„Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice”
În Galileea, Iisus şi-a desfăşurat misiunea cu precădere în Capernaum, „oraşul său“, situat pe ţărmul Mării Galileii (Mt 9:1). Iisus şi-a rostit celebra predică, numită Predica de pe munte, în timp ce se afla pe versantul unui deal, nu departe de Capernaum. Uneori, Iisus a plecat cu barca din împrejurimile acestui oraş şi a mers până în Magadan, Betsaida sau alte localităţi aflate în apropiere. Puteţi observa că „oraşul“ lui Iisus nu era foarte departe de Nazaret, locul în care a crescut, sau de Cana, locul în care a transformat apa în vin. Nu era departe nici de Nain, oraşul în care l-a înviat pe fiul unei văduve, şi nici de Betsaida, unde a hrănit în mod miraculos peste 5 000 de oameni şi i-a redat vederea unui orb. După Paştele din 32 d.H., Iisus s-a îndreptat spre nord, către oraşele Tir şi Sidon, două porturi feniciene. Apoi şi-a extins aria, predicând în unele dintre cele zece oraşe elenizate care alcătuiau confederaţia Decapole. Iisus se afla nu departe de Cezareea lui Filip (F2), probabil pe Muntele Hermon, când Petru l-a recunoscut drept Mesia, iar la scurt timp după aceea a avut loc transfigurarea. Câtva timp mai târziu, Iisus a predicat în Pereea, o regiune aflată la est de Iordan. — Mr 7:24–37; 8:27—9:2; 10:1; Lu 13:22, 33. Iisus şi-a petrecut ultima săptămână de viaţă pe pământ împreună cu discipolii săi în Ierusalim, „oraşul marelui Rege“, şi în împrejurimile acestuia (Mt 5:35). Puteţi observa că în această zonă există şi alte localităţi despre care aţi citit în evanghelii, cum ar fi: Emaus, Betania, Betfaghe şi Betleem. — Lu 2:4; 19:29; 24:13.
Atotputernicia lui Hristos se arata in Patimirile Sale la fel ca și la Inviere. Orice lucrare a lui Hristos de dupa Inviere este o edificare a Puterii si Stapanirii lui Dumnezeu. Hristos este Atotputernic cand se arata ucenicilor Lui. Preaslavirea lui Hristos la Inviere este imbinata cu chenoza Lui. El vine inaintea ucenicilor in chip minunat, trecand prin usile incuiate, se smereste inaintea lui Toma, permitandu-i sa-i pipaie coasta si mainile. In mod paradoxal, aceasta smerire a lui Hristos este posibila in virtutea puterii sale absolute: Precum mai inainte a rabdat crucea si uciderea cea nedreapta, asa si acum, inviind din mormant a treia zi, pecetluit fiind mormantul, si stand inaintea ucenicilor, ca un Atotputernic, usile fiind incuiate, rabda Hristos cu iubire de oameni si pipairea (Stihire la Vecernia din Duminica Antipasha). In aceasta perioada, Hristos Se infatiseaza oamenilor ca un Imparat al tuturor. El este vazut de catre ucenicii Sai asa, dar si noi Il putem vedea in chip duhovnicesc pe Hristos ca Imparat: Pe Tine, Imparate al tuturor, vazandu-Te acum nu cu ochii, ci cu dorul inimii, incredintati fiind ca esti Dumnezeu, cu cantari Te marim (din Stihoavna la Duminica Tomii). Stapanirea lui Hristos este singura legitima, ea este o stapanire absoluta asupra intregii lumi din care orice putere potrivnica Lui a fost alungata: Doamne mantuieste pe credinciosi si pe lumea Ta. Puterea lui Dumnezeu este una care aduce pace si liniste, nu este o putere opresiva: Cel ce rastignire ai rabdat si moartea ai calcat, si ai inviat din morti, impaca viata noastra, Doamne, ca un singur Atotputernic… Cel ce singur esti Imparat al pacii (Stihire la Utrenia din Marti, Saptamana a doua dupa Pasti). Puterea absoluta a Imparatului Iisus Hristos este libertatea de vointa, de a face tot ceea ce El vrea. Spre deosebire de Dumnezeu, orice putere care vrea sa se impuna este vulnerabila si sfarseste prin a fi biruita: Prin cruce ai robit pantecele iadului si impreuna ai sculat pe cei morti, si ai zdrobit stapanirea mortii; pentru aceasta noi, cei din Adam, inchinandu-ne, laudam ingroparea si Invierea Ta, Hristoase (Cantare din Canonul Mironositelor).
