Doamne, dă-ne nouă întotdeauna pâinea aceasta (Ioan 6, 34)
Evanghelia de astazi nu mentioneaza locul exact in care a avut loc acest eveniment, rezumandu-se a aminti doar faptul ca a era "un loc retras, pustiu" (Marcu 6, 32) de pe malurile Marii Galileii. Vedem ca Hristos a mers cu ucenicii Sai intr-un loc retras pentru a se odihni, insa multimile "din toate orasele" nu L-au slabit, tinandu-se dupa El tot drumul. Facandu-se seara, iar orasele fiind departe, Hristos a savarsit minunea amintita - cu cinci paini si doi pesti a saturat 5.000 de oameni, afara de femei si copii.
In mai 2017 am fost și noi, într-un pelerinaj cu parintele Cristian, la locul înmulțirii pâinilor și a peștilor, atunci am plecat de la Muntele Fericirilor locul in care Iisus a tinut predica despre fericiri, și unde au fost și oamenii din Evanghelia de azi și am vazut că Muntele se afla deasupra Tabgha-ei, la 175 metri deasupra marii Galileii, dar la 35 metri sub nivelul Marii Mediterane. Am ajuns la "Biserica Inmultirii Painilor si a Pestilor", cunoscuta si sub denumirea de "Biserica Inmultirii" este o biserica crestina aflata in oraselul Tabgha, anticul Heptapegon, asezat pe tarmul nord-vestic al Marii Galileii. Biserica cinsteste locul in care Hristos, din iubire pentru poporul ce L-a urmat, a înmultit cele cinci paini si doi pesti.
Biserica are o structura relativ noua, moderna, insa aceasta este asezata peste vestigiile unor bisericute din secolele IV-V. Aceasta pastreaza inca parti de splendid mozaic crestin, alaturi de piatra pe care, conform traditiei, au fost asezate painile si pestii inmultiti de Hristos. Conform traditiei locului, acesta este "locul retras" in care Hristos a mers cu ucenicii si unde a savarsit minunea saturarii celor 5.000 de oameni, insa informatia nu poate fi certificata in intregime. Istoricul Jerome Murphy O'Connor considera ca locul a fost ales doar datorita legaturii acestuia cu marea si cu obiceiul pelerinilor bizantini care obisnuiau sa se opreasca din drum si sa manance pranzul aici. Prima Biserica a "Saturarii celor 5.000 de oameni" a fost ridicata aici in jurul anului 350. Biserica era relativ mica (15.5 metri - 9.5 metri) si pozitionata putin diferit fata de cele ulterioare ei. Pelerina Egeria, de origine spaniola, vizitand aceasta biserica in jurul anului 380, spune urmatoarele: "In apropierea marii se afla o pajiste verde cu o multime de palmieri. Intre acestia se afla sapte izvoare - heptapegon - fiecare izvorand puternic.Acesta este locul in care Hristos a saturat multimile cu cinci paini si doi pesti. Drept marturie, piatra pe care Mantuitorul a asezat painile a fost facuta altar. Pelerinii care vin aici iau cu ei mici bucatele din piatra pentru a le aduce prosperitate." Sigur ca astazi nu se mai poate lua bucațele de piatră ca în 350.
Biserica a fost semnificativ largita in jurul anului 480 - o inscriptie atribuie aceasta lucrare patriarhului Matryrios (478-86) - acum lucrandu-se si splendidul mozaic ce acopera podeaua. Mozaicurile au fost reparate in cursul secolului al VI-lea. Aceasta biserica a fost distrusa in jurul anului 685. Intregul loc a fost cumparat de catre "Deutsche Verien vom Heilige Lande" fiind excavat in anul 1932. Un invelis protector a fost asezat peste mozaicuri in anul 1936. In anul 1982 vechiul locas a fost inlocuit cu o biserica moderna a "Inmultirii Painilor si a Pestilor". Aceasta este o copie fidela a celei originale si poate si vazuta si astazi. Sub Sfanta Masa se afla blocul de piatra (1 x 0.6 x 0.14 metri) cinstit ca fiind cel pe care Hristos a asezat painile si pestii. In fata Sfantului Altar se afla un mozaic foarte bine restaurat care infatiseaza doi pesti de o parte si alta a unui cos cu paini.
Pe langa cinstea de a fi locul in care Hristos a inmultit painile si pestii, aceasta biserica este foarte apreciata si pentru podeaua acesteia, acoperita cu mozaic apartinand secolului al V-lea. Acesta este cel mai vechi pavaj cu modele din intreaga arta crestina palestiniana - descoperit pana acum. Mozaicul central acopera cele doua abside si spatiul dintre coloane. Restul bisericii este pavata cu un mozaic mult mai simplu din punct de vedere geometric. Mozaicul central este evident lucrat de un maestru al acestei arte, in intreaga biserica nerepetandu-se vreun model. Noutatea te surprinde la fiecare pas, nefiind folosita o schema fixa sau vreun sablon. Mozaicul infatiseaza pasari si plante, intre acestea, un loc deosebit fiind ocupat de catre floarea de lotus, infatisate cu forma de clopot. Aceasta floare, nefiind specifica zonei, ne arata influentele peisajelor nilotice, populare la acea vreme in arta elenistica si romana.In orice caz, cea mai mare parte a imaginilor infatiseaza flora si fauna specifica Galileii. Minutiozitatea cu care au fost lucrate mozaicurile permite ochiului sa identifice fiecare specie de floare si animal. In noua biserica sunt incadrate si pastrate si cateva parti din biserica bizantina a secolului al V-lea - parti ale intrarii in atrium, pietre din pavajul de bazalt al atriumului si parti dintr-o friza aflata in absida. Temelia bisericii originale din secolul al IV-lea poate fi vazuta sub sticla protectoare care o acopera. In curtea bisericii sunt pastrate si alte piese de bazalt ale vechilor biserici, alaturi de o fantana.
Suntem la locul minunii. Prezenţa lui Hristos-Dumnezeu în viaţa noastră, a credincioşilor, de cele mai multe ori se manifestă prin intermediul minunilor; minuni pe care, în funcţie de nivelul nostru duhovnicesc, în funcţie de deschiderea inimilor noastre, le observăm sau nu. Biserica ne pune de fiecare dată înaintea ochilor, prin intermediul cuvintelor Evangheliei, astfel de cazuri de minuni pe care Dumnezeu le-a lucrat, minuni și pilde minunate din viaţa lui Hristos. Astăzi Biserica ne pune înainte minunea înmulţirii pâinilor.
