Două, numai două sunt drumurile omului. Al treilea nu există.

12.11.2018 08:19

Unul este drumul lui Dumnezeu şi altul este drumul diavolului. Fiecare om este liber să aleagă unul din cele două. Pe drumul lui Dumnezeu ne cheamă conştiinţa noastră, legea nescrisă – dar ne cheamă şi legea scrisă, legea lui Dumnezeu, Sfânta şi sfinţita Evanghelie. Domnul nostru ne cheamă astăzi – nu aţi auzit? – „Mergi de fă şi tu asemenea”, mergi şi fă ceea ce a făcut acela (Luca 10, 37). Care „acela”? Bunul samarinean.

Dar oare cine se ascunde în spatele acestui bun samarinean, care este propus drept pildă de urmare?

Pe drumul care ducea de la Ierusalim la Ierihon se întâmplau multe nenorociri. Un sărman drumeţ a căzut în mâinile tâlharilor. L-au dezbrăcat, l-au rănit şi l-au lăsat la pământ pe jumătate mort. Situaţia lui era tragică. Ajutor! – striga. Şi iată că în puţin timp trece un preot. La vederea celui rănit n-a dat nicio importanţă. Peste puţin timp trece un levit. La fel. Se apropia apusul soarelui şi cel rănit era în primejdie să moară.

Atunci, cu ochii pe jumătate stinşi, vede pe cineva că se apropie. După îmbrăcăminte şi-a dat seama că este samarinean. El iudeu, acela samarinean, vai! – şi-a spus în sine – mi-a venit sfârşitul. Pentru că samarinenii erau duşmanii lor, precum pentru noi sunt turcii pe vremuri. Deci se temea că-i va da cea din urmă lovitură. Dar acest samarinean arată o purtare pe care nimeni nu şi-ar fi închipuit-o. Îl vede. I se face milă de el, se opreşte şi coboară de pe animalul său.

Nu este medic sau asistent medical. Însă iubirea este inventivă, descoperă moduri de a-l sluji pe celălalt. Dacă mă întrebaţi care este cea mai bună asistentă medicală din lume, vă voi spune că nu este cea care a studiat în şcoli, ci că este mama, chiar dacă este analfabetă. Instinctul iubirii ei o face să-şi sfâşie până şi inima ca să dea viaţă copilului ei. O astfel de iubire avea şi samarineanul acesta. Nu avea cu el nici bandaje, nici pansamente. Şi-o fi sfâşiat cămaşa – n-o spune Evanghelia, dar se subînţelege – şi a legat rănile lui. Îşi deschide săculeţul său de călător şi scoate cele pe care din întâmplare le avea asupra sa: sticla cu ulei şi sticla cu vin. Cu vinul dezinfectează rănile, cu uleiul le unge şi alină. Apoi îl ridică pe umeri, îl aşează pe măgăruşul său şi îl duce la un han oarecare. Acolo a rămas alături de el toată noaptea şi cu siguranţă fără a dormi.

În puţine cuvinte aceasta este pilda. În persoanele ei se ascund alte persoane. În călătorul care a căzut în mâinile tâlharilor se ascunde fiecare om îndurerat. În tâlhari se ascund răufăcătorii şi criminalii şi mai înainte de toate căpetenia lor – diavolul. În preot şi în levit se ascund oamenii nemilostivi. Iar în Bunul Samarinean cine se ascunde? Nazarineanul, Domnul nostru Iisus Hristos. Da, Acesta a arătat lumii ce este iubirea.  A aratat-o prin cuvintele Sale. A învăţat-o prin această pildă. A  transmis-o prin mesajul Său, altul mai frumos şi mai scurt nu există: „Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34). A arătat iubire prin întreaga Sa viaţă, dar mai întâi de toate prin cinstitele patimi şi prin crucea Sa.

Potrivit cuvintelor Hristosului nostru care este adevărata iubire? Pentru că există şi falsă iubire, în numele căreia s-au întâmplat atâtea crime şi încă se mai întâmplă. Hristos însă a luat iubirea şi a ridicat-o la înălţime. Iubirea nu este un simţământ orb, un simţământ care arde, care se aprinde şi se stinge ca un joc de foc.

Iubirea nu înseamnă să iubeşti două-trei persoane din familia ta, să te limitezi la un cerc mic, iar pe ceilalţi să-i urăşti şi să-i respingi. Iubirea sparge stăvilarele, sparge legăturile satanice, înaintează, prinde aripi de îngeri, se ridică la înălţime, îmbrăţişează lumea întreagă, îmbrăţişează chiar şi pe vrăjmaşul ei şi te face să-i spui: „În numele lui Dumnezeu te iubesc”.

