“Doamne, toata noaptea ne-am trudit si nimic n-am prins”

22.09.2018 07:21

Evanghelia de mâine ne relateaza cum Iisus Hristos, du­pa ce a predicat multimilor, i-a poruncit lui Petru sa arunce mrejele in apa. Si au prins atata peste, incat nu incapea in corabie. Inainte de a urma sfatul Mantuitorului, Apostolul Petru a spus: Doamne, toata noaptea ne-am trudit si nimic nu am prins, dar, dupa cuvantul Tau, voi arunca mrejele. La fel se intampla si in viata noastra: omul traieste, mun­ceste, dar ajunge la sfarsit cu mainile goale. Si iata, in fata lui se descopera vesnicia, dar Imparatia lui Dumnezeu e in­chisa.

Multi ostenesc in zadar. Acestia sunt sectantii, cei de alta credinta etc. Exista un singur Dumnezeu, o credinta, un Adevar, si se afla in Biserica Ortodoxa. Dovada acestui fapt sunt icoanele izvoratoare de mir, sfintele moaste, care vindeca sufletul si trupul, darul sfant al facerii de minuni si cel al inainte-vederii la stareti. Toate acestea sunt daruri sfinte ale Ortodoxiei.

Cati oameni se ratacesc! Cu regret spun ca si in Biserica Ortodoxa sunt rataciti: unii implinesc cele din afara ale credintei, formal, dar sufletul le este gol; altii, dim­potriva, considera ca credinta este doar in suflet, iar la bise­rica nu merg. Pentru acestia este inchisa Imparatia ceruri­lor. Credinta lor este o iluzie, o amagire.

Cel care implineste doar obiceiurile exterioare merge la biserica si are impresia ca se roaga, dar traieste dupa voia sa, urmandu-si propriile placeri si pofte. Unul ca acesta Il slaveste pe Dumnezeu cu cuvintele, iar pe diavol, cu faptele. Daca omul posteste, dar gandeste cele rele, nevointa sa este zadarnica. Lucrarea launtrica este spre mantuirea sufletului, dar lucrarea care nu duce la indreptarea inimii este zadarnica. Inima buna, blanda, smerita, aceasta este roada lucrarii duhovnicesti.

Se cu­vine sa stim si faptul ca adeseori roadele efortului duhovnicesc se distrug printr-o lucrare pacatoasa. De exemplu, cine­va poate avea obiceiul de a merge la biserica si de a se ruga, dar sa aiba un serviciu pacatos; asa sunt vanzatorii de bautura, tutun, dansatorii etc. Nerenuntand la munca lor, pierd folosul faptelor lor bune. Sa nu ne impartim sufletul, ci sa-l daruim intreg lui Iisus. Sa fim credinciosi nu doar cat timp stam la slujba, ci si dupa ce iesim din biserica. Nici spovedania sa nu o facem partial, ci total. Altfel ne condamnam la chinurile vesnice. O nepoata de-a unei egumene – tanara, inimoasa, evlavioasa – a murit subit si a ajuns in iad pentru fanteziile desfranate nemarturisite! Un preot vazator cu du­hul a vazut in timpul spovedaniei cum ieseau serpi din gura omului care se marturisea; dar unul mare ba se arata, ba intra la loc, si asa a si ramas, pentru ca penitentul n-a mar­turisit acel pacat, desi ar fi dorit. Sa luam aminte sa nu lucram in zadar!

“Doamne, toata noaptea ne-am trudit si nimic n-am prins”  Strigatul omului care simte ca fara Dumnezeu nu poate sa primeasca nimic autentic in viata. Jalea omului care simte ca fara Hristos nu poate face nimic.

– Toate “bogatiile” omului sunt 0 (zero). Doar daca asezi in fata lor acel 1 al credintei, toate primesc consistenta.

– Bogatia cea adevarata – multumirea sufleteasca.

– Ce glas auzi de la Dumnezeu care iti despietreste inima si iti da la o parte valul mandriei? “Manati mai la adanc!”  Nu stati tot timpul la tarm, unde este agitatie, galagie, iarmaroc. Indepartati-va putin de zgomotul lumii, de framantarea vietii – intr-o padure, in intimitatea camerei sale, adancindu-te intr-o lectura frumoasa… Sa ai puterea sa spui un nu categoric superficialitatii, un nu categoric amagirilor de moment, un nu categoric cantecelor de sirena pe care le auzim ca o vraja, tot timpul intrand in viata noastra pentru a ne deturna de la singurul scop care-si merita osteneala: sa-L tintesti cu inima ta pe Domnul Hristos; a spune nu lucrurilor amagitoare, imbracate frumos, dar lipsite de continut. Inseamna a spune un DA categoric seriozitatii, cautarii dupa adancime, lucrurilor si realitatilor care au consistenta.

