar, ii vom atribui randuiala autoritatii. Noua, oamenilor, precum si diavolilor, ramane sa atribuim toate regimurile de putere discretionara, abuziva, totalitara, ucigasa de oameni si de Dumnezeu (pentru problema raportarii la versetul “Dati Cezarului ce este al cezarului…”, se pot verifica si articolele cu talcuirile foarte clare ale Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Iustin Popovici si P. Nicolae Steinhardt). Potrivit invataturilor apostolice, crestinul nu are nevoie sa viseze la insituirea unui regim politic ideal. El nu ar trebui sa aiba preferinte de tip absolut – de pilda, sa isi dedice viata instaurarii unui anume regim politic – deoarece nu acest lucru este esential, forma de organizare a puterii, ci modul acesteia de exercitare. Iar nouă ne ramâne Imparația Cerurilor, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin (postat pe fb de ioan monahul)