Doamne, da-ne noua întotdeauna pâinea aceasta ( Ioan 6,34)

26.06.2018 07:01

Aceasta a fost o adevarata rugaciune. Una de care avem nevoie in fiecare zi. Dar cei ce se rugasera asa Mantuitorului nu-si dadeau seama ce cer. Asa ni se intampla adesea si noua. Cele pe care ni le dorim si le cerem, de cele mai multe ori, prin vointa Domnului, nu ne sunt date. Poate ca El ne pregateste un dar duhovnicesc bogat, iar noi tanjim dupa bunuri pamantesti, materiale. Din mila lui Dumnezeu avem un mijlocitor, Duhul Sfant, Care ne “preia” si transmite cererile, iar atunci cand acesta sunt nepotrivite, irationale, nu primim ceea ce am cerut in rugaciunile noastre, ci uneori ni se da ceva mai bun.

Avraam a cautat toata viata un pamant la care nu a ajuns niciodata. A primit in schimb ceva mult mai bun: sporirea credintei, iar cugetele si nazuintele lui au inceput sa se indrepte spre comori duhovnicesti, singurele adevarate. Asa ni se intampla si noua. De multe ori nu primim ceea ce cerem Domnului si ramanem dezamagiti in visele noastre. In schimb, ni se da cu prisosinta harul pe care nu l-am avut si poate nu ne-am gandit sa-l avem niciodata. Inaintand pe spinoasa cale a vietii, alergam uneori dupa naluca unei fericiri irealizabile, dar Domnul ne poarta, pas cu pas,  pe trepte nevazute, spre unica, adevarata fericire vesnica“.

Fiecare zi e un astăzi, are un mâine și un ieri, dar noi trăim viața într-un prezent continuu, niciodată nu putem depăși nici clipa din față nici ziua de față, așa că cerem cele de trebuință de la Dumnezeu, doar pentru ziua de astăzi, ziua în care ne rugăm lui Dumnezeu, ziua în care muncim pentru pâinea cea de toate zilele. Prin „pâinea noastră cea de toate zilele”, sau „pâinea spre ființă”, se deduc trei semnificații și anume: pâinea ca hrană pentru existența pământească, pâinea ca hrană sufletească, deci cuvântul lui Dumnezeu, și după aceea, pâinea Euharistică, ceea ce înseamnă pâinea spre viața veșnică, pe care o au cei care cred în Dumnezeu, în Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Sa ne obisnuim  sa venim la Domnul in fieca­re zi, pentru fiecare nevoie, pas cu pas, sa nu ne gandim la ceea ce ar putea sa fie maine, “i-ajunge zilei rautatea ei”(Matei 6, 34). Preocupandu-ne de ceea ce ar putea sa ni se intample in viitor, ne irosim fara rost fortele, care ne-au fost date pentru un timp si un scop anume. Ingrijindu-ne de zi­ua de maine, saracul care duce lipsa de paine nu-si va ameliora nicicum situatia astazi. Domnul vrea sa ne bizuim pe El, sa primim din mainile Lui ceea ce ne da zilnic, sa nu ne facem griji pentru viitor. Sa-L rugam sa ne dea in fiecare zi painea rabdarii, a supunerii, a uitarii de sine si sa incercam sa amanam grijile care ne apasa pana in clipa cand ne vom infatisa Domnului, rugandu-L sa le „rezolve” dupa cum va crede de cuviinta. Cu siguranta ca Domnul nu ne va lasa flamanzi. Ne va da hrana in fiecare zi — hrana duhovniceasca —, ne va trimite o raza de lumina cereasca pentru a ne sustine, ne va da cu­vant de mangaiere si incurajare, in clipa cand osteniti, sleiti de putere, vom veni inaintea Lui cu deplina credinta, vom veni ca niste copii care se supun Parintelui lor ceresc.