Lucian Blaga: “Sapa, frate, sapa, sapa, pana cand vei da de apa”. Adanceste-te, cauta, sapa si vei descoperi cata bogatie de har poate incapea in sufletul tau…

Si atunci, vazand bogatia de bucurii revarsate tie de la Dumnezeu, te vei simti, ca Petru, nevrednic de aceste bucurii si iti vei vedea saracia ta. Sa ai constiinta nevredniciei tale!

 “Ctitor fii fantanilor, ce sufletul inima-ti adapa”. Sapand intru adanc, intelegem ca patrunderea noastra in sensul si lumina Sfintei Biserici ne ajuta sa ne reconsideram prioritatile in viata, sa gasim multime de scari ale valorilor care asteapta a fi urcate si, prin ele, a ne adanci si a gasi Apa – izvoare nesecate de har – care ne adapa sufletul. Sa multumim lui Dumnezeu pentru toate!

De ce i-a chemat Dumnezeu la o lucrare neinchipuit de mare, uriasa (“o noua creatie”) pe niste pescari, oameni simpli si smeriti? Dumnezeu lucreaza cu oamenii smeriti, nu cu oamenii increzatori in puterile lor, nu cu oamenii care nadajduiesc in capacitatea mintii lor si in taria de convingere a cuvintelor lor, ci Dumnezeu lucreaza cu cei care nadajduiesc in puterea Duhului, in lucrarea harului dumnezeiesc.

Nimeni nu savarseste ceva bun decat ca urmare a unei chemari tainice adresate de Dumnezeu prin Duhul Sau sufletului, in taina inimii.

Atunci cand esti intr-un impas, cere de la Dumnezeu raspuns. Mari parinti nevoitori contemporani: “Nu iau nicio hotarare pana nu primesc instiintare de la Dumnezeu”.

Dumnezeu vrea sa ne vorbeasca, dar trebuie sa ne curatim sufletul si sa ne concentram inauntrul nostru pentru a auzi glasul Duhului.

Lumea de astazi trece printr-o foarte mare criza a credintei. Este o criza a cuvantului, o “ieftinire” a cuvantului, pentru ca el a ajuns sa nu mai transmita adevarul, ci de cele mai multe ori minciuna. Cuvantul nu mai are putere, lumea nu se mai increde in cuvant.

Noi chemam lumea sa se impartaseasca de Dumnezeu.

“Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos!”

Cum simtirea/vederea luminii si sfintenia lui Dumnezeu ne poate infricosa, pentru ca ne arata ce avem in suflet, ne face sa ne vedem toata murdaria noastra?

Cum sa fiu eu capabil sa traiesc cu Dumnezeu, cand sunt atat de departe de El, cand ne stim incarcati de patimi si pacate? Si riscam sa-L alungam atunci pe Dumnezeu din viata noastra, din frica.

“Nu stii pe ce lume traiesti”. Pe ce lume traim cu adevarat?

Cum ne raportam la Dumnezeu? De multe ori precum hotii fata de politist sau ca slugile care au fugit cu bogatia stapanului. E un sentiment gresit, nu este acea frica iubitoare, ci o frica ce indeparteaza. Il vedem pe Dumnezeu ca pedepsitor si fugim de Dumnezeu atunci cand gresim. Dumnzeeu nu se uita la noi ca la niste rufacatori pe care ar trebui sa-i prinda si sa-i pedepseasca pentru ca I-am risipit darurile, nu se bucura sa ne dea o pedeapsa – pe care ne-o atragem, de fapt, singuri. Nu stim sau uitam ca Dumnezeu este smerit si iubitor de oameni si mereu cauta sa ne dea chipul acela dintai dupa care a fost zidit omul. Cineva care se smereste si iubeste nu se razbuna pe cel care i-a gresit, deci nici Dumnezeu nu se ingretoseaza de patimile omului, de raul din noi. Simon (Petru) se teme pentru ca nu stie inca adevarul deplin despre cum este Dumnezeu, nu stie ca Dumnezeu este iubire.

