Din Egiptul păcatului în Ierusalimul cel ceresc al virtuţilor

16.04.2019 08:08

Lecţia vieţii Cuvioasei Maria Egipteanca este una a pericolului pe care-l reprezintă desfrânarea şi urmările acesteia, nu doar pentru un singur om, ci poate chiar pentru o întreagă societate.

Într-o mănăstire din Palestina secolului al V-lea al erei creştine trăia un bătrân călugăr îmbunătăţit, pe nume Zosima, care se călugărise de la o vârstă foarte fragedă şi acum trăia în post şi privegheri. Numai că, la un moment dat, îi apăru un gând trufaş de a se considera cel mai bun şi duhovnicesc dintre toţi creştinii. Dumnezeu se milostivi de el şi-i trimise o vedenie, în care i se reproşă lipsa de smerenie şi i se arătă, ca oarecând curelarul lui Avva Antonie, o întreagă mănăstire de vieţuitori asceţi de pe malul râului Iordan, care îl depăşeau în asceza lor. Zosima se mută cu traiul în acea mănăstire. În timpul unui Post al Paştilor, atunci când monahii mănăstirii se duceau în pustie în timpul săptămânii, pentru a se însingura, Zosima trecu Ior-danul, gândind că va întâlni vreun călugăr îmbunătăţit care să-l adape de la izvorul înţelepciunii lui. Cu toate acestea, timp de multe zile, el nu întâlni pe nimeni şi, într-o amiază, pe la ceasul 6, văzu ceva care i se păru a fi iniţial o arătare sub forma unui om care se ruga. Bucuros de faptul că în sfârşit întâlnise un om, după atâtea zile de singurătate, Zosima i se adresă, dar mare îi fu mirarea când arătarea o luă la fugă. După ce ajunse din urmă pustnicul, strigându-l, acesta se dovedi a fi o femeie, care-i ştia numele, ştia cine este şi se ferea pentru că nu avea îmbrăcăminte, locuind de mulţi ani în pustie, fără a întâlni vreun om.

După ce primi rasa lui Zosima, Maria, căci despre ea este vorba, îi povesti acestuia viaţa ei, care ne-a rămas până astăzi, notată în acel veac de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului: Din Egiptul păcatului în Ierusalimul cel ceresc al virtuţilor

În această relatare-mărturisire, ne frapează lipsa totală de vicleşug cu care Maria face mărturisirea în faţa preotului pe care-l întâlnise şi care o spovedea, iar spovedania ei ni se adresează chiar şi nouă. Aceasta nu are nici o urmă de justificare de sine sau de frică. Totul este desăvârşit, până la sfârşit, conştientizat, plâns şi pe deplin trăit. Ea nu face decât să-şi uşureze sufletul de patimile din trecut şi care nu o mai stăpânesc demult deja.

Mănăstirea actuală „Sfântul Gherasim de la Iordan” a fost refăcută de Patriarhia Ierusalimului la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, la 400 de metri mai spre est de lavra iniţială, pe ruinele Lavrei Kalamon. Aşezământul se află la poalele munţilor din Deşertul Iudeii, între Ierihon şi Iordan.

Încă de departe se vede turla aurită înălţându-se peste o clădire înconjurată de ziduri ca de cetate. Ansamblul monahal de la Iordan este alcătuit din mai multe clădiri: biserica centrală, chiliile călugărilor, bucătăria şi trapeza. Biserica centrală se află deasupra paraclisului închinat Maicii Domnului; la biserică se ajunge urcându-se cele câteva trepte din partea dreaptă a curţii. Aici se păstrează şi Sfintele Moaşte ale călugărilor omorâţi de perşi.

Şi era în mănăstirea aceea acest fel de rânduială, pentru care Dumnezeu l-a dus acolo pe Zosima: în întâia Duminică a postului făcea preotul Sfânta Liturghie şi toţi se împărtăşeau cu Preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi gustau puţin din bucatele cele pustniceşti. După aceea se adunau în biserică şi, făcând rugăciune cu dinadinsul şi cu destule plecări de genunchi, se sărutau bătrânii cu închinăciune unul către altul şi fiecare pe egu­men, rugându-l pentru binecuvântare şi rugăciune, ca să le ajute şi împreună să călătorească spre nevoinţa ce le era înainte.

