Domnul ne-a daruit Crucea Sa și suntem chemati toti să ne ducem crucea
Trebuie sa regasim sensul Crucii ca biruinta asupra mortii spirituale, biruinta a iubirii. Avem adeseori o reprezentare partiala despre Cruce si despre taina ei redusa la faptul de a suporta o asceza, de a ne infrana de la placeri, de la tot felul de satisfactii. Exista insa siun alt sens al Crucii: compasiunea pentru celalalt. Cu siguranta insa nu putem face totul pentru celalalt daca tinem la placerile noastre egoiste, daca omul este legat de lacomie, pofta de stapanire, mandrie. Aceasta arata insa numai aspectul negativ al Crucii. Pot sa ma apropii de celalalt fara sa-i vorbesc despre Cruce, aratandu-i insa ca sunt gata la toate sacrificiile pentru el. Daca este bolnav, ma voi duce la el, voi ramane impreuna cu el. Celalalt poate suporta el insusi greutati, persecutii, somaj… Iar eu pot sa port impreuna cu el aceasta Cruce. Inima celuilalt poate fi miscata daca vede ca eu port o Cruce pentru el. Atunci el va intelege sensul Crucii fara ca eu sa ii spun ca tocmai Crucea este cea care ma impinge sa fac aceasta. O fac pur si simplu.
Sa nu le spunem doar oamenilor sa-si ia Crucea, ci sa o luam noi credincioșii insine ajutandu-i pe ceilalti. Voi ajunge astfel la convingerea ca aceasta Cruce nu este o suferinta pentru mine. Sufar pentru celalalt, dar aceasta suferinta pentru el ma bucura, ma odihneste, cum spunea un monah de la Athos.
Cu totii avem o Cruce de purtat. Toți purtam în viată o povara, purtam jugul lui satan sau Crucea lui Hristos, crucea pe care ne-o ducem urmandu-L pe El. In fata Crucii lui Hristos, putem alege: Sa luam Crucea. Este greu, atat de greu, incat e posibil sa cazi de mii de ori pe acest drum al crucii. Sa fii zdrobit de greutatea ei, mai ales ca nu lipsesc cei ce te biciuiesc pe drum, te ocarasc si isi scuipa ura asupra ta, numai pentru ca tu ai ales sa ii urmezi lui Hristos. Dar fie si cazand de mii de ori, Domnul va fi acolo sa te ajute, pentru ca si El nu s-a lasat rusinat sa se lase ajutat de Simon din Cirene, cazand deseori sub greutatea supra-omeneasca a Crucii Sale. Esentialul aici este sa strangi Crucea ta tare in brate, sa nu ii dai drumul, sa te legi de ea prin Hristos si prin ea de Hristos. Sa ii urmezi Lui, chiar daca esti ultimul din turma, chiar daca simti ca in fiecare clipa vei ceda. Sa nu cedezi, orice ar fi!
Sa cartim impotriva Crucii. Doamne, vai de noi, cei ce cartim impotriva Crucii! Vai de noi, ce ce nu credem mantuirii ei! Crucea, cand cartesti, devine de mii de ori mai grea, devine insuportabila, chin, iad. Harul nu poate veni in inima unui om inciudat, sau in inima unui om care duce crucea bufnind si ravratindu-se impotriva Celui ce ne cheama la drum. Dar nici in acest caz nu suntem lipsiti de nadejdea mantuirii. Domnul asteapta, cu drag, cu dor, cu indelunga rabdare ca acesta sa renunte la egoism, sa renunte la gandul ca ar putea, la o adica, sa scape cumva de Cruce, de greutatea ei, sa pastreze ceva si pentru el, sa nu fie nevoit sa se jertfeasca intreg. Dar vai de acest om, ca mult va suferi, deoarece in incercarile sale nu va stii sa Il cheme pe Domnul sa il ajute, si de multe ori, nefericitul, se infurie pana si pe un Simon din Cirene care vine sa il usureze de povara sa.
