Doamne, arma asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă
,,Doamne, arma asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă; ca se îngrozeste și se cutremură, nesuferind a cauta spre puterea ei; ca mortii i-ai sculat si moartea o ai surpat, pentru aceasta ne inchinam îngroparii Tale și Invierii”
Crucea ne ajuta să fugim de păcat. În aceasta lună, în ziua întâia se sărbatorește scoaterea cinstitului lemn al Cinstitei si de viata facatoarei Cruci. Era obiceiul la Constantinopol în aceasta zi de a scoate Lemnul Sfânt al Cinstitei si de-viata-facatoarei Cruci din palatul imperial în procesiune pâna la catedrala Sfânta Sofia, la care participau multime de preoti si diaconi, care o tamâiau pe tot acest drum.
Procesiunea se oprea pe parcurs la o fântâna cu un baptisteriu, unde se facea binecuvântarea apei, pentru ca apoi Sfânta Cruce sa fie pusa pe masa altarului Sfintei Sofia. Din Marea-Biserica se faceau apoi, in fiecare zi, pâna la sărbatoarea Adormirii Maicii Domnului, precesiuni in cartierele orasului, pentru a purifica aerul si a-i proteja pe locuitorii capitalei de epidemiile ce se puteau raspândi cu repeziciuni la acea epoca si mai evea pe caldurile din luna august.
Astfel, dupa ce a folosit toturor celor care au cinstit-o cu credinta, Sfanta Cruce era repusa în palatul împaratului. Sumtem în Postul Adormirii Maicii Domnului, care dureaza doua saptamâni, pâna la 15 august, si este asemanator, ca rânduiala, cu cel al Postului Mare (Postul Pastilor).
Deci, în atotștiința Lui, Dumnezeu a croit deja drumul pe care noi suntem chemați să-l parcurgem către El. A pus un sărac în stânga noastră care are nevoie de ceva de mâncare, un stâlp în dreapta de care să ne lovim ca să nu ajungem la ghereta cu țigări, un prieten pe care îl putem susține moral după o decepție. Avem diverse ocazii de a face faptele credinței, adevăratele fapte bune, cele cu efect veșnic.
Acestea ştiindu-le, să fugim de orice păcat, prin care este batjocorit numele Lui. „Ca de faţa şarpelui, zice, fugi de păcat; că de te vei apropia de el, te va muşca” (Iisus Sirah 21, 2). Nu păcatul este cel care vine la noi, ci noi suntem cei care ne ducem la acesta.
Bunul Dumnezeu a pregătit şi acest lucru, ca diavolul să nu ne poată teroriza când se apropie de noi. Fiindcă nimeni n-ar putea să se împotrivească puterii lui. De aceea, Dumnezeu i-a destinat pustiul ca locuinţă, şi l-a închis acolo ca pe un tâlhar şi tiran; şi dacă n-ar putea înşfăca şi băga în închisoarea lui pe vreun nenorocit, gol şi dezbrăcat de harul Sfântului Duh, desigur că n-ar îndrăzni să iasă de acolo.
Dacă nu ne-ar vedea călătorind prin pustiu, el n-ar cuteza să se apropie de noi.
Pustiul şi locul de şedere al diavolului nu este nimic altceva decât păcatul. Deci contra lui avem noi nevoie de pavăza credinţei, de coiful mântuirii şi de sabia Duhului. Iar aceasta nu numai ca să nu pătimim rele din partea lui, ci chiar să-i tăiem şi capul, când el ar voi să fugă. Ne trebuie deci rugăciuni necontenite, ca astfel să-l zdrobim sub picioarele noastre.
Spurcat şi neruşinat este diavolul. Şi deşi el se luptă găsindu-se cu mult mai prejos decât noi, totuşi şi în acest mod el ne biruieşte. Cauza nu poate fi alta decât faptul că noi nu încercăm să ne aflăm întotdeauna mai sus de săgeţile ce le aruncă asupra noastră; căci atunci n-ar putea să se ridice până la noi, ci s-ar retrage jos.
Tipul diavolului este şarpele. Şi dacă dintru început chiar aşa l-a rânduit Dumnezeu, apoi cu atât mai mult astăzi.
Însă dacă tu nu ştii ce vrea să însemne a se lupta de jos, eu voi încerca să-ţi explic modul acestui război. Deci ce vrea să însemne a se lupta de jos? Adică a se lupta în lucrurile cele de jos, ca de pildă plăcerea, bogăţia şi toate cele pământeşti.
Dacă însă el ar vedea pe cineva înălţându-se spre cer, mai întâi că nici nu ar putea să se înalţe într-atât, iar apoi, chiar de ar încerca, deîndată ar cădea înapoi; căci el n-are picioare – să nu te temi! – şi n-are nici aripi – să nu te înspăimânţi! Pe pământ se târăşte, şi în cele pământeşti.