In Penticostar nu se vorbeste numai de Hristos ca Imparat, ci in multe alte locuri se arata ca exista o stapanire si o autoritate a intregii Sfintei Treimi. Intalnim expresia Treimea care imparateste: Treimea cea de o fiinta, care imparateste in veacul veacului; sau imaginea unui singur scaun de domnie al Sfintei Treimi: Trei impreuna fara de inceput si impreuna pe un scaun domnesc. Duhul Sfant nu este trecut in umbra, ci si despre El aflam ca manifesta o stapanire asupra lumii: Prin Sfantul Duh este Stapania peste toate, Caruia se inchina ostile cele de sus, cu toata suflarea celor de jos; laud Stapania Duhului Sfant.(Ziarul Lumina, M. Nedelcu) Derularea ultimului act al dramei (“Dumineca Floriilor”) - intrarea si primirea triumfala a lui Isus în Ierusalim (calare pe un asin), venind de la Betania; discursuri în temple, reîntoarcerea la Betania, în casa lui Maria si Marta, revenire la Ierusalim; dupa masa are loc “Cina cea de Taina” (corespunde cinei ebraice traditionale de Pasti) cu cei 12 mucenici, în casa unui adept înstarit din “Orasul de Sus”, dupa cina (spre seara) grupul merge prin “Orasul de Jos” si prin Valea Kidron spre locul numit Ghetsimani (în ebraica “presa de ulei”) de la poalele Dealului Maslinilor, în afara cetatii Ierusalimului, unde - spre miezul noptii - este arestat de un comando mixt romano-evreu. Iisus este escortat pâna la casa Marelui Preot evreu Caiafa (Kaiphas), din “Orasul de Sus”. Este interogat în noaptea de joi spre vineri la început de fostul Mare Preot Anna (Hannas, socrul lui Caiafa), apoi de Caiafa si de tribunalul comunitatii evreiesti din Ierusalim (Sanhedrin, format din 71 persoane). Acuzarile fiind insuficiente pentru o condamnare de catre Sanhedrin, Isus este trimis vineri dimineata spre judecata procuratorului roman Pontius Pilatus (Pilat din Pont), care se deplasase de la sediul sau permament din Caesarea Maritima la Ierusalim spre a supraveghea personal desfasurarea Pastelui evreiesc. Procuratorul se afla în acel moment fie în Praetura Antonia (la nord de templul herodian), fie în vechiul palat al herodienilor (la vest de “Orasul de Sus”). Isus a fost acuzat de uzurpare politica a puterii imperiale romane (“Rege al Iudeilor”).
Pilat din Pont îl trimite pe Iisus tetrarhului Herodes Antipas spre a fi judecat, acesta fiind (dupa opinia procuratorului) singurul competent a judeca un vasal, Nazareth si Kapernaum apartinând provinciei Galileea, unde domnitor era Herodes Antipas (acesta se gasea ocazional la Ierusalim, oras apartinând provinciei romane Iudeea, spre a serba aici Pastele). Herodes Antipas refuza la rândul sau a-l judeca pe Isus si îl trimite înapoi la Pilat din Pont. In Palestina se încetatenise obiceiul gratierii unui condamnat cu ocazia Pastelui. Pilat din Pont hotareste ca poporul adunat în fata cladirii sa decida gratierea, fie a lui Isus, fie a lui Barabas (un luptator pentru independenta tarii). Poporul opteaza pentru gratierea lui Barabas. Spre prânz, Isus este condamnat la moarte si condus de catre o garnizoana romana pe “Via Dolorosa” (“Calea Durerii”) printr-o poarta din zidul al doilea al Ierusalimului, in afara cetatii, spre locul crucificarii Golgatha-Golgota (“Locul Craniului”) unde este executat prin rastignire, împreuna cu doi delicventi de drept comun. In aceiasi seara, corpul sau este depus într-un cavou sapat în stânca, nu departe de locul crucificarii, apartinând consilierului evreu Iosif din Arimateia (membru al Sanhedrinului, dar, ca si Nicodemus-Nicodim - alt consilier - un adept tacit al lui Isus). Dumineca dimineata, a treia zi dupa rastignire, mormântul este gasit deschis, iar corpul lui Iisus nu se mai afla pe lespedea de piatra unde fusese asezat.
In urmatoarele saptamâni, Iisus ar fi reaparut de câteva ori în Galileea (pe malul lacului Genesareth) si in Iudeea (la Emmaus, Betania, Ierusalim). Dupa alte 40 de zile, a avut loc “Ridicarea la cer” a lui Isus de pe Dealul Maslinilor (la est de Ierusalim) Conform unei legende, ultima data Iisus ar fi reaparut pe pamânt cca 35 ani mai târziu (în jurul anului 64 d.C.) pe Via Appia din Roma în momentul fugii apostolului Petru din Roma, de frica urmatorilor anticrestini care voiau sa-l crucifice. Petru l-ar fi întrebat pe Iisus: “Quo vadis, Domine ?” (“Incontro te-ndrepti, Doamne ?”) la care Iisus i-ar fi raspuns ca a venit sa se lase a doua oara crucificat (în locul lui Petru), dupa care Petru s-ar fi întors rusinat la Roma, unde a primit martiriul crucificarii cu capul în jos.Izvoarele istorice ale vietii lui Iisus Hristos. Sunt scrierile vechi crestine, in frunte cu scrierile Noului Testament.