Cine este Dumnezeu pentru noi, de fapt? Aceasta este intrebarea pe care ne-o provoaca o astfel de Evanghelie.Hristos a inmultit painile, ca sa ne invete sa ravnim dincolo de “paine”, dincolo de orizontul acestei lumi, ca sa intelegem religia dincolo de ideologie, ca adevarata viata in Duh, ca sa-L gustam real si sa vedem ca El este Painea Vietii, Care ne va da si noua viata vesnica din belsug. Hristos ne-a invatat sa-L iubim nu prin vorbe mari, ci ascultandu-i si implinindu-I Cuvantul; ne-a invatat sa-L urmam pe El in Duh si-n Adevar, ca acolo unde este El, sa fim si noi! Iar daca Hristos pe Cruce a fost rastignit, sa nu ne inchipuim ca putem sa fugim, prin mijloace omenesti, de aceeasi Cruce, sa nu cautam sa ne agatam cu orice pret si cu disperare de aceasta viata si de aceasta lume, ca si cum aici ar fi intregul nostru sens. Sa ne amintim ca “cine va voi sa-si scape viata, o va pierde” si ca “Nu este sluga mai mare decat Stapanul ei”. Doamne, da-ne noua intotdeauna painea aceasta (Ioan 6, 34)
“Aceasta a fost o adevarata rugaciune. Una de care avem nevoie in fiecare zi. Dar cei ce se rugasera asa Mantuitorului nu-si dadeau seama ce cer. Asa ni se intampla adesea si noua. Cele pe care ni le dorim si le cerem, de cele mai multe ori, prin vointa Domnului, nu ne sunt date. Poate ca El ne pregateste un dar duhovnicesc bogat, iar noi tanjim dupa bunuri pamantesti, materiale. Din mila lui Dumnezeu avem un mijlocitor, Duhul Sfant, Care ne “preia” si transmite cererile, iar atunci cand acesta sunt nepotrivite, irationale, nu primim ceea ce am cerut in rugaciunile noastre, ci uneori ni se da ceva mai bun.
Avraam a cautat toata viata un pamant la care nu a ajuns niciodata. A primit in schimb ceva mult mai bun: sporirea credintei, iar cugetele si nazuintele lui au inceput sa se indrepte spre comori duhovnicesti, singurele adevarate.Asa ni se intampla si noua. De multe ori nu primim ceea ce cerem Domnului si ramanem dezamagiti in visele noastre. In schimb, ni se da cu prisosinta harul pe care nu l-am avut si poate nu ne-am gandit sa-l avem niciodata. Inaintand pe spinoasa cale a vietii, alergam uneori dupa naluca unei fericiri irealizabile, dar Domnul ne poarta, pas cu pas, pe trepte nevazute, spre unica, adevarata fericire vesnica“.Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi. (Matei 6,11)
“Sa ne obisnuim, fratilor, sa venim la Domnul in fiecare zi, pentru fiecare nevoie, pas cu pas, sa nu ne gandim la ceea ce ar putea sa fie maine, “i-ajunge zilei rautatea ei” (Matei 6, 34). Preocupandu-ne de ceea ce ar putea sa ni se intample in viitor, ne irosim fara rost fortele, care ne-au fost date pentru un timp si un scop anume. Ingrijindu-ne de ziua de maine, saracul care duce lipsa de paine nu-si va ameliora nicicum situatia astazi. Domnul vrea sa ne bizuim pe El, sa primim din mainile Lui ceea ce ne da zilnic, sa nu ne facem griji pentru viitor. Sa-L rugam sa ne dea in fiecare zi painea rabdarii, a supunerii, a uitarii de sine si sa incercam sa amanam grijile care ne apasa pana in clipa cand ne vom infatisa Domnului, rugandu-L sa le „rezolve” dupa cum va crede de cuviinta. Cu siguranta ca Domnul nu ne va lasa flamanzi.
Ne va da hrana in fiecare zi — hrana duhovniceasca —, ne va trimite o raza de lumina cereasca pentru a ne sustine, ne va da cuvant de mangaiere si incurajare, in clipa cand osteniti, sleiti de putere, vom veni inaintea Lui cu deplina credinta, vom veni ca niste copii care se supun Parintelui lor ceresc. Copilul traieste in prezent, nu-l preocupa viitorul, nu se ingrijeste de el. Asemenea si noi, incredintandu-ne pe noi insine si toate ale noastre Tatalui ceresc, sa ne adresam Lui in fiecare zi, fara a-I pune la indoiala milostivirea si faptul ca vom primi ajutor la vreme“.
La privegherile dinspre duminici şi sărbători, slujba Vecerniei se încheie cu rânduiala binecuvântării pâinilor. Pe o masă în mijlocul bisericii se află 5 pâinişoare, pe care preotul le binecuvântează cu rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, care ai binecuvântat cele cinci pâini în pustie şi ai săturat cu ele cinci mii de bărbaţi” Numărul de cinci al artoselor, ca şi cele cinci prescuri de la Sfânta Liturghie şi rugăciunea rostită pentru sfinţirea lor, ne aduc aminte de minunea înmulţirii pâinilor, săvârşită de Mântuitorul în pustiul Palestinei, pe care noi pelerinii am auzit-o în Sfânta Evanghelie citiă astăzi, chiar în acest locaș.
Fără îndoială, atunci în pustie, şi apostolii, şi mulţimile s-au minunat cum cinci pâini şi doi peşti au putut sătura atâta gloată. Mântuitorul le-a răsplătit îndată dragostea pentru învăţătura Sa; însă scopul principal cu care El făcuse minunea era mult mai înalt decât saturarea cu pâine. Domnul Însuşi ne spune acest lucru, când văzând că mulţimile Îl căutau cu sârg, le zice: „Mă căutaţi pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat; ci lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne în viaţa veşnică şi pe care v-o va da Fiul Omului” (Ioan 6, 26-27). Care este această mâncare nepieritoare? Nu este alta decât Sfânta Împărtăşanie, despre care Mântuitorul avea să înveţe îndată pe evrei, pentru prima dată, in sinagoga din Capernaum: „Eu sunt Pâinea vieţii, care se coboară din Cer şi cel ce vine la Mine nu va flămânzi niciodată“ (Ioan 6, 35).
