Doamne, nu am om!
Orbii au călăuză, ologii au rudenii, neputincioşii au prieteni, dar eu nu am pe nimeni nicăieri în lumea asta mare, care să simtă milă faţă de mine şi să mă ducă la apă atunci când primeşte putere vindecătoare. Când eu mă ostenesc să ajung în apă, altul a fost ajutat înaintea mea să intre în apă şi a fost vindecat, şi eu trebuie să mă întorc în patul meu mişcându-mă cu dureri mari. Şi asta se tot întâmplă de treizeci şi opt de ani!
Iată, Templul este doar peste drum! Preoţi fără de număr citesc Legea lui Dumnezeu şi învaţă pe oameni să facă milostenii, dar nu-i nimeni care să vină, sau să trimită pe cineva care să te ajute?
Aşa este, Doamne; se află mulţi preoţi în Templu, dar eu nu am om. Sunt mulţi iudei, mii şi mii de iudei, care s-au adunat în Ierusalim pentru sărbătoare. Dar pe ei nu-i interesează un suferind trist şi fără glas; pe ei îi preocupă sâmbăta. Au venit mii şi mii, numai ca să aducă slavă sâmbetei, aşa cum strămoşii lor preamăreau viţelul de aur din pustiu. Mii şi mii de iudei pot spune, dar eu nu am om.
Iată un om ‒ Singurul Om! Este Domnul ‒ mai milostiv decât o rudenie sau un prieten, mai lucrător decât o slugă. El nu S-a pornit pe această cale lungă şi ostenitoare din Galileea până la Ierusalim pentru ziua de sâmbătă şi de sărbătoare, ci pentru acest om în suferinţă. El a venit astfel ca, prin fapte, nu prin vorbe, să pună întru arătare lipsa de milă a oamenilor ale căror simţăminte sunt învârtoşate. Şi Omul a venit pentru om.
“Ceea ce e mai dramatic in toata aceasta pericopa evanghelica e singuratatea bolnavului.
Ati auzit? “Doamne, n-am pe nimeni care sa ma arunce in apa si pana sa ma cobor eu, altul intra inaintea mea”. Cea mai tragica postura a omului este singuratatea, izolarea lui totala. Sfantul Ciprian al Cartaginei spune ca fiecare cade singur, dar ne mantuim in comunitate, in comunitatea Bisericii. A fi singur inseamna a cadea, a te pierde. A fi singur inseamna a nu te gandi decat la tine, pentru ca esti coplesit de suferinta in care zaci. Esti coplesit de inutilitatea vietii. Pentru ca o viata traita singuratic, daca n-ai pe Dumnezeu cu tine, este o viata inutila, pierduta. O viata al carei sens a disparut in clipa in care te-ai insingurat.
Acest bolnav n-avea macar o ruda, un prieten care sa-l ia in clipa in care apa s-a tulburat sa-l arunce in apa, ca sa se vindece. De cate ori nu suntem noi in aceeasi situatie? De cate ori nu suntem singuri si bolnavi si nu putem, si nu avem pe nimeni sa ne ajute sa ne vindecam, sa ne scape de suferinta noastra? Sau in singuratatea si durerea noastra nu avem pe nimeni cu care sa facem partasie, caci, asa cum spune un proverb german, o durere impartasita este injumatatita, iar o durere neimpartasita e o durere dubla. Asa era cu omul acesta.
Dar cu multa milostivire, Hristos l-a intrebat: “Vrei sa te vindeci?”. O intrebare in acest sens, adresata unui bolnav, pare inutila. Fireste ca vrea sa se vindece. Dar aluzia Mantuitorului era la altceva. Omul acesta era bolnav pentru pacatele lui, si cand a fost intrebat: “Vrei sa te vindeci?”, Mantuitorul l-a intrebat in fond: “Vrei sa te vindeci de pacatele tale?”. Dovada ca asa este, vedem mai tarziu, cand Mantuitorul l-a intalnit in temple si i-a spus: “Iata, te-ai facut sanatos. De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu ti se intample tie ceva si mai rau!”.