Ce dorinţă arătăm prin această cerere? Mai întâi, prin ea ne arătăm încredinţarea că fără puterea şi milostivirea lui Dumnezeu nu putem trăi nici măcar o zi. Apoi, pentru că putem muri în orice zi, ne rugăm lui Dumnezeu să ne mântuiască de dorinţa nebunească a adunării de bogăţii pentru viitorul îndepărtat, când aproapele nostru poate muri din lipsa pâinii celei de fiecare zi. Cu alte cuvinte, Îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea nici mai mult, nici mai puţin decât ce ne este de trebuinţă. Despre ce fel de pâine este vorba aici? Despre două feluri de pâine: pâine materială şi pâine duhovnicească, căci nu putem câştiga nici una dintre acestea fără harul şi milostivirea lui Dumnezeu. Pâinea materială o luăm din pământ, iar pâinea duhovnicească ne vine din cer. Cea dintâi este pentru trup, iar cealaltă pentru suflet. Despre pâinea materială, Hristos a spus: „Nu numai cu pâine va trăi omul...” (Matei 4:4), iar despre pâinea duhovnicească a zis: „Eu sunt pâinea cea vie carea s-au pogorît din cer: de va mânca cineva din pâinea aceasta, viu va fi în veci” (Ioan 6:51). Astfel, pâinea noastră cea de toate zilele este mai întâi de toate Hristos, altă pâine este numai un adaos la aceasta.

Mulţime multă de oameni în loc pustiu, în loc îndepărtat, la poalele Mântuitorului Hristos, Care, pe de o parte, vindeca pe cei bolnavi, şi, mai ales, pe de altă parte, le descoperea cuvântul Adevărului, cuvântul vieţii acesteia. Şi spune Evanghelia că se făcuse deja seară. Şi pe bună dreptate oamenii vor fi flămânzit, vor fi fost flămânzi, şi spun ucenicii: Dă drumul oamenilor, slobozeşte mulţimea să meargă prin sate şi să-şi cumpere de mâncare.

Iată, deşi trecuse ziua, venise seara, din cei poate mai mult de zece mii de oameni – pentru că spune Evanghelia că erau cinci mii se bărbaţi, afară de femei şi copii, şi, de cele mai multe ori, vedem şi la biserică, femeile sunt mai multe şi nu se va fi putut ca la picioarele Mântuitorului să fie bărbat fără femeie şi poate şi câţiva copii împreună cu ei. Iată, dintr-atâta mulţime de oameni – şi ne închipuim cât de mare trebuie să fi fost acea poiană, acea câmpie, ca să încapă atât de mulţi oameni şi să-L mai şi audă pe Mântuitorul; probabil va fi avut forma unui amfiteatru – dintr-atâţia niciunul nu a spus : <Dar încetează, Doamne, că nouă ne e foame…!> sau <Iată, o zi întreagă am stat fără mâncare…!>  Dintr-atâta mulţime de oameni, niciunul nu a întrebat <Ce vom face…?>, încât Apostolii se apropie de Mântuitorul cu acest gând: Ce vor face aceşti oameni care de acum încep să flămânzească? Să slobozeşti mulţimea.

Nu numai că oamenii n-au întrebat ce vor face, până cât vor sta, ce vor mânca, dar nici măcar n-au plecat înainte de a fi fost sloboziţi. Nu era o slujbă precum suntem noi astăzi obişnuiţi, oarecum organizată, când ştim că nu plecăm înainte de a se termina slujba. Până la urmă nu-i chemase nimeni acolo în mod special, nu-i ţinea nimeni după un program, nu era vreo condică pe care s-o semneze. Ce-i ţinea? Puterea cuvântului lui Hristos. Încrederea că Cel Ce are un asemenea cuvânt dătător de viaţă, Cel Ce are putere asupra bolilor şi mai mult decât atât, poate nu se cuvine să pleci într-un mod bădărănesc, fără să întrebi. Stăteau ca nişte copii cuminţi în băncile lor; şi erau, desigur, mulţi oameni maturi acolo. De unde această cuminţenie? Din înţelegerea că acel cuvânt pe care Hristos îl dădea nu era vreun curs academic, vreo ştiinţă pe care o asimilează cineva pe parcursul acestei vieţi, ci era cuvânt dumnezeiesc.