Minunea ne mai învaţă apoi că cine îşi pune toată nădejdea în Dumnezeu, străduindu-se din răsputeri pentru cele sufleteşti, nu va duce lipsă nici de cele trupeşti; Că pe lângă pâinea trupească, Dumnezeu ne-a dat şi o pâine cerească – Sfânta Împărtăşanie -, de care Pâine mereu se cuvine să fim flămânzi şi să o căutăm, căci aceasta este arvună a Vieţii veşnice, după cuvântul Domnului, Care zice: „Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică“ (Ioan 6, 54). Cum să ne apropiem de această Pâine, tot minunea de astăzi ne învaţă. Mai întâi trebuie să ieşim în „pustie”, căci acolo găsim pe Domnul. Pustia este desprinderea de toate grijile lumeşti; lepădarea de toată grija cea lumească la care ne îndeamnă cântarea de la Sfânta Liturghie; adică grija de familie, de avere, de trup. Aşa trebuie să ne pregătim de Sfânta Împărtăşanie. Minunea ne uimeşte şi pe noi prin măreţia şi puterea dumnezeiască arătată cu acest prilej, dar înţelesul ei nu se opreşte numai la lucrarea minunată din afară.
Unul din înţelesurile înmulţirii pâinilor ni-I descoperă stihul din Psalmul 33, care se cântă la slujba Litiei după binecuvântarea pâinilor şi anume: „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de nici un bine.“ In repetate rânduri Mântuitorul spusese noroadelor: Nu vă puneti toată grija în cele trecătoare, ce veti mânca sau cu ce vă veti îmbrăca; căutaţi mai întâi împărăţia Cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga. Dacă Dumnezeu are grijă de păsări şi de iarba câmpului, cu atât mai mult are grijă de făptura cea mai aleasă, care este omul? Acum Domnul a voit să arate cu însăşi fapta adevărul acestei învăţături dumnezeieşti. Mulţimea era însetată de dumnezeiescul cuvânt. Era aşa de dornică sa asculte această nouă învăţătură, că uitase şi de foame şi de sete şi de treburile casei şi de oboseală; trecuse trei zile şi tot nu se mai sătura ascultând.
Stând şi uitându-ne la această minune, privind cu ochii minţii noastre ceea ce s-a întâmplat atunci, suntem tentaţi să credem că aceasta este una din minunile din care n-am putea scoate prea multe învăţături – o minune peste care cu prea multă uşurinţă trecem de fiecare dată când citim Sfânta Evanghelie.Şi ne gândim: oare ce a vrut Hristos să spună cu asta? Alte minuni, alte pilde, alte întâmplări minunate, parcă sunt mai bogate, parcă sunt mai pline de învăţături. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că ne-am obişnuit, iubiţi credincioşi, să căutăm în paginile Sfintei Scripturi doar cuvintele lui Dumnezeu. Căutăm să găsim ce a spus Hristos. Dar ce a făcut? Peste asta trecem cu ușurință. Iată că minunea de astăzi este foarte săracă în cuvinte, foarte săracă în învăţături. Aproape putem spune că nu are nicio învăţătură directă. Hristos n-a dat niciun îndemn, n-a spus niciun cuvânt la care să medităm. În schimb, a făcut. Dacă vă uitaţi cu atenţie și citiţi cu atenţie Sfânta Scriptură, o să vedeţi că minunea de astăzi urmează unui episod tragic, şi anume tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul. Mântuitorul, când a auzit această veste, S-a întristat. Şi întristându-Se, a dorit să Se retragă, să fie singur, insă deja popor mult se adunase. Și Evanghelia de astăzi chiar aşa îşi începe povestirea, prin aceste cuvinte: Şi văzându-i Hristos, I S-a făcut milă de ei. Şi atunci a început să propovăduiască, să-i îndemne, să-i mângâie, să-i înveţe. Toată ziua. Spune că era spre seară.
Domnul se retrăsese la linişte, dar văzând atâta lume, S-a milostivit de ei, că erau ca o turmă fără păstor. Nu a mai aşteptat să fie rugat, nu i-a mai întrebat dacă cred. Prezenţa lor era cea mai puternică mărturie de credinţă şi de dragoste; ci îndată le-a tămăduit bolnavii şi i-a îndestulat pe toţi. Minunea ne arată pe viu că Dumnezeu este Drept şi-Şi ţine făgăduinţa. Celui ce caută cu tot dinadinsul cele ale împărăţiei Cerurilor nu-i lipsesc nici cele pământeşti. Cei ce-L caută pe Domnul nu sunt lipsiţi de nici un bine. Istoria Bisericii ne-a aratat de mii de ori ca nici un pustnic, nici un rugator, nici un de minuni facator n-a izbutit sa se ascunda de lume. Multi intreaba, fara temei: ce face un sihastru in pustie? Nu-i mai bine sa traiasca un calugar aproape de oameni, in slujba lor? Dar cum sa arda o candela neaprinsa! Monahul duce cu sine in singuratate o candela in sufletul sau, fara lumina. Acolo, in pustie, candela se aprinde prin rugaciune, post si lucrare. Iar daca se aprinde, lumina ei se vede in lumea intreaga, si lumea vine dupa ea si o afla, chiar de s-ar ascunde in desertul ars de nisip, pe crestele muntilor sau in pesteri nepatrunse. Departe de a fi nefolositor, monahul e de mai mare ajutor oamenilor decat oricine altcineva.
Iar Mantuitorul arata limpede lucrul acesta in imprejurarea de fata. In pustia unde Se adancise, multimile veneau dupa Dansul. Faptul ca Hristos a impartit multimilor paine si peste, precum si numarul painilor, al pestilor si al cosurilor ramase, toate au un talc anume, un inteles tainic. Inainte de moartea Sa, Domnul a numit painea pe care o binecuvantase: Trupul Sau. Aici nu o numeste astfel prin cuvinte, ci inchipuie lucrul acesta prin numarul painilor. Cinci paini pentru cele cinci simturi, iar cele cinci simturi inchipuie intreg trupul. Pestele e semnul vietii. in primele veacuri ale Bisericii se zugravea pestele ca semn al lui Hristos, simbol ce se poate vedea inca in vechile catacombe si adaposturi crestine. Hristos da asadar oamenilor spre mancare Trupul Sau si viata Sa.
