Denia Acatistului Bunei Vestiri ,,Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!”
Denia Acatistului Bunei Vestiri sau Slujba Imnului Acatist este oficiata in fiecare an, vineri seara, in saptamana a V a din Postul Sfintelor Pasti. Sarbatoarea isi are originea in interventia miraculoasa a Fecioarei Maria in timpul atacarii Constantinopolului de catre persi si avari, in 7 august 626. In timp ce imparatul Heraclie se afla intr-o expeditie in Orient, departe de Constantinopol, Patriarhul Serghie a facut procesiuni cu lemnul Sfintei Cruci, cu icoana "nefacuta de mana" a lui Hristos si vesmantul Maicii Domnului si a incurajat poporul sa inalte rugaciuni catre Nascatoarea de Dumnezeu. Ravna locuitorilor a fost atat de intensa, incat au reusit sa respinga inamicul. In semn de multumire, intreg poporul capitalei a petrecut noaptea victoriei cantand in picioare Imnul Acatist in biserica Maicii Domnului de la Vlaherne.
Prin secolul al VII-lea, pe când la Ţarigrad era împărat Heraclie, s-a ridicat asupra grecilor împăratul perşilor cu multă putere de oaste, arzând şi prădând tot ce găsea în cale. Atunci toată oastea grecească, în frunte cu Heraclie împăratul, a pornit spre hotarele Persiei, spre a izgoni pe tiranii năvălitori. Auzind de aceasta, Hagan, împăratul sciţilor, s-a pornit fără de veste cu război asupra Constantinopolului, cu nenumăraţi ostaşi, corăbii, tunuri şi călăreţi spre a lua toată cetatea în robie. Şi neavând ajutor de nicăieri, nici ostaşi, nici arme de apărare, au căzut cu toţii la rugăciune la icoana cea nefăcută de mână a Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu, cerând ajutorul ei. Apoi, împreună cu tot clerul şi poporul, au luat această icoană şi sfintele cruci şi au înconjurat cetatea, mergând pe zidurile ei şi zicând: „Scoală-Te Doamne, ajută-ne nouă şi să se risipească vrăjmaşii Tăi...;.
In puţine zile, cetatea a fost înconjurată de zeci de mii de oşti şi corăbii gata de război şi ale sciţilor şi ale perşilor, care se pregăteau să dărâme zidurile ei. Văzând tot poporul şi patriarhul mulţimea oştilor şi furia lor, căci nici o solie de pace nu au voit să primească, iarăşi au alergat cu toţii la sfintele biserici cu multe lacrimi, cu rugăciuni şi post, cerând mila lui Dumnezeu şi ajutorul cel grabnic al Maicii Domnului. A doua zi au înconjurat iarăşi cetatea, cu toate icoanele Mântuitorului şi ale Maicii Domnului şi cu lemnul Sfintei Cruci pe care S-a răstignit Iisus Hristos, rugându-se şi zicând mai ales icoasele acatistului Maicii Domnului. Şi iată, pe când păgânii au început a lovi zidurile cetăţii, a venit ajutorul cel grabnic al Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare. Căci îndată s-a pornit pe mare o vijelie cumplită, încât s-au scufundat toate corăbiile sciţilor. Iar cei de pe uscat înfricoşându-se, au început a fugi. Atunci poporul a deschis porţile cetăţii şi au început a lovi pe păgâni din toate părţile, încât puţini au mai scăpat din încleştarea aceea. Şi aşa a izbăvit Stăpâna noastră cetatea ei din mâinile tiranilor. Cât sunt de mari şi minunate minunile Maicii Domnului asupra poporului creştinesc, care cere ajutorul ei cu multă credinţă!
De la minunea aceea ne-a rămas Acatistul Bunei Vestiri, care se citeşte în Postul Mare, acum, la sfârşitul săptămânii a cincea, când se face şi pomenirea acestei negrăite minuni. Şi se numeşte ziua aceasta „Sâmbăta Acatistului Maicii Domnului”. Cuvântul „acatist” înseamnă „neşedere”, deoarece această rugăciune s-a făcut mergând pe ziduri, când tot poporul plângea şi striga: „Ceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăveşte-ne din toate nevoile, ca să strigăm ţie: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!” (Istorie de folos - din Triod - săptămâna a 5-a). De atunci, în conștiința creștinilor, Maica Domnului a fost cinstită și mai mult, ca apărătoare a acelora care se află într-o primejdie sau alta. Vremurile legate de istoria Bizanțului au trecut, însă Maica Domnului a rămas apărătoarea cetății celei sfinte a mănăstirilor, a parohiilor și a sufletelor creștinilor. Dacă o primim pe Maica Domnului în viața noastră, ea devine scut de apărare a noastră împotriva tuturor năvălirilor întunericului, care încearcă să cucerească cetatea sufletelor noastre”.
Acatistul Bunei Vestiri este un imn de lauda si multumire adresat Fecioarei Maria, alcatuit din 13 condace (astazi, condacul este doar o strofa scurta) si 12 icoase (strofa mai lunga, ce dezvolta tema condacului, sub forma stihurilor ce incep cu exclamatia "Bucura-te!"). Impreuna cu acatistul se canta Canonul Bunei Vestiri, alcatuirea lui Iosif Imnograful, care-i imprumuta unele expresii si ii este asemanator prin forma, amplificand salutarea ingerului ("Bucura-te!") si legand de ea expresii antinomice ce exprima realizarea in Fecioara Maria a prefigurarilor Vechiului Testament si caracterul neinteles al intruparii. In acest sens, Maica Domnului este numita "noul rai", "scara lui Iacob", "marea" care l-a inghitit pe faraonul spiritual, "piatra" din care a tasnit apa care i-a adapat pe evrei in pustie si "stalpul de foc" care i-a calauzit, "pamantul fagaduit" si "mana", "rugul aprins", "lana acoperita de roua a lui Ghedeon", "sfesnicul", "vasul cu mana" si adevaratul "cort al marturiei" etc. Canonul este cantat impreuna cu "irmoase" care nu sunt insa ale lui Iosif, ci sunt atribuite Sfantului Ioan Damaschinul. Acestea au cunoscut un foarte mare succes in imnografia bizantina, fiindca le regasim adeseori intrebuintate in cult sub forma catavasiilor Bunei Vestiri. Acest adaos a permis in acelasi timp afirmarea clara a legaturii Acatistului cu praznicul Bunei-Vestiri si proiectarea acestuia din urma in inima ciclului liturgic mobil.