În momentul în care Se prezintă pe Sine, Mântuitorul Hristos spune: "Eu am venit ca unul care slujeşte", în limba greacă, "O Diakonos", adică "Diaconul". Nu avem de-a face cu un înţeles liturgic, pentru că El este izvorul harului, ci această idee este în sensul lucrării de mijlocire pe care Hristos Mântuitorul o săvârşeşte în lume, ca deschidere a Sa către om. În acest sens "Iisus Hristos Mijlocitorul", ar putea deveni, prin traducerea acestei sintagme "Iisus Hristos o Diakonos", adică Cel care mijloceşte. Învăţătura Bisericii noastre a afirmat dintotdeauna latura mijlocitoare a Mântuitorului Hristos: El mijloceşte între cer şi pământ, între Dumnezeu şi om, între creat şi necreat. El este Cel care le uneşte pe cele despărţite şi le face una, Cel care recapitulează întreaga fire şi o mântuieşte. Făcând referire la sensul ebraic al cuvântului "preot", "cohen", Hristos fiind "Cel care apropie" sau "Cel ce se apropie".
În acest context, apare imaginea lui "Hristos Pharmakeus, Farmacistul şi doctoria nemuririi noastre". Pentru ca această sintagmă cu profunde semnificaţii teologice să fie mai uşor înţeleasă, se sugerază imaginea unui tablou descoperit în jurul anului 1872, într-o biserică luterană, şi folosit ca laitmotiv în opera scriitorului german Theodor Fontaine, "Perindări prin marca Brandenburg". Aici, Mântuitorul Hristos apare înveşmântat în straie roşii, stând în spatele tejghelei unei farmacii. "Înfăţişat cu mâna dreaptă întinsă către un recipient umplut cu plante tămăduitoare şi inscripţionat cu numele simbolic Kreuzwurzeln ("rădăcini ale Sfintei Cruci"), Mântuitorul apare aici farmacist, ca mare "Apotheker".
Mesajul este acela că tot actul taumaturgic vine de la Dumnezeu, care ne vindecă prin Sfânta Euharistie, dar şi prin medicamentele farmaceutice, care vin tot de la El. La fel este şi în cazul lui "Hristos Iatros - Hristos Marele Doctor, Marele Tămăduitor". Icoana este un exemplu foarte elocvent al activităţii de mijlocire a Mântuitorului Hristos pentru lume şi pentru om. Mântuirea nu este un act abstract, cum poate lasă să se înţeleagă unele dintre manualele teologice, ci este o realitate concretă, desprinsă din viaţa şi din carnea noastră. Mântuirea sufletului este inseparabil legată de mântuirea trupului.
Atunci când, în comunitatea creştină primară, se vorbea de mântuire, aceasta însemna şi tămăduire.
De exemplu, atunci când Mântuitorul Hristos tămăduia pe cineva, îi spunea la sfârşit: "Iertate îţi sunt păcatele tale!" sau "Credinţa ta te-a mântuit!" Despre această latură a diaconiei hristice: "În contextul acestei complexe culturi a tămăduirii din Vechiul Testament, devine mai clară dimensiunea vindecătoare a Mântuirii venite prin Hristos. Este vorba de o vindecare a omului în întregimea sa - suflet şi trup, dar şi a omului în ambianţa sa comunitară de vieţuire.
De aceea, între învăţătura, propovăduirea şi activitatea terapeutică a lui Hristos există o strânsă interdependenţă. Faptul că Mântuitorul săvârşeşte minuni vindecând şi tămăduind prin simplul Său cuvânt are de-a face cu încărcătura de putere specifică acestui cuvânt al Său: "Şi erau uimiţi de învăţătura Lui, căci cuvântul Lui era cu putere" (Lc. 4, 32, cf. Mt. 7, 29)"
Mântuitorul Hristos este prezentat încă din Vechiul Testament ca fiind Cel ce a asumat neputințele, bolile și suferințele noastre: 'El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat' (Isaia 53, 4). În rănile Lui se găsește vindecarea oamenilor, adică El nu este doar Unul Care vindecă, ci Unul Care suferă și vindecă, în același timp, Unul Care ia asupra Sa suferințele și bolile umanității întregi. El Se identifică cu natura umană slăbită prin păcat, deși nu are păcat; El nu vindecă din exterior, ci din interior. Vindecarea Sa este în primul rând compasiune, adică împreună-pătimire cu oamenii suferinzi.
În Noul Testament bolnavii cer vindecare de la Mântuitorul Iisus Hristos, iar ucenicii Lui vindecă și ei, dar cu puterea dată lor de Dumnezeu. În Sfintele Evanghelii vedem ce rol mare are activitatea de vindecare a Mântuitorului. El nu doar predică, ci așa cum spune Evanghelia: 'Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor' (Matei 9, 35).
