Doamne am păcătuit! Milostive, miluieşte-mă pe mine, cel căzut!

02.03.2020 11:53

Postul Mare începe cu izgonirea lui Adam şi se termină cu Răstignirea Domnului, începe cu moartea şi se termină cu învierea, începe cu lacrimi şi se termină cu bucurie, începe cu pedeapsă şi se termină cu împăcarea omului cu Dumnezeu prin Sfintele Taine. De astazi Biserica se va îmbrăca cu veşminte şi podoabe negre de doliu. Glasurile cele dulci se vor schimba şi ele în melodii duioase de tânguire. Atât bucatele cât şi hainele noastre se vor schimba cu altele, ca semn de pocăinţă, de post. Dar fără folos vor fi toate acestea, dacă nu ne vom schimba şi inimile noastre. Fără roade va fi postul, neauzită rugăciunea noastră, dacă nu mai întâi ne vom ierta cu aproapele nostru, cum ne învaţă Evanghelia (Mt.6,14). Să iertăm noi ca să ni se ierte şi nouă. Să ne apropiem de semenii noştri, ca şi Hristos să se apropie de sufletele noastre. Altfel vom rămâne departe de Domnul şi ne vom trudi în zadar. Să ne schimbăm hainele, dar să ne schimbăm şi comportarea. Să începem postul, dar să ne şi iertăm unii cu alţii.

Să începem rugăciunea şi metaniile, dar să nu uităm nici milostenia. Să ne îngrijim de noi, dar să nu lăsăm pe Hristos flămând la poartă. Deci, întâi iertare cu și pentru toţi, apoi milostenie şi după aceea postul şi rugăciunea, spovedania, Sfânta împărtăşanie şi celelalte. Căci ne zice Domnul: „Schimbă-te tu şi mă voi schimba şi Eu; lasă tu fratelui tău şi voi lăsa şi Eu pe ale tale”. Aceasta este prima poruncă care condiţionează postul, dar să nu o uităm nici pe a doua: Iar tu, când posteşti, nu fi trist ca făţarnicii… (Mt 6, 16).  Deci, nu cu întristare, ci cu bucurie să începem osteneala postului, ca să avem folos de el, căci pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu. Şi nu la arătare să postim, ci în taină să ne nevoim, ca să nu ne laude oamenii pe acest pământ, ci Dumnezeu în ceruri.

Nu întoarce faţa Ta, milostive Doamne, de la noi! – cerem toţi. Dar această milă a lui Dumnezeu noi trebuie să o merităm, după sfântul obicei, rânduit în vremurile de demult, închinându-ne unul altuia din adâncul inimilor noastre, să iertăm jignirile şi greşelile reciproce. În ajunul Postului Mare să cerem binecuvântarea lui Dumnezeu pentru intrarea cu vrednicie pe tărâmul rugăciunilor sporite şi al pocăinţei. De acest lucru avem nevoie dacă vrem să trăim cu Domnul şi cât timp ne aflăm pe pământ, şi când ne vom muta în viaţa veşnică. Toţi ne dorim veşnica mântuire.

Dar aceasta este cu putinţă numai în cazul, în care nu va exista în inima noastră supărare; nu va exista îndârjire reciprocă, a unuia împotriva altuia, osândire, ură reciprocă. Este cu putinţă numai atunci când în inima noastră va fi pace, acest bun preţios şi sfânt, pe care ni-l dăruieşte Mântuitorul Hristos. Dar pentru aceasta, trebuie şi să îi iertăm pe cei care ne-au jignit, şi să cerem iertare celor pe care noi cu voie sau fără de voie i-am nedreptăţit. Altfel, zadarnice vor fi toate ostenelile noastre în postul care se apropie.

Nu va primi Domnul numeroasele noastre metanii până la pământ dacă în inima noastră vor continua să existe supărarea pe fratele, răutatea şi duşmănia faţă de aproapele. Nu va auzi Domnul nici rugăciunile noastre cu lacrimi şi nici suspinele noastre, înălţate către El ca să ne miluiască, dacă nu se ating de conştiinţa noastră cuvintele Mântuitorului: De veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc (Mt. 6,14). Domnul spune: „Iartă!“. Atunci şi tu vei avea dreptul să îţi ceri iertare. Domnul spune: „Nu îl jigni, ci iubeşte-L pe aproapele tău!” Dar cât de des iubim numai pe unii dintre cei care ne înconjoară, iar alteori pe nimeni nu iubim! Vedem la oameni numai defectele lor şi în chip nemilos îi osândim. Şi doar noi trebuie să ne iubim unul pe altul, căci această iubire, după cuvântul lui Hristos, este semnul distinctiv al adevăraţilor creştini: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (In 13,35).

Este ziua verificării maturităţii noastre duhovniceşti, ziua auto-verificării noastre aspre, în care vom vedea dacă suntem capabili să îl urmăm pe Hristos, împlinind toate poruncile Lui. Mulţi dintre noi din propria lor experienţă de viaţă ştiu bine că a ierta este mult mai uşor decât a cere tu însuţi iertare celui pe care l-ai jignit. Aici mândria noastră ne împiedică să recunoaştem că suntem vinovaţi. Cu bucurie să mergem degrabă la biserică pentru a participa la ritualul iertării. Dar toţi, oare, îşi închipuie clar ce răspundere luăm noi asupra noastră? Căci, din păcate, nu rareori acest ritual înduioşător la unii dintre noi poartă nuanţa împlinirii formale a iertării reciproce. Ne-am apropiat unul de altul, am rostit: „Iartă-mă!” şi cu un zâmbet chiar ne-am sărutat, iar în inimă în acelaşi timp nimic nu s-a schimbat, vrajba purtată, duşmănia, aceleaşi au şi rămas.