Poate cel mai de seamă odor al Mănăstirii Dionisiu este Icoana Maicii Domnului „Imnul Acatist”, dăruită în anul 1375 de împăratul Alexie al III-lea Comneanul Sfântului Dionisie Ctitorul. ceasta este icoana pe care Patriarhul Serghie a ţinut-o în mâini atunci când a înconjurat zidurile Constantinopolului, ca să-i însufleţească pe luptătorii care apărau cetatea împărătească în timpul asediului arabilor şi sciţilor (624), pe când împăratul Iraclie se afla într-o campanie împotriva perşilor. Maica Domnului a izbăvit cetatea într-un chip minunat. Atunci s-a cântat, pentru prima dată, Imnul Acatist dimpreună cu cântarea „Apărătoare Doamnă”. Tradiţia spune că ea este una din icoanele mai mici dintre cele şaptezeci pe care le-ar fi pictat Evanghelistul Luca. Materialul din care este făcută icoana este din ceară şi mastică (răşină), iar chipul ei este destul de schimbat, cu trăsături care abia se disting. În anul 1786, icoana a fost acoperită cu o îmbrăcăminte de argint aurit. Pe partea din spate se păstrează reprezentarea dăruirii icoanei de către împăratul Alexie al III-lea Comneanul Cuviosului Dionisie. Icoana Maicii Domnului „Acatist” se află în pronaosul bisericii mari, în paraclisul cu acelaşi nume, în partea dreaptă a catapetesmei. Aici se săvârşeşte zilnic Sfânta Liturghie. În zilele de mari praznice, icoana este dusă în katholikon şi aşezată pe un tron frumos împodobit. Ziua de prăznuire a icoanei este anul acesta în vinerea Acatistului, în Săptămâna a Cincea a Postului Mare.Considerată cea mai veche icoană făcătoare de minuni din Sfântul Munte, Icoana Maicii Domnului „Imnul Acatist” a izvorât de multe ori mir binemirositor şi a săvârşit nenumărate minuni. Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, icoana a fost furată de piraţi, dar în timpul unei mari furtuni pe mare, Maica Domnului s-a arătat căpitanului lor şi i-a poruncit să aducă icoana înapoi la mănăstire. O altă minune a fost săvârşită şi cu Evghenie Vulgaris (1758), directorul Seminarului Teologic (Athoniada) din Sfântul Munte, care a fost vindecat de o tumoare malignă.
Asadar în anul 626. deşi situaţia părea a fi fără scăpare, Patriarhul Serghie, luminat de Duhul Sfânt, a organizat o serie de procesiuni pe zidurile cetăţii cu relicvele Sfintei Cruci, cu icoana ‘nefăcută de mână’ a lui Hristos şi cu veşmântul Maicii Domnului. De asemenea, a încurajat tot poporul în luptă şi a îndemnat clerul să intensifice rugăciunile de implorare către Născătoarea de Dumnezeu. Poporul a cântat toată noaptea, în picioare, Imnul Acatist, iar râvna locuitorilor, alimentată de nădejdea că Maica Domnului îi va ajuta, a fost atât de intensă, încât au reuşit să respingă atacurile inamicului şi au pregătit terenul pentru contraatacul decisiv al lui Heraclie, care avea să meargă din victorie în victorie, până la recucerirea tuturor provinciilor luate de perşi. În semn de recunoştinţă, poporul a cântat toată noaptea, în picioare, Imnul Acatist al Maicii Domnului în biserica Fecioarei din Vlaherne.
Din acel moment, ziua de 7 august a rămas zi de comemorare solemnă a ajutorului dat de Hristos ‘împotriva vrăjmaşilor ce ne împresurau pe pământ şi pe mare’. Ulterior, s-a adăugat acestei zile şi memoria altor asedii ale Constantinopolului din anii 677, 717, 718 şi 860, făcând astfel din Acatist imnul prin excelenţa al încrederii poporului bizantin în ocrotirea Maicii Domnului. Deşi se consideră că acatistul datează din zorii Creştinismului, există o parte introductivă numită ‘proimion’ care a fost adăugat după asediul din 7 august 626, din a cărui traducere literală reiese un pronunţat caracter militar: ‘Generalissimei apărătoare, ca una ce am fost izbăvită din lucruri cumplite, cele de biruinţă îţi aduc ţie, Născătoare de Dumnezeu, ca nişte mulţumiri, eu, cetatea ta. Ci ca una ce ai stăpânire nebiruită, din tot felul de primejdii slobozeşte-mă, ca să strig ţie: Bucură-te Mireasă nemiresită!’