Această încredere îi ţinea acolo. Şi Hristos le vorbea nu în cuvinte mai presus de ei, ci pe înţelesul lor, în pilde, astfel ca cuvântul să ajungă la ei, să se apropie, într-adevăr, înţelesul lui Dumnezeu, Împărăţia Cerurilor, de inimile lor. Şi de aceea oamenii au rămas acolo şi aşteptau să fie sloboziţi, aşa cum nişte copii disciplinaţi – cum nu mai avem noi astăzi în şcoală, că am reuşit şi asta, să stricăm rânduiala şi respectul din şcoli. Copii cum erau altă dată, cum i-am mai prins şi eu, stau şi ascultă cuvântul profesorului, al învățătorului. Mai mult decât atât, ei erau acolo, la picioarele Mântuitorului, şi ucenicii mai apropiaţi îndrăznesc şi pun această întrebare: Slobozeşte mulţimea. Ce vom face, că sunt flămânzi? Şi Mântuitorul le spune ceva paradoxal: Daţi-le voi să mănânce.

Dar şi ucenicii fuseseră cuprinşi de puterea cuvântului lui Dumnezeu şi de înţelegerea şi încrederea că Cel Ce le vorbea n-o făcea indiferent, ca să impresioneze, ca să se umple de slavă, ca să aibă putere de stăpânire asupra lor, ca să-i manipuleze, ci din dorinţa de a-i ajuta, de a-i lumina, de a le da viaţă. Şi Apostolii înşişi aveau această încredere. Şi, când Mântuitorul le spune Daţi-le voi să mănânce, nu se miră, nici nu se obrăznicesc, nici la nivel de gând în Apostoli n-a fost vreo îndoială, ci doar Îi spun Domnului: Iată, avem aici cinci pâini şi doi peşti.  Şi Domnul le spune: Aduceți-le aici  şi le binecuvântează şi le dă Apostolilor şi Apostolii mai departe oamenilor. Şi vedem aici o ierarhie ca în Biserică: oamenii stau şi primesc din mâna apostolilor pâinea cea binecuvântată, care nu era doar vreo firimitură din acele cinci pâini de orz, ci era pâine ce se înmulţea prin minune dumnezeiască.

Ca şi în Biserică, unde preoţii, următorii Apostolilor de atunci, împart nu vreo pâine de orz ca să ne ţină de foame, ci Trupul lui Hristos în chipul pâinii, îl împart credincioşilor. Şi vedem că și atunci și acum se descoperă o ierarhie, nu pe bază doar de autoritate sau de putere, ci o ierarhie a celui care dăruieşte şi a celui care primeşte. Hristos Domnul Cel Atotputernic devine Cel Atotdăruitor, Cel Care dăruieşte din mulţimea prisosului şi bogăţiei şi a minunii. Dăruieşte Apostolilor, care ei înşişi devin dăruitori ale celor pe care le primesc. Şi, în fine, cei care le primesc, cei pentru care sunt aceste daruri, noi toţi împreună, poporul cel drept slăvitor, poporul care recunoaşte pe Dumnezeu în mijlocul său.

Putea Hristos să fi împărţit pâinea fără să fi fost nevoie de mijlocirea Apostolilor, dar arată prin aceasta că prin om Dumnezeu lucrează. Se spune că la un altar era un bătrân slujitor, un preot cu viaţă sfântă, atât de întărit în credinţă încât la Liturghie vedea îngeri slujind împreună cu el. Şi vine dintr-o dată un diacon nou slujitor, începător. Şi, în timp ce slujea Sfânta Liturghie, diaconul îi spunea: <Părinte, ai grijă că greşeşti în punctul acela, nu faci bine.> Şi preotul, fără să se certe, asculta cuvântul diaconului, dar nu schimba nimic, pentru că se va fi gândit: Atâta Liturghie am slujit în viaţa mea şi îngerii vădesc cumva o dreptate a acestei Jertfe, a dispoziţiei inimii, mai ales, încât nu avea îndoieli în inima sa.