După ce făceau acestea, deschideau porţile mănăstirii şi cântau cu glas frumos: Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa? Şi cealaltă parte a psalmului aceluia sfârşind-o, ieşeau toţi în pustie, lăsând pe unul sau doi fraţi păzitori ai mănăstirii, nu ca să păzească averile ce erau  înăuntru, pentru că nu era într-însa ceva ce puteau fura tâlharii, ci ca biserica să nu rămână fără dumnezeiasca slujbă, iar ei treceau râul Iordanului. Şi fiecare îşi ducea hrana sa, cât putea şi voia, după trebuinţa cea măsurată a trupului; unul, puţină pâine; altul, smochine; altul, finice; altul, linte muiată cu apă, iar altul nimic, fără numai trupul său şi rasa cu care era îmbrăcat. Şi se hrăneau, când firea trupului îi silea, cu verdeţurile ce creşteau în pustie. Astfel, trecând Iordanul, se despărţeau departe unul de altul şi nu se vedeau fiecare cum posteşte, sau cum se nevoieşte; iar dacă se întâmpla să vadă altul pe prietenul său venind spre dânsul, îndată se abătea spre altă parte şi singur se ruga lui Dumnezeu, cântând totdeauna şi foarte puţină hrană gustând în vremea cea rânduită.

Aşa tot postul săvârşindu-l, se întorceau în mănăstire, în Duminica dinaintea învierii lui Hristos, în care Biserica face prăznuirea Stâlpărilor. Şi se întorceau fiecare, avându-şi mărturie a ostenelilor sale conştiinţa sa, care îi mărturisea ce a lucrat; şi nimeni nicidecum nu întreba pe altul, cum şi în ce chip şi-a săvârşit nevoinţa ostenelii, pentru că în acest fel era rânduiala mânăstirii aceleia.

Atunci şi Zosima, după obiceiul mănăstirii, a trecut Iordanul, puţină hrană ducându-şi pentru trebuinţa trupească şi haina cu care era îmbrăcat. Iar rânduiala sa de rugăciune o săvârşea umblând prin pustie, şi vremea de hrană o păzea după nevoia cea firească cu dinadinsul. Apoi dormea puţin, zăcând pe pământ şi, şezând puţin, se odihnea oriunde îl apuca vremea de noapte şi foarte de dimineaţă iarăşi, sculându-se, îşi facea calea sa. Şi dorea să intre în pustia cea mai dinăuntru, nădăjduind că va afla pe cineva din părinţi nevoindu- se acolo, de la care ar fi putut să se folosească şi să sporească şi mai mult.

Şi mergând douăsprezece zile, a stat puţin în lături din cale şi, întorcându-se spre răsărit, cânta ceasul al şaselea, facându-şi obişnui­tele rugăciuni - pentru că se oprea puţin din călătorie în vremea pravilei sale, la fiecare ceas cântând şi închinându-se. Iar când stătea el cântând, a văzut de-a dreapta o umbră ca de trup omenesc; deci, întâi s-a spăimântat, părându-i-se că vede o nălucire diavolească şi, tremurând, s-a însemnat cu semnul crucii. Apoi, lepădând frica, pe când îşi sfârşea rugăciunea, s-a întors cu ochii spre miazăzi şi a văzut pe oarecare mergând cu trupul gol şi negru de arşiţa soarelui, perii avându-i pe cap albi ca lâna şi scurţi, încât numai până la grumaji ajungeau.

Iar după ce s-a apropiat încât să poată acum şi glasul a-l auzi, a început a striga Zosima cu lacrimi, zicând: „Pentru ce fugi de mine, bătrânul cel păcătos, robule al adevăratului Dumnezeu, pentru care în pustia aceasta petreci? Aşteaptă-mă pe mine, nevrednicul şi neputin­ciosul. Aşteaptă pentru nădejdea răsplătirii pentru ale tale osteneli. Stai şi-mi dă mie, bătrânului, rugăciunea şi binecuvântarea ta, pentru Dumnezeu, Cel ce nu S-a îngreţoşat de nimeni!"