Frecvenţa simbolismului militar şi patriotic în imnografia bizantină se datorează, pe de o parte, simfoniei existente dintre Biserica şi Statul bizantin, pe de altă parte, faptului că însuşi oraşul Constantinopol era închinat Maicii Domnului şi se afla sub ocrotirea ei. De aceea, în orice atac asupra cetăţii, bizantinii invocau ajutorul Maicii Domnului şi orice victorie sau eveniment fericit se datora mijlocirii ei. Ce i-a salvat pe creștinii Constantinopolului? Nu forța militară și planurile omenești, ci Maica Domnului. Nu i-a salvat armele și proviziile, ci rugăciunile fierbinți și procesiunile. „Nu se mântuiește împăratul cu oștire multă și uriașul nu se va mântui cu mulțimea tăriei lui. Mincinos este calul spre scăpare și cu mulțimea puterii lui nu te va izbăvi. Iată ochii Domnului spre cei ce se tem de Dânsul, spre cei ce nădăjduiesc în mila Lui ca să izbăvească din moarte sufletele lor și să-i hrănească pe ei în foamete.” (Ps 32, 6-18)
În slujba Deniei Acatistului Bunei Vestiri, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este supranumită, „nebiruită”, fiindcă ea se află în fruntea nesfârșitelor cete îngerești. Așadar, să nu ne descurajăm, întreaga armată a cerului este împreună cu noi, îngerii luptă umăr la umăr împreună cu noi pentru mântuire, iar Maica Domnului este „rană de mult plâns demonilor”. În străduința noastră de a cuceri Împărăția Cerurilor, iată, vedem că, înseși Cerurile sunt împreună cu noi. Să nu ne descurajăm, deoarece Maica Domnului vede prin ce trece poporul său; Maica Domnului vede și știe toate câte se petrec cu bisericile Fiului Său.
Un sfânt a ajuns în Rai și a dorit să o întâlnească pe Maica Domnului, însă a primit răspuns că, Maica Domnului este pe pământ printre copiii ei. Așadar, aici la durere și la necaz este Maica Celui ce S-a răstignit pentru noi, iar Maica Domnului își apără neîncetat poporul în vreme de necaz, în vreme de primejdie! Să nu ne descurajăm, ci să strigăm cu toată credința către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: Apărătoare Doamnă, pentru biruință mulțumiri, izbăvindu-ne din nevoi aducem ție noi robii tăi. Ci ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăvește-ne pe noi dintru toate primejdiile.
Cu timpul, simbolismul militar nu a dispărut, ci s-a interiorizat; lupta se dă acum împotriva patimilor sau a demonilor care atacă cetatea sufletului. În acest sens, eliberarea ‘cetăţii’ nu este altceva decât eliberarea omului de tirania patimilor, iar această înţelegere deosebită îşi găseşte aplicare în tot timpul Postului Mare. Spiritualitatea liturgică a asimilat aceste elemente istorice, cum sunt episoadele unor asedii barbare sau cutremure de pământ, pentru a face din ele elemente permanente ale vieţii ortodoxe, chiar şi după dispariţia statului bizantin şi a uitării motivelor precise care au dus la stabilirea lor.
Aceste elemente nu sunt simple supravieţuiri ale unor comemorări care n-ar fi avut valoare decât pentru locuitorii Constantinopolului, ci au dobândit o valoare transistorică şi universală, putând fi de acum supuse aceluiaşi tip de transpunere duhovnicească ca şi faptele istorice ale Scripturii. Acatistul e extrem de revelator în această privinţă’, spune în ‘Triodul explicat’ Makarios Simonopetritul.
La început, prăznuirea eliberării miraculoase a Constantinopolului, cântată împreună cu Acatistul, se comemora anual la 7 august, iar în sec. VIII a fost transferată de Patriarhul Gherman, pe data de 25 martie, datorită strânsei legături cu sărbătoarea Bunei Vestiri. În sec. IX, era sărbătorită la sfârşitul Postului Mare, şi abia ulterior s-a fixat pentru săptămâna a cincea din Post. Astfel, Acatistul e cântat împreună cu canonul lui Iosif Imnograful, care i se aseamănă mai ales prin expresivitate şi formă, amplificând salutarea îngerului (‘Bucură-te!’) şi legând de ea expresii antinomice ce exprimă realizarea în Fecioara Maria a prefigurărilor Vechiului Testament şi caracterul neînţeles al Întrupării. Prin întrebuinţarea unor expresii de o îndrăzneală adeseori nemaiauzită, Maica Domnului este preamărită în principal ca instrument al Întrupării lui Hristos şi ca auxiliar al înălţării şi îndumnezeirii naturii umane.
Citându-i pe Sfântul Maxim Mărturisitorul şi pe Sfântul Andrei Criteanul, părintele profesor Dumitru Stăniloae arată: ‘Maria este cea mai apropiată de Hristos şi prin aceasta este cea dintâi dintre oameni care a ajuns la starea de îndumnezeire, la care toţi suntem chemaţi să ajungem. Ea este modelul realizat. În ea s-au revărsat mai întâi şi mai mult decât în oricine darurile lui Hristos. De aceea pietatea creştină îi acordă hyperdoulia sau supracinstire.’ Analizat în profunzimea conţinutului, Imnul Acatist este fără îndoială o înflorire a poeziei liturgice, nicio altă compoziţie neegalând-o prin frumuseţe şi popularitate. Citirea Acatistului şi asumarea încărcăturii sale duhovniceşti poate transforma sufletul în totalitate.
Imnului Acatist o cântare pictată. Românii ortodocşi au arătat faţă de această sublimă creaţie liturgică o afinitate deosebită, fapt dovedit prin reprezentarea sa în pictura murală a mai multor biserici şi mănăstiri din nordul Moldovei din sec. al XVI-lea, cum ar fi: ‘Sf. Gheorghe’-Hârlău, 1530; Probota, 1532; ‘Sf. Gheorghe’-Suceava, 1534; Humor, 1535; Baia, 1535, Moldoviţa, 1537; Coşula, 1537; Bălineşti, 1535-1538; Arbore, 1541; Voroneţ, 1547. În reprezentările murale, ciclul Imnului Acatist se derulează începând cu patru tablouri ale Bunei Vestiri, continuând cu diverse scene ce reproduc momente din viaţa Maicii Domnului şi a Mântuitorului Hristos şi culminând cu impresionanta scenă ce reprezintă pe Maica Domnului ca mijlocitoare şi ca Biserică vie.