De ce pestii sunt doi? Pentru ca Domnul S-a dat si Se da pe Sine in jertfa atat in vremea vietii Sale pamantesti cat si, dupa inviere, in Biserica pana astazi. Si ce inseamna faptul ca a frant painea El Insusi? Inseamna ca Se jertfeste de bunavoie pentru mantuirea oamenilor. Si de ce le da Apostolilor painea si pestele, ca ei sa dea mai de parte multimilor? Pentru ca ei aveau sa-L duca pe Hristos in toata lumea, ei aveau sa-L dea noroadelor spre mancare a vietii. Ce inseamna cele douasprezece cosuri de paine ramase? Inseamna rodul imbelsugat al stradaniei apostolice. Recolta stransa de Apostoli va fi neasemuit mai mare deci samanta semanata, dupa cum fiecare cos cuprindea mai multa paine decat cele cinci paini mancate de multimile flamande care s-au saturat.
Aceste taine sunt adanci, sunt de nepatruns; cine sa cuteze a le scruta adancimile? Cine, in veacul acesta muritor, va cuteza sa patrunda adancurile acestor taine? Fie de ajuns aflarea lor de cei pentru care citirea si auzirea Evangheliei este o incantare. Din dulceata Evangheliei ingerii beau pe saturate. Iar omul cu cat mai mult citeste, cu cat mai mult se apleaca in rugaciune asupra Evangheliei, ci cat mai mult isi indreapta dupa ea viata lui, cu atat i se va deschide aceste inmiresmate adancimi incantatoare
Şi apropiindu-se ucenicii de El, I-au spus: Învăţătorule, locul este pustiu și oamenii sunt flămânzi. Slobozeşte-i să meargă să-şi caute de mâncare. Hristos, însă, le răspunde cu un cuvânt foarte greu de înţeles, foarte greu de acceptat. Şi le spune aşa ucenicilor:Nu au trebuinţă să plece de aici. Daţi-le voi să mănânce. Dar ucenicii nu aveau nimic. Era, însă, un băiat care avea cinci pâini și doi peşti. Aceasta era toată mâncarea şi se aflau acolo, spune Evanghelia, cinci mii de bărbaţi, fără să numărăm femeile şi copiii. Deci mai bine de zece mii de suflete. Şi atunci Hristos a spus:Aduceţi-le toate la Mine.
Să ne gândim puţin acum, la atitudinea pe care ar trebui s-o avem faţă de cei din jurul nostru. Să ne gândim acum puţin la ce are nevoie Hristos-Dumnezeu ca să săvârşească minuni. Ne uităm astăzi și totuşi, în viaţa aceasta foarte secătuită duhovniceşte, în lumea aceasta secularizată, în lumea această în care puţină credinţă a mai rămas, se săvârșesc, totuși, minuni. Ne minunăm noi, din lumea de astăzi, cum Hristos Se bazează, Se sprijină pe foarte puţină credinţă, pe un răspuns foarte slab din partea noastră, şi, bazându-Se pe asta, săvârşeşte, totuși, minuni. Prezenţa Lui este, încă, foarte palpabilă. Hristos încă Îşi face simţită prezenţa foarte personal și foarte aproape de noi. Bazându-Se, repet, pe foarte puţin. Avem tentaţia să credem că ucenicii erau îndreptăţiţi să se mire când Hristos le-a spus: Daţi-le voi să mănânce. Au crezut, poate, ucenicii că Hristos îi încearcă peste măsură, că cere de la ei prea mult, peste puterile lor. Dar nu; Hristos le-a cerut prea puţin. Hristos, văzându-i pe ei încurcaţi, nu le-a mai spus nimic. În schimb, a făcut. Atât a mai zis: Aduceţi toate la Mine. Toate! Nu lăsaţi nimic, aduceţi tot la Mine. Şi ce a făcut Hristos mai departe?
Să fim atenţi, la ceea ce face Dumnezeu, pentru că, dacă vrem să fim adevăraţi următori ai lui Hristos, trebuie să urmăm nu numai cuvintele lui Hristos, dar şi celor pe care le face El. Nu trebuie să lăsăm credinţa la nivelul teoretic, ci trebuie credinţa s-o aducem în viaţa noastră, s-o facem lucrătoare în noi şi pentru cei din jurul nostru. Şi Hristos Şi-a ridicat ochii la cer, a binecuvântat, a frânt pâinile, a dat ucenicilor Săi şi ei, mai departe, poporului.Primul lucru pe care l-a făcut Hristos a fost să-Şi ridice ochii la cer. Nicăieri Hristos nu Se prezintă pe Sine a fi izolat, ci întotdeauna El subliniază faptul că nu este singur, ci împreună cu El Tatăl Care L-a trimis. Este foarte important să nu ne lăsăm izolaţi, să facem tot ce putem să nu rămânem singuri, să nu lucrăm singuri, să-L facem părtaş pe Dumnezeu vieţii noastre, să lucrăm permanent împreună cu El, să cerem mai departe binecuvântarea Lui și apoi să ne implicăm în mod direct în viaţa celorlalţi. Iată că Hristos a ţinut să frângă cu mâna Lui pâinile.
Nu putem să nu ne gândim la momentul în care Dumnezeu l-a creat pe om. Înainte, când a creat animalele, a spus simplu: Să scoată pământul animale după felul lor. Însă, când a fost vorba să-l facă pe om, a luat pământ şi cu mâna Lui l-a plămădit pe om. Cu mâna Lui! Ceea ce faci cu mâna ta este sfânt. Ceea ce faci cu mâna ta, rodul lucrurilor mâinilor tale, are ceva din sufletul tău. Ceea ce faci cu mâna ta este veşnic legat de tine. Hristos a ţinut să frângă pâinile cu mâna Lui. A încercat, după cum am spus, să le explice ucenicilor prin vorbe, însă a arătat. E ca şi cum ar fi spus: Iată, Dumnezeul Care vă cheamă la El nu este un Dumnezeu departe, ci este un Dumnezeu aproape! Iată că Dumnezeul care vă cheamă la El este lângă voi şi pentru voi. Iată că Dumnezeul Care vă cheamă la El face totul pentru voi.