Acestea grăindu-le Zosima cu lacrimi, s-a apropiat mai tare de ceea ce fugea, alergând spre un loc oarecare, unde era un semn de pârâu uscat.

Iar după ce a ajuns la acel loc, aceea ce fugea a trecut de partea cealaltă. Iar Zosima, ostenindu-se şi nemaiputând să alerge, a stătut de cealaltă parte de pârâu şi a adăugat lacrimi la lacrimi şi strigare către strigare, încât cele mai de aproape tânguiri să i se audă.

El este acel Cuvios Zosima care a aflat-o pe Sfânta Maria Egipteanca. Sfântul Cuvios Zosima a trecut la Domnul la vârsta de 100 de ani. Aceasta văzând-o Zosima, a început a alerga spre partea spre care vedea aceea, bucurându-se cu bucurie mare, pentru că nu văzuse într-acele zile chip omenesc, nici vreo altă fiinţă. Iar după ce acea vedenie a văzut pe Zosima venind de departe, a început a fugi în pustia cea mai adâncă, iar Zosima, ca şi cum ar fi uitat bătrâneţile sale şi osteneala cea de cale, alerga repede, vrând să ajungă pe ceea ce fugea; deci el gonea, iar aceea fugea, dar a fost alergarea lui Zosima mai grabnică decât a celei ce fugea.

Atunci cel ce fugea a dat un glas ca acesta: „Ava Zosima, iartă-mă pentru Domnul, că nu pot să mă arăt ţie, căci sunt femeie goală, precum mă vezi, şi trupul îmi este neacoperit; ci, dacă voieşti să-mi dai mie, femeii celei păcătoase, rugăciunea şi binecuvântarea ta, aruncă-mi ceva din hainele tale, ca să-mi acopăr goliciunea mea şi, întorcându-mă către tine, voi primi rugăciunea de la tine".

Atunci mare frică şi spaimă l-a cuprins pe Zosima, căci s-a auzit chemat pe nume de femeia aceea, care niciodată nu-l văzuse şi de care nici odinioară nu auzise, şi a zis în sine: „De n-ar fi fost aceasta înainte văzătoare, nu m-ar fi chemat pe nume".

Deci a făcut degrabă ce i se zisese lui; şi dezbrăcând de pe el o haină veche şi ruptă pe care o purta, a aruncat-o la dânsa, întorcându-se cu faţa de la ea. Iar ea, luând-o, şi-a acoperit partea trupului pe care se cădea s-o acopere mai mult decât pe celelalte părţi, şi încingându-se pe cât era cu putinţă, s-a întors spre Zosima şi a zis către el: „Pentru ce ai voit, părinte Zosima, a vedea pe femeia păcătoasă sau ce voieşti să auzi şi să înveţi de la mine, încât nu te-ai lenevit a suferi atâta osteneală?"

Iar el, aruncându-se la pământ, cerea să ia binecu­vântare de la dânsa. Asemenea s-a aruncat şi ea. Şi zăceau amândoi la pământ, cerând binecuvântare unul de la altul. Şi nimic nu puteai să auzi de la ei grăind, decât numai: „Blagosloveşte".

Apoi, după multă vreme, femeia a zis către Zosima: „Avvo Zosima, ţie ţi se cade să mă binecuvintezi şi să faci rugăciune, pentru că tu eşti cinstit cu vrednicia preoţiei şi, stând de mulţi ani înaintea Sfântului Altar, aduci Domnului darurile dumnezeieştilor Taine".