În continuarea imaginilor Imnului Acatist apare Asediul Constantinopolului, ca ilustrare a proimionului ‘Apărătoarei Doamne’. Dintre bisericile care au pictat Imnul Acatist, doar Voroneţul nu are zugrăvită scena Asediului. În locul năvălitorilor perşi şi avari din 627, apar în frescele moldovene cuceritorii turci din 1453. Departe de a fi o eroare şi un anacronism al pictorilor medievali, cum au susţinut unii cercetători din trecut, prin introducerea turcilor şi a tunurilor, zugravii lui Petru Rareş nu au făcut decât să adapteze tema Asediului şi a întregului Imn Acatist realităţilor ţării lor, transformată într-o invocaţie cu un caracter demonstrativ naţional: Aşa cum Fecioara i-a ajutat pe bizantini să-i înfrângă pe asediatorii perşi, tot aşa să-i ajute pe moldoveni să-i învingă pe agresorii turci.
După moartea lui Petru Rareş, în pictura exterioară de la Voroneţ, executată în 1547, scena Asediului dispare cu totul şi nu mai figurează nici mai târziu în cadrul programului iconografic. Doar la Mănăstirea Arbore, asediatorii Ţarigradului sunt perşii conduşi de Chosroes şi este notată data bătăliei: 626. Pictarea atât de amplă şi constantă a Imnului Acatist pe pereţii bisericilor moldovene din secolul al VI-lea, este încă o ilustrare a priceperii şi ingeniozităţii iconografilor români din acele timpuri prin care au transpus în imagini ceea ce Biserica păstrează în tradiţia ei: evlavia deosebită pentru Maica Domnului.
‘Akathistos’ înseamnă ‘a sta în picioare’. Acatistul (de la gr. Akathistos) este un imn de laudă alcătuit din 13 condace şi 12 icoase, care descriu şi omagiază episoade din viaţa şi minunile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ale Maicii Domnului sau ale unor sfinţi. În sens propriu, cuvântul ‘akathistos’ înseamnă ‘a sta în picioare’, ceea ce indica faptul că cei ce ascultau acest imn nu stăteau în genunchi (care este un alt fel de şedere), ci drepţi, în picioare. Acatistul are la origine condacul bizantin, un poem alcătuit din 18-24 de tropare sau strofe, fiecare cu câte 20-30 de versuri, aranjate în acrostih (în ordinea alfabetică grecească), fiecare strofă având acelaşi număr de silabe şi aceleaşi accente ca şi prima strofă. Aceste tropare erau precedate de o strofă aparte, ce avea în comun doar glasul (nu şi melodia) şi refrenul. Reprezentantul prin excelenţă al acestui gen imnografic foarte cultivat în literatura bizantină este Sfântul Roman Melodul, în cântările căruia condacul bizantin atinge dezvoltarea maximă şi perfecţiunea.
Asa cum altadata Constantinopolul, cetatea cea imparateasca, era asediata de neamurile barbare, ca sa o jefuiasca, tot asa si in viata aceasta pamanteasca, si mai ales in vremea nevointelor duhovnicesti, cetatea cea imparateasca a sufletului este asediata de agarenii si saracinii cei nevazuti, ca sa o jefuiasca de bogatia virtutii si sa o arunce in moartea pacatului. Avem insa, Aparatoare tare si nebiruita, pe Preacurata Maica a lui Dumnezeu, Care de-a pururi ne izbaveste din toate nevoile.
“Cui ne putem spune necazul deplin dacă nu Măicuţei Sfinte? Atunci când o avem aproape pe mama noastră care ne-a născut şi ne-a crescut îi mai spunem din necazuri şi dânsei, dar nu i le putem spune pe toate deoarece este şi ea om. Şi Maica Domnului a purtat firea pământească, însă acum este lângă tronul Fiului său. Ea este cea dintâi care a fost supusă dumnezeirii finale. Asemenea Maicii Domnului vom fi şi noi cu trupul nostru, ridicaţi în slavă la cea de-a Doua Venire a Mântuitorului nostru Iisus. În acest răstimp de două săptămâni în care am postit şi ne-am rugat stăruitor, Maica Domnului s-a aflat în mijlocul nostru. Acum, la această prăznuire, precum odinioară atunci când a fost chemată pentru prima oară la ceruri, iarăşi se pregăteşte să se ridice întru slavă pentru a purta rugăciunile noastre înaintea tronului Fiului său.
Maica Domnului a unit şi uneşte pământul cu cerul; este înconjurată de puterile cereşti, însă preferă să fie înconjurată de copiii săi necăjiţi şi nevoiaşi din această lume a plângerii. Acestora, ca o Maică milostivă, le alină suferinţele, le şterge lacrimile, le culege rugăciunile şi le înalţă înaintea tronului Fiului său. Este o mare mângâiere pentru noi atunci când o privim în icoană, fără să idolatrizăm acest obiect liturgic. Noi nu cinstim nici vopselurile, nici lemnul, nici hârtia; noi cinstim ceea ce este reprezentat pe aceste obiecte.
Nu sărutăm fotografia însăşi, acea hârtie, ci sărutăm ceea ce este reprezentat pe ea. Aceasta înseamnă icoana, care a fost posibilă datorită faptului că Hristos Cel veşnic S-a făcut Om asemenea nouă, luându-şi trupul din Preacurata Fecioară, care a fost fecioară înainte de naştere, fecioară în timpul naşterii şi fecioară după naştere. A devenit purtătoare de Dumnezeu şi Născătoare de Dumnezeu; de aceea noi o preaslăvim, fiind cinstită mai mult decât puterile cereşti.