Sa tradam Crucea. Acesta este singurul mod in care, da, suntem “scutiti” de Cruce. Sa Il tradam pe Hristos, si asa nu vom fi obligati sa luam Crucea, nici sa Il urmam pe Acesta Rastignit. Nu suntem nevoiti sa trecem prin sudori, prin batai, prin bici, prin scuipaturi, prin ocari, prin sange. Nu. Vom fi scutiti de acestea. Nu ne vom “tulbura” linistea cu asa ceva. Ne vom “salva” sufletelele de asa soarta, nenorocita si rusinoasa.
Dar Domnul ne-a daruit Crucea Sa! Si suntem chemati, toti! Asadar, nu putem alege, a priori, daca luam Crucea sau nu. Ci, aflandu-ne pe drum, avand deja Crucea, putem, atunci, sa tradam. Sa ne imprietenim cu cei ce ne biciuiesc. Sa incercam sa le intram in gratii. Sa ne alaturam glumelor ucigase pe care le fac pe seama celui Rastignit. Sau sa tacem cand fac acestea, sa tacem complice. Sa cautam protectia lor si sa ne luam partea lor in aceasta viata. Si da, acestia vor fi exonerati de rusinea de a fi purtatori ai Crucii lui Hristos. Dar, Doamne, sa nu ne fie dat noua nici macar sa vedem ce va fi cu acestia… Pentru ca nu poate fi decat infricosator. Sa nu fie Doamne, ca nici unul, nici unul din cei chemati de Tine sa aleaga a te trada pe Tine, Domnul si Mantuitorul nostru!
Sa ne incredintam Domnului, sa Il rugam sa ne ierte pacatele, sa ne slobozeasca de patimi ca, astfel, usurati de povara rautatilor noastre, sa ne intoarcem din tot sufletul nostru catre El, urmandu-L cu Crucea pe umerii nostri.
“Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară“. (Matei 11, 29-30)
In vremurile noastre, lumea ii compatimeste sau batjocoreste pe crestini, care, infranandu-se, se supun unor privatiuni „nebunesti”. Rationamentul lumesc este foarte simplu, dar premisele ii sunt eronate si conduce la o concluzie gresita, tocmai pentru ca Fericirea nu este traita si inteleasa. Daca cei care nu-si pun nicio opreliste, care nu-si ingradesc libertatea cu nicio constrangere morala sunt atat de nefericiti, tare rau trebuie sa fie de <<nebunii>> care se impotrivesc chiar si placerilor instinctuale firesti, care au strania hotarare de a se schingiui singuri, ca si cum n-ar fi suficient ca ii chinuiesc altii, gandesc nefericitii care nu pricep ce sau, mai degraba, Cine este, de fapt, Fericirea.
Privelistea celor trei cruci de pe Golgota cuprinde toate posibilitatile ontologice aflate la indemana fiecaruia dintre noi: sa-L hulim sau sa-L rugam, rastigniti, pe Hristos inaltat pe Cruce.
Omul care se mantuieste are in comun cu cel care piere purtarea crucii, ii diferentiaza doar raportarea antagonica pe care o au fata de Hristos Cel rastignit. Intre ruga si hula nu exista varianta intermediara, pentru ca indiferenta nu este decat un caz particular al hulei. Noi trebuie sa alegem daca vrem sa ne cocarjam sub crucea poverilor lumesti si a patimilor sau sa transfiguram suferintele noastre primind Crucea cea de viata facatoare, cu ochii atintiti la Hristos, pentru bucuria ce ne asteapta.
Crucea talharului celui rau, crucea oamenilor “lumesti”, ramasa instrument rusinos de tortura, este datorata absentei lui Dumnezeu din vietile lor, fara de Care nimeni nu poate decat sa-si rumege nefericirea. Nesatiul sporitor de patimi o face sa se ingreuieze din ce in ce, bolovan la care imping Sisifi vrajiti de mirajele celui rau. Pentru ca ca suferinta este considerata a fi un semn al esecului si al slabiciunii, oamenii au tendinta de a si-o ascunde, chiar si fata de ei insisi.
Crucea mantuitoare, jugul lui Hristos, este usor de purtat, tocmai pentru ca inhamat alaturi de noi este Dumnezeu. Prin luarea crucii nu ni se cere decat asumarea intru Hristos a purtarii ei, caci de suferinta niciun om nu poate fi scutit. Numai prin Cruce, cheia duhovniceasca deschizatoare a Imparatiei celei dinlauntru nostru si simbolul Invierii, suferintele capata sens, se “usureaza” si pot fi asumate.