Aceste cuvinte au pornit spre mai mare frică pe Zosima, şi tremurând bătrânul, se uda cu lacrimi şi tremura şi suspina, însă a grăit către dânsa cu răsuflare ostenită: „O, maică duhovnicească, tu mai mult te-ai apropiat de Dumnezeu şi te-ai omorât lumii, căci te arată mai marea dumnezeiască dăruire, care îţi este dată mai mult decât altora, că m-ai chemat pe nume şi m-ai numit preot pe mine, pe care niciodată nu m-ai văzut. Drept aceea, tu singură binecuvintează-mă pentru Domnul şi-mi dă rugăciunea ta, mie celui ce-mi trebuieşte de la a ta desăvârşire". Deci, primind aceea sârguinţa bătrânului, a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce voieşte mântuirea sufletelor omeneşti!" Iar Zosima zicând „Amin", s-au sculat amândoi de la pământ. Apoi ea a zis către bătrân: „Pentru ce ai venit la mine, păcătoasa, o, omule al lui Dumnezeu? Pentru ce ai voit să vezi o femeie goală, care n-are nici o faptă bună? însă darul Sfântului Duh te-a povăţuit să săvârşeşti oarecare slujbă pentru mine, la vreme de trebuinţă. Deci, spune-mi, părinte, cum vieţuiesc acum creştinii, cum vieţuiesc împăraţii şi cum sunt sfintele biserici?"

Zosima a răspuns: „Prin rugăciunile voastre sfinte, Dumnezeu a dăruit pace. Ci primeşte rugămintea nevrednicului bătrân şi te roagă Domnului pentru toată lumea şi pentru mine, păcătosul, ca să nu-mi fie fără de roadă umblarea aceasta în pustie". Ea a zis către bătrân: „Ţie ţi se cade mai ales, părinte Zosima, având preoţeasca rânduială, să te rogi pentru mine şi pentru toţi, căci spre aceasta eşti şi rânduit. însă, deoarece suntem datori a da ascultare, ceea ce mi se porunceşte prin tine, voi face". Zicând aceasta, s-a întors spre răsărit şi, ridicându-şi ochii în sus şi mâinile înălţându-şi, a început a se ruga încet, dar nu se auzeau cuvintele ei, din care Zosima n-a înţeles nimic, ci stătea, precum zicea el, tremurând, căutând în jos şi negrăind; însă se jura, punând pe Dumnezeu martor, şi zicea: „în vremea când stătea ea la rugăciune, ridicându-mi puţin ochii de la căutarea în pământ, am văzut-o înălţată de la pământ ca de un cot, stând în văzduh şi rugându-se".

Dacă a văzut aceasta Zosima, a fost cuprins de mare frică, s-a aruncat la pământ, se uda cu lacrimi şi nimic nu zicea decât numai: „Doamne miluieşte!" Şi zăcând el la pământ, i se părea că este nălucire şi duh, care se face că se roagă. Apoi, întorcându-se ea, a ridicat pe bătrân şi i-a zis: „Pentru ce, părinte Zosima, te tulbură gândurile ca de o nălucire, zicându-ţi că sunt duh şi rugăciunea o prefac? Te rog cu adevărat, fericite părinte, să fii încredinţat că sunt o femeie păcătoasă şi cu Sfântul Botez îngrădită, şi nu sunt duh în nălucire, ci pământ, praf şi cenuşă, trup cu totul, negândind nimic duhovnicesc". Zicând aceasta, şi-a însemnat cu semnul crucii fruntea, ochii, gura şi pieptul, zicând astfel: „Dumnezeu, părinte Zosima, să ne izbăvească de cel viclean şi de cursele lui, că multe sunt războaiele lui asupra noastră".

Bătrânul, auzind şi văzând acestea, a căzut la picioarele ei, zicând cu lacrimi: „Te jur pe numele Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel ce s-a născut din Sfânta Fecioară, pentru Care porţi goliciunea aceasta şi pentru Care ţi-ai omorât trupul tău, să nu ascunzi de mine viaţa ta, ci să-mi spui toate, ca să faci arătate măririle lui Dumnezeu. Spune-mi toate pentru Dumnezeu, că nu pentru laudă mi le vei spune, ci ca să-mi arăţi cele pentru tine mie, păcătosului şi nevrednicului. Deoarece cred Dumnezeului meu, Căruia vieţuieşti, că pentru aceasta sunt povăţuit în pustia aceasta, ca toate ale tale să le facă Dumnezeu arătate. Pentru că nu poate puterea noastră să se împotrivească judecăţilor lui Dumnezeu; că de n-ar fi fost cu plăcere lui Hristos, Dumnezeul nostru, ca să fii tu ştiută, precum şi nevoinţele tale, nu mi te-ar fi arătat, şi nu m-ar fi întărit atâta cale, pe mine care altădată nici nu voiam, nici nu puteam să ies din chilia mea".