Uitarea ca Dumnezeu este iubire – nu este o uitare a mintii. De fiecare cand ne invoim cu un pacat, noi aruncam cu noroi peste aceasta iubire a lui Dumnezeu, dar noroiul ne stropeste pe noi si ne intuneca sufletul, Dumnezeu nu Se intineaza. El sufera, dar Isi revarsa iubirea in continuare.

Incercam sa ne ascundem de Dumnezeu, dar nu avem, de fapt, unde sa fugim si nu avem motiv sa fugim. De fapt, in fiecare greseala, problema ori durere, avem sansa sa castigam mai mult, daca I le dam lui Dumnezeu prin rugaciune. Oriunde suntem si oricat cadem, cata vreme suflare de viata exista in noi, putem sa ne apropiem mai mult de Dumnezeu. E de ajuns sa facem ce au facut Apostolii, sa-L ascultam in ceva mic, dar important in acel moment. Sa-L strigam, mai ales, si El incearca sa faca in noi, cu rabdare, o lucrare. Trebuie sa avem incredere in Hristos-Domnul, ca intr-un doctor care vrea sa ne faca bine.

Crestinul nu este naiv, nu ignora ce se intampla in jurul nostru, ci patrunde mai adanc, dincolo de “coaja” vazuta a lumii, “pescuiesc la adanc”.

 Traim in cea mai barbara societate din toate vremurile. Dar dincolo de aceasta se afla acea lucrare a lui Dumnezeu, este acea rabdare dumnezeiasca, smerita si iubitoare, din care El cauta sa hraneasca fiecare nevoie a oricarui om.

Ramane ca omul sa raspunda la darurile felurite ale lui Dumnezeu…

Limita omului credincios: “Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos!”

Dumnezeu se coboara catre om: “Nu te teme, de acum inainte vei fi pescar de oameni”. Nu numai ca te voi aduce la Mine, dar te voi face impreuna-lucrator cu Mine. Nu te voi aseza la masa Mea ca un tolerat...Pana aici Il aduce Dumnezeu pe om: pana a-I fi asemenea, atat cat ii este cu putinta.

Sa facem ce a facut Sf. Ap. Petru, ca sa ne pescuim in primul rand sufletul nostru si sa-L dam Domnului Hristos!

Se spune in Scriptura de asemenea ca trebuie sa ne inchi­nam lui Dumnezeu in duh si in adevar. Ce inseamna aceas­ta? Domnul vede in inimile noastre, dar ce se afla in ele? Ar trebui sa se afle dragostea si tinderea noastra catre Dumne­zeu. Dar cat de des acestea sunt doar manifestari exterioa­re! Cu ele putem sa-i amagim pe semenii nostri, dar nu si pe Dumnezeu! Aceasta este fatarnicie: Ma cinstesc cu buzele, dar inima lor este departe de Mine!, spune Domnul. Cinsti­rea exterioara care nu are un suport interior este ofensatoare la adresa lui Dumnezeu. Fa fapte de milostenie din dragoste fata de Dumnezeu!

Dar daca faptele exterioare nu sunt importante, inseamna ca ele trebuie respinse? Nu. Biserica, rugaciunile, ritualuri­le, inchinaciunile sunt necesare. Fara ele este imposibil sa fii placut lui Dumnezeu. Noi suntem alcatuiti din trup si din su­flet. Asa cum ne manifestam dragostea fata de oameni in mod vazut – prin glas, prin gesturi -, tot asa trebuie sa facem si fata de Dumnezeu. Rugaciunea este convorbire cu Dumnezeu, inchinarea – cinstirea lui Dumnezeu, semnul crucii – sfinti­rea noastra. Domnul Insusi pleca adeseori genunchii si ridi­ca ochii la cer, rugandu-Se. Asadar sunt necesare si lucrarea launtrica, si cea exterioara pentru a fi placut lui Dumnezeu. Cum sa le imbinam?

Sa facem fapte de milostenie din dragoste fata de Dumnezeu, sa iertam supararile, sa-i hranim pe cei flamanzi, sa-i mangaiem pe cei tristi, sa facem bine si sa implinim voia lui Dumnezeu. Daca Il cinstim astfel pe Dum­nezeu, atunci si rugaciunea noastra va fi placuta inaintea Lui. Sa dobandim launtric dragostea de Dumnezeu, printr-o viata duhovniceasca. Sa manifestam si in exterior aceasta dragoste. Asa ne vom inchina Lui in duh si in adevar“.Amin (postat pe fb de ioan monahul)