Fara dragoste, nimic nu se intelege. Cand a cerut cineva lui Hristos: care este prima porunca a Legii?, Hristos a zis ca a iubi pe Dumnezeu – parafrazez – din tot ce ai, din tot ce esti. Si El, Hristos, S-a grabit sa puna si a doua porunca care este asemenea primei: si a iubi pe aproapele ca insuti pe tine. Cele doua porunci nici nu se gasesc impreuna in cele zece, ci prima este din cele zece, si a doua, din alta carte, din cartea Leviticului, si se da intr-alt context. Dar Hristos le-a impreunat pe amandoua. Si amandoua se rezuma la un cuvant: dragoste. Si in afara de dragoste nici nu este nimic, nici nu se explica nimic.

Fiindca Dumnezeu nu are dragoste, El este Dragoste! Dumnezeu – imi vine sa zic mai departe – nu are atribute, nu are nimic, este Tot ce este, Dumnezeu este dragoste, Dumnezeu este bogatie, Dumnezeu este cunoastere. Intelegeti ca ceea ce ai, poti sa pierzi sau se poate schimba. Asta se intampla la noi, il iubim pe aproapele ca-i destept, ca-i mai frumos, ca… Iubim pentru ca…

Daca se urateste, sau daca vad ca este mai prost decat credeam, sau mai stiu eu ce, incep sa nu-l mai iubesc, sau pur si simplu pentru ca incepe sa ma enerveze cu niste chestii de-ale lui. De ce? Fiindca eu am dragoste, daca am, dar Dumnezeu este, si n-ar putea s-o piarda, dacat daca ar disparea El insusi. Si a fi este, in Dumnezeu, este al firii [Sale]. Asta este. Si relatia [lui Dumnezeu] cu oricine si orice este relatia dragostei; zic oricine si orice, ca ori cu persoane in chipul si asemanarea Lui, ori cu faptura mai mult sau mai putin vie, sa zicem – si cu pietrele, si cu toate, Dumnezeu are o gingasie care provine din dragoste.

Omul, in deznadejdea de sine se arunca in mila lui Dumnezeu, Il cheama pe Dumnezeu sa ii umple faptura golita de sine cu Dumnezeu, se traieste deja smerenia, si asta e ce cauta si Dumnezeu. El nu cauta ca noi sa afisam un comportament dupa cuvintele Lui, sa-l aplicam in viata noastra ca pe un plasture, ci El cauta sa ma lumineze, ca sa-mi arate ce nu sunt, ce nu am, ci asteapta de la mine ceva echivalent cu acest strigat: Doamne, vezi ca iubesc lucrurile Tale, dar nu pot!

“Cine se mai intereseaza astazi de aproapele sau? Nimeni. Toti ne ingrijim numai pentru noi insine, insa pentru celalalt nu facem nimic si de aceea vom da socoteala.

Caci Dumnezeu, Care este dragoste, nu ne va ierta aceasta indiferenta a noastra pentru aproapele nostru“.

“În această luptă mulţi fraţi de-ai noştri zac la pămînt, acoperiţi de răni, plini de sînge şi nu-i nimeni care să-i îngrijească: nici mirean, nici preot, nimeni; n-au alături de ei nici ajutător, nici prieten, nici frate; că toţi ne gîndim numai la noi înşine. De aceea ne înecăm cu toţii.

Numai atunci sântem tari, atunci sântem biruitori, când nu urmărim interesul nostru; acum însă sântem slabi şi ne biruie cu uşurinţă şi oamenii şi diavolul, pentru că urmărim numai interesul nostru, pentru că nu ne apărăm unii pe alţii, nici nu ne întărim cu dragostea cea după Dumnezeu, ci căutăm alte pricini de prietenie: unii neamurile, alţii obişnuinţa, alţii tovarăşii de slujbă, alţii vecinii; orice altă pricină, afară de credinţa în Dumnezeu; şi ar trebui ca numai credinţa în Dumnezeu să lege pe prieteni. Lucrurile însă se petrec cu totul dimpotrivă; sîntem prieteni cu iudeii şi cu păgînii, şi nu sîntem prieteni cu fiii Bisericii“.

Perspectiva ortodoxa afirma, asadar, ca dimensiunea interioara sau subiectiva a caritatii si dimensiunea sa exterioara sau obiectiva sunt inseparabile, dar insista, fara nici o indoiala, asupra faptului ca lucrul acesta e valabil in ambele sensuri. Daca este adevarat ca iubirea aproapelui traita interior trebuie exprimata exterior in mod concret, practicile caritabile nu pot avea insa o dimensiune pur obiectiva.