Maica Domnului întotdeauna ne duce la Fiul său. Aşa cum L-a purtat pe Fiul său, ne poartă pe fiecare în parte. Iar ea mijloceşte perpetuu întâlnirea cu Mântuitorul Iisus Hristos, pacea şi bucuria sufletelor noastre. Aceasta face Maica Domnului, deoarece viaţa ei a devenit viaţa Mântuitorului Iisus Hristos. Aşa se întâmplă când îţi este cineva foarte drag. Nu mai contează viaţa ta, ci contează doar viaţa lui. Iar viaţa în Iisus Hristos este viaţa cea adevărată şi împreună cu El, sub acoperământul Maicii Domnului, trăim veşnicia încă din această lume. Bine ne este nouă atunci când suntem lângă Domnul şi împreună cu Domnul, însă întotdeauna suntem sub ocrotirea şi grija Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
În perioada Postului şi la prăznuirea Maicii Domnului se citesc două pericope evanghelice după Sf. Ev. Luca în care ni se relatează, pe de o parte, vizita pe care a făcut-o Fecioara Maria după ce L-a zămislit de la Duhul Sfânt pe Mântuitorul nostru verişoarei sale, Elisabeta, iar pe de altă parte ni se relatează ospeţia de care a avut parte Mântuitorul în casa prietenilor săi, Lazăr cu surorile sale, Marta şi Maria, acolo unde o femeie din popor a fericit-o pe Maica Domnului aşa cum o fericim şi noi în toată vremea: Fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii la care ai supt. Aşa este, dar fericiţi cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l urmează pe el.
Iar în sensul acesta Domnul a vorbit de ascultarea deplină şi profundă a Maicii Sale. Ea este cea dintâi ascultătoare, datorită căreia am primit mântuirea. Dacă ea, în momentul Bunei Vestiri, când Dumnezeu Tatăl a rânduit întruparea Fiului Său Celui veşnic, dacă Maica Domnului n-ar fi consimţit prin acel imperativ: Fie!, n-am mai fi avut noi cei de astăzi şansa mântuirii. Însă Maica Domnului a fost ascultătoare până la sfârşit. Iar această ascultare a învăţat-o Domnul Iisus şi de la Maica Sa. S-a făcut ascultător Tatălui ceresc, dar, totodată, S-a făcut ascultător şi mamei Sale şi aceasta se dovedeşte la nunta din Cana Galileii, când Maica Domnului a schimbat planul mântuirii: la rugămintea Maicii Sale, Domnul Iisus a săvârşit prima Sa minune în activitatea Sa mântuitoare. Maica Domnului, precum în Cana Galileii, ne îndeamnă şi pe noi, cei de astăzi, să facem ceea ce ne spune, ceea ce ne învaţă Fiul ei.
Deci Maica Domnului ne conduce în toată vremea la Hristos. Iar pe Hristos în chip deplin nu-L putem întâlni decât aici, în Biserică. Este o mare greşeală când se spune că: Mă rog acasă, Îl iubesc pe Dumnezeu şi e suficient să mă rog în tainiţa sufletului meu fără să ajung la Liturghie.Este o mare înşelare. Atunci când doreşti să întâlneşti pe cineva foarte drag, faci cu tot dinadinsul să-l întâlneşti! Ne legăm sufleteşte de oameni care ne devin dragi şi facem nişte eforturi deosebite, uneori purcedem în călătorii foarte lungi ca să-i putem întâlni. Şi sunt oameni. Darămite pe Dumnezeu-Omul, pe Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Care de dragul nostru şi spre folosul nostru Se aduce jertfă la fiecare Liturghie. Şi aici este în chip real în mijlocul nostru! În Potirul euharistic. Este împreună cu noi! Şi ni Se împărtăşeşte în Liturghie spre iertarea păcatelor şi spre dobândirea vieţii celei veşnice. Dacă Îl iubim pe Hristos trebuie să Îl şi întâlnim. Şi aceasta o putem face la fiecare Liturghie şi în mod deosebit în ziua cea împărătească a duminicii rânduite dintotdeauna ca zi de sărbătoare, de comuniune, de întărire şi de împlinire sufletească.
Căutând mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, toate celelalte ni se vor adăuga nouă.
Iar bucuria şi pacea în Duhul Sfânt le dobândim atunci când suntem împăcaţi cu Dumnezeu şi cu semenii. Iar la această împăcare suntem părtaşi în Biserică. Câtă pace şi bucurie simţim acum, în grădina Maicii Domnului de la Dobric, sub acoperământul Preasfintei Fecioare! Această bucurie o să ne însoţească multă vreme, însă o putem pierde, risipindu-ne în grijile acestei vieţi, dacă nu ne dăm silinţa să revenim, iară şi iară, la altarul Domnului pentru marea întâlnire cu El. Maica Domnului ne îndeamnă în toată vremea să-L căutăm pe Hristos şi să trăim viaţa integral în Hristos, s-o trăim în firescul ei duhovnicesc. Aşa cum a trăit-o ea însăşi. De aceea nu o putem huli, n-o putem blasfemia, n-o putem necinsti pe Maica Domnului şi Maica noastră, cea care ne conduce în toată vremea la Hristos.
Este una dintre cele mai mari înşelări ale acestei lumi, s-o ponegreşti pe Maica lui Dumnezeu. Nu-ţi poţi ponegri propria ta mamă, în pofida unor greşeli omeneşti, că te-a născut şi te-a crescut, darămite pe Maica lui Dumnezeu care a devenit şi Maica noastră, care s-a învrednicit a fi cea mai curată, cea mai suavă, cea mai minunată dintre făpturile omeneşti, întrupându-Se din ea Însuşi Făcătorul a toate.