Nu aceasta aşteaptă Domnul de la noi. El aşteaptă ca să se deschidă inimile noastre pentru dragoste reciprocă sinceră. Aşteaptă ca, biruind cu ajutorul Lui mândria din noi, să găsim în noi putere şi cu inima curată şi cu sufletul deschis să ne apropiem de cel pe care l-am jignit şi să zicem: „Iartă-mă pentru Dumnezeu!” Aşteaptă ca noi să smulgem din inimile noastre şi îndârjirea reciprocă, şi osândirea reciprocă, şi tot ceea ce ne întinează şi ne îndepărtează de Dumnezeu. Dar suntem noi, oare, capabili să iertăm întocmai aşa cum cere dreptatea lui Dumnezeu? Să ştiţi că nu are nevoie Dumnezeu de făţărnicia noastră. Dumnezeu are nevoie ca noi să fim gata – să nu osândim pe nimeni, afară de noi înşine, pe toţi să îi iubim şi tuturor să iertăm. Are nevoie de hotărârea noastră ca în postul, care începe deja mâine, să renunţăm la păcatele, pe care le-am acumulat, poate, de-a lungul multor ani. Dacă cu această stare sufletească am venit în biserică , atunci putem uni vocile noastre cu sunetele corului bisericesc şi cu toată puterea posibilităţilor noastre duhovniceşti să strigăm către Dumnezeu: Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta… Eu sunt al Tău, Doamne! Şi Te rog, degrab mă auzi! (Ps. 142, 7).

 Înainte de a cere iertare unul altuia, trebuie să cerem iertare Domnului pentru faptul că L-am răsplătit cu o aspră nerecunoştinţă şi pentru chinurile Lui de pe Golgota, şi pentru moartea Lui pe cruce, pe care El le-a îndurat pentru răscumpărarea păcatelor noastre. Pentru faptul că avem atât de puţină dragoste faţă de El. Trebuie să cerem iertare Maicii Domnului, că pentru a noastră mântuire Fiul Ei a fost răstignit pe Cruce. Iar noi cu păcatele noastre Îl răstignim în continuare, pricinuind răni şi inimii Sale de maică. Trebuie să îi iertăm nu numai pe cei care sunt prezenţi la biserică, ci şi pe cei care se află în momentul de faţă departe de noi, şi pe cei care au plecat deja în veşnicie. Noi înşine trebuie să iertăm şi să îi rugăm şi pe ei să ne ierte pe noi. Iar Domnul va duce până la inimile lor pacea, pe care numai El o poate da.

Şi această pace, a iertării reciproce, va vindeca şi sufletele lor, şi sufletele noastre. Dă-ne, Doamne, să simţim chiar de astăzi pacea Ta binecuvântată, care se dă numai în cazul iertării reciproce sincere şi cordiale. Să nu întorci faţa Ta…(Ps.142,7). Un duh trist de rugăciune se aude în această adresare minunată a sufletului păcătos către Dumnezeu. Şi sufletele noastre suferă. Căci noi ne adunăm în zilele Postului Mare să ne curăţim sufletul nostru de tot ce este păcătos. Dar cât de mult este în noi tot ceea ce ne depărtează de Dumnezeu! Şi totuşi – Dumnezeule milostiv, să nu întorci faţa Ta ! Deşi suntem foarte păcătoşi, totuşi noi Te iubim, noi către Tine năzuim! Noi suntem neputincioşi şi cu trupul, şi cu duhul şi de aceea degrab ne auzi pe noi !

Omul este alcătuit din trup şi suflet, de aceea şi Postul Mare, care începe luni, trebuie să fie îndoit. Pentru trup înfrânare de la mâncarea de dulce, iar pentru suflet înfrânare nu numai de la faptele rele, ci şi de la gândurile şi dorinţele rele. Fiecare dintre noi să îşi cerceteze cu toată severitatea viaţa trăită. Inima noastră să înceapă să palpite din pricina conştiinţei păcătoşeniei noastre şi să strige: „Milostive, miluieşte-mă pe mine, cel căzut!”. Ziua de azi a fost precedată de trei săptămâni de pregătire, în cântările şi rugăciunile cărora s-a dezvăluit înaintea noastră învăţătura Bisericii despre importanţa pocăinţei. Noi trebuie să intrăm în post cu acea stare sufletească, în care toţi oamenii, cu care ne vom întâlni, să ne fie dragi şi simpatici, ca nişte fraţi. Iar pentru aceasta mai întâi de toate fiecare să se cerceteze pe sine cu toată severitatea, cu toată cruzimea propriei şi dreptei sale judecăţi. Şi vei înţelege că, vai, cât de departe eşti de viaţa trăită după poruncile evanghelice şi nu ai niciun drept nici să te superi pe cineva, nici să te cerţi, nici cu atât mai mult să jigneşti pe cineva. Aşadar, dă zor mai iute ca în această zi, special rânduită de Sfânta Biserică pentru curăţirea conştiinţei tale, să te împaci cu toţi. Ia hotărârea ca de azi înainte să nu superi pe nimeni şi să nu te superi pe nimeni. Te pregăteşti în Postul Mare prin plecarea genunchilor şi, poate, chiar cu lacrimi să îl rogi pe Domnul să te ierte. Iartă mai întâi tu!

In rai, Adam a trăit la măsura poruncilor dumnezeieşti, dar numai atâta vreme cât a făcut ascultare şi nu a mâncat din pomul cunoaşterii binelui şi răului. A fost dăruit de Dumnezeu cu însăşi suflarea Sa şi s-a bucurat de multă ocrotire, pentru că era adânc înrădăcinat în tot binele. Dar prin neascultare a pierdut toată această binecuvântare. Insă Dumnezeu, în nespusa Lui milostivire, a sădit un alt pom, nu în rai, ci în inima omului şi acest pom trebuie ţinut în viaţă de „izvoarele de apă ce se coboară din ochii omului” (Ps.118,136). Or, aceste izvoare de lacrimi nu sunt altceva decât darul plânsului duhovnicesc, rana inimii, cea mai înaltă expresie a pocăinţei. Căci atunci când omul primeşte de bunăvoie această rană în inima lui, el află vindecare; fiinţa lui îşi redobândeşte întregirea şi în felul acesta izbuteşte să împlinească poruncile lui Dumnezeu atât cât îi stă în putinţă. Omul, deşi nu poate niciodată să împlinească desăvârşit poruncile lui Dumnezeu, poate to­tuşi să sporească în împlinirea lor şi astfel să afle tămăduire.