Diaconul stăruia în observaţiile lui. Sâcâit, probabil de observaţiile diaconului, îi întreabă pe îngeri: “Ce să fac cu acesta, că mă tulbură la Liturghie? Îmi spune că greşesc.” Şi îi spun îngerii: “Să faci cum îţi spune, că are dreptate.” Şi se înfricoşează preotul şi spune: “Cum? Şi voi atâta timp fiind lângă mine, nu mi-aţi spus nimic?!” “Nu, că aşa a lăsat Dumnezeu: ca om pe om să îndrepte!”

Prin oameni lucrează Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu și lucrează cu atât mai puternic cu cât noi, oamenii, ne deschidem lucrării lui Dumnezeu cu cuminţenie, cu înţelegere şi cu credinţă. Şi lucrează nu doar schimbându-ne pe noi înşine, cei ce credem, ci și pe cei care cred celor ce le spunem noi, cele ce Domnul ni le vesteşte. Proorocii, în Vechiul Testament, s-au sfinţit pentru că cuvântul lui Dumnezeu îi sfinţea şi le descoperea cele ale adevărului şi toţi cei ce primeau cuvintele lor făceau voia lui Dumnezeu.

Iată, la fel, acum Dumnezeu lucrează prin Apostoli învăţându-ne că în istorie, şi atunci când noi nu înțelegem lucrarea Lui, Dumnezeu ştie cele pe are le trăim, vede nedreptăţile pe care le avem de îndurat, vede sărăcia pe care o avem de dus, crizele pe care le avem de înfruntat şi de depăşit. Dumnezeu lucrează şi astăzi în istorie şi, în ciuda multor lucruri pe care nu le înţelegem, şi nedreptăți şi poticneli, Dumnezeu cunoaşte sufletul nostru. Şi, prin oameni, ne dăruieşte și cele de bucurie, și cele zilnice şi de îndreptare a sufletului nostru. Şi acelea fac parte din Pronia şi lucrarea lui Dumnezeu.

Mântuitorul face această minune pe nesimţite. Putea să fi dăruit pâine oamenilor din nimic, aşa cum a creat lumea din nimic. Dar o face pe nesimțite în chip firesc, ca şi cum pâinile s-au înmulţit de la sine. Pâini de orz au fost cele cinci, pâine de orz au mâncat oamenii. Putea să le dea pâine albă de grâu sau altceva sau o hrană spectaculoasă, însă le dăruieşte cele necesare trupului învăţându-ne şi pe noi să înţelegem că în viaţa asta cele ne nevoie şi cele necesare Dumnezeu ni le va da şi Se va îngriji de ele atâta timp cât şi noi vom căuta, precum spune Domnul, Împărăţia Cerurilor şi vom crede Lui. Se va îngriji Domnul de acestea pentru ca noi să nu ne împuţinăm în credinţă.

Iată, Dumnezeu e atent la cele mai mici nevoi, la cele mai mici cerinţe ale noastre şi făcând minuni acolo unde omul nu se aşteaptă. Altădată, când diavolul Îl ispitea, Îi spune Mântuitorului, care flămânzise de 40 de zile: Spune ca aceste pietre să se facă pâini. Şi Hristos îi spune: Mergi înapoia Mea, satano, că scris este: Nu numai cu pâine se va hrăni omul. Aceeaşi cerere de minune. Şi putea Domnul să fi făcut acele pietre pâini, dar nu întotdeauna minunea este de folos.