Ceea ce este iarasi tulburator, si pentru noi si pentru altii, este ca, in clipa aceea cand Iisus a vindecat un bolnav de 38 de ani, in loc ca cei care-l vedeau sa se bucure ca un om si-a recapatat sanatatea, fariseii si carturarii s-au suparat si au spus: “De ce umbli, de ce iti ridici patul sambata?”. N-au spus: “Ne minunam ca esti vindecat! Da, mergi si Ii multumeste lui Dumnezeu!”. I-a interesat numai formalismul Legii, care zicea ca in zi de sambata sa nu lucrezi. Ei sacrificau fiinta umana pentru respectul acestei Legi.
Si l-au intrebat: “Cine te-a facut sanatos?”. Prima data cel vindecat n-a stiut ce sa spuna. Dar cand Iisus l-a intalnit in templu, el s-a dus la iudei si le-a spus: “Iata, Iisus este Cel care m-a facut sanatos!”. Nu era un denunt prin care ii punea pe iudei pe urmele lui Iisus, ci era numai dorinta cuiva de a spune in fata tuturor: “Acest Om m-a ajutat! Acesta m-a vindecat! Acesta a stat langa mine in nenorocire!”. Simtim nevoia sa spunem lucrul acesta cand cineva ne-a ajutat. Simtim nevoia sa marturisim minunea. Nu pentru laude, ci pentru ca am scapat din singuratate, din boala si din durere! Simt nevoia sa spun cine m-a ajutat, cine m-a adus la credinta, cine m-a scapat din pacate si din ticalosia inimii mele. Un preot, un credincios, un prieten… Simt nevoia sa spun: “El m-a salvat!”. Asa a fost si cu acest bolnav.
Din ce in ce societatea contemporana ne izoleaza tot mai mult. Din ce in ce autoritatile, toate, nu numai cele comuniste, toate autoritatile incearca sa ne izoleze. Sa ne faca mai singuratici, sa fim mai putin legati unii de altii, sa nu comunicam, pentru ca toate autoritatile incearca sa fie totalitare, sa te poata conduce. Comunitatile se conduc mult mai greu decat indivizii izolati, de aceea autoritatile incearca sa ne izoleze.
Comunistii au facut-o prin violenta. Occidentalii nu o fac prin violenta, ci prin aceasta forma de a te declara pe tine unic, ca ai toate drepturile, ca esti independent. Sa fii izolat, sa nu fii legat de parintii tai, sa nu asculti de ei daca esti copil, sa nu te supui nimanui, pentru ca tu esti o fiinta libera. O libertate gresit inteleasa este o revolta impotriva lui Dumnezeu, este nihilism. De aceea s-a ajuns la formele la care s-a ajuns, la toate crimele care bantuie in lume. Sunt atatea orase in care copii de 14 ani si-au ucis profesorii, colegii, parintii. S-a rupt legatura umana cu cei langa care traim. S-a rupt relatia sufleteasca dintre mine si frate, dintre mine si parinti, dintre parinti si copil, dintre prieten si prieten. Suntem tot mai singuri in aceasta exacerbare a personalitatii, care are la baza demonizarea societatii.
Sa incercam sa ramanem uniti. Sa ramanem uniti prin credinta si prin dragostea unuia fata de altul, prin Iisus Hristos. Sa ramanem uniti in comunitatea Bisericii, pentru ca Biserica este singura grupare sociala pozitiva. Toate celelalte grupari duc la autodistrugere. Toate incearca sa distruga fiinta umana, sa faca din ea un instrument, un simplu surub in mecanismul acesta complicat al societatii umane”.
“Toata aceasta tragica risipa de viata umana in scopul redactarii cataloagelor bibliografice, trimiterilor, notelor de subsol si tezelor de doctorat, pe care niciodata, nimeni nu le va citi si care nu au nici cea mai mica influenta asupra vietii oricarui om, in clipa in care atatia oameni cauta cu disperare om care sa le poarte de grija, sa le vorbeasca si sa-i asculte si fiindca nu reusesc sa-l gaseasca, recurg la evadari riscante si sfarsesc singuri si parasiti intr-o moarte tragica!”