Şi a spus Dumnezeu lui Adam, dupa incalcarea poruncii: „Adame, unde esti?” De ce zice aceasta Facatorul tuturor? O face fiindca voieste sa-l aduca in simtiri, chemându-l la pocainta pe Adam. „Adame, unde esti? Cunoaste-te pe tine, ia seama bine ca esti gol de harul pe care ti l-am dat! Ia aminte la vesmantul si la slava pe care le-ai pierdut!”. „Adame, unde esti?” Se indreapta spre acesta rugandu-l si zicandu-i: „Cugeta, nefericitule si iesi de unde esti ascuns! Crezi ca poti sa te ascunzi de Mine? Spune: „Am pacatuit!” Adică, cere iertare. Vezi, Dumnezeu il roaga pe Adam sa spuna: „Am pacatuit!”. Dar Adam nu spune aceasta, nici eu, nenorocitul nu spun acest lucru, al meu este pacatul!

Dar ce spune? Mergând prin Rai am auzit glasul Tau, si am cunoscut ca sunt gol si m-am ascuns!”. Adica, dupa parerea unanima a Sfintilor Parinti, Adam si Eva in loc sa spuna „am pacatuit“, ca Dumnezeu sa-i ierte, au inceput sa se indreptateasca. „Cine ti-a spus ca esti gol? Nu cumva ai mancat din pomul din care ti-am spus sa nu mananci?“. Întelege adancul cuvintelor intelepciunii lui Dumnezeu. „Ce spui, a zis, ca sunt gol?”. Adica, începe si cugeta: pacatul tău vrei sa-l ascunzi? Primul lucru pe care trebuia sa-l spuna era ca a pacatuit si nimic altceva. „Oare crezi ca vad doar trupul tau, iar inima si mintea ta nu le vad? Te gândesti sa te ascunzi de Mine? Nu stiu Eu ce-ai facut?” Nu spui: „Am pacatuit!?”. Spune, nefericitule: „Da, Stapane, am incalcat porunca Ta, ai mila de Mine!”. Dar nu spune aceasta, nu se smereste, nu se pleaca, grumajii inimii lui sunt de fier. Daca ar fi zis aceasta, ar fi ramas in Rai, si intregul lant al miilor de rautati pe care le-a suferit, exilat in iad atatea veacuri, le-ar fi biruit prin vorba lui de atunci, daca Adam ar fi spus un cuvant plin de simtire, ar fi scapat de toate chinurile care au urmat, care de fapt sunt si suferintele noastre.

Desigur, in aceasta situatie toti ne gan­dim: „Ce rău ne-a facut Adam?” Adam a fost incercat, dar si noi prin existenta tot asa am fi raspuns încercării. Deci, ce-am fi facut? Acum, ca a venit Hristos si ne-a mantuit de pacat,  intr-adevar ne-a mantuit de pacat, cati dintre noi ramanem credinciosi vointei Lui? Sau cand pacatuim, cati dintre noi spunem: „am pacatuit”! Ne marturisim degraba, ne intoarcem repede la Dumnezeu din toata inima? Mai mult sau mai putin toti, in loc sa spunem aceasta, aproape toți incercam sa ne justificam. Izvorul si cauza dramei tuturor oamenilor este in revolta si in indepartarea lor de Dumnezeu. Raul consta in faptul ca nu vor sa-si accepte greseala lor, nu vor sa se pocaiasca. Orice alt lucru nu li se pare prea greu sa-l faca, dar sa se pocaiasca nu vor. Sa luam aminte la acest aspect, anume ca nu ne este atat de greu sa facem matanii, ruga­ciuni, milostenii, daca vreti sa ne si jertfim. Pe toate cele din afara noastra, le facem cu multu­mire, nu ne este greu sa le savarsim, dar cand este vorba de pocainta, sovaim tare. Oare de ce? Cel care se pocaieste, se smereste in fata lui Dumnezeu. Acestuia ii dispare ego-ul, incetea­za sa mai existe. De acest lucru vrea sa fuga, sa scape omul. Ca sa scape de renuntarea la propriul eu, cu bucurie face multe altele.

Asa cum stim, primii oameni n-au tinut porunca lui Dumnezeu si au cazut, iar aceasta cadere i-a pus intr-o postura dificila. De aceea s-au grabit sa-si ascunda greseala si pe ei insisi de la fata lui Dumnezeu. Cand Dumnezeu a adus la lumina ceea ce ei se straduiau sa tina in ascuns, au alunecat intr-o alta greseala si mai mare. Atunci cand au cazut, primii oameni ar fi putut sa reactioneze in urma­toarele trei moduri: Sa consimta ca au pacatuit, sa se caiasca si sa-si ceara iertare de la Dumnezeu. Asa cum spun Sfintii Parinti, Dumnezeu i-ar fi iertat, si ar fi ramas in continuare in Rai. N-au facut insa acest lucru, cel mai bun pentru ei. Alt mod de reactie este exact cel pe care l-au ales ei, si-au dat seama ce rau s-a intamplat si s-au ascuns, dar cand Dumnezeu i-a chemat, in loc sa se pocaiasca, au incercat sa se justifice. Asa cum citim in Sfanta Scriptura, Adam s-a indreptatit pe sine pentru pacatul savarsit, aruncand vina pe Eva, iar Eva, la randul ei, a dat vina pe sarpe. Un alt mod de reactie era sa ramana indiferenti, sa nu le pese cat de mult au cazut, de faptul ca nu mai asculta de Dumnezeu, ci de ei insisi, si sa inceapa o noua viata, adica intocmai cum se intampla cu omul de astazi. Dar ar fi fost cu neputinta pentru primii oameni sa reactioneze astfel, deoarece cunosteau pentru prima data starea de pacat.