Din perspectiva ortodoxa, practicile caritabile nu capata un sens crestin decat printr-un raport cu Dumnezeu, trait in mod subiectiv de cel ca­re le implineste, in care acestea sa-si afle izvorul, infaptuirea si telul, ceea ce le deosebeste de actul filantropic, de actiunea umanitara si de ajutorul social lipsite de o perspectiva crestina. De aceea, din punct de vedere ortodox, nu poate exista o actiune caritabila pur institutionala, obiectiva si autonoma, care sa nu implice in mod activ, in insasi savarsirea ei, viata spirituala a celor ce o implinesc, singura care ii poate acorda semnificatia si valoarea ei crestina.

Trebuie sa notam si faptul ca Parintii – care, urmand Scripturii, dau in general numele de „milostenie” actiunilor caritabile (nume care trebuie inteles intr-un sens mai larg si pozitiv, iar nu in sensul strict si oarecum peiorativ, de „pomana”, pe care l-a dobandit in zilele noastre) – insista asupra semnificatiei spirituale pe care o are pentru cel care o implineste. „Milostenia” face parte din procesul de transformare spirituala a crestinului.

Ca sa arate limpede acest lucru, Sfantul Ioan Gura de Aur face o afirmatie ce poate parea paradoxala si chiar socanta daca nu se tine seama de contextul si intentia ei pedagogica; astfel, el spune ca: „Dumnezeu a poruncit milostenia nu atat pentru ajutorarea nevoiasilor, cat pentru folosul duhovnicesc al celor ce o fac”.

De aceea, potrivit naturii ei, milostenia nu este activism, ci virtute, adica, mai inainte de orice, o buna obisnuinta a sufletului. Este insa de la sine inteles ca aceasta buna obisnuinta a sufletului, daca e dupa dreptate, se arata in chip firesc in fapte, care devin si ele o buna obisnuinta.

Dimensiunea nu doar activa, ci si materiala a practicilor caritabile se explica mai cu seama prin faptul ca ele se adreseaza cel mai adesea aproapelui ca om care vietuieste in trup, straduindu-se sa raspunda suferintelor si nevoilor vitale pe care acesta le resimte trupeste.

Dupa cum am aratat in alta parte, traditia ortodoxa acorda trupului un loc si o valoare importanta. Spre deosebire de curentele filosofice sau sectare care devalorizeaza trupul, antropologia Sfintilor Parinti rasariteni nu doar ca subliniaza cu putere faptul ca faptura umana este in chip indisociabil duh, suflet si trup, si ca trupul este o dimensiune inalienabila a persoanei, ci si afirma cu indrazneala ca omul a fost creat – si deci constituit – dupa chipul lui Dumnezeu chiar si in ceea ce priveste trupul sau.

 Faptul ca intruparea sta in centrul credintei crestine a intarit puternic aceasta valorizare a trupului, pentru ca de aici se vede ca Hristos a mantuit si a indumnezeit in Sine intreaga natura umana, si astfel a mantuit si a indumnezeit potential trupul fiecarei fiinte omenesti. Aceasta valorizare a trupului a facut ca, in mod firesc, grija fata de trupul aproapelui sa fie socotita de traditia ortodoxa drept o dimensiune fundamentala a practicilor caritabile.

Totusi Biserica Ortodoxa nu considera fapta de milostenie dintr-un punct de vedere exclusiv material si nu uita faptul ca omul nu se hraneste numai cu paine (cf. Deut. 8, 3; Mt. 4, 4). Daca putem defini practicile caritabile drept un ajutor acordat aproapelui, acest ajutor trebuie sa raspunda tuturor nevoilor sale, care privesc toate laturile fiintei lui: nevoi materiale (hrana, ingrijirea trupului, locuinta, loc de munca etc.), dar, dupa cum  subliniaza adesea Parintii, si nevoi spirituale: aducindu-l la Dumnezeu, daca s-a instrainat de El, contribuind la ingrijirea bolilor sale spirituale si la sporirea lui duhovniceasca, dorindu-i mantuirea, ajutindu-l prin cuvant, slujire si mai ales prin rugaciune.

E de la sine inteles ca aceste activitati trebuie savarsite in mod gratuit (cf. Mt. 10, 8), numai si numai spre binele si folosul aproapelui, in deplin respect fata de libertatea sa personala. Practicile caritabile cer din partea celui ce le implineste ca latura materiala sa fie dublata de o latura deopotriva afectiva si spirituala, pe care o putem exprima prin cuvantul „compatimire”.