Și atunci începem să înțelegem puţin de ce Hristos le-a spus ucenicilor: Daţi-le voi să mănânce. Hristos, de fapt, ne-a chemat să fim părtaşi săvârşirii minunilor. Hristos le-a spus: Am nevoie de inima voastră, am nevoie ca voi să arătaţi milă faţă de cei din jurul vostru. Dar nu aşa cum ştie un om să arate milă. Mila, iubiţi credincioşi, omeneşte vorbind, este un aspect al tristeţii. Nouă ne pare rău când vedem pe cineva sărac, amărât, necăjit, lipsit. Ne pare rău, însă este o părere de rău condescendentă. Noi de undeva de sus, de pe o poziţie mult mai stabilă decât a lor, îi compătimim. Dar nu este compătimire aceasta! Compătimire, înseamnă împreună pătimire! Înseamnă să suferi alături de el, nu de sus şi cu atât mai puţin de departe.
Mila omenească este un aspect al tristeţii pentru că este lipsită de credinţă. După cum spune şi înţeleptul Solomon, tot cel ce nu crede se deznădăjduieşte. Noi nu credem… Nu că există Dumnezeu, ci nu Îl credem pe Dumnezeu când spune că face totul pentru noi, că ne iubeşte mai presus de orice. Nu Îl credem şi ne întristăm. Mila este un aspect al tristeţii pentru că nu avem nădejde. Şi cum să avem nădejde, fiind lipsiţi de dovezi de dragoste din partea lui Dumnezeu? Nu că ar lipsi aceste dovezi, ci noi nu le simţim în inima noastră pentru că nu am avut credinţa să ne deschidem inimile şi să Îl lăsăm să intre în inimile noastre. Mila este un aspect al tristeţii pentru că este lipsită de dragoste. Ce dragoste poate să existe între doi depărtaţi? Între doi care nu împărtăşesc aceleaşi probleme, aceleaşi aspiraţii, aceleaşi nevoi? În dragoste este nevoie de cel puţin două persoane. Şi atunci înțelegem de ce mila omenească este aspect al tristeţii. Mila dumnezeiască, în schimb, este aducătoare de bucurie, este întăritoare a credinţei, este arvună a nădejdii.
Şi Hristos îi învaţă pe ucenici să nu pună problema de departe, ci să se implice în mod direct. Problema celor din jurul lor să devină problema lor. De ce m-aş ruga la Dumnezeu să-l ajute pe cel de lângă mine? Oare Dumnezeu are nevoie de intervenţia mea ca să-şi sporească mila faţa de cel de lângă mine? Şi totuși de ce insistă – şi El în mod direct, şi Sfinţii Părinţi după El – să ne rugăm unul pentru altul. Pentru că Tatăl nu poate să refuze pe copiii Lui, văzându-i că împreună vin şi-i cer acelaşi lucru. Ia-l pe fratele tău de mână şi du-te cu el înaintea Tatălui şi spune: „Tată, fratele meu are nevoie de ceva şi am venit să Te rugăm pentru asta”. Niciun tată, chiar de pe pământ, chiar om să fie, nu poate să refuze aşa ceva. Darămite Dumnezeu! Cum să-I spunem lui Dumnezeu: „Doamne, fratelui meu îi e foame. Dar eu ce pot să fac pentru el? N-am ce face.” Cum n-am ce face? Sf. Pavel a zis: Cine este în ispită şi eu să nu ard? „Doamne, fratele meu este flămând şi mă doare lucrul ăsta. Te rog, puţinul pe care îl am, înmulţeşte-l!”
Avem puţin, într-adevăr, poate prea puţin. Însă pentru Dumnezeu este de ajuns. Puţin avem, însă să-l facem frumos. N-avem multe de dat, însă avem o inimă care poate să sufere împreună cu cel de lângă noi. Spune Mântuitorul Hristos într-un loc, în Sfânta Evanghelie după Luca: Daţi mai întâi milostenie cele dinlăuntrul vostru, şi iată toate vă vor fi curate. Uitaţi-vă in jurul vostru. Observaţi că cei de lângă voi nu sunt altceva decât fraţi. Lăsaţi-vă inimile să primească, să înțeleagă, să poarte durerea lor, şi cu astfel de inimi mergeţi la Hristos. Să nu spunem: ce putem noi să facem la cinci mii de oameni? “Doamne, atâta am, mie mi-e milă. Fă Tu mai mult. Înmulţeşte Tu!”
Asta cere, în Evanghelia de astăzi, Hristos de la noi. Hristos ne cheamă să fim părtași săvârşirii minunii Lui. Să-L chemăm și noi și să-L facem și noi părtaş vieţii noastre. Hristos ne arată că cel de lângă noi este responsabilitatea noastră. Să ne asumăm această responsabilitate şi atunci vom simți și noi, în inima noastră, cum Hristos ne poartă pe palmele Sale. Hristos, astăzi, ne face un îndemn: Nu vă închideţi ochii, uitaţi-vă în jur! Uitaţi-vă în jur şi cu ce aveţi, puţin însă tot, veniţi la Mine și Eu, împreună cu voi, voi înmulţi. Păcate sunt cele ce le purtăm noi, însă Dumnezeu le transformă în virtuţi. Puţine virtuţi avem, Dumnezeu le înmulţeşte. Însă Dumnezeu nu vrea să facă nimic singur. Ce Dumnezeu ar fi acesta? Ce Frate ar fi acesta, să facă singur şi să-şi aroge toate drepturile el? Să se arate înaintea Tatălui că numai el este vrednic? Ce tată ar fi acela care ar învăţa aşa pe fiii lui?