Hristos a fost și rămâne Marele Tămăduitor. Întotdeauna în jurul lui Iisus se aflau oameni care veneau pentru vindecare sufletească și trupească. Numărul mare al vindecărilor din Sfintele Evanghelii ne arată cât de importantă era, pentru misiunea lui Iisus în lume, vindecarea. Într-un anume sens, vindecarea însăși devine o predică, un mod de a proclama puterea și prezența plină de compasiune a lui Dumnezeu-Omul între oameni.
De pildă, vedem cum Mântuitorul Hristos vindecă: un lepros (cf. Matei 8, 2-4; Marcu 1, 40-45 și Luca 5, 12-15); sluga sutașului în Capernaum (cf. Matei 8, 5-13); soacra lui Petru (cf. Matei 8, 14-15 și Marcu 1, 29-31); cei doi demonizați din ținutul Gadarei (cf. Matei 8, 28-34; 9,1); slăbănogul din Capernaum (cf. Matei 9, 1-8); doi orbi și un mut din Capernaum (cf. Matei 9, 27-35); un lunatic (cf. Matei 17, 14-23); fiica femeii cananeence (Matei 15, 21-28); orbul din Betsaida (cf. Marcu 8, 22-26); o femeie care de doisprezece ani avea curgere de sânge (cf. Luca 7, 11-16); femeia gârbovă (cf. Luca 13, 10-17); cei zece leproși (cf. Luca 17, 12-19); orbul din Ierihon (cf. Luca 18, 35-43); slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda (cf. Ioan 5, 1-15); orbul din naștere (cf. Ioan 9, 1-38). De asemenea, Mântuitorul Hristos săvârșește și trei minuni de înviere din morți, și anume, înviază pe: fiul văduvei din Nain (cf. Luca 7, 11-16), fiica lui Iair (cf. Luca 8, 41-56) și pe Lazăr, prietenul Său (cf. Ioan 11, 1-44).
Din versetele de la Sfântul Evanghelist Matei (4, 23; 9, 35; 11, 4-5) și Sfântul Evanghelist Luca (9, 11), unde se spune că 'mulțimile, aflând, au mers după El și El, primindu-le, le vorbea despre împărăția lui Dumnezeu, iar pe cei care aveau trebuință de vindecare îi făcea sănătoși', înțelegem că vindecările pe care Mântuitorul le săvârșește sunt semnul prezenței Împărăției lui Dumnezeu în lume. Deci, vindecările au și un sens profetic, și anume ele sunt inaugurarea sau începutul unei vindecări finale, care se va realiza într-un cer nou și un pământ nou, în care nu va mai fi lacrimă și moarte (Apoc 21, 1, 4), pentru că Învierea de obște va fi vindecarea definitivă a tuturor oamenilor de moarte și de stricăciune.
Adesea, iertarea păcatelor este începutul sau temelia vindecărilor pe care le săvârșește Mântuitorul Iisus Hristos. Slăbănogului sau paraliticului îi spune mai întâi: 'Îndrăznește, Fiule! Iertate sunt păcatele tale' (Matei 9, 2). Și apoi îi spune: Ia-ți patul tău și mergi la casa ta (Matei 9, 6). Iertarea păcatelor este ea însăși o vindecare a sufletului, pentru că boala cea mai profundă a sufletului este păcatul. Păcatul înseamnă despărțirea de Dumnezeu, ruperea comuniunii sau căderea din comuniunea de iubire cu Dumnezeu, de aceea păcatul mai este numit și neascultare. Când decide să vindece trupul, Hristos Domnul mai întâi iartă sufletul și îl eliberează din legăturile păcatului. Apoi, vindecarea sufletului antrenează și vindecarea trupului.
Vindecările Mântuitorului au un sens profetic, și anume mântuirea omului sau dobândirea vieții veșnice.
Păcatul, în general, aduce întunecare, iar Dumnezeu, ca Mântuitor, aduce lumină. Domnul Hristos S-a prezentat pe Sine ca Lumina lumii: „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce crede în Mine nu va umbla în întuneric”.
Păcatul aduce slăbiciune. Domnul Hristos, ca Mântuitor, aduce putere, aduce tărie sufletească. Şi-a manifestat această putere mântuitoare cu mai multe prilejuri. În Sfânta Evanghelie avem prezentate minuni de înzdrăvenire a firii omeneşti. De pildă, vindecarea slăbănogului din Capernaum sau vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda.