Trebuie sa amintim in aceasta privinta faptul ca daca practicile caritabile sunt in mod obisnuit desemnate, in Scriptura si in scrierile patristice, prin cuvantul „milostenie”, termenul grec din care provine – eleemosune – inseamna, pe langa fapta de milostenie, si „mila”, „compatimire”.

Altfel spus, practicile caritabile constau si in sprijinul psihologic, si in ajutorul duhovnicesc acordate aproapelui sub forma consolarii si a imbarbatarii sale. In toate acestea, ele implica un angajament personal, care nu poate lipsi din nici o opera caritabila, pentru ca iubirea este fundamental daruire de sine. Sa ne amintim aici de cuvantul Domnului, care zice: Dati mi­lostenie intai pe cele dinauntru (Lc. 11,41).

Practicile caritabile, ca gesturi exterioare, se intemeiaza, sunt conditionate si cer in prealabil o lucrare launtrica, asupra sufletului, din care se nasc aceste stari dudovnicesti pomenite mai sus, pe care traditia spirituala ortodoxa o numeste chiar praxis; lucrare ascetica de curatire a sufletului de patimi, care sunt forme de alipire de sine sau de lumea privita in afara lui Dumnezeu. Parintii spun ca dragostea desavarsita nu se arata decat in omul care s-a curatit de toate patimile sale, caci numai el poate sa se lepede de sine, sa se deschida si sa se daruiasca cu totul, intrand intr-o relatie de unire curata si frumoasa cu aproapele si cu Dumnezeu”.

Aceasta este iubirea. Pe acest drum a păşit şi pe acesta ni l-a arătat Hristos. Pe acesta au păşit cei doisprezece apostoli, primii ucenici ai Domnului, pe acesta au păşit Dascălii şi Părinţii Bisericii, pe acesta toţi sfinţii.

Dar să lăsam aceste modele, aceste mari paradigme şi să aruncăm o privire asupra noastră, asupra familiei noastre, asupra mediului nostru, asupra lumii.

De obicei spunem că am progresat. Într-adevăr am progresat în tehnică, în maşini, în lumini. Am progresat material, ştiinţific, economic, comercial. Dincolo de acestea însă, nu. Am căzut jos.

Dacă progres este iubirea şi lipsă este ura, atunci, dacă Hristos ne va cântări cu cântarul iubirii Lui, mă tem, fraţii mei, că tuturor ne va pune un mare zero. Vă întreb: sunteţi mulţumiţi de voi înşivă? Dacă faceţi o comparaţie cu Bunul Samarinean, cu Cel Răstignit, sau cu Sfinţii, cu Părinţii şi Dascălii – care au rămas ei înşişi goi ca să-i îmbrace pe ceilalţi – sunteţi mulţumiţi? Sunteţi mulţumiţi cu această puţină iubire care există în lume? Din nefericire, în epoca noastră s-au răspândit alte lozinci satanice: „Nu-şi au locul în lume cei neputincioşi; doar cei puternici”. „Moarte celor neputincioşi”. „Peştele mare îl mănâncă pe cel mic”. „Doar spada creează civilizaţia şi istoria”. „Moartea ta este viaţa mea, iar crunta ta moarte este dulcea mea viaţă”… Atât de mult s-a învârtoşat omul, încât inima i-a devenit piatră, iar în cele dinlăuntru ale sale nu mai înfloreşte iubirea.

In fine, iubirea de aproapele, caritatea, socotita in spiritualitatea ortodoxa drept suma tuturor virtutilor, implica o multitudine de simtiri si purtari duhovnicesti care trebuie sa se manifeste in practicile caritabile, potrivit oglinzii pe care ne-o pune Ap. Pavel. Caritatea, potrivit Parintilor, se arata mai ales prin bunavointa, bunatate, blandete, rabdare, compatimire, binefacere…

Fara iubire nimic nu folosește cum ne spune apostolul: ,, De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu‑m‑am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le‑aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu‑mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată ”

Mulţumind, dar, Iubitorului de oameni Dumnezeu, ca şi prin necazurile vremii de acum să trecem plini de dragoastea pentru Dumnezeu și semeni ca fiecare din noi toţi să ne învrednicim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, dimpreună cu Care Tatălui şi Sfântului Duh este slava, cinstea, închinarea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. (publicat pe f.b de Ioan Monahul)