“Acum cand epoca traficului de idei a trecut de mult si cand satul arde, frumoasele idei ale “teologiei” academice din afara zidurilor academice nu numai ca sunt inactuale, ci si pot fi si o bataie de joc exagerata. Poate este delectant sa asculti despre participare si indumnezeire, stand intr-un confortabil fotoliu frumos colorat in salonul tau frumos aranjat si inconjurat de familia ta strans-unita si de prieteni, insa ce pot face aceste frumoase discutii despre cele spirituale si cele ceresti tanarului torturat de golul pe care i-l creeaza lipsa unei prezente umane reale in viata sa? Aceluia care a crescut intr-un gol sentimental, pentru ca parintii lui erau absenti chiar si trupeste, sau cel putin duhovniceste si sentimental, si care cauta disperat orice fel de scapare, fie ea si distrugatoare, din insuportabila durere interioara pe care i-o creeaza aceasta frustrare!
Ce pot face aceste discursuri pline de profunzime sotilor care s-au instrainat, familiilor dezbinate, batranilor abandonati, trupelor de oameni insingurati care cu toata viata lor mizera striga: nu am om! si care, asa cum este si normal, daca nu au posibilitatea sa iubeasca si sa fie iubiti de omul pe care il vad, nu pot sa-L iubeasca pe Dumnezeu, pe Care nu Il vad si sa-I simta iubirea Lui? Nu este o bataie de joc inumana sa descrii acestui om iubirea – si, desigur, intr-un mod rapitor – in loc sa i-o oferi? Nimeni nu mai are nevoie de o descriere a faptului Bisericii. Toti avem nevoie de Biserica, imperativ si disperat, traind in tragica noastra societate asociala si cu oamenii ei deconectati, amputati si singuri, si toti ii cautam pe aceia care vor incerca sa alcatuiasca Biserica. Pentru ca din nefericire exista numai oameni care cauta Biserica si aproape nimeni nu este dispus sa o alcatuiasca pentru acestia care o cauta. Nicaieri nu se vad cei dispusi sa ia parte la aventura arderii de sine care este necesara pentru a te darui, spre a alcatui Biserica“.
“Cineva a fost întrebat odată: care este cea mai nenorocită stare in care s-ar afla un om? Răspunsul a fost: singurătatea.
Intr-adevăr, mulţi fac experienţa singurătăţii, a lipsei de prieteni, a dezinteresului celor din jurul lor, şi aceasta fac ca mulţi să-si piardă sensul existenţei, să-si piardă gustul vieţii. Există în jurul nostru mulţi factori care promovează singurătatea, printre aceştia un loc important ocupându-l indiferenţa unuia faţă de celălalt. Indiferenţa si dezinteresul. Câţi nu zic: Nu mă interesează vecinul. Ce treabă am eu cu aproapele meu? Am fost eu pus să fiu paznicul aproapelui meu, paznicul fratelui meu? Aduceţi-vă aminte, cei care mai citiţi în Sfânta Scriptură, că acesta a fost răspunsul dat de Cain în faţa lui Dumnezeu, după ce îl omorâse pe fratele său Abel: „Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?” (Facere 4, 9).
Un răspuns tipic păcătos, pentru că fiecare din noi e pus, de fapt, să fie păzitor al fratelui său, să se intereseze de fratele său. „Aceasta vă poruncesc, ca să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 15, 17), şi: „Dragoste mai mare decât aceea, ca cineva să-şi pună sufletul său pentru prietenii săi, nimeni nu are” (Ioan 15, 13).
Aşa spune Mântuitorul cu orice prilej, pentru că numai iubirea creează punţi între oameni. Numai iubirea te face să te gândeşti şi la altul, nu numai la tine. Numai ea te îndeamnă să-ţi reverşi interesul si către celălalt.
Evanghelia aceasta este o Evanghelie a comuniunii. Ne învaţă să purtăm grijă unii faţă de alţii, să trăim ca fraţii, să nu lăsăm pe nimeni în izolare, în singurătate, să nu lăsăm pe nimeni aşa cum a fost lăsat acel slăbănog care, timp de 38 de ani, n-a găsit un om care să-l ajute.
Se plâng unii că nu sunt iubiţi. Dar oare s-au gândit să iubească şi ei? Iubirea se întoarce spre cel ce iubeşte. Ea îl bucură întâi pe acela, deşi ea se întoarce apoi şi dinspre cel iubit. „Cel ce-si iubeşte fraţii, spune Sf. Ciprian, e onorat la rândul său cu preţul iubirii” (Despre gelozie si invidie, 16).