“Dorinţa unui semn din cer a fost arătată câteodată şi de popor. Astfel, după minunata înmulţire a celor cinci pâini şi saturarea cu ele a unei numeroase adunări, ce cuprindea cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii, înşişi-văzătorii ca martorii oculari ai acelei minuni, părtaşii acelei trapeze care sunt în mânastirile noastre, îi spuneau Domnului: Ce semn faci Tu, ca să vedem şi să credem în Tine? Ce lucrezi? Părinţii noştri mană au mâncat în pustie, precum este scris: Pâine din cer le-a dat lor de au mâncat (In.6,30-31). Pentru ei a părut neîndestulătoare minunata înmulţire a pâinilor în mâinile Mântuitorului: ea a fost săvârşită cu linişte, cu sfântă smerenie, de care erau pătrunse toate lucrările Dumnezeu – în vreme ce ei aveau trebuinţă de spectacol, le trebuiau lucruri de efect. Aveau nevoie ca cerul să fie acoperit de nori groşi, să răsune tunetul şi să scapere fulgerul, să cadă pâini din cer“.
La fel ca Mantuitorul Hristos, marii Batrani au resimtit mereu o singuratate si o suferinta coplesitoare (a se vedea si ceea ce marturisea Cuviosul Paisie) pentru ca, in ciuda aparentelor entuziasmante la care se opreau ceilalti, ei aveau viziunea adevarului launtric al lucrurilor, stiau cat de slab si de superficial este omul in credinta lui si ca nu se pot increde in el, oricate rauri de popor le-ar trece pragul zi si noapte, oricate fluvii de evlavie formala s-ar revarsa spre ei. Cam toti duhovnicii din ultimele generatii s-au plans si se plang ca multi ii cauta, si mai multi le cinstesc numele, ii venereaza chiar, dar putini ii inteleg, iar din putinii care-i inteleg in duhul lor, si mai putini ii si asculta si ii urmeaza cu sinceritate intru Hristos. De ce se intampla aceasta? Din motivul dezvaluit de Insusi Dumnezeu-Omul: Adevarat, adevarat zic voua: Ma cautati nu pentru ca ati vazut minuni, ci pentru ca ati mancat din paini si v-ati saturat. Lucrati nu pentru mancarea cea pieritoare, ci pentru mancarea ce ramane spre viata vesnica si pe care o va da voua Fiul Omului, caci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatal.
Omul asadar cauta numai “painea”, adica numai cele pamantesti, vrea sa-si rezolve cat mai bine problemele din aceasta lume, sa aiba succes si confort in aceasta viata, sa scape de necazuri, de nedreptati, de constrangeri si privatiuni. De aceea au dat buzna multimile la Iisus, fiindca, asa cum intelegem din acelasi capitol de la Ioan, voiau sa-L sileasca sa le fie lor rege, acel rege terestru care sa le rezolve “problema painii” si care sa-i si elibereze de sub jugul romanilor. Hristos fugea de ei si de slava lor, ascunzandu-Se in munti si ei nu-L intelegeau de ce e asa “salbatic”; le-a predicat saracia si plansul, le-a binevestit fericirea celor smeriti si blanzi, iar ei tot pentru placerea si intaietatea in aceasta lume alergau; le-a propovaduit lor porunca iubirii si le-a fagaduit Legea cea noua, a Duhului, dar ei tot nu stiau “ai carui Duh” sunt, pana acolo incat si ucenicii Sai scoteau sabia sau voiau sa se pogoare foc din cer peste vrajmasi; a intrat in Ierusalim calare pe manzul asinei si iarasi n-au inteles nimic, ba chiar, in cateva zile, L-au si dat sa fie rastignit, preferandu-l pe zelotul Baraba… care, vezi bine, macar facea ceva concret pentru neamul lor, luptand cu stapanitorii romani!
Tocmai de aceea, in contrast, Antihrist va fi cautat, cerut cu insistenta si va fi pana la capat adorat de mase: pentru ca le va fi lor “regele” visat, regele caruia sa-i predea toata libertatea, dar care, sa le asigure in schimb, painea si circul mult dorite… Acela va fi regele care va savarsi “minunea” pe care Hristos a refuzat-o: de a preface pietrele in paini!
Tot lucrul Celui Preainalt este binevenit. Nimic din ce face El nu e fara rost sau de prisos. De ce alearga oamenii intr-una fara nici o tinta, de ce fac atatea lucruri care nu-si au rostul? Pentru ca nu stiu care e tinta lor, pentru ca nu stiu care e rostul vietii lor. De ce se incarca oamenii cu atatea griji zadarnice care-i strivesc, mai-mai sa nu nu se poata misca sub povara atator lucruri de care nu au nevoie? Pentru ca nu cunosc singurul lucru care le trebuie. Ca sa adune mintea omului cea imprastiata, ca sa vindece inima omului cea impartita, ca sa stranga laolalta puterile omului cele risipite, Domnul i-a aratat o singura tinta, numai una: imparatia lui Dumnezeu.
De ce Domnul nu le-a dat semn din cer fariseilor la cererea acestora? N-a dat El atatea semne din cer in alte imprejurari? N-a savarsit minuni nemaiauzite asupra bolnavilor, leprosilor, nebunilor, mortilor? In acele randuri minunea era binevenita, potrivita, necesara. Dar semn din cer pizmasilor farisei, iata o fapta necuvenita, lipsita de noima zadarnica! De ce n-a mutat Domnul muntii din loc in loc, ori sa-i arunce in mare? Putea face lucrul acesta, nici nu incape vorba. De ce n-a facut-o? El, care poruncea marii sa se linisteasca si vanturilor sa stea, putea si sa zvarle muntii in mare. Dar avea rost sa faca una ca asta? Nu. Si nici nu a facut. Marea insa trebuia potolita, vantul insa trebuia sa stea pentru ca oamenii se inecau si strigau dupa ajutor. Numai dracii si pacatosii cer de la Hristos minuni desarte. Vedeti numai ce lucruri absurde pretinde Satana de la Domnul: sa prefaca pietrele in paini in pustietate, sa sara de pe acoperisul Templului! Si vedeti ce vor si pacatosii cei impietriti, fariseii si carturarii, ai caror ochi vazusera atatea minuni savarsite chiar in fata lor de Hristos spre binele oamenilor: un semn! Sa arunce Hristos muntele in mare! Domnul insa n-a implinit nici diavolului, nici pacatosilor cererile lor. Dar niciodata nu a lasat neimplinite minunile spre mantuirea oamenilor.