Deci, să nu ai nimic în comun cu pământul, şi atunci nu vei avea nici o greutate în a-l birui. El nici nu ştie o altfel de luptă, ci ca şi şarpele se ascunde în spini, cuibărindu-se întruna în înşelăciune.
De vei tăia atunci spinii, iute va fugi de acolo, fiindcă ar fi văzut; şi dacă ştii a-l descânta cu anumite „descântece” divine, fiindcă avem şi noi „descântece” duhovniceşti, cum sunt numele Domnului nostru Iisus Hristos şi puterea Crucii Sale, de îndată îl vei zdrobi.
Un astfel de descântec are nu numai puterea de a-l scoate pe şarpe din locurile sale ascunse şi a-l arunca în foc, ci şi de a vindeca rănile provocate de el. Dacă poate mulţi, spunându-le pe acestea, totuşi nu s-au vindecat, aceasta nu a fost din cauza Celui invocat, ci din cauza puţinei lor credinţe.
Fiindcă şi pe Iisus mulţi Îl atingeau şi-L înghesuiau, şi totuşi nimic nu câştigau; pe când femeia cea cu scurgere de sânge, deşi nici de trupul Lui nu s-a atins, ci numai de poalele hainei, cu toate acestea la un moment i-a încetat curgerea sângelui, pe care o avea de mulţi ani. Numele acesta este înfricoşător şi demonilor, şi patimilor, şi bolilor.
Cu acest nume, deci, să ne împodobim, cu el să ne îngrădim în toată vremea.
Astfel şi Pavel a devenit mare, deşi era de aceeaşi natură cu noi. Credinţa lui l-a făcut cu totul altul de cum era; şi atât de mare-i era credinţa în Stăpânul nostru, încât până şi hainele lui aveau o mare putere în alungarea demonilor şi vindecarea bolilor.
Şi de ce îndreptare am putea fi noi vrednici, dacă pe atunci numai umbrele şi hainele apostolilor alungau moartea, iar astăzi, cu toate rugăciunile ce le facem, nu putem înfrâna nici măcar patimile ce ne stăpânesc? Deci care poate fi cauza? Nimic altceva decât marea deosebire în judecată, sau mai bine zis în predispoziţia sufletească a unora şi a altora.
De altfel, cele ale naturii sunt egale şi comune. Căci şi Pavel s-a născut şi a crescut ca şi noi, a locuit pe pământ şi a respirat acelaşi aer ca şi noi; însă în celelalte a fost cu mult mai mare şi superior nouă, anume în zelul, credinţa şi dragostea lui.
Deci să-l imităm pe el. Să avem acelaşi zel, credinţă şi dragoste, încât Hristos să vorbească prin noi. Acest lucru El îl doreşte mai mult decât noi; fiindcă pentru acest motiv ne-a făcut acest organ (gura), şi nu voieşte să rămână nelucrător şi nefolositor, ci totdeauna să fie în lucrare împreună cu mâinile.
De ce, deci, nu pregăteşti acest organ potrivit cu mâinile meşterului, ci îi slăbeşti coardele, moleşindu-le cu desfătări şi astfel făcându-te singur ca o alăută nefolositoare? Este nevoie, deci, a o încorda bine şi a întinde strunele, şi a le unge cu sare duhovnicească. Căci atunci, de o va vedea bine încordată şi armonizată, va răsuna şi prin sufletul nostru Hristos.
Aceasta făcându-se, vei vedea şi pe îngeri săltând de bucurie, şi pe arhangheli, şi pe heruvimi. Aşadar, să ne facem noi vrednici de mâinile Lui cele neprihănite. Să-L rugăm să atingă cu mâinile Lui şi inima noastră, deşi nici nu are nevoie de rugămintea noastră. Căci dacă noi o facem vrednică de acea atingere, El cel dintâi va alerga la noi.
Dacă Hristos aleargă în ajutorul celor ce se trudesc pentru cele viitoare – nici lui Pavel, care a devenit atât de mare, nu i-a împletit încă o asemenea laudă -, atunci, când va vedea inima noastră desăvârşită, ce nu ar face?
Dacă Hristos răsună în inimile noastre, atunci de îndată va zbura deasupra noastră şi Duhul Sfânt, şi vom deveni superiori cerului; nu soarele şi luna avându-le gravate pe trupul nostru, ci chiar pe Însuşi Stăpânul soarelui, al lunii şi al îngerilor Îl vom avea locuind şi petrecând împreună cu noi.
Acestea le zic nu în sensul că noi să înviem morţii, sau să vindecăm pe cei leproşi, ci ca să avem cu noi acel semn, cu mult mai mare decât toate celelalte, adică dragostea. Căci unde se găseşte acest mare bun, de îndată acolo stă de faţă Fiul împreună cu Tatăl, iar harul Sfântului Duh ne adumbreşte.