Daca ai paine si apa e gata masa. Si painea o avem, si apa o avem, slava Domnului ! Painea cea de toate zilele este rezultatul muncii noastre si demonstratia clara ca suntem binecuvantati de Domnul !
Fiind elementul de baza al alimentatiei noastre, painea cea de toate zilele ne poate invata atat de multe lucruri.
Mai intai, painea reprezinta nevoia noastra trupeasca de fiecare zi. De multe alimente chiar te poti lipsi intr-o zi, insa cand e vorba de paine este mai greu. In ea este bobul de grau, germinat, copt si macinat, caruia Dumnezeu i-a dat forta sa hraneasca, sa sature, sa intretina viata.  Cata intelepciune, Doamne ce mare esti ! Ori de cate ori avem aceasta paine sa nu uitam ca Dumnezeu deja si-a revarsat binecuvantarea peste noi. Ce-i peste, e plus de binecuvantare. In al doilea rand, painea trebuie ceruta de la Dumnezeu. Ea indica spre dependenta noastra de El. In fiecare zi, noi trebuie sa o cerem de la Domnul. Venita pentru implinirea necesitatii noastre de hrana, ea insumeaza disperata noastra trebuinta, cat si resursa inepuizabila de care Dumnezeu dispune. Frati preaiubiti de Domnul, sa nu purcedem in dobandirea painii de unii singuri. Celor iubiti de El, le da painea ca in somn. In insotire cu Domnul, painea-i cu gust, painea satura, painea-i destula !  In al trieilea rand, painea este planificata sa ne fie data in doze zilnice. Asa trebuie sa o cerem, doar pentru azi ! Procedand asa, suntem scutiti de grija si ingrijorarea istovitoare pentru ziua de maine. Sunt indemnat sa ma raportez la azi. Pentru maine am fagaduinta ca El isi va innoi hrana, si indurarea, si dragostea, si credinciosia pentru viata mea. De ce sa nu le am proaspete ?  Dumnezeul nostru sa ingrijeasca de absolut toate trebuintele fiecaruia dintre noi ! El stie, El vrea si El poate sa o faca !

Domnul a înmulţit pâinea în faţa acelei mulţimi, dar nu peste tot pe unde a mers Domnul a făcut această minune. Şi atunci în Israel vor fi fost oameni săraci, oameni care îşi chiverniseau pâinea de pe o zi pe alta. Nu S-a dus Domnul în toate casele să înmulțească pâinea în felul acesta şi a făcut-o dând de înţeles că atunci când dintr-o anumită cauză precum cea de astăzi, când mulţimea Îl urmase pe Dumnezeu, când omul nu are cum să-şi chivernisească prin grija lui procurarea hranei sau cele necesare, Domnul i le dă. Dar şi atunci când omul are putinţa şi râvna să-şi chivernisească casa sa, şi atunci, cu priceperea lui Dumnezeu şi cu bogăţia Lui, cele de nevoie se înmulţesc, cele de necesitate se adaugă omului.

Ne aducem aminte de cuvântul Domnului: Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, că ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? şi toate celelalte. Astăzi, prin această minune, Domnul pecetluieşte acest cuvânt, că cel care alege, precum Maria, să asculte cuvântul Domnului, să caute mai întâi Împărăţia Cerurilor, acela într-adevăr va fi îndestulat nu numai în sufletul său prin mângâiere dumnezeiască, ci şi în trup, prin cele de nevoie.

Pilda de astăzi, iubiţi credincioşi, ne învață, pe de o parte, să ne punem nădejdea în Dumnezeu şi să înţelegem că El nu este doar Cel Ce a creat dintru început lumea, ci şi Cel Care în fiecare zi este împreună-creator şi împreună-lucrător cu cei care lucrează în numele Lui. Este creatorul mântuirii fiecăruia care caută cuvântul Lui.