Hristos a inmultit painile, ca sa ne invete sa ravnim dincolo de “paine”, dincolo de orizontul acestei lumi, ca sa intelegem religia dincolo de ideologie, ca adevarata viata in Duh, ca sa-L gustam REAL si sa vedem ca El este Painea Vietii, Care ne va da si noua viata vesnica din belsug. Hristos ne-a invatat sa-L iubim nu prin vorbe mari, ci ascultandu-i si implinindu-I Cuvantul; ne-a invatat sa-L urmam pe El in Duh si-n Adevar, ca acolo unde este El, sa fim si noi! Iar daca Hristos pe Cruce a fost rastignit, sa nu ne inchipuim ca putem sa fugim, prin mijloace omenesti, de aceeasi Cruce, sa nu cautam sa ne agatam cu orice pret si cu disperare de aceasta viata si de aceasta lume, ca si cum aici ar fi intregul nostru sens. Sa ne amintim ca “cine va voi sa-si scape viata, o va pierde” si ca “Nu este sluga mai mare decat Stapanul ei”. Cea dintii hrana cu care pastorii Bisericii sint datori sa hraneasca pe credinciosi este invatatura de credinta ortodoxa. Credinta dreapta apostolica este piinea vietii noastre, este temelia Bisericii lui Hristos, este cuvintul viu si neschimbat propovaduit de Fiul lui Dumnezeu si de Sfintii Apostoli si scris cu litere de foc in Sfinta Evanghelie. Credinta curata in Dumnezeu, Cel in Sfinta Treime inchinat si marit, este cuprinsa pe scurt in Crez, este marturisita de doua mii de ani de Biserica Ortodoxa si de sfintii ei slujitori si este aparata cu jertfa a milioane de martiri si cu invatatura tuturor Sfintilor Parinti si Cuviosi.
Fara credinta dreapta, adica ortodoxa, nu putem face nici fapte bune si deci nu ne putem mintui. Credinta adevarata, vie, pe care o marturisim prin cuvint si prin viata noastra, impreuna cu singele mucenicilor stau la temelia Bisericii si a mintuirii noastre. De aceea, cine cauta sa schimbe cu ceva dogmele credintei ortodoxe, sa rastalmaceasca Sfinta Scriptura, sa semene neghina in ogorul semanat si lucrat de Hristos, acela incearca sa puna alta temelie Bisericii. Dupa cuvintele Sfintului Apostol Pavel, unul ca acesta este fiu al gheenei si este dat anatema, adica dat satanei, de Biserica. Printre acestia se numara atit necredinciosii care neaga pe Dumnezeu si urasc Biserica Lui, cit si toti sectantii rupti din sinul Bisericii apostolice care isi fac “bisericutele” lor si se leapada de dreapta credinta, de Sfintele taine, de Cruce, de icoane, de Maica Domnului, de sfinti si rastalmacesc Sfinta Scriptura.
Ierarhii si preotii, ca urmasi directi ai Sfintilor Apostoli, au marea datorie sa apere dreapta credinta si pe credinciosii ortodocsi incredintati lor, ca sa nu fie amagiti de prozelitismul sectar si sa fie tiriti in orice fel de grupari sectare. Preotii, mai ales, au datoria sa faca lectii de catehizare in Duminici si sarbatori, in cadrul sfintelor slujbe, atit la Liturghie si la vecernie cit si in toate ocaziile, sa explice credinciosilor nostri invatatura de credinta ortodoxa, Crezul, Tatal nostru, Fericirile, cele sapte Taine ale Bisericii. Apoi sa combata orice fel de prozelitism sectar, adunarile religioase afara de biserica, vizitele neortodoxe in casele enoriasilor, ca si raspindirea si citirea cartilor anticrestine si sectante, care amagesc pe crestinii slabi si neinformati duhovniceste.
Mai ales astazi, când sectele de tot felul asalteza Biserica Ortodoxa si pe fiii ei, preotii trebuie sa fie la datorie, sa cunoasca bine Sfinta Scriptura, sa fie modele vii in ochii tuturor, sa propovaduiasca Evanghelia “cu timp si fara timp”, sa faca vizite misionare in casele enoriasilor, sa formeze comitete de credinciosi buni ca sa-i ajute in misiune si sa hraneasca poporul lui Dumnezeu cu invatatura curata a Bisericii Ortodoxe. Oricit ar parea de greu, preoti buni sint destui chiar printre cei tineri care, cu ajutorul lui Dumnezeu, fac mult, opresc prozelitismul sectar si intaresc cu cuvintul si fapta dreapta credinta.
Si din viata “religioasa”, precum arata adesea si Cuviosul Seraphim Rose, omul firesc doreste sa ia, cu precadere, partea cea mai facila si mai exterioara, iar Hristos, daca se poate, sa i se faca lui, sluga, sponsor si chezas al unei fericiri pamantesti. Sau, intr-un chip mai subtil, sa faca din Dumnezeu un nume de fala si un prilej de autosatisfacere a eului si a vointei lor de legitimare a propriilor patimi, adesea foarte ascunse si propriilor ochi. Foarte putini Il cauta pe Dumnezeu pentru El Insusi, dorind cu sinceritate si umilinta numai sa-L asculte si sa-I slujeasca, sa se pocaiasca de rautati, sa-si schimbe viata din temelii, sa omoare in ei omul cel vechi al patimilor, dar si mai mult, si mai greu: sa se lepede de ei insisi, de prejudecatile, de visele, de ambitiile, de gandirea si de voia lor!
In locul aplecarii prioritare catre “omul cel tainic al inimii” si al anevoioasei si indelungii lupte cu duhurile care ne vrajmasesc dinlauntrul nostru, multi ne aruncam cu usurinta si ne irosim energiile exclusiv inspre lucrari exterioare, in cautarea febrila a satisfactiilor si a succeselor “duhovnicesti”, a rezultatelor palpabile si imediate. Primejdiile care decurg de aici nu sunt mici, ele putand merge pana la expunerea la cele mai grosolane inselari diavolesti si pana la construirea unui “dumnezeu” propriu si unei Evanghelii “usoare”, dupa chipul si asemanarea noastra. Printr-un astfel de proces ia nastere si ceea ce se cheama “ideologizarea” credintei, transformarea ortodoxiei in ortodoxism, adica in ceva injugat la cele ale lumii acesteia care se termina cu mormantul. Asa ceva se intampla atunci cand Dumnezeu si toate cele sfinte sunt dez-duhovnicite, de-vitalizate, de-personalizate si folosite numai ca referinte abstracte intemeietoare, atunci cand Dumnezeu, Biserica, Sfintii sau duhovnicii devin numai niste “efigii” cultivate ritualistic, niste “mituri” legitimante, niste “etichete” sau “insigne” sacre pe care ni le lipim de frunte sau ni le agatam in pieipt ca sa (ne) amagim ca “avem binecuvantarea” lor si ca sa ne putem afirma, sub acoperirea lor, propriile agende, omenesti.