Este o mare taină cum Cel Neîncăput a devenit încăput în pântecele fecioresc, care n-a putut fi cuprins de stricăciune, de ispită, de poftă bărbătească nici în această viaţă şi nici în viaţa cea veşnică, trupul ei fiind luat după ce a gustat moartea, la cereştile locaşuri, devenind îndumnezeit, asemenea trupului înviat al Mântuitorului Iisus Hristos.
Maica Domnului nu se întristează atât de mult pentru cei care o hulesc, se întristează mai mult pentru cei care nu Îl recunosc şi-L hulesc pe Fiul ei, însă se întristează şi mai mult atunci când nu îi este cerut sprijinul, ajutorul de Maică bună, deoarece Fiul ei i-a dat atâtea haruri de a fi grabnic ajutătoare ca o Maică bună şi milostivă tuturor fiilor săi.
Deci suntem înaintea icoanei Maicii Domnului. Să ne dăruim ei pe noi înşine şi să-i dăruim pe cei dragi ai noştri, unii dintre ei aflaţi în suferinţă, în necaz şi strâmtorare, să ne dăruim cu toţii Maicii Domnului. Să ne dăruim sub ochii milostivi şi ocrotitori ai Maicii Domnului din icoana sa, care, cu milă şi cu îndurare caută spre noi în toată vremea. Dăruindu-ne Maicii Domnului ne dăruim Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiindcă ea, aşa cum L-a purtat odinioară pe braţele sale materne, ne poartă şi pe noi şi ne scoate la liman. Însă trebuie să-i cerem ajutorul.
Îi cerem ajutorul Preamilostivului Dumnezeu, dar, totodată, îi cerem ajutorul şi Maicii Sale mult ocrotitoare şi rugătoare pentru noi. Sub chipul Maicii Domnului Biserica noastră este mamă iubitoare şi ocrotitoare pentru toţi cei care o asumă şi-L ascultă pe Hristos. O mamă iubitoare este alături de fiii săi în toate împrejurările vieţii. Se bucură de împliniri şi se întristează în suferinţe, însă în toate este ocrotitoare. Iar rugăciunea permanentă pentru Maica Domnului se transformă într-o grijă pentru toţi cei care sunt pe căile pierzării. Condacul intai, „Aparatoare Doamna“, ne aduce aminte de-a pururi si ne da incredere in ajutorul cel mare si grabnic al Preacuratei impotriva tuturor vrajmasilor vazuti si nevazuti.
Maria Egipteanca ajunsa la Ierusalim, dupa o calatorie plina de pacate, a voit si ea sa intre cu lumea ce se grabea la inchinarea Sfintei Cruci, dar n-a putut intra mai departe de pridvorul bisericii oricat s-a silit, pentru ca o oprea o putere nevazuta. Abia atunci s-a trezit in ea simtamantul vinovatiei si al pacatoseniei in care se gasea. Vazand aproape icoana Maicii Domnului, inalta o rugaciune plina de cainta si zdrobire sufleteasca, si simtindu-si inima putin alinata, incearca din nou sa intre in biserica si acum nu o mai opreste nici o putere. Se inchina cu mare umilinta la Sfanta Cruce a Domnului si la iesire din nou inalta o rugaciune fierbinte catre Maica Domnului si aude un glas care o indemna sa treaca Iordanul, in pustie. Dupa un scurt popas in fiserica Sf. Ioan Botezatorul de la Iordan, unde se invredniceste de impartasirea cu Sfintele Taine, trece in pustie hotarata sa inceapa o viata noua.
Aşadar, Maica Domnului este la ceruri cu trupul ei preamărit, dar este şi printre noi, pământenii, îndeosebi în această perioadă a postului dedicat ei. Unul dintre Părinţii Bisericii a ajuns în extaz, asemenea Sf. Ap. Pavel, până la al treilea cer şi s-a împărtăşit de slava lui Dumnezeu întru bucuria sfinţilor. Însă n-a văzut-o pe Maica Domnului. Şi a întrebat: Unde este Maica Domnului? Maica Domnului este printre fiii ei; şterge lacrimile, alină suferinţele, alină durerile, culege rugăciunile şi apoi le înalţă la Fiul ei. Am toată certitudinea că în aceste două săptămâni dedicate ei, Maica Domnului este printre copiii ei pretutindeni. Noi o recunoaştem ca Mamă şi ea ne recunoaşte ca fii. Cea mai mare durere a Maicii Domnului nu este atunci când este blasfemiată, ponegrită pe nedrept într-un fel sau altul. Cea mai mare durere o trăieşte Maica Domnului atunci când nu i se cere ajutor, când nu i se cere ocrotire. Iar dacă-i cerem ocrotirea şi-i spunem din toată inima: Mamă Preacurată, ajută-ne!, ea ne răspunde: Da, vă ajut, dar dovediţi că sunteţi copiii mei. Cum să dovedim că suntem copiii tăi? Întrebam noi Să faceţi ceea ce v-a învăţat şi vă învaţă Fiul meu să faceţi. Să vă împărtăşiţi din iubirea Lui şi să lucraţi în iubirea Lui faptele credinţei, faptele cele bune. Şi, lucrând astfel, dovediţi că sunteţi copiii lui Dumnezeu şi totodată sunteţi şi copiii mei, fiindcă sunt Maica lui Dumnezeu. Şi aceasta trebuie să lucrăm, să împlinim în toată vremea: să Îl căutăm pe Dumnezeu ca şi Dumnezeu să ne caute pe noi. Să o căutăm pe Maica Domnului ca şi Maica Domnului să ne caute pe noi şi să ne cuprindă sub sfântul ei Acoperământ.