Vedeţi urmările grozave ale lăcomiei? Satana a şoptit, ochiul a privit, Eva a întins mâna, Adam a mâncat, postul s-a călcat, omul a devenit muritor. Deci, pentru a dobândi iarăşi raiul pierdut, să împlinim porunca pe care a călcat-o Adam, să postim. Sfinţii cei mai iscusiţi spun că în trei feluri ispiteşte diavolul pe om: înainte de a face binele, în timpul săvârşirii binelui şi după săvârşirea lui. Întâi, diavolul se trudeşte în multe chipuri să nu facem fapta bună. Dacă totuşi începem să o facem, el ne întinde curse ca să săvârşim rău acea faptă bună. Şi dacă totuşi am împlinit-o bine, apoi ne aruncă în cursa mândriei, ca astfel să pierdem tot ce am lucrat, şi aşa căderea de pe urmă să fie mai rea decât cea dintâi.

Deci iată cum ne ispiteşte satana împotriva postului: ne aduce nenumărate motive ca să nu postim; dacă noi îl biruim şi începem a posti, el caută să ne strice rânduiala postului, ca să nu avem folos de el; ne învaţă să postim rău, numai prima şi ultima săptămână, iar restul să mâncăm orice; acest fel de post este necanonic şi fără valoare; și dacă totuşi postim cu bucurie tot Postul Mare, apoi la urmă satana caută să ne fure osteneala, cu gânduri de mândrie, dar noi să-l alungăm cu sabia rugăciunii.

Spun Sfinţii Părinţi că Adam, după ce a fost izgonit din rai, a plâns 40 de zile la poarta Edenului, bătându-şi pieptul cu multă jale pentru a i se ierta păcatul şi a fi primit iarăşi înăuntru. Deci şi noi, astăzi, ne asemănăm strămoşului nostru. Depărtaţi fiind de împărăţia cerurilor pentru mulţimea păcatelor noastre, trebuie să plângem la uşa milostivirii lui Dumnezeu, prin post şi rugăciune, timp de 40 de zile, pentru ca să ni se ierte păcatele făcute peste an şi în toată viaţa noastră.

Intreg Vechiul Testament, si mai ales profe­tiile, nu sunt nimic altceva decat o predica si o invitatie la pocainta. Dumnezeu fagaduieste, trimite binefaceri, ameninta, pedepseste, face totul ca sa readuca faptura Sa aproape. Alege poporul mostenirii Sale, ca sa-l dea exemplu de pocainta si de intoarcere, insa poporul acesta se arata „tare in cerbice si netaiat imprejur la inima si la urechi”. Cand se pocaieste, o face de nevoie, superficial, si nu de bunavoie si din adancul inimii. Pentru ca simte urgia pedepsei Lui Dumnezeu asupra lui, pare ca se pocaieste, dar cand trece urgia divina, revine la ale sale. Este un lucru pe care, toti oamenii au obiceiul sa-l faca. Cand omul se afla la ananghie, devine religios, se roaga, plange si se gandeste putin si la pacatele lui. Cand trece stramtorarea, primejdia, amenintarea, el se intoarce din nou la ale sale, ceea ce inseamna ca pocainta lui nu a fost din convingere, ci de nevoie.

Primii oameni s-au pocait dupa cadere, asa cum ne spun Sfintii Parinti. De aceea, Hristos cand S-a pogorat la iad, i-a eliberat mai intai pe ei. De acest lucru cred ca ne dam seama toti, anume ca orice ar fi facut Adam si Eva, dupa ce au suferit atatea dupa cadere, s-au pocait dupa savarsirea pacatului. De aceea in reprezentarea iconografica a invierii lui Hristos, asa cum o prezinta Biserica Ortodoxa, Hristos coboara la iad, unde striveste toate cu puterea Sa dumnezeiasca. Exista in toata aceasta reprezentare a Invierii si cateva porti cazute, zavoare, cuie. Nimic nu a ramas la locul lui, toate au fost distruse. Hristos apuca cu o mana pe Adam si cu cealalta pe Eva, si-i mantuieste.

Omenirea, in totalitatea ei, a apucat drumul indepartarii de Creator, iar Dumnezeu lucreaza, in orice fel, ca sa-l aduca pe om la simtire si la pocainta, dar el staruie sa ramana departe. Iată deci, vameşul ne-a învăţat cum să ne rugăm, fiul cel desfrânat ne-a învăţat cum să ne întoarcem la pocăinţă, iar Adam, strămoşul cel izgonit pentru mâncare, ne arată cum să plângem şi să răscumpărăm prin post păcatul lui. Este o scară cu 40 de trepte care urcă prin înfrânare pe om de la pământ la cer. La capătul cel de jos stă săracul Adam, iar la cel de sus, Iisus Hristos răstignit şi înviat. Jos plânge strămoşul împreună cu noi, păcătoşii, iar sus aşteaptă Preamilostivul Dumnezeu. Jos robii, sus Stăpânul. Jos se tânguieşte neascultarea, sus străluceşte Crucea ascultării. Jos suspină vameşul bătându-şi pieptul, iar la celălalt capăt al scării postului, Iisus Hristos, Cel ce S-a smerit pentru noi, aude rugăciunea lui. Jos strigă fiul cel desfrânat: Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta, iar sus, Tatăl cu braţele deschise aşteaptă cu veselie pe cel ce se pocăieşte, zicând: „Mort ai fost şi ai înviat”!

Iar dacă vreţi o definiţie a postului, Sfinţii Părinţi zic aşa: Postul este o înfrânare prea cuprinzătoare a omului cu toate simţurile lui, de la gânduri rele, priviri pătimaşe, vorbe păcătoase, de la mâncare, veselie, pofte trupeşti etc. Postul dă aripi rugăciunii, uşurează trupul şi îl fereşte de multe boli, limpezeşte gândurile, înalţă mintea, vindecă sufletul. Postul este scară de desăvârşire, pentru că el înlesneşte pe celelalte fapte bune. Postul alungă râsul, îngrădeşte trufia limbii, smereşte privirea ochilor, adună gândurile, omoară poftele trupului, ne aduce aminte de moarte. Postul arde pe diavoli, îmblânzeşte pe vrăjmaşi, împacă pe oameni. El întăreşte nădejdea mântuirii, înmulţeşte credinţa, sporeşte dragostea, înfrumuseţează Biserica, împodobeşte casele creştinilor, înfloreşte curăţia. Lipsa postului, dimpotrivă, aduce mari pagube şi sufletului şi trupului. Lăcomia pântecelui aduce boli trupului, suferinţe nevindecate, scurtarea zilelor, neînfrânarea simţurilor, dezlănţuire a tuturor patimi­lor trupeşti, întunecarea minţii. Neînfrânarea de la mâncare şi vin este maică a râsului, casă a poftelor, izvor al plăcerilor, pricină a multor certuri. Lăcomia alungă frica lui Dumnezeu de la om, naşte zgârcenia, izgoneşte milostenia, face pe om să uite de moarte şi de viaţa veşnică. Lăcomia ruşinează rugăciunea, căci spun Sfinţii Părinţi: „Aburul mâncării nu lasă rugăciunea să se suie mai sus decât capetele noastre”.