Acestea şi multe altele zicând Zosima, aceea l-a ridicat de la pământ, zicând către dânsul:

„Mă ruşinez, părinte, iartă-mă, ruşine îmi este să-ţi spun lucrurile mele; însă, deoarece ai văzut trupul meu, îţi voi destăinui ţie şi lucrurile mele, ca să cunoşti de câtă ruşine şi mustrare este plin sufletul meu. Şi nu pentru vreo laudă, precum ai zis singur, îţi voi spune cele despre mine; căci pentru ce mă voi lăuda, fiind vas ales al diavolului? Că de voi începe povestirea mea, vei fugi de mine, precum fuge cineva de un şarpe, nesuferind să auzi cu ure­chile lucrurile cele necuviincioase ale mele, pe care le-am făcut eu, nevrednica. Deci îţi voi spune, neascunzând nimic, dar te rog mai întâi să nu încetezi a te ruga pentru mine, ca să aflu milă în ziua judecăţii".

Deci, dorind bătrânul să ştie viaţa ei şi mult lăcrimând, a înce­put aceea a povesti cele despre sine, astfel: „Eu, părinte, sunt născută în Egipt. Când eram de doisprezece ani, trăind încă părinţii mei, m-am lepădat de dragostea lor şi m-am dus în Alexandria. Şi după ce mai întâi mi-am întinat fecioria, nesăţioasă şi neoprită am în­ceput a face desfrânare. Mă ruşinez şi numai a gândi, dar a le spune cu de-amănuntul, însă ceea ce este mai de nevoie voi spune mai degrabă, ca să-mi ştii neînfrânarea trupului meu. Şaptesprezece ani şi mai bine am făcut desfrânare în popor, nu pentru daruri sau pentru oarecare plăţi, că nu voiam să iau nimic de la cei ce-mi dădeau. Iar aceasta o socoteam, ca pe mulţi să-i fac să alerge la mine în dar şi să-mi împlinească pofta trupească. Şi să nu crezi că am fost bogată şi nu luam, căci vieţuiam în sărăcie şi de multe ori, flămânzind, torceam cu furca. Iar aprindere aveam fără saţ ca să mă tăvălesc totdeauna în noroiul desfrânării; pentru că aceea mi se părea că este şi viaţa, ca adică să fac totdeauna firea necinstită.

Deci astfel vieţuind, am văzut, într-o vreme de seceriş, popor mult de bărbaţi libieni şi egipteni mergând spre mare şi am întrebat atunci pe unul ce se găsea lângă mine: «Unde se duc aceşti bărbaţi cu sârguinţă?» Iar acela mi-a zis: «La Ierusalim, pentru înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, care nu după multe zile se va prăznui».

Şi am zis către dânsul: «Dar oare mă vor lua şi pe mine, dacă m-aş duce cu ei?» Iar acela mi-a zis: «De vei avea plată pentru chirie şi hrană, nimeni nu te va opri». Şi i-am zis: «Cu adevărat, frate, nici pentru chirie nu am, nici pentru hrană, dar voi merge şi eu. Voi intra într-o corabie cu ei şi mă vor hrăni şi pe mine, pentru că le voi da trupul meu în loc de chirie». Şi pentru aceasta am voit a merge cu ei - părinte, iartă-mă -, ca să am şi mai mulţi îndrăgostiţi gata pentru patima mea. Ţi-am spus, Părinte Zosima, nu mă sili ca să mai spun ruşinea mea, căci mă înspăimânt. Ştie Domnul că spurc singură pământul cu cuvintele mele".