Ramane la libera noastra alegere doar tipul de cruce pe care sa-l purtam. De ce trebuie sa ne cocosam sub povara ei, orice am face? Poate pentru ca, in conditia noastra cazuta, toti suntem talhari.Adam si Eva au incercat sa-L fure pe Dumnezeu, sa se indumnezeiasca pe cai ilicite. Nu ne ramane decat, dupa spusele Fer. Augustin, imitandu-l pe talharul fericit, care a furat toata viata, sa furam pana la urma si raiul. Chiar de ne-am nevoi toata viata, tot in ultimul moment l-am fura, caci abia clipa mortii consfinteste starea noastra in viata de dincolo. Si oricum, nicio nevointa si nicio fapta, oricat de mare, nu ne indreptatesc vreodata sa meritam Imparatia, ci numai mila lui Hristos, ascunsa in Crucea Lui pentru noi.
Avem nevoie de o credinţă viabilă: să credem neţărmurit, chiar împotriva evidenţelor pe care le oferă lumea empirică, aliată cu înţelepciunea „veacului acestuia“, dar fără nesăbuinţa care, neştiindu-şi şi neacceptându-şi limitele, nu este în stare să facă mare lucru. Există un lucru care ne lipseşte adeseori, cu toate că nu suntem conştienţi de aceasta: dreapta socotinţă, un bun contact cu lumea şi, mai ales, cu propriul nostru suflet. Ceea ce în limbaj teologic s-ar chema dreapta socotinţă, deosebirea duhurilor, trezvie, se numeşte în limbaj laic conştientizare de sine. În lipsa ei îmi închipui, adesea, că sunt altceva decât sunt, de fapt. Fie mai mult, fie mai puţin, dar întotdeauna astfel încăt să îmi găsesc scuze sau justificări ale propriului comportament, ale modului meu de a fi şi de a relaţiona cu ceilalţi.
„Cand ne mintim si in legatura cu propria noastra suferinta sau cu propriile ispite, pe care refuzam sa ni le asumam, bravand cum putem mai bine“. Aceasta falsă conştiinţă de sine ne îndreaptă către un comportament neadecvat, atât făţă de noi, cât şi cu cei din preajma noastră care ar avea nevoie de ajutorul nostru. Lucrarea diavolului, pe care însă noi o acceptăm în mod liber (să nu uităm niciodată asta şi să nu punem pe seama lui ceea ce noi facem neobligaţi de ceva sau cineva), este să ne îndepărteze de la acele lucruri care ne-ar putea mântui.
Cu cât încrederea în noi înşine, bravada, închipuirea de sine este mai mare, cu atât sarcina satanei este mai uşoară. Ne e frică, ruşine, scârbă să ne acceptăm propriul eu, cel compus din atâtea nimicnicii, răutăţi, neputinţe şi tinzând mereu către zădărnicii. Pe unul ca acesta îl dosim nu doar de prieteni sau de duşmani, ci şi de noi înşine. Şi atunci, pur şi simplu, printr-o acţiune ascunsă şi perversă a minţii, ne închipuim că suntem altceva decât suntem de fapt. Chiar dacă nu trăim complet liniştiţi cu această închipuire de sine, căci adevărul, ascuns în noi înşine, răzbate din când în când la lumină, o preferăm totuşi războiului inconfortabil şi dificil cu noi înşine.