Dacă este să vorbim despre pocăinţă, se cuvine să începem cu începutul, şi anume cu zidirea omului de către Dumnezeu. In rai, Adam se bucura de mare cinste, vieţuia asemenea în­gerilor, era într-o nemijlocită legătură cu Dumnezeu şi trăia în prezenţa Lui de-viaţă-dătătoare. Vorbea cu Dumnezeu faţă către Faţă, îl slăvea împreună cu cetele îngereşti şi hrană îi era tot cuvântul ce ieşea din gura lui Dumnezeu. Insă după cum bine ştim, în pofida cinstei de care se bucura, Adam s-a lăsat înşelat de şarpe şi a urmat pornirii diavoleşti de a se ridica împotriva lui Dumnezeu pentru a-I lua locul. Şi la fel cum vrăjmaşul a căzut din cer ca un fulger, din cauza dorinţei lui pline de îndrăzneală de a-şi aşeza tronul mai presus de tronul lui Dumnezeu, tot aşa şi Adam a căzut fără zăbavă. „Omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a do­bitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps. 48,21) Izgonirea lui Adam din rai a avut urmări dezastruoase, căci a deschis o prăpastie între lumea văzută şi cea nevăzută. Adam a căzut în pofida faptului că Dumnezeu l-a prevenit şi mare a fost căderea lui. Însă noi ar trebui să ne gândim la propria noastră cădere ca fiind chiar mai mare decât cea a lui Adam, pentru că deşi ştim ce i s-a întâmplat acestuia, nu contenim să repetăm iară şi iară aceeaşi greşeală.

Omul a fost zidit după chipul şi asemănarea lui Dum­nezeu, o „oglindă” menită să reflecte virtuţile lui Dumnezeu. Aceste virtuţi nu trebuie înţelese în sens moral, ci ca însuşiri sau energii dumnezeieşti precum înţelepciunea, lumina şi fru­museţea. In rai, omul primea nemijlocit harul lui Dumnezeu, însă, căzând, oglinda sufletului său s-a întunecat şi nu a mai putut răsfrânge nici măcar câteva raze din lumina cea plină de slavă a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, darul pe care Dumnezeu l-a încredinţat omului a fost atât de mare încât unii dintre drepţii Vechiului Testament au întrezărit din când în când câte o licărire a Luminii dumnezeieşti. Ei s-au învrednicit de vederea lumii duhovniceşti şi au dat mărturie despre ea. Ne aducem aminte de Isaia care, vă­zând slava Domnului, a fost chemat de Dumnezeu la po­căinţă cu cuvintele: „Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre… Şi cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre“ (Is. 55, 8-9). Dumnezeu i-a dezvăluit contrastul uriaş care există între lumea căzută şi „pământul celor vii“ (Is. 38,11), precum şi prăpastia adâncă ce le desparte. Din clipa aceea, Isaia a privit lumina lumii acesteia ca pe întuneric faţă de Lumina lumii duhovniceşti care i se dezvăluise şi s-a tânguit amarnic: „Om ticălos ce sunt!”. Un alt Prooroc s-a rugat în acelaşi duh şi rugăciunea lui dă glas strigării stăruitoare a tuturor drepţilor Vechiului Testament: „Dumnezeule, milostiveşte-Te spre noi şi ne binecuvintează, luminează Faţa Ta spre noi şi ne miluieşte! Ca sa cunoaştem pe pământ calea Ta, în toate neamurile mântuirea Ta“ (Ps. 66,1-2). Şi când a venit în cele din urmă plinirea vremii, precum citim în Scriptură (Gal. 4, 4), şi Dumnezeu a văzut că se află pe pământ o făptură care umblă întru dreptate şi este vrednică de El, a plecat cerurile (Ps. 143,5) şi S-a pogorât, născându-Se din Fecioară. Iată cum ne înfăţişează evenimentul Evanghelia după Matei: „Poporul care stătea în întu­neric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit“ (Matei 4, 16). Şi această „lumină mare” a început sa-i vorbească iarăşi omului, reînnodând astfel dialogul care se întrerupsese atât de brusc în rai.

Lumina îi întrebase în rai pe protopărinţii noştri care Îi nesocotiseră porunca: „Adame, unde eşti? Eva, unde eşti? Ce aţi făcut?” Dar niciunul dintre ei nu I-a răspuns: „Aici sunt, Doamne. Mă ascund, căci de bunăvoie am greşit Ţie, dar iată că acum mă pocăiesc. Ci Tu, ca un bun, iartă-mă“. Niciunul dintre ei nu a vorbit astfel, ci dimpotrivă, Adam a dat vina pe Eva, iar Eva la rândul ei a dat vina pe şarpe. Adam a mers până acolo încât L-a învinuit pe însuşi Dumnezeu. „Femeia pe care Tu mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat”, a zis el (Fac.3,12), vrând să spună prin aceasta că vina îi aparţine de fapt lui Dumnezeu. Şi Domnul, Care niciodată nu sileşte pe nimeni şi nu Se im­pune niciodată, i-a părăsit. I-a lăsat să sufere urmările neas­cultării lor, să se ostenească muncind pământul până când îşi vor „veni în fire“, asemeni fiului risipitor. Insă acum această „lumină mare” străluceşte din Fecioară şi vine să reia dialogul lui Dumnezeu cu omul. De data aceasta, Dumnezeu nu mai întreabă: „Unde eşti, Adame?”, ci zice: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc.1,15).