E interesant de luat în considerare faptul că, aducându-I Domnului Hristos în faţă pe slăbănogul din Capernaum, cel dintâi cuvânt pe care i l-a spus Domnul Hristos a fost acesta: „Îndrăzneşte, fiule, păcatele tale sunt iertate”. Iertarea păcatelor este un aspect al mântuirii. După ce a văzut că aceia de faţă aveau gândul că Domnul Hristos huleşte (ziceau ei în gând: „Nimeni nu poate să ierte păcatele decât unul Dumnezeu”), atunci Domnul Hristos, referindu-se la gândurile nemărturisite de ei, a zis: „Ce este mai lesne a spune: «Iartă-se ţie păcatele tale» sau a spune: «Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!»? Şi ca să ştiţi că Fiul Omului are putere pe pământ să ierte păcatele, a zis – adresându-se slăbănogului – «Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!»”. Acesta s-a ridicat şi-a luat cele ce avea pentru aşternut în locul în care se găsea. În realitate, targa aceea putea să o ia şi să meargă cu ea în spate pentru că avea o putere pe care nu a avut-o înainte, şi puterea aceasta i-a dat-o Domnul Hristos.
Deci, i-a dat şi întărirea firii, i-a dat ceea ce îi lipsea de pe urma păcatului, probabil, pentru că dacă Domnul Hristos a spus mai întâi: „Iartă-se ţie păcatele tale”, credem că a făcut o legătură între păcat şi boală. Chiar dacă nu totdeauna este o legătură între păcat şi suferinţă, cum a fost în acel caz. Iov a fost drept şi totuşi a suferit.
Sfântul Apostol Pavel, deşi a dus o viaţă superioară, totuşi, a avut de suferit; şi aşa a fost în cazul multor sfinţi care au suferit fără să fie vinovaţi, au suferit pentru a face dovada credinţei şi în împrejurări de suferinţă. Vindecarea de o boală trecătoare nu este totul și nu este ultimul scop al venirii Mântuitorului Hristos în lume, ci vindecarea de păcat și de moarte, de păcat și de consecința lui ultimă care este moartea (Rom. 6, 23). Din cei 10 leproși numai unul s-a mântuit. Din această perspectivă, credința pe care o cere Hristos celor bolnavi vizează mântuirea ca dobândire a vieții veșnice, care înseamnă vindecarea de moartea păcatului ca despărțire a omului de Dumnezeu.
Sfinții Apostoli, la fel ca Mântuitorul Iisus Hristos, când vindecă trupul și sufletul, o fac tot ca un gest profetic al mântuirii, în vederea vindecării finale, desăvârșite și definitive. Ceea ce trebuie să remarcăm însă este faptul că ucenicii nu vindecă pe cei bolnavi cu puterea proprie, ci în numele lui Iisus, adică ei sunt purtători ai vindecării, ca unii care au primit darul vindecării, însă nu sunt ei izvorul vindecării, ci Mântuitorul Hristos, Care este Viața însăși, adică Viața veșnică. El are viață în Sine ca și Tatăl și o dăruiește cui voiește El (cf. Ioan 5, 26).
Iisus Hristos nu este doar Cel înviat, ci și Învierea - 'Eu sunt Învierea și Viața' (Ioan 11, 25). Cei care au voit sa elimine tot ce depaseste omenescul exclusiv in Hristos n-au fost in stare sa reconstituie chipul sigur al unui Hristos istoric in sensul pur omenesc al cuvantului. N-au fost in stare sa faca aceasta nu numai pentru faptul ca nu s-au putut ajuta de alte izvoare, prin care conform metodei lor ar fi trebuit sa intemeieze refuzul a ceea ce socoteste ea ca trebuie eliminat, ca nefiind strict omenesc, din chipul lui Iisus din Noul Testament, ci si pentru faptul ca ucenicii insisi nu au fost in stare sa prinda intr-un contur strict omenesc Persoana Invatatorului lor nici inainte de Inviere, caci si atunci le ramanea o fiinta mereu dincolo de toate masurile omenesti, cu toata apropierea Lui suprem omeneasca de ei.
Ei au avut lipsa de cheia Invierii chiar si numai ca sa poata completa, intelege deplin si formula clar acest caracter dumnezeiesc al Invatatorului lor care le aparea inca inainte de Inviere ca depasind ceea ce incapea in masurile strict omenesti. Dar se pune intrebarea: trebuie respinsa marturia martorilor Invierii, sau primita cu neincredere, sau socotita insuficienta, pentru motivul ca e in acelasi timp marturia unor oameni care nu s-au inchis cu incapatanare experientei Invierii, ci au acceptat-o, supunandu-se sub forta realitatii, deci cu “credinta” in acest eveniment?
“Istoricitatea” umana si in acelasi timp caracterul suprauman al lui Hristos, manifestat in acest fel, se poate pune in multe feluri in relief pe baza Evangheliei. Mai intai, din punct de vedere formal nu se vede in Evanghelii nici o tendinta de construire a unui chip al lui Hristos, cu ajutorul fanteziei. Viata, cuvintele, faptele lui Iisus sunt redate cu mijloacele cele mai simple cu putinta, fara nici o tasnire de entuziasm voit.
Inca putina vreme Lumina este cu voi. Umblati cat aveti Lumina ca sa nu va prinda intunericul. Caci cel ce umbla in intuneric nu stie unde merge. Cat aveti Lumina, credeti in Lumina, ca sa fiti fii ai Luminii.