Sfânta Maria Egipteanca s-a născut în Egipt şi de la o vârstă foarte fragedă a părăsit casa părintească, dedându-se plăcerilor trupeşti şi întreţinând bărbaţii, cărora nu le lua tot timpul bani pentru aceasta. Pentru nevoile zilnice ea pur şi simplu cerşea. La un moment dat, după ce petrecuse mulţi ani în această realitate paralelă, care i se părea singura, ea a văzut, o dată în plus, în portul oraşului Alexandria, acolo unde stătea ea de multe ori, că oamenii se adună pentru a porni într-o călătorie spre Ierusalim. Foarte interesant acest pasaj în care Ierusalimul apare ca ceva dorit de toţi oamenii, ceea ce o face şi pe Maria să vrea să ajungă în el. Oamenii, creştini ortodocşi, voiau să se închine Cinstitei şi de Viaţă Făcătoarei Cruci a Domnului Hristos.

De sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, pe când se afla deja la Ierusalim, Maria a vrut să se închine Cinstitului Lemn al Crucii, dar o forţă nevăzută nu a lăsat-o să intre în biserică, orice ar fi făcut ea. Dându-şi seama că acest lucru se întâmplă din cauza vieţii desfrânate pe care o ducea, tânăra a promis că se va schimba. După această promisiune, făcută în rugăciune fierbinte, Maria a putut intra ca să sărute Sfânta Cruce, după care a plecat în pustia de dincolo de Iordan. A stat în pustie timp de 47 de ani, luptând cu nălucile patimilor din viaţa ei anterioară, mâncând doar ce găsea în natură, şi a biruit până în sfârşit, iar după toţi acei ani de grea asceză, Dumnezeu îi dăruise darul vederii înainte şi al rugăciunii fierbinţi, cu lacrimi de pocăinţă. Tocmai de aceea ea a ştiut numele şi cine este cel care a venit la ea. După mărturisire, ea îi ceru Părintelui Zosima să vină la ea ca s-o împărtăşească, dar abia peste un an, pentru că tot se considera păcătoasă şi că mai avea nevoie de pocăinţă. Aşa a făcut Părintele Zosima, iar Sfânta Maria a trecut Iordanul ca pe uscat şi a venit să se împărtăşească. După trecerea altui an, la solicitarea cuvioasei, Sfântul Zosima a venit din nou la Iordan şi a găsit trupul neînsufleţit al cuvioasei, pe care l-a îngropat după rânduială, cu ajutorul unui leu, care a săpat la groapă. Mai târziu, Patriarhul Ierusalimului Sofronie a aşternut în scris viaţa Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, aşa cum ni se păstrează şi nouă astăzi.

Pilda Mariei Egipteanca a inspirat mulţi creştini şi asceţi din veacurile care au urmat, iar viaţa ei este strâns legată de Postul Mare, ca imagine a apostirii şi vieţuirii adevărate în Hristos şi în Împărăţie.

Iar Zosima, udând cu lacrimi pământul, a răspuns către dânsa: „Spune-mi, pentru Domnul, o, maica mea, spune, nu înceta poves­tirea cea de folos mie". Iar ea, la cele dintâi a adăugat acestea: „Deci acel tânăr, auzind acele necurate cuvinte ale mele, cuprins de râs, s-a dus; iar eu, lepădând furca care mi se întâmplase a o purta în acea vreme, am alergat spre mare, unde am văzut pe cei ce plecau, şi am văzut pe câţiva stând lângă mare, ca la zece bărbaţi, sau şi mai mulţi, tineri, care mi s-au părut a fi de ajuns pentru pofta mea. Şi intraseră şi alţii mai înainte în corabie. Şi, după obiceiul meu, sărind între ei cu neruşinare, le-am zis: «Luaţi-mă şi pe mine cu voi, oriunde aţi merge, pentru că nu voi fi vouă neplăcută!» încă şi multe alte cuvinte necurate zicând, i-am pornit pe toţi spre râs. Iar aceia, văzând neruşinarea mea, luându-mă, m-au dus în corabia lor şi de acolo am început a pluti.