In Noul Testament Dumnezeu ne cheamă la pocăinţă în re­petate rânduri. Prin cuvântul Său El luminează lumea, arătându-ne că nu se cade ca omul să se mulţumească doar cu ordinea văzută a lucrurilor, pentru că, în starea lor căzută, ele sunt urâciune înaintea Domnului. El ne învaţă mai degrabă că viaţa, mai cu seamă „viaţa din belşug“ (In10,10), se dobândeşte printr-o cu totul altă purtare decât aceea a cârmuitorilor lumii acesteia, care stăpânesc cu autoritate şi sunt numiţi binefăcători (Lc 22 25). Domnul vine să răstoarne ordinea văzută a lucrurilor şi zice: „Care dintre voi va vrea să fie cel dintâi, să fie cel de pe urmă“ (Mt 19,30;20, 26). El ne cheamă la pocăinţă: „N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă“ (Mt. 9,13), căci ştie că numai pocăinţa poate tămădui firea cea rănită de păcat a omului. „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi“ (Mt. 9,12), zice Domnul. Hristos vine pentru cei păcătoşi care au nevoie de tămăduire. El vine să-i mântuiască şi să-i aşeze iarăşi în cinstea cea dintâi.

Şi chemarea lui Hristos la pocăinţă nu a rămas fără răs­puns: chiar mai înainte ca Domnul să învie din morţi, tâlha­rul cel bun s-a pocăit pe cruce. El s-a întors la Dumnezeu şi spre deosebire de Adam a ales să se smerească pe sine şi de aceea Domnul l-a luat cu Sine în rai chiar în ziua aceea. Astfel, Dumnezeu ne arată că tot cel ce vrea să se înalţe împreună cu El trebuie să cuteze mai întâi să se pogoare, căci aceasta este adevărata cale, pe care El însuşi a străbătut-o, slobozindu-ne din legăturile păcatului şi ale morţii. Tot omul care L-a întâlnit pe Dumnezeu, atât înainte cât şi după întruparea lui Hristos, fie că I-a auzit cuvântul, fie că I-a văzut slava, fie că a primit şi numai o descoperire ne­gativă sub forma conştientizării adâncimii căderii sale, a fost îmboldit spre pocăinţă. Pocăindu-ne, primim încă o dată „su­flarea de viaţă” a Domnului, tocmai acea suflare prin care omul a fost zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Când spunem că omul a fost zidit după chipul şi asemăna­rea lui Dumnezeu, înţelegem prin aceasta că a fost făcut după chipul şi asemănarea energiilor dumnezeieşti: a iubirii, a harului şi a înţelepciunii Lui. Dar ca să putem primi „su­flarea de viaţă”, Cuvântul sădit înlăuntrul nostru, şi să de­venim părtaşi ai energiilor dumnezeieşti, trebuie mai întâi să ne curăţim, lepădând toată răutatea şi alungând din su­fletul nostru tot ceea ce este străin de Dumnezeu.  

Ori de câte ori omul primeşte acest Cuvânt, ceva prinde viaţă înlăuntrul lui şi darul cel dintâi, primit în clipa zidirii lui, se reînnoieşte. Omul îşi dă seama de toată urâciunea sa şi înţelege că, lipsindu-se de harul lui Dumnezeu, el se aseamănă dobitoacelor fără de minte; atunci începe în el lucrarea pocăinţei. Cu alte cuvinte, omul poate să ajungă la adevărata dragoste a lui Hristos; tot atunci creşte în noi şi dorinţa arzătoare de a-L cunoaşte şi mai deplin. A tânji după Ziditorul nostru este o trăire mai degrabă în plan existențial, decât în plan sufletesc, psihologic. Prin urmare, se cuvine ca şi vede­rea noastră să sufere o prefacere existențială aşa încât să nu ne mai comparăm cu semenii noştri, ci să ne vedem pe noi înşine în lumina Ziditorului nostru. Şi precum Dumnezeu întrupat are o îndoită fire, la fel şi omul trebuie să capete o îndoită fire: el trebuie să dobândească firea dumnezeiască a Ziditorului său, nu ca esenţă, căci aceasta îi este proprie numai lui Dumnezeu, ci ca energii. Şi când începe să tră­iască în chip ontologic, omul îşi dă seama că pocăinţa nu are hotar.

 Prima carte a Bibliei, Facerea, care ne povesteşte cum au apărut păcatul şi moartea atunci când Adam şi Eva nu L-au ascultat pe Dumnezeu şi au mâncat din fructul oprit în Grădina Edenului. Scriptura spune: „A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: “Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Fac.2,16-17). Indiferent de modul în care este interpretat acest pasaj, literal sau allegoric, toate tâlcuirile admit că omul s-a îndepărtat de Dumnezeu şi, drept urmare, a căzut dintr-o poziţie de intimitate cu Dumnezeu într-o stare de confuzie şi moarte. Păcatul, mortalitatea şi moartea, atât spirituală cât şi fizică, au fost rezultatul direct al neascultării omului. În acest scenariu a care poartă numele de „Căderea”, următoarea ipoteză majoră făcută de Bisericile neortodoxe este că moartea a fost rezultatul direct al unei sentinţe de osândire pronunţată de Dumnezeu. Dumnezeu a dat o lege „din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” şi când Adam şi Eva au încălcat această lege, moartea a venit ca urmare a sentinţei lui Dumnezeu.