Ne invredniceste Maica Domnului, Stapana noastra si a lumii, aici, în biserică, sa ne inchinam si sa-i cantam Denia Acatistului Bunei Vestiri in fata icoanei sale facatoare de minuni Si iata raspunsul, rugaciunea aceasta, insumeaza, concentreaza in ea durerile si nevoile tuturor oamenilor. Si Biserica nu poate sa fie straina fata de aceste dureri. Biserica, fara a fi individualista, ii cuprinde in rugaciunea aceasta si are in gandul ei sfant pe toti oamenii amarati, necajiti ai acestei lumi. Cat de minunat este ca Biserica, prin rugaciunea aceasta ii incorporeaza pe toti cei necajiti, ne gandim la taina Maicii Domnului si contempland chipul ei, viata ei, ajungem la o concluzie: a fost cea mai discreta si cea mai suava fiinta dintre pamanteni. Cat de mult contrasteaza viata Maicii Domnului, chipul ei, cu viata lumii de astazi! Traim intr-o lume in care suntem contaminati de gandul ca a trai in anonimat, in discretie nu inseamna altceva decat a fi un om blestemat.
Deviza lumii de astazi, va descriu lumea aceasta in care noi traim, deviza lumii, chipul ei, icoana aceasta a lumii de astazi este ca totul trebuie sa fie scos la iveala, exhibat totul. Doar asa devii interesant. Cand expui tot ceea ce este in tine, si de este murdar, si de este ceea ce tine de viata privata, nu conteaza, important este sa atragi atentia si sa devii, instantaneu, un om “interesant”. Mai mult decat atat, ni se cere ca viata sa fie topita la lumina reflectoarelor vietii publicitare. Si suntem invadati de multe ori, agresati de tot ceeea ce numim noi generic „societatea mediatica” televizor, internet, suntem agresati, invadati si spargandu-se limita aceasta dintre viata personala a omului si viata publica.
Maica Domnului a trait atat de smerit, nu a cautat sa iasa in prim-planul vietii si ar fi putut sa faca acest lucru, ar fi putut, s-ar fi putut propti pe imaginea aceasta, pe adevarul ca este Maica lui Dumnezeu. Nu! A trait, dimpotriva, intr-o mare, mare smerenie si cu foarte adanca discretie. Vedeti cat de mult contrasteaza lumea de astazi! Uitati-va care sunt ziarele care se cumpara cel mai bine – tabloidele, cele in care ni se livreaza spectacolul, viata mondena a unui personaj din lumea show-biz-ului „este importanta”, si toti cumpara aceste ziare. Nu uitam canalele de televiziune care sunt mai interesante, mai apetisante, mai picante, in care cineva descrie si aduce, asa, in fata noastra, ca o fasie viata intima, privata a oamenilor. Si uitati-va, cand doi oameni se angreneaza intr-un dialog si poate ajung intr-o polemica, ce fac acei doi oameni? Nu reusesc sa polemizeze pe marginea ideilor si sa aibe o discutie eleganta, frumoasa, manierata. Cand intra in coliziune unul cu celalalt ce fac? Patrunde unul in viata celuilalt si scoate toata mizeria, totul, pentru ca el crede ca in felul acesta devine interesant si il poate chipurile dobora pe potentialul lui adversar. Asta e lumea in care noi traim!
Care e lumea pe care ne-o propune Maica Domnului? Lumea pe care ne-o propune Maica Domnului este cea de discretie si de deplina smerenie si anonimat. Virtutea cardinala a Maicii Domnului a fost discretia. Si discretia nu inseamna a nu face absolut nimic, si a lancezi, si a sta acolo foarte cumintel in banca ta. Nu asta inseamna discretia, un om discret! Omul discret este cel care, inzestrat cu foarte multe calitati – inteligent, un om ravnitor, iubitor de Dumnezeu, toate le face intr-o taina extraordinara, fara ca sa atraga atentia celor din jur. Nu are nevoie de nimic. E atat de plin de Dumnezeu, e atat de plin de taina aceasta a lui Hristos, incat nu are nevoie de zarva, de rumoarea lumii, nu are nevoie de ea, se dezice, pentru ca in inima lui este prea multa pace ca sa-si mai faca vreme de ce?, de razboiul acesta la care asistam noi astazi, razboi mediatic, in care vietile oamenilor sunt murdarite, viata privata este scoasa in sfera publica si, in felul acesta, devenim mai interesanti.
Maica Domnului a fost smerita, nu a avut biografie, nu dispunem de niciun amanunt biografic al Maicii Domnului – doar literatura patristica ulterioara este cea care a incropit o icoana, un chip al Maicii Domnului, insa noi nu dispunem de date precise, biografice. De ce? Pentru ca Maica Domnului nu a avut nevoie de biografie, nu si-a scris nici memoriile, absolut nimic, nu a avut un jurnal propriu, asa cum este foarte la moda astazi. De ce nu a avut biografie? Pentru ca viata ei a fost viata lui Hristos! De aceea Maica Domnului nu a avut nevoie de biografie. Viata ei s-a identificat cu viata lui Hristos. Si asta inseamna dragoste desavarsita, viata celuilalt sa devina cuprinsul vietii tale, asta inseamna smerenie, nu tu sa iesi in prim planul vietii publice, nu sa faci expozitie de virtuti, sa iti etalezi tu chipurile „toate calitatile pe care le ai” ca sa atragi cat mai mult atentia celor din jurul tau si, poate, sa devii celebru. Multa lume alearga dupa celebritate. Maica Domnului nu a alergat dupa celebritate. Dimpotriva, ea ne invata ca daca vrei sa fii celebru cu adevarat, alearga dupa anonimat si discretie. Vedeti, Maica Domnului peste cate veacuri este atat de prezenta in viata noastra, in inima noastra, in cinstirea noastra. De ce? Pentru ca a fost smerita, a fost discreta.