Iar cele ce am făcut de aici, cum le voi spune ţie, o, omule al lui Dumnezeu? Ce fel de limbă le va grăi sau ce auz le va primi acele lucruri rele ale mele, pe care le-am făcut pe cale şi în corabie? Căci şi pe cei ce nu voiau, eu, ticăloasa, i-am silit la păcat; pentru că nu este chip de necurăţiile care se pot grăi şi care nu se pot grăi, cărora atunci nu m-am făcut învăţătoare. Să mă crezi, părinte, că mă înspăimânt cum marea a suferit desfrânarea mea şi cum pământul nu şi-a deschis gura şi nu m-a cufundat de vie în iad, pe mine, care am vânat atâtea suflete cu laţul morţii. Ci socotesc că Dumnezeu căuta pocăinţa mea, El, Care nu voieşte moartea păcătosului, ci îi aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea.

Deci, cu astfel de sârguinţă m-am dus la Ierusalim şi câte zile mai înainte de praznic am petrecut, tot cele asemenea celor dintâi am făcut, dar mai multe şi mai rele, pentru că nu eram îndestulată cu tinerii care au fost cu mine în corabie şi pe cale, ci şi pe mulţi alţii, cetăţeni şi străini, îi adunam la acea necurăţie. Iar după ce a sosit praznicul Sfintei înălţări a Cinstitei Cruci eu, ca şi mai înainte, umblam vânând sufletele tinerilor. Şi am văzut foarte de dimineaţă, pe toţi alergând cu un gând la biserică. Deci, m-am dus şi eu, am alergat cu cei ce alergau şi am intrat cu ei în pridvorul bisericii.

Şi când a sosit ceasul înălţării Cinstitei Cruci a Domnului, eu, silindu-mă să intru în biserică cu poporul, mă îndesam, dar eram împinsă înapoi şi înghesuindu-mă cu multă osteneală şi silă, m-am apropiat de uşa bisericii şi eu ticăloasa. Dar, după ce am păşit pe pragul uşii, alţii fără de oprire intrau, iar pe mine o putere dumneze­iască mă oprea, nelăsându-mă să intru. Şi iarăşi m-am ispitit, dar m-a împins înapoi. Şi singură stăteam lepădată în pridvor, părându-mi-se că aceasta mi se întâmplă din slăbiciune femeiască; iar când intrau alţii, mă amestecam şi mă sileam să intru, dar m-am ostenit în zadar. Pentru că iarăşi, când piciorul meu cel păcătos s-a atins de prag, biserica pe toţi îi primea, neoprind pe nimeni, dar pe mine singură ticăloasa nu mă primea, ci ca o mulţime de oaste rânduită să-mi oprească intrarea, aşa o putere mă oprea, şi iarăşi m-am aflat în pridvor. Şi astfel de trei sau patru ori pătimind, ostenindu-mă şi nimic sporind, am slăbit, şi n-am putut să mă mai amestec cu cei ce intrau, fiind şi trupul meu foarte obosit de sila celor ce mă înghesuiau.

Şi de acum fiind în ruşine şi în deznădăjduire, m-am depărtat şi stăteam într-un colţ al pridvorului bisericii. Şi abia oarecând mi-am venit în simţire şi am înţeles care a fost pricina ce mă oprea a vedea lemnul făcător de viaţă al Crucii Domnului. Pentru că se atinsese de ochii inimii mele lumina înţelegerii celei mântuitoare, porunca Domnului cea strălucită, care luminează ochii cei sufleteşti, arătându-mi că tina faptelor mele îmi opreşte intrarea în biserică. Deci, am început a plânge, a mă tângui şi a mă bate în piept, scoţând suspinuri din adâncul inimii mele.

„Desigur, nimic nu este mai puternic decât rugăciunea. Un împărat în haină de porfiră nu e mai mărit decât rugătorul pe care îl împodobeşte vorbirea sa cu Dumnezeu. Precum un om, vorbind cu împăratul în prezenţa întregii oştiri, a comandanţilor şi a domnilor, prin aceasta atrage asupra sa ochii tuturor şi capătă însemnătate, aşa se întâmplă şi cu cel ce se roagă.