Acţiunea şi pedeapsa care au urmat sunt concepute ca fiind de natură juridică. În concepţiea neortodoxă a Căderii, Dumnezeu nu a avut nici o altă posibilitate decât să declare că Adam şi Eva vor muri. Acţiunea a fost impusă de o necesitate la care Dumnezeu Însuşi era obligat, necesitatea de a fi drept. Prin urmare, moartea lor spirituală şi fizică se afla în relaţie directă cu dreptatea lui Dumnezeu, acestă doctrineă a creştinismului este falsă şi neortodox. În contrast cu această doctrină juridică a Căderii, Ortodoxia susţine că atunci când Dumnezeu i-a spus lui Adam că va muri dacă va mânca fructul oprit, a fost o simplă declaraţie de fapt. Domnul spunea de fapt: „Dacă te îndepărtezi de Mine, singurul izvor al vieţii, atunci moartea te va birui”. Ortodoxia a înţeles că această afirmaţie era un avertisment şi nu un act de dreptate retributivă. Sfântul Grigorie Palama descrie acest scenariu astfel: „Pentru că cei care ascultă cu înţelepciune aceste cuvinte, pot să înţeleagă că Dumnezeu nu a creat nici moartea sufletului, nici moartea trupului. Pentru că la început El nu a poruncit spunând: «Să mori în ziua în care vei mânca», ci «În ziua în care vei mânca, vei muri». Şi nici nu a zis, «Întoarce-te în ţărână» ci «te vei întoarce în ţărână», anunţând astfel anticipativ şi îngăduind libertatea şi neînlăturând urmarea nici măcar justificat”.

Scriptura spune că Dumnezeu le-a zis lui Adam şi Eva că dacă vor mânca din fructul pomului cunoaşterii binelui şi a răului vor muri, nu a spus: „Vă voi omorî” ci „veţi muri”. Fiindcă numai Dumnezeu are viaţa în Sine şi este sursa a toată viaţa, din El nu poate ieşi decât viaţă. Îndepărtându-se de Dumnezeu, izvorul vieţii, omul s-a îndreptat către moarte. Mâncând fructul, Adam şi Eva au încetat să-L mai dorească pe Dumnezeu. Ei au încetat să mai caute către El pentru existenţa lor, au mâncat un fruct care reprezintă lumea. Mâncând lumea, ei au privit la creaţie pentru subzistenţa lor în loc să privească către Dumnezeu. Prin aceasta, protopărinţii au căutat să-L excludă pe Dumnezeu din vieţile lor şi să trăiască autonom. În gândirea Ortodoxă, marele păcat nu este faptul că au neascultat o lege ci că au căutat să afla cunoaştere şi subzistenţă în afara lui Dumnezeu.  Sfântul Vasile cel Mare a scris următoarele: „Viaţa este Dumnezeu şi lipsirea de viaţă înseamnă moarte. Aşadar, Adam şi-a pregătit moartea pentru sine prin îndepărtarea sa de Dumnezeu... Dumnezeu nu a creat moartea, ci am adus-o asupra noastră prin scopul nostru viclean. Dar El nici nu a oprit sfârşitul nostru… pentru ca astfel răul să nu devină nemuritor în noi”.

Învăţătura Ortodoxiei despre Cădere este centrată pe starea noastră, sau condiţia noastră, în loc să fie axată pe o lege încălcată sau pe mânia îndreptăţită a lui Dumnezeu. Ortodoxia este preocupată de starea de a fi a lui Adam şi a Evei, fiinţa a ceea ce erau şi cum aceasta s-a schimbat prin neascultarea lor. Îndepărtându-se de Dumnezeu, izvorul vieţii, ei au început să moară. Problema nu este legală sau juridică, ci existențială, nu are nimic de-a face cu Dumnezeu, ci numai şi numai cu omul. Este mai puţin o chestiune relaţională şi cu mult mai mult o chestiune de schimbare interioară a inimii la cel mai profund nivel. Fiindcă moartea nu este considerată drept o chestiune juridică, nici leacul ei nu este juridic.

Problema juridic formulată a vinei moştenite de la Adam şi pedeapsa primită de omenire din cauza unei ofense împotriva dreptăţii divine nici măcar nu există pentru Sfinţii Părinţi, pur şi simplu fiindcă ei învaţă că Dumnezeu nu este cauza morţii. Îndepărtarea omului de Dumnezeu până la moartea sa, precum libertatea voinţei omului se află în afara jurisdicţiei lui Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu doreşte mântuirea tuturor nu înseamnă că toţi sunt mântuiţi. Dumnezeu mântuieşte numai prin libertate şi iubire.

Ortodoxia consideră neascultarea lui Adam şi Eva drept păcatul lor personal, nu al nostru. Astfel că nici păcatul originar, nici mântuirea nu pot fi înfăptuite în viaţa unei persoane fără a fi implicată responsabilitatea personală şi neîngrădită. Această concepţie afirmă că deşi ne naştem cu o fire căzută noi nu suntem obligaţi să păcătuim. Fiecare dintre noi deţine suficientă libertate şi har ca să se întoarcă la Dumnezeu, ca sa fie întărit de El şi să se opună personal păcatului. Aşadar, suntem personal responsabili faţă de păcatele noastre. Nu putem pur şi simplu da vina pe strămoşii noştri.

Această concepţie este fundamentată pe versete biblice precum următoarele: „Părinţii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina copiilor şi nici copiii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina părinţilor; ci fiecare să fie pedepsit cu moartea pentru păcatul său” (Deut. 24, 16); „Sufletul care păcătuieşte va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui, şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa” (Iez. 18, 20).

Suntem in pragul Sfantului si Marelui Post. Duminica iz­gonirii lui Adam din Rai, ultimul popas inaintea duhovnicestii ofensive, ne pune la inceputul vietii noastre pacatoase pe pa­mant. Suntem izgoniti din Raiul desfatarii din pricina neas­cultarii, a mandriei si a neinfranarii. Viata cu sudoare, cu chinu­ire, cu necazuri si lacrimi se incheie cu intoarcerea in pamantul din care am fost luati, cu moartea, plata pacatului. Starea lui Adam cel izgonit, care este si starea noastra, se oglindeste in cantarile pline de umilinta ale Duminicii.

Pocainta nu este in ultima analiza un fapt moral, ci existential. Nu apartine nivelului psihologiei sau al comportamentului social, ci nivelului vietii duhovnicesti. Precum pacatul nu consta, simplu, in incalcarea poruncilor morale, ci in indepartarea de izvorul vietii, de Dumnezeu, tot asa si pocainta nu consta simplu in indreptarea morala, ci in intoarcerea la Dumnezeu si in salasluirea inlauntrul vietii celei indumnezeite. Pocainta rupe mintea de pacat si o lipeste de pomenirea lui Dumnezeu; o duce la unirea cea dupa har si impreuna-petrecerea cu Dumnezeu, ce se savarseste tainic in inima omului, pe "tronul harului", si il unifica pe om.