Exista apoi o uimitoare consonanta de fond in descrierea chipului lui Iisus din Evanghelii, desi in unele detalii si mijloace de exprimare autorii lor manifesta destula libertate. In aceasta, autorii Evangheliilor se dovedesc stapaniti de realitatea “precisa”, obiectiva a ceea ce descriu, nu stapani ai ei.
Insusi acest fapt ii opreste de la orice tentativa de a schimba prin fantezie chipul lui Hristos dat lor de realitate. Apoi nici o fantezie n-ar fi fost in stare sa construiasca un chip atat de unitar, in acelasi timp atat de neobisnuit si totusi atat de uman al lui Hristos.
Unii teologi mai noi incearca sa rezume in cateva trasaturi caracterul uman al lui Hristos si in acelasi timp suprauman in umanitatea Lui, ca un chip care n-ar fi putut fi nici copiat dupa alte modele umane, nici construit prin fantezia care iese totdeauna din real, prin tendinta ei de mitologizare. Unul din acesti teologi scoate in relief faptul ca viata lui Iisus e traita, iar moartea acceptata cu o constiinta si cu o vointa pura de a fi o viata si o moarte pentru noi oamenii.
Dar aceasta “dedicare” deplina a vietii si a mortii Sale pentru noi “se infaptuieste intr-o dimensiune unde nu e vorba numai de contactul oamenilor intreolalta, ci unde e clar ca problema omului e in acelasi timp problema comuniunii lui cu Dumnezeu. In aceasta dimensiune indreptarea vietii lui Iisus spre noi corespunde cu indreptarea ei spre Dumnezeu.” Iisus e constient ca numai prin deschiderea accesului la Dumnezeu ii va mantui pe oameni.
Dar acest acces la Dumnezeu nu e deschis printr-o moarte inteleasa in sensul teoriei satisfactiei de mai tarziu. Aceasta coboara relatia dintre Dumnezeu si om la nivelul unei dreptati masurate cantitativ. Hristos ne deschide noua calea accesului la Dumnezeu printr-o intrare a Sa intr-o “comunicare” desavarsita cu noi. In aceasta comunicare, care e o comunicare a iubirii, “indreptarea” vietii si a mortii Sale spre Dumnezeu si spre noi oamenii se intalnesc. Hristos ni Se comunica in intregime prin viata si moartea Sa noua, oamenilor, dar facand aceasta Se comunica in intregime vointei lui Dumnezeu.
Dorinţa sfântă a lui Moise şi Ilie de a vedea faţa plină de lumină de slavă a lui Dumnezeu s-a împlinit pe Tabor: „Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Mt. 17, 2). Prin Întruparea Celei de-a doua persoane a Sfintei Treimi, „Dumnezeu, Care a zis: «Strălucească, din întuneric, lumina», El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos” (II Cor. 4, 6). Dar Iisus n-ar fi putut sa ne dedice in intregime viata si moartea Sa noua oamenilor, ca om simplu. “Indreptarea lui Iisus spre noi include un fapt care se petrece intre Dumnezeu si El, si acest fapt consta in aceea ca Dumnezeu Insusi e Cel ce ni-L comunica pe Hristos si in El, pe Sine Insusi.” Acelasi lucru l-a spus si teologul catolic Thussing, completand o formula a lui Bonhoeffer: “Iisus este omul pentru altii, pentru ca e omul pentru Dumnezeu.”
Originalitatea lui Iisus consta in a trai viata si a suporta moartea in mod unitar si desavarsit pentru Dumnezeu si pentru oameni.Dar in aceasta dubla directie se arata si unitatea dintre viata Lui dinainte de moarte si Inviere si dintre eficienta Lui de dupa Inviere.
Toata existenta lui Iisus dinainte de moarte, in moarte si dupa Inviere, sta sub semnul acestei comunicari a iubirii depline a lui Dumnezeu catre noi, dar si a iubirii noastre catre Dumnezeu, pentru ca sub ploaia iubirii Sale ca Dumnezeu aratata catre noi si sub puterea iubirii Sale ca om catre Dumnezeu sa incolteasca si sa se dezvolte si in noi iubirea catre Dumnezeu, ca semn al starii de mantuire incepute in noi prin iubirea lui Dumnezeu.
“Iisus este astfel tinta sau capatul final al tuturor drumurilor lui Dumnezeu catre lume.” Dar in El se implineste si nazuinta noastra profunda dupa comuniunea cu Dumnezeu si intreolalta si, prin aceasta, dupa viata eterna intru fericire, care nu poate fi decat o viata in iubirea desavarsita. Dar saltul in implinirea acestei nazuinte, salt pentru ca nu se poate implini in lumea aceasta si cu mijloace pur omenesti, nu e posibil daca nu se accepta Invierea lui Iisus, ca raspuns propriu al lui Dumnezeu la viata si moartea lui Iisus,” dar si ca putere spirituala a lui Iisus ajunsa la Inviere ca la rezultatul ei culminant.