Socoteşte numai ce înseamnă când un om, în prezenţa tuturor Ingerilor, Arhanghelilor, Serafimilor, Heruvimilor şi a tuturor puterilor cereşti, cu toată bucuria şi siguranţa, se apropie de împăratul împăraţilor şi cutează a vorbi către Dânsul?

Care cinste s-ar putea asemăna cu aceasta? Dar nu numai cinste, ci şi un mare folos urmează pentru noi din rugăciune, chiar înainte de a fi primit lucrul pentru care ne rugăm. Adică îndată ce ridică cineva mâinile sale la cer şi cheamă pe Dumnezeu, deodată retrage inima sa de la toate lucrurile cele pământeşti şi se strămuta cu duhul în viaţa cea viitoare.

El, atunci gândeşte numai la cele cereşti şi în timpul rugăciunii nu are nimic comun cu viaţa cea pământească, dacă încă se roagă bine. Dacă cumva se atâţă mânia lui, ea uşor se potoleşte prin rugăciune; dacă poftele lui se aprind, focul lui lesne se stinge; de l-ar chinui însă şi pizma, el lesne o va alunga, întâmplându-se ceea ce zice profetul despre răsăritul soarelui.

Dar ce zice el? „Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când se mişcau toate fiarele pădurii; puii leilor ţipă după pradă şi cer de la Dumnezeu hrana lor; când însă răsare soarele, ele fug şi se târăsc în culcuşurile lor” (Ps.103, 20-22).

Și iată că minunea se produce: Maria intră nestigherită și în biserică și se închină Lemnului Sfânt. Plângând de bucurie, femeia îi cere Maicii Domnului să o povățuiască încotro s-o apuce. Atunci aude o voce care îi cere să treacă apa Iordanului și să se afunde în pustie.

Maria ia cu ea două pâini și jumătate, care se termină repede. Apoi se hrănește cu ce găsește în deșert. Dar nici foamea, nici setea nu o ard așa de tare cum o pârjolesc poftele trupului. 47 de ani se luptă în pustie cu diavolii care o muncesc. Când o găsește Zosima, un călugăr care venise în deșert să se reculeagă înainte de Paști, Maria, cu câteva zdrențe rămase pe ea, slabă și neagră de soarele nimicitor, cu păr puțin și alb ca lâna în cap, ajunsese la un asemenea grad de sfințenie încât, când se ruga, se înălța de un cot în văzduh. Și deși nu știa carte și nici nu călcase într-o biserică decât atunci când se închinase Sfintei Cruci, ea cita pasaje întregi din Scripturi.

După ce îi spune lui Zosima cumplita poveste a vieții sale, îi cere ca, în anul următor, tot înainte de Înviere, să-i aducă Sfânta Împărtășanie. După un an, în Joia Mare, Zosima îi aduce Darurile la malul Iordanului, cum făgăduise. La scurt timp, apare și femeia, face semnul crucii deasupra apelor, după care trece Iordanul pășind ca pe uscat. Se împărtășește, îi cere lui Zosima să vină și la anul, apoi trece din nou râul pășind pe ape.

După încă un an, călugărul o găsește pe Maria moartă, cu mâinile pe piept și fața spre răsărit. Alături, pe pământ, lăsase scris un mesaj în care spunea că s-a stins în aprilie, chiar în Vinerea patimilor și îl ruga pe Zosima s-o îngroape creștinește. Călugărul începe să sape cu un lemnișor pe care-l găsește prin preajmă, însă pământul uscat îi face munca anevoioasă. Atunci, din pustie apare un leu uriaș, care îi linge picioarele Mariei, apoi, cu ghearele, începe să sape groapa. Zosima îi spală trupul moartei cu lacrimile, rugându-se, apoi o îngroapă după cuviință. Leul se întoarce în deșert, iar călugărul la mănăstirea sa.(postat pe fb de ioan monahul)