Spunea Sfântul Ioan Gură de Aur despre conştiinţa umană că este cel mai nemitarnic şi mai nemilos judecător al nostru, că în faţa ei nu putem minţi, că ea ne spune întotdeauna adevărul despre noi înşine, adevăr care ne scoate din facerea răului şi ne îndreaptă spre bine. În conştiinţă, se vede pur şi simplu chipul divin din om. Există însă, şi această perspectivă sumbră este întrevăzută şi de Sfântul Ioan, posibilitatea pervertirii conştiinţei, astfel ca aceasta să nu mai emită semnalele corecte, să nu te mai scoată din rătăcire, iar omul acela devine atunci, cu desăvârşire, pierdut. Chiar dacă conştiinţa poate fi înfrântă, ea nu dispare cu totul, cât timp suntem vii. Manifestarea ei ascunsă se vede, atât după învăţătura duhovnicească, cât şi după ştiinţa profană a psihologiei, în dereglările psihismului nostru: depresii, schizofrenii etc. În toate cazurile în care nu avem suficient discernământ duhovnicesc ca să înţelegem realitatea, fie a noastră, fie a celor din jurul nostru, căci suntem mai superficiali decăt ne îngăduie Dumnezeu să fim, nu facem decât să respingem Crucea mântuitoare cu care ne îmbie Hristos. Să nu uităm că întotdeauna crucea este adânc înfiptă în pământ, adică în realitatea crudă din jurul nostru şi din noi înşine. De aceea, de câte ori ne rugăm şi îi cerem lui Dumnezeu diferite daruri duhovniceşti, smerenie, curăţie, blândeţe, milostivire, dragoste, şi orice ni se pare nouă că e bun spre mântuirea noastră, să punem înainte de toate cererea de discernământ duhovnicesc, căci în lipsa lui toate celelalte sunt greşit orientate şi nu valorează nimic.
“Mântuitorul Hristos, având toate afectele noastre omeneşti, adică toate aceste neputinţe ale trupului înfometarea, şi frigul, şi setea – a fost sensibil la suferinţa umană, la nevoile noastre. A fost sensibil când cineva era bolnav, şi îl vindeca. De cele mai multe ori Mântuitorul făcea apel la credinţă. Uneori însă, dacă cineva era foarte bolnav, nici nu-l mai întreba dacă el crede că poate fi vindecat, ci îl vindeca cu cuvântul. Ii era milă când cineva era în deznădejde pentru că îi murise copilul, cum fusese văduva din Nain. Ii era milă de cineva care se ruga pentru părinţi sau pentru semenul lui, cum fusese cazul sutaşului. Ii era milă de cei care erau flămânzi şi însetaţi. De altfel şi spune Mântuitorul: “Cine va da un pahar cu apă unuia dintre aceştia mai mici ai Mei, Mie îmi va da“.
Intr-atât S-a confundat Iisus cu noi, oamenii! Intr-atât Şi-a asumat toate slăbiciunile noastre şi toate neputinţele noastre, încât oricine suferă, Hristos suferă cu el! Oricine e bolnav, Hristos este bolnav cu el! Oricine e îndurerat şi plânge, Hristos plânge cu el!
Vreţi să-L vedeţi pe Hristos nevinovat pătimind? Duceţi-vă în spitalele de copii, duceţi-vă în orfelinatele de copii. Hristos suferă în ei. Aceasta e confundarea totală a Mântuitorului cu noi. El îşi asumă toate pătimirile noastre, toate durerile noastre.
Tot ceea ce făcea Iisus era ca să întărească în inima celor care erau de faţă credinţa în Dumnezeu. Se folosea adeseori de minune tocmai pentru slăbiciunea noastră omenească însetată de miracol. Şi noi astăzi suntem însetaţi de miracol, dar miracolul nu substituie credinţa. Credinţa, cum spune Apostolul Pavel, este încredinţarea lucrurilor nevăzute. Această credinţă ne face să vedem – dacă instrumentele sunt duhovniceşti, spirituale – ceea ce cu ochii trupului sau cu raţiunea nu putem vedea. Dumnezeu ni Se descoperă în împrejurări cu totul independente de voinţa şi de calităţile noastre. S-a milostivit Dumnezeu de cei însetaţi şi flămânzi atunci când Apostolii I-au spus să dea drumul mulţimii să plece, că vine noaptea şi pot să cadă pe drum. Mântuitorul le-a înmulţit pâinea, a binecuvântat, le-a împărţit şi i-a săturat pe toţi. El este un Dumnezeu sensibil la durerea noastră. E un Dumnezeu sensibil la nevoile noastre, participant chiar la suferinţele noastre. Nu priveşte Dumnezeu la cineva cum privim noi la un spectacol, El Se implică în durerile noastre“.