Pilat a rostit, arătându-L pe Iisus iudeilor în momentul Patimilor, acel enigmatic: „Iată Omul!” (Ioan 19, 5). Nici nu ştia Pilat ce spune. Sau poate ştia. In socoteala lui de roman cinic, va fi închis în această formulă scurtă o întreagă filosofie. Iată cât valorează omul în faţa voastră, îl condamnaţi pe nedrept, dintr-o ambiţie pe care eu n-o înţeleg, dar trebuie să vă fac pe voie, ca să vă astâmpăr!
„Iată Omul!” — omul pe care îl reclamaţi că a vrut să se facă rege. Are el acum înfăţişarea unui rege? „Iată-l pe împăratul vostru”, a mai zis Pilat, aruncându-le o batjocură. Asemenea împărat meritaţi. Desfigurat. Bătut. Desfiinţat ca om! „Să-l răstignesc pe împăratul vostru?” – „Nu avem alt împărat decât numai pe Cezarul de la Roma, au răspuns, „şi dacă nu-L răstigneşti, nu eşti prieten al Cezarului”.
Perfidia era prea mare, ajunsă până la josnicie, numai ca să-si ajungă scopul, pentru că ei înşişi nu erau prieteni ai Cezarului. Il urau. Dar acum îl foloseau ca să-l silească pe Pilat să-L răstignească pe Iisus. Pilat nu era omul care să-si pună în primejdie postul de procurator, în urma unor reclamaţii ale localnicilor care, cine ştie cum ar fi fost interpretate la Roma. Aşa au vrut, aşa le-a făcut. Li L-a dat să fie răstignit.
Si au răstignit „Omul!” Evident, cu complicitatea lui Pilat, şi complicitatea lui e cu atât mai gravă, cu cât Il ştia si Il declara nevinovat. Fără să ştie exact ce face, Pilat dădea de fapt definiţia omului adevărat, a omului pentru alţii, a Omului Iisus Hristos care se născuse ca să slujească, nu ca să fie slujit, să se jertfească pentru alţii, nu să lase pe alţii să se jertfească pentru El.
„Iată Omul!”
Iată omul de omenie, iată omul model, ar fi trebuit să gândească Pilat, dar el a gândit cu totul altceva!
Iată Omul pe care-L aştepta slăbănogul de 38 de ani!
Iată Omul pe care-L aşteptăm şi noi. Pentru că avem si noi slăbănogelile noastre de 38, sau de mai putini, sau de mai mulţi ani, care aşteaptă pe cineva să ni le vindece.
Am putea spune acum: Iată Biserica! Iată Biserica aceasta întemeiată de Iisus Hristos. Ea este chemată să răspundă la nevoile tuturor celor chinuiţi de singurătate, ale tuturor celor în nevoi. „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, si Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28), voi da răspuns nevoilor si întrebărilor voastre.
Veniţi la Mine! Veniţi aici, la Biserică! Biserica este trupul lui Hristos (Efeseni 1, 23), iar El este Capul ei (Ef. 1, 22). Este locul, este mâna care ne poate ajuta, care ne poate arunca în scăldătoarea salvatoare, în scăldătoarea vindecătoare nu numai de bolile trupeşti, ci şi de bolile sufleteşti.
Omul de care aveţi nevoie si pe care îl puteţi găsi acum este preotul care slujeşte în această biserică pentru dumneavoastră si care nu are altă menire decât să fie omul care ajută pe alţii, omul care se roagă pentru alţii, omul care se sacrifică pentru alţii, omul care stă la dispoziţia tuturor.
Preotul, spune Sf. Grigore de Nazianz, e acela care are grijă de tot sufletul, „si dacă e în primejdie de a se pierde, să-i arate calea, iar dacă s-a stricat, să-l aducă din nou la starea dintâi” (Despre preoţie).
Aceasta să învăţăm din Sf. Evanghelie de astăzi, preoţi si credincioşi, şi, ori de câte ori vom auzi clopotul şi vom vedea biserica, să ştim că aceasta este lacul Vitezda, şi aici este omul care, în numele lui Hristos, e menit să slujească, să ajute, să vindece singurătatea, să vindece izolarea, omul menit ca în numele lui Iisus Hristos cel înviat să vă înveţe la rândul său cum să fiţi toţi oameni pentru alţii, ca să nu mai fie pe lume slăbănogi care să se plângă că „nu au om!”
Să nu mai fie om suferind lăsat pe seama lui însuşi!” Amin (postat pe fb de ioan monahul)