De asemenea, Maica Domnului nu a vorbit foarte mult. In Scriptura Sfantul Evanghelist Luca surprinde chipul Maicii Domnului, ne spune Sfantul Evanghelist Luca ca Maica Domnului tacea si zavora, ascundea in inima ei cuvintele lui Hristos, cuvintele lui Dumnezeu. Pai cand iti propui sa pui in inima ta, sa asezi in inima ta si sa incui acolo cuvintele lui Dumnezeu, nu mai ai vreme de vorbarie, nu mai ai vreme de poliloghie, pentru ca este in tine Cuvantul cel adevarat si Maica Domnului a devenit ca o Scriptura vie, ca o Scriptura de carne, daca vreti. Toate cuvintele le-a asezat in vistieria inimii ei si ea n-a vorbit foarte mult, nu avem decat un singur cuvant al Maicii Domnului si cantarea de doxologie pe care I-a adresat-o lui Dumnezeu atunci cand s-a intalnit cu verisoara ei, Elisabeta. In rest nu a vorbit foarte mult. Astazi se vorbeste foarte mult si se face extrem de putin, se scrie la fel de mult si se face la fel de putin. Maica Domnului nu a scris, nu a vorbit; a vorbit putin, dar a facut foarte, foarte mult. De ce? Zavora in inima ei cuvantul lui Dumnezeu.
Maica Domnului a fost inzestrata cu darul acesta al unei bune-cuviinte extraordinare. Si buna-cuviinta este lumina launtrica a Maicii Domnului. De ce va spun acest lucru? Ma gandesc la episodul din Evanghelia de la Ioan – Nunta din Cana Galileii. Oamenii, nuntasii, familia, se aflau intr-un impas. Si atunci Maica Domnului, care este grabnic ajutatoare, ii spune lui Hristos: „Doamne, fa ceva, ca li s-a terminat vinul!”. Si Hristos cum i se adreseaza? „Femeie, inca nu a venit vremea mea!” Fac o mica paranteza – aceasta adresare nu este peiorativa, nu e deloc de desconsiderare, cum vor cultele neoprotestante sa ne ameteasca. Nu, nu, nu! Astazi acest cuvand sufera de o oarecare demonetizare, depreciere semantica. In cultura vremii respective cand te adresai cuiva cu titlul acesta de „femeie” era un semn de mare noblete, de mare cinste, si asa ar trebui sa ramana si astazi. Si astazi, cand ii spui cuiva „femeie” – semn de noblete si semn de cinste. Si Hristos i se adreseaza in felul acesta. Maica Domnului a dat dovada de buna-cuviinta. Ar fi trebuit, daca am fi fost noi in locul Maicii Domnului, sa ne pierdem cumpatul, pentru ca ne-am fi gandit ca ne facem de rusine in fata celor care erau prezenti acolo la nunta, orgoliul s-ar fi activat in noi. Maica Domnului cu bunacuviinta, cu multa smerenie le spune care erau la nunta: „Faceti tot ceea ce va spune El” impliniti tot ceea ce El va cere, adica Hristos si atat. Cata buna-cuviinta! Cata buna-cuviinta
Maica Domnului este cea mai discreta fiinta, suava, delicata, de pe fata pamantului. Si avem nevoie de modelul ei, pentru ca v-am spus, traim intr-o lume in care esti interesant daca nu esti interiorizat, daca esti un exhibitionist si viata ta privata, problemele tale intime le pui si le livrezi tuturor ca sa devii lor hrana, un spectacol. Maica Domnului este discreta si in minunile ei. Noi nu facem spectacol, nici macar spectacolul credintei. Noi venim si ne traim discret viata in Hristos. Asta facem noi aici, cand venim la manastire, cand ne ducem la biserica, în pelerinaje, vrem sa ne schimbam viata si sa luam ceva din harul Maicii Domnului, iar Maica Domnului este discreta si in minuni, intervine si ne ajuta daca si noi suntem curati, suntem discreti, suntem smeriti si nu cautam celebritatea si sa fim in prim-planul vietii publice.
În slujba Deniei Acatistului Maicii Domnului, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este supranumită, „arhistrategă”, fiindcă ea se află în fruntea nesfârșitelor cete îngerești. Așadar, să nu ne descurajăm, întreaga armată a cerului este împreună cu noi, îngerii luptă umăr la umăr împreună cu noi pentru mântuire, iar așa cum ne-am rugat în slujba Acatistului, Maica Domnului este „rană de mult plâns demonilor. În străduința noastră de a cuceri Împărăția Cerurilor, iată, vedem că, înseși Cerurile sunt împreună cu noi. Să nu ne descurajăm, deoarece Maica Domnului vede prin ce trece poporul său; Maica Domnului vede și știe toate câte se petrec cu bisericile Fiului Său. Așadar, aici la durere și la necaz este Maica Celui ce S-a răstignit pentru noi, iar Maica Domnului își apără neîncetat poporul în vreme de necaz, în vreme de primejdie! Să nu ne descurajăm, ci să strigăm cu toată credința către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu așa cum am strigat și în cadrul slujbei la acatist: „Apărătoare Doamnă, pentru biruință mulțumiri, izbăvindu-ne din nevoi aducem ție noi robii tăi. Ci ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăvește-ne pe noi dintru toate primejdiile, ca să strigăm ție: Bucură-te Mireasă, pururea Fecioară! Toată nădejdea noastră spre tine o punem Maica lui Dumnezeu, păzește-ne sub Sfânt Acoperământul tău!” Amin! (Postat pe fb de ioan monahul)