Sfantul Vasile cel Mare, facand trimitere la propovaduirea inaintemergatorului si a Domnului, face pocainta cel dintai asezamant al Eticii lui. De altminteri, unicul mijloc pe care il detine omul pentru a raspunde chemarii lui Dumnezeu si pentru a primi harul Sau, nu este calitatea morala, ci pocainta lui. Asa se intelege de ce aceia care au primit propovaduirea imparatiei lui Dumnezeu nu au fost fariseii, plini de virtutile lor formale, ci vamesii si desfranatele, care si-au simtit pacatosenia si s-au pocait.

Preferinta pe care vadit Hristos o are pentru vamesi si desfranate - in defavoarea carturarilor si fariseilor care, din punct de vedere social, erau mai drepti si mai de cinste - pare ciudata daca privim crestinismul ca mijloc de ameliorare a vietii sociale si morale. Crestinismul de acest fel nu exprima, insa, Evanghelia lui Hristos. Ea da peste cap toate conceptiile conventionale religioase, morale si sociale ale omului. Hristos nu a cerut oamenilor sa fie mai putin pacatosi, ci sa se pocaiasca si sa se intoarca la Dumnezeu. Aceasta au spus-o si Prorocii Vechiului Testament. Dar si Apostolii chemau, prin propovaduirea lor, pe oameni sa se pocaiasca si sa se intoarca la Dumnezeu.

Pocainta este necesara nu doar pentru a primi harul dumnezeiesc, ci si pentru a-l pastra sau a-l redobandi, intrucat omul pacatuieste zi de zi, este dator sa se pocaiasca zi de zi. Oricat ar fi de inaintat duhovniceste, are nevoie de pocainta. Lucrul ei nu sfarseste niciodata. Pocainta este pentru credincios lucrarea lui pe viata, iar exercitarea ei unica posibilitate de-a se mentine pe sine insusi madular al trupului lui Hristos. Cu cat mai mult se pocaieste omul, cu atat mai deplin se cunoaste pe sine insusi; isi constientizeaza nimicnicia, isi deplange ticalosia si alearga la mila lui Dumnezeu.

Astfel pocainta devine calea cunoasterii de sine, dar si a cunoasterii lui Dumnezeu, caci il apropie pe om de Dumnezeu si il face tot mai receptiv la harul Sau. De altfel, deja acest proces al pocaintei nu mai este un lucru doar omenesc, ci si rodul darului si impreuna-lucrarii lui Dumnezeu.

Aflat in starea de moarte duhovniceasca, omul nu simte pacatul, nici nu poate vedea inauntrul sau. Simtirea sau, mai precis, "vederea" pacatului este un insemnat dar al lui Dumnezeu. Viata crestina este viata de pocainta, adica de simtire a pacatului si de totala incredintare harului lui Dumnezeu. De aceea este insotita de plans si de lacrimi. Plansul acesta nu reprezinta o stare sterila sau negativa, ci creativa si aducatoare de bucurie. Iar lacrimile nu exprima sensibilitati sentimentale, ci profunde transformari existentiale, pricinuite de pocainta omului si de harul lui Dumnezeu. Din plans si din lacrimi izvoraste bucuria. Staruirea in pocainta nu inseamna tacita acceptare sau tolerare a vietii pacatoase, ci constientizarea dimensiunii pacatului.

Precum se stie, in primele veacuri ale istoriei Bisericii s-a dezbatut intens problema credinciosilor ce au cazut in pacate grele, si anume daca sau in ce masura pot fi iertati. În Epistola catre Evrei, unde se spune ca e cu neputinta a fi primiti spre pocainta oameni ce au fost luminati, au gustat darul lui Dumnezeu, au primit harismele Duhului Sfant si mai apoi au cazut, pocainta inseamna realipire la Biserica. Caderea crestinului dupa simtirea darului Duhului Sfant, pe care in acea vreme cei botezati o aveau prin aratarea harismelor, este identificata cu pierderea mântuirii.

„Sezut-a Adam in preajma Raiului, si de goliciunea sa plangand, se tanguia: Vai mie, celui ce m-am supus inselaciunii celei viclene, si am fost furat de ea si de marire m-am departat. Vai mie, celui dezbracat de nevinovatie si lasat in saracie. Ci, o raiule, de acum nu ma voi mai desfata intru dulceata ta…”  Adam cu plangere a strigat: Vai mie, ca sarpele si femeia de la dumnezeiasca indrazneala m-au izgonit si din desfatarea raiu­lui mancarea din pom m-a instrainat. Vai mie, cel ce eram odinioara imparat tuturor fapturilor lui Dumnezeu celor paman­testi, acum rob m-am facut dintr-o sfatuire fara de lege. Si cel ce eram oarecand cu slava nemuririi imbracat, cu piele de omoraciune, ca un muritor, jalnic sunt imbracat. Vai mie, ce plangere voi lua intr-ajutor! Ci tu, Iubitorule de oameni, Cel ce din pamant m-ai facut, imbracandu-Te cu milostivirea, din ro­bia vrajmasului scoate-ma si ma mantuieste!”

De aceea, nevointele, intristarea si plangerea postului sunt si o intristare si tanguire pentru Raiul pierdut si pe care cu mul­te suferinte se cade sa-l redobândim. Evanghelia duminicii, ne aduce aminte, iarasi, de cele doua mari fapte: smerenia si dragostea, care sunt temeiul a toata fapta buna.

„ Doamne si Stapânul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire si al grăirii în deșert nu mi-l da mie; iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruieste-l mie, slugii Tale. Așa, Doamne, Imparate, dăruieste-mi ca să-mi văd pacatele mele și sa nu osândesc pe fratele meu, ca binecuvântat esti in vecii vecilor. Amin! ” (postat pe fb de ioan monahul)