In felul acesta Invierea incoroneaza viata si moartea lui Iisus pentru noi, aducandu-ne rezultatul pentru care El a trait si a murit. Dar “Invierea apare si ca implinirea nadejdii inscrise in inima oamenilor”. Karl Rahner, un alt teolog catolic, a spus ca Iisus implineste asteptarile presimtite si gandite ale oamenilor dupa mantuire, sau nadejdea ca “dinamica fundamentala inscrisa in inima lor”.
Explicarea vietii, mortii si Invierii lui Hristos, prin directia spre Dumnezeu si om a iubirii Lui desavarsite, e proprie Sfintilor Parinti. Teologii catolici, depasind teoria satisfactiei, vad azi mantuirea in Hristos infaptuita prin aceste doua directii, ca reiesind din chipul evanghelic al lui Hristos. Aceasta confirma faptul ca hristologia Sfintilor Parinti a fost singura care a mentinut chipul evanghelic integral al lui Hristos. Dar, urmand lor, biserica noastră a infatisat in moartea si in Invierea lui Hristos, o directie a actiunii Sale ca Dumnezeu asupra umanitatii Sale, care ridica aceasta umanitate, nu fara contributia ei, la un nivel la care nu s-a mai aflat umanitatea nici unui alt om.
Aceasta actiune incepe cu Intruparea si sfarseste cu Invierea lui Hristos. Aceasta actiune face umanitatea Sa mediu al faptelor minunate ale lui Hristos ca Dumnezeu si partasa la ele. Datorita acestei actiuni, Hristos este nu numai Dumnezeu, ci si omul desavarsit, sau deplin realizat prin puterea lui Dumnezeu, cum n-a fost si cum nu va fi altul. Dar in aceasta desavarsire Hristos ca om ramane totusi om autentic sau omul realizat in modul cel mai autentic. Si numai realitatea insasi a putut da autorilor Noului Testament capacitatea sa descrie aceasta umanitate atat de veridica, atat de superior autentica a lui Hristos.
Toate insusirile umanitatii lui Hristos se armonizeaza cu indreptarea Lui prin viata si moarte spre ceilalti si spre Dumnezeu, dar si cu faptul dumnezeirii Sale. Numai in smerenia si puritatea desavarsita de intentii si de fapte ale lui Iisus ca om se putea arata maretia dumnezeirii Lui. Numai in aceasta smerenie, puritate, blandete, la care nu putuse ajunge nici unul din noi, putea El anunta cu fermitate dumnezeirea Sa, fara ca aceasta sa apara ca o pretentie trufasa, sau ca inchipuire a unei persoane fara simtul realitatii.
Dumnezeirea lui Hristos apare astfel ca o dimensiune suprema, cu neputinta de atins numai prin puterile noastre omenesti, care consta in cea mai iubitoare comunicativitate, putere de suportare, puritate. Fara sa rezulte din umanitate, dumnezeirea realizeaza insa in acelasi timp si incoroneaza umanitatea Sa desavarsit implinita. Dar umanitatea aceasta manifesta, in smerenia, in puritatea, in comunicativitatea ei iubitoare, o putere savarsitoare de fapte, care intrece puterea umanitatii neunite cu Dumnezeu in modul acesta culminant. Iisus S-a aratat astfel ca Dumnezeu minunat, intrucat S-a aratat ca fiinta cea mai omeneasca.
El a aparut, dintr-un punct de vedere, deplin incadrat in conditiile vietii umane, dar pe de alta parte, depasind limitele acestei vieti, savarsind nu numai faptele cele mai umane, ci si pe cele mai presus de lume. El a flamanzit, a insetat, a avut nevoie de somn, a suferit de dureri fizice, de neintelegerea semenilor Sai intru umanitate. S-a smerit mai mult ca toti, umbland cu vamesii, cu oprimatii si cu batjocoritii societatii, dar nu S-a lasat abatut de la iubirea desavarsita, nu a invidiat, nu a cartit, desi a mustrat pe cei nedrepti, pe cei prefacuti, pe cei vicleni, pe cei silnici, dar fara sa le inchida calea mantuirii, calea revenirii la adevarata umanitate; S-a rugat pentru toti si a savarsit si putea savarsi oricand fapte de putere mai presus de ale naturii si ale oamenilor. Cine ar fi putut inventa un astfel de om atat de autentic si in acelasi timp atat de minunat? Orice fantezie e ispitita sa dezvolte chipul descris de ea fie intr-o directie, fie in cea opusa, si niciodata nu poate prezenta un om atat de pur, atat de total daruit, atat de neatins de o umbra sau de alta din cele care slabesc lumina deplina a umanitatii desavarsite.