„Unde vor fi doi sau trei adunaţi întru numele Meu, zice, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20), ceea ce este dovada marii Lui dispoziţii, şi totodată dovada celor ce iubesc mult, şi care voiesc a avea împrejurul lor pe cei iubiţi. „Însă cine este – zici – atât de mişel încât să nu voiască a avea pe Hristos în mijloc?”.
Noi, care ne răsculăm unii asupra altora. Şi poate că va râde cineva şi va zice: „Ce spui?! Ne vezi pe noi toţi stând între aceleaşi ziduri, sub acelaşi acoperământ al Bisericii, stând în linişte în acelaşi staul, pe nici unul nu-l vezi luptându-se, suntem sub acelaşi păstor, în comun rugându-ne şi ascultând cele vorbite, în comun înălţând rugăciunile noastre lui Dumnezeu, şi tu ne aduci aminte de lupte şi răscoale?!”.
Da, vă aduc aminte de lupte, şi nu mă irit deloc şi nici că mă sperii. Văd eu ceea ce văd, şi ştiu bine că ne găsim sub acelaşi acoperământ, şi sub acelaşi păstor, însă tocmai pentru aceasta mă plâng, că atâtea împrejurări concurând în a ne aduna la un loc, noi totuşi ne răsculăm unii împotriva altora. „Şi ce răscoală – spui tu – ai văzut aici?”.
Aici desigur că n-am văzut, însă după ce ieşim de aici, iată că unul vorbeşte de rău pe altul, celălalt batjocoreşte pe faţă, un altul invidiază, lăcomeşte şi răpeşte, un altul iarăşi sileşte, unul iubeşte rău, pe când altul ţese mii de viclenii. Şi dacă ar fi cu putinţă a descoperi sufletele noastre, atunci am putea vedea cu siguranţă toate acestea, şi aţi cunoaşte că eu spun acestea în hohote. Nu vedeţi voi ce se petrece în tabără?
Nu vedeţi că, fiind timp de pace, ostaşii, după ce pun armele în depozit, ies din tabăra lor goi şi neînarmaţi, şi trec în tabăra duşmanilor? Însă când ei sunt înarmaţi, când sunt străjeri peste tot locul, când veghează nopţile, când şi focul arde necontenit, apoi atunci nu mai este pace, ci război în toată regula.
Aceasta se poate vedea petrecându-se şi cu noi. Căci când ne păzim unul de altul şi ne temem, când fiecare vorbim în şoaptă la urechea altuia, iar dacă vedem pe un altul apropiindu-se de noi de îndată curmăm vorba şi astupăm totul, atunci deci nu se poate spune că mai e pace, ci război; căci faptul acesta nu este al oamenilor cu fruntea senină şi cu curaj, ci al celor ce se păzesc foarte tare.
„Însă – zici – acestea le facem nu pentru a nedreptăţi pe alţii, ci ca să nu fim noi nedreptăţiţi”. Apoi tocmai pentru aceasta mă întristez, fiindcă, trăind între fraţi, noi avem nevoie de strajă ca să nu fim nedreptăţiţi, ardem atâtea şi atâtea focuri, şi punem atâtea străji. Cauza? Minciună multă, viclenie mare, călcarea dragostei în picioare, şi la urmă război neîmpăcat.
De aceea, ar putea găsi cineva mai mulţi elini sinceri şi curajoşi decât creştini; deci de câtă ruşine nu sunt vrednice asemenea fapte, de câte lacrimi şi de câtă plângere? „Însă ce să fac?”, zici tu; „Cutare este om dificil, de nesuferit şi răutăcios”.
Poate că aşa să fie, însă unde e înţelegerea ta? Unde sunt legile apostolice, care poruncesc a ne purta sarcinile unii altora? Dacă tu nu ştii a te purta cu fratele tău bine, atunci cum te vei purta cu unul străin? Dacă tu nu ştii cum să întrebuinţezi pe cel ce este membrul tău, cum vei putea atrage la tine pe cel din afară şi de alăturea de tine? Însă ce să fac?
Sunt tulburat până la lacrimi – ca şi profetul acela [Ieremia] – văzând aici războaie cu mult mai grozave decât cele văzute de el. El, văzând atunci pe barbari dând năvală, zicea: „Inima mea! Inima mea! Mă doare inima până în adânc?” (Ieremia 4, 19).
Pe când eu, dacă vă văd puşi sub un singur general, şi totuşi vă răsculaţi unii asupra altora, vă muşcaţi şi vă îmboldiţi membrele unul altuia, pe unii pentru bani, pe alţii pentru slavă, pe unii pentru că ridiculizează şi batjocoresc, pricinuindu-vă mii de răni unii altora, când văd morţi mai desfiguraţi decât cei din război, şi numele de frate doar un nume sec, nici nu pot găsi o altfel de jale şi un altfel de suspin mai vrednice de această tragedie!