Crucea este esenţa misiunii lui Hristos – a lui Mesia pe acest pămînt. La Cruce se referă Domnul ori de cîte ori face aluzie la menirea lui, la botezul cu care trebuie să se boteze, la paharul pe care trebuie să-l bea. Totul în cuvintele, tăcerile şi vestirile sale duce spre punctul final al Golgotei. Crucea pentru creştin (şi să nu pierd prilejul de a repeta, orice om e creştin) : simbolul interferenţei cerului cu pămîntul, al spiritului cu materia.
Crucea este tiparul care, singurul, ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a vieţii, e singuracheie de care dispunem.
Ferindu-se de semnul crucii, protestanţii pierd din vedere că el nu evocă numai un groaznic instrument de tortură (şi nu întâmplător chinul constă în ţintuirea verticalităţii făpturii, în pedepsirea Omului prin însăşi poziţia sa specifică – luată-n derîdere, vertical, dar lipsit de libertate, vertical dar cu mădularele înptoză, vertical dar expus spre ocară), ci şi repetarea conştientă a integrării noastre în semnificaţiile ultime. Mai mult decît orice alt simbol, Crucea este desăvîrşită şi completa imago mundi. O imago mundi simplă, integrală, care spune totul. (…)
Prieteni dragi, de vreţi să vă pregătiţi pentru viaţă şi să nu aveţi surprize, bune sunt studiile, bună e ingineria şi mai bună meseria – brăţară de aur -, bune-s tehnica dentară şi sudura, bune sunt limbile străine şi biblioteconomia, dar după cum cea mai rapidă cale pentru a înţelege ce se întîmplă astăzi este a studia sfîrşitul imperiului roman -Montesquieu, Gibbon, Mommsen, Ferrero, dar mai ales Rostovţev – tot aşa cea mai sigură metodă pentru a evita surprizele în viaţă şi a le putea face faţă cu oarecare calm, cea mai temeinică pregătire este studiul Calvarului şi al Golgotei. Asta e şcoala practică şi tehnică, asta e adevărata şcoală profesională a meseriei de om în lume“.
Orice teofanizat participă la cele două suferinţe ale Mântuitorului: batjocura şi răstignirea. Trebuie să se ştie că în ochii multora pare de un ridicol irezistibil şi mai trebuie să ştie că s-a înfrăţit cu durerea, trainic frate de cruce“.
Noi vorbim de blîndeţea lui Iisus – arătînd că a mers la moarte ca mielul la junghiere, că a tăcut ca oaia cînd e tunsă – şi enumerăm smerenia, bunătatea, ascultarea. Dar de o altă însuşire a Sa – pe care trebuie să fi avut-o de vreme ce a primit să moară de moartea înfiorătoare de pe cruce – nu pomenim. Insuşirea aceea este curajul. Singura cale de a învinge pămîntul e curajul fizic.Care nu-i numai secretul ultim al dreptului constituţional, e şi dovada asumării condiţiei de om.
Chesterton e de părere că respectarea cuvantului dat îl specifică pe acesta, după cum pasărea e specificată de ciocul ei. Caracteristica aleasă de Chesterton e plină de farmec, dar nu mi se pare mai puţin hotărîtoare alta. Există alta, mai particulară, cu număr cuantic mai individualizat, cu spectru mai inimitabil, cu amprentă mai identificabilă. Hristos nu s-a urcat întâmplător pe cruce: curajul îndurării unor suferinţe cumplite a fost singura cale prin care a putut arăta că s-a făcut om cu adevărat, în întregime; prin care şi-a putut dovedi buna-credinţă.
Nici inteligenţa, nici înţelepciunea, nici tămăduirile, nici învăţătura, nici chiar bunătatea ori mila nu ar fi fost probe serioase: singur curajul în faţa durerii şi morţii îi sta la îndemînă. Bătaia, sîngele, moartea, astea sunt dovezile care nu înşeală, care nu pot fi măsluite. Urîte? Grosolane? Mitocăneşti? Simpliste? Poate, dar categorice. Şi avînd ceva din brutala vulgaritate şi măreaţa sfruntare a faptului împlinit care-i rupe gura pînă şi Satanei”. Amin (postat pe fb de ioan monahul)