Nu încetează Dumnezeu să lucreze şi să creeze căi de mântuire tuturor celor ce cred în El. Şi atunci când nu mai vedem în viaţa noastră nicio ieşire, poate nicio nădejde de mântuire, cum să ne mai sfinţim viaţa, cum să credem în El, atunci în chip deosebit Dumnezeu lucrează, dacă noi cerem ajutorul şi râvnim spre aceasta şi punem în inima noastră dorinţa de a face voia Lui.

Ce înseamnă Căutaţi întâi Împărăţia Cerurilor decât a începe să trăim de aici precum în proximitatea Împărăţiei Cerurilor mulţumind pentru darul vieţii de la Dumnezeu, pentru toate darurile pe care ni le-a dat această lume pregătită ca noi să ne bucurăm de ea. Ce înseamnă Împărăţia Cerurilor decât că aceste daruri să nu le închidem în geanta noastră, în poşeta pe care o purtăm pe umăr, ci să putem să le împărţim celorlalţi, să ne aplecăm cu încredere şi cu atenţie asupra celorlalţi, cu prietenie, cu bunăvoinţă. Să nu ne ţinem distanţi şi reci faţă de aproapele nostru, ci atenţi la nevoia lui, aşa cum vrem şi credem că Dumnezeu este atent la nevoia noastră, la durerea noastră, la dorul nostru cel mai adânc.

Minunea ne cheamă și pe noi să fim asemenea Apostolilor, și prin noi Hristos să-şi împartă darurile Sale şi să le înmulţească. Să împărţim bunătatea copiilor noştri, rudelor noastre şi tuturor celor pe care Dumnezeu ni-i scoate în cale, cu bunăvoinţă, cu o faptă bună, cu un gând bun, cu o privire senină.

Dumnezeu ne descoperă puterea Lui de a ne împlini toate cele de nevoie şi de a ne cunoaşte până în adâncul sufletului. Ne descoperă aceasta ca să ne putem pune nădejdea în el, ca să putem înţelege că în viaţa aceasta, orice desfătări am avea, orice împliniri am avea, dacă nu Îl cunoaştem pe acest Dumnezeu apropiat, viaţa noastră rămâne lipsită de sens, lipsită de finalitatea pe care o dă Împărăţia Cerurilor, ai cărei moştenitori suntem chemaţi să fim.

Aşadar, să punem început în această zi acestei căutări adevărate a Împărăţiei Cerurilor, mulţumind lui Dumnezeu pentru darul vieţii şi pentru toate darurile Sale, pentru înţelegerea cea dreaptă pe care ne-o dă celor ce credem în El și pentru minunile pe care le ştim şi pe care nu le ştim, pe care le înţelegem şi pe care nu le înţelegem, pe care le face pururea în viaţa noastră.

Să ne amintim de minunea aceasta şi atunci când tăiem pâinea pe masă, obligatoriu să ne facem rugăciunea înainte de a mânca şi să mulţumim după ce am mâncat, rugându-ne ca tot omul să aibă ce pune pe masă şi să ne învrednicească Dumnezeu de mila Sa. Să ne amintim de aceasta ori de câte ori ni se pare că viaţa ni se înfundă, că suntem în crize fără ieşire, să înţelegem că Dumnezeu are putere de a face minuni în fiecare zi a vieţii noastre.

Şi astfel ziua de astăzi şi zilele vieţii noastre vor fi zile de slavă a Proniei lui Dumnezeu, vor fi zi de bucurie şi de mulţumită şi de încredinţare că nicio împrejurare a vieţii acesteia nu ne poate sărăci într-atât încât Dumnezeu să nu ne poată veni în ajutor.

Dumnezeu să ne ajute, să ne dăruiască pâinea cea de toate zilele şi mulţumirea pentru aceasta şi să ne dea, mai ales, să râvnim pâinea cea adevărată, Trupul şi Sângele Său, căutarea voii Sale celei dumnezeiești, astfel încât viaţa noastră să se sfințească pe nesimţite, precum pe nesimţite Dumnezeu lucrează minunile în mijlocul lumii. Amin” (postat pe fb de ioan monahul)