Foarte putini inteleg ca Hristos-Domnul, Imparatia Sa si viata intru El reprezinta unicul sens al vietii noastre, iar nu mijlocul sau unealta noastra catre implinirea propriilor scopuri din viata de aici, din societate, etc. Hristos nu poate sa fie transformat in temei ideologic sau intr-un apendice formal pentru o lupta politica sau pentru un scop lumesc, nici instrumentat pentru a gira cu numele Sau cel preasfant o iluzorie imparatie pamanteasca, din nou foarte la moda astazi. Hristos, Dumnezeul cel Viu nu poate legitima nici lupta pentru “pace”, “fraternitate”, “justitie sociala” sau pentru o “lume noua”, dupa cum nu poate legitima nici razboiul “anti-sistem” dus ca simplu scop in sine sau pentru vreo utopica biruinta pamanteasca ori chiar politica a Ortodoxiei si/sau a neamului. Ca si cum sensul nostru ar fi eternizarea noastra in aceasta “vale a plangerii” sau chiar luarea in stapanire a acestei lumi.
Pentru ca nu avem timp sau dorinta sa-L mai intrebam si pe Dumnezeu in Persoana daca ne da voie sa vorbim in numele Lui, sa-L mai intrebam si pe El care este voia Lui pentru noi, cum anume sa lucram sau sa marturisim pentru El astazi si acum; ca e perioada asta nici nu ne putem impaca (ne-fatalist, dar smerit si realist) cu proorociile sfintilor, de fapt cu dezlegarea pe care Insusi Tatal, precum este scris, o da astazi celui-rau sa-si dezlantuie rautatile si sa dobandeasca stapanire deplina peste fata pamantului, pentru ca astazi, ca niciodata, intr-o masura neintalnita altcandva in istoria omenirii, raul se dezlantuie fatis si in toate aspectele lui si poate isi arata fete pe care noi nu le cunosteam ca putea sa le aiba. Si se poate acest lucru numai fiindca Dumnezeu Cuvantul a zis: “Cel ce nedreptateste, mai nedreptatească. Cel ce se spurca, mai spurce“.
Hristos a putut fi prins in gradina Ghetsimani numai fiindca a spus cuvantul: “Dar acesta este ceasul vostru si puterea intunericului“. Daca Cuvantul lui Dumnezeu nu ar fi zis asta, ar fi fost total cu neputinta sa Il prinda. Stim cel putin un moment in viata lui Hristos cand au fost trimisi ofiteri sa Il aresteze si n-au putut, fiindca, au zis dupa aia carturarilor si arhiereilor, ca niciodata om nu a grait ca Acest Om. Si pentru puterea cuvantului Lui, n-au putut sa-L aresteze. Ba si in Ghetsimani, cand a intrebat Domnul: “Pe cine cautati?” si au zis “Pe Iisus Nazarineanul” si le-a raspuns Domnul: “Eu sunt” au cazut “de-andaratelea” si… cazuti puteau sa ramana pana astazi. Asa ca daca Cuvantul lui Dumnezeu da voie si se pronunta, se va putea face acel lucru. Si daca vedem rautatea dezlantuindu-se in lume este pentru ca Dumnezeu are o Pronie pe care nu o intelegem, o Pronie paradoxala prin care, cinstind libertatea omului – libertate care este poate semnul de capatai al asemanarii omului cu Dumnezeu si Dumnezeu Insusi cinsteste aceasta libertate – gaseste un moment in istorie cand da si raului libertate sa mearga; si sa mearga pana la capat! Dar asta nu inseamna ca raul poate birui vesnic…
Ne este greu sa renuntam la ambitii si idei fixe, la semetie, la bravadă, la reveriile unui eroism superficial si utopic si sa ascultam de chemarea Duhului, sau sa intelegem vitejia tainica a smereniei si a plansului “Prin plans se pogoara in sufletul nostru barbatia cea duhovniceasca si omul se pune mai presus de inspaimantari si de frici”, ne invata Sfintii, nici nu putem sa credem ca biruinta Invierii trece numaidecat prin asumarea esecului pamantesc si a strivirii totale sub povara Crucii. Dupa cum spunea parintele Justin, ca precumpaneste in noi mai mult “vointa de a fi”, pentru ca se revolta inca in noi firea noastra cazuta, glasul clocotitor al sangelui ce nu poate concepe ca Împărăţia lui Hristos nu este din această lume: “Bineînţeles că nu mai vedem noi o perioadă de strălucire a creştinismului sau alţii, după noi. Dar noi suntem convinşi că biruinţa este a lui Hristos şi a Bisericii Sale, al cărei trup suntem, şi porţile iadului nu o vor birui”.
Vremurile de pe urmă se pare că au şi sosit; vedem limpede cum se pregăteşte lumea pentru Antihrist. Creştinii vor avea de înfruntat o încercare fără precedent a credinţei şi dragostei lor de Dumnezeu. Vom fi nevoiţi să ne ascundem în pustie – pe meleaguri precum cele de aici. Desigur, până la urmă ne vor găsi chiar şi aici. Scopul ascunderii nu este doar păstrarea vieţii noastre pământeşti, ci acela de a câştiga timp spre a ne întări sufletele pentru încercarea finală. Iar aceasta trebuie să înceapă chiar de acum. Deci Să ne croim calea spre patria noastră cea cerească, să începem cel puţin să ne luptăm cu lanţurile patimilor meschine şi să ţinem minte că adevărata noastră casă nu este aici, ci în ceruri. Amin (postat pe fb de ioan monahul)