Chipul lui Iisus este un chip istoric, prin faptul ca se conciliaza in autenticitatea Lui profunda cu umanitatea adevarata, dar si prin faptul ca n-ar fi putut fi construit de vreo fantezie in aceasta adevarata desavarsire a Lui. Prin invatatura pe care a dat-o El nu a facut decat sa talmaceasca umanitatea Sa desavarsita, datorita unirii ei ontologice si spirituale cu natura dumnezeiasca, si, prin forma ei cristalizata in porunci, in calitatea Sa de Dumnezeu, si sa ceara oamenilor sa-I urmeze, fagaduindu-le in acest scop ajutorul Sau in eforturile lor: “Invatati de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima” (Mt. 19, 22).
Invatatura Lui e perfecta in toate preceptele ei, de la inceput; nimic nu poate fi eliminat din ea, nici adaugat. Aceasta pentru ca El Insusi, ca subiect ce Se talmaceste in ea, este desavarsit. Dar in acelasi timp ea e unicul drum care se dovedeste obligatoriu de urmat pentru noi, unicul drum de desavarsire, dar si ca un drum posibil de urmat. Si aceasta dovedeste din nou istoricitatea lui Iisus, odata cu unicitatea Lui. El Se dovedeste si prin aceasta tinta umanitatii noastre, dar tinta reala, nefantezista, tinta corespunzatoare realelor aspiratii ale umanitatii.
El n-a venit sa strice legea, care e lege dumnezeiasca si in acelasi timp legea firii noastre (Rom. 2, 14), ci sa o implineasca (Mt. 5, 17), adica sa ceara oamenilor sa mearga mai sus spre tinta implinirii lor ca oameni, tinta la care El Se afla. Jugul acestor porunci este usor, pentru ca el corespunde aspiratiilor umane celor mai autentice si cine il ia si il poarta gaseste odihna adevarata a sufletului, pentru ca il elibereaza pe om de sfasierile si nemultumirile care-l agita (Mt. 11, 29).
Asa se intalneste harul cu natura, daca intelegem prin natura firea cea adevarat umana, deschisa dialogului cu Dumnezeu si urcand in El spre implinirea ei. “Pazind legea harului, traim legea lui Dumnezeu inscrisa in firea noastra,” spune Sfantul Maxim Marturisitorul.
Noi credem şi mărturisim că în viaţa noastră şi în întreaga istorie există un singur Învăţător suprem, Dumnezeu-Om, Iisus Hristos. Nimeni nu poate să se numească pe sine învăţător al lumii. El este Unul Singur care a creat lumea şi care o mântuieşte. Ceilalţi pot fi învăţăcei dacă îşi însuşesc din esenţa Învăţătorului Suprem, altfel sunt impostori. Dar noi, care purtăm numele lui Iisus Hristos, care ne considerăm ucenicii Lui sau urmaşii Lui, cunoaştem noi ce a învăţat El şi ce a făcut El?
Putem spune că după 2000 de ani creştinism şi, în general, omenirea nu a ajuns încă să cunoască şi să trăiască ceea ce ne-a învăţat şi dăruit El. Noi inventăm diferite ştiinţe, sisteme etice diferite, dar omitem un lucru esenţial şi anume că Iisus Hristos ne-a dat toate principiile care stau la baza tuturor ştiinţelor.
Voi da câteva exemple: În morală, fiecare vine cu sistemul său mai bun sau mai puţin bun, mai apropiat sau mai îndepărtat de adevăr. Iisus vine cu un singur principiu moral de bază: „să te lepezi de tine însuţi” (Matei 16, 24; Marcu 8, 34; Luca 9, 23), de egoismul tău, de egolatria ta, pentru a le înlocui cu iubirea de Dumnezeu, iar în Dumnezeu să-ţi iubeşti semenii. În economie, principiul de bază al lui Iisus spune: „feriţi-vă de lăcomie” (Matei 23, 25). Feriţi-vă de lăcomie şi în continuare puteţi face politica şi economia pe care o doriţi. În sociologie caută să stabilească raportul dintre oameni şi popoare; astfel, Iisus stabileşte: „ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor asemenea” (Matei 7, 12). Prin urmare, dacă ţi-aş face ţie ceea ce aş dori să-mi faci tu mie, fraţi am fi, om cu om şi popor cu popor.
Asemenea principii de bază trebuie scoase din Evanghelie, trebuie cunoscute şi aplicate. Noi trebuie să citim, să recitim, să medităm asupra Noului Testament şi să ni-l însuşim. Să nu ne mulţumim a ţine un creştinism formal, limitat la rugăciuni formale şi rituri. Trebuie să cunoaştem şi să trăim învăţătura lui Iisus, care este duh de viaţă făcător. Fără acestea nu ne putem salva.
Până nu ne vom întoarce la Hristos, zadarnic ne zbatem. Totuşi, prin credinţă nădăjduim că până la urmă vom spune toţi, împreună cu apostolul Petru: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6, 68). Amin (postat pe fb de ioan monahul)