«De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla!»

18.04.2019 07:41

Într-o vară, văzând cum mulți bărbați din Egipt și Libia se pregăteau să se îmbarce spre Ierusalim, pentru a participa la „Înălțarea Sfintei Cruci”, Maria Egipteanca se gândește să plece și ea. Vai, nu pentru marea sărbătoare, ci ca să desfete cu bărbații de pe corabie. Călătoria și-o plătește vânzându-și trupul. „Iar cele ce-au urmat după aceasta, cum ți le voi povesti, omule? Ce fel de limbă le va rosti sau ce auz va primi faptele săvârșite în corabie în timpul călătoriei? Cum îti voi povesti faptele pe care i-am silit să le facă nenorociții împotriva voinței lor? Nu există chip de destrăbălare, din cele ce se pot spune și din cele ce nu se pot spune, pentru care să nu fi fost învățătoare acelor nenorociti”, povestește ea.

Ajunsă la Ierusalim, își continuă dezmățul. Până în ziua sărbătorii, când încearcă și ea să intre în biserică, împreună cu mulțimea de credincioși, pentru a vedea Crucea pe care a pătimit Mântuitorul, dezgropată de împărăteasa Elena în anul 326. Însă, minune!, o forță nevăzută o oprește. De patru ori vede cum ceilalți trec nestingheriți pragul bisericii, în veme ce ea este respinsă. Atunci are loc revelația: „Abia atunci mi-a venit în minte pricina care m-a împiedicat să văd lemnul de viață făcător. Cuvânt mântuitor a atins ochii inimii mele, arătându-mi că noroiul faptelor mele a fost acela care mi-a inchis intrarea.”

Deci, precum la ivirea razelor soarelui toate fiarele pădurii o iau la fugă şi se ascund în culcuşurile lor, tot aşa, când rugăciunea, ca raza soarelui, iese din gura noastră şi se luminează sufletul nostru, fug toate patimile cele fără de minte şi dobitoceşti, ascunzându-se în cotloanele lor, însă numai dacă ne rugăm cu râvnă şi trezvie.

De ar veni atunci chiar satana, el va trebui să se depărteze. Adică, precum stăpânul când vorbeşte cu o slugă a sa, nu cutează o altă slugă a se apropia şi a-l stingheri, aşa cu atât mai puţin cutează duhurile cele rele a ne stingheri când vorbim cu Dumnezeu cu ravna cuviincioasă.

Tot răul din Maria izbucnește afară. Începe să plângă așa cum nu o făcuse niciodată. Văzând în curtea bisericii Icoana Maicii Domnului, prinde a se ruga fierbinte și, bătându-și pieptul, o roagă pe Născătoarea să-i dea voie să se închine la Sfânta Cruce, promițând că, în schimb, va renunța la păcate și va pleca din lume.

,,Şi plângând în locul unde stăteam, am văzut sus icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu stând în perete, şi am zis către ea eu ochii şi cu mintea fără de abatere privind: «O, Fecioară, Stăpână, care ai născut cu trup pe Dumnezeu Cuvântul! Ştiu cu adevărat, ştiu că nu este cu cuviinţă, nici cu plăcere ţie ca să privesc eu desfrânata, cea atât de necurată, spre cinstită icoana ta, a Preacu­ratei şi pururea Fecioarei Maria, care ai sufletul şi trupul curat. Şi cu dreptate este ca eu, desfrânata şi urâta, să fiu lepădată de la fecioreasca ta curăţenie. Dar de vreme ce am auzit că pentru aceasta Dumnezeu S-a făcut om, pe care L-ai născut, ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, ajută-mi mie, care, fiind singură, nu am de la nimeni ajutor. Porunceşte ca să-mi fie şi mie neoprită intrarea în biserică şi nu mă lipsi de a vedea cinstitul Lemn, pe care cu trupul S-a pironit Dumnezeu, Cel născut din tine, Care şi-a dat Sângele Său pentru a mea izbăvire. Porunceşte, o, Stăpână, ca şi mie, nevred­nicei, să mi se deschidă uşa, spre închinarea dumnezeieştii Cruci, şi să-mi fii tu mie chezăşuitoare preavrednică de credinţă către Cel ce s-a născut din tine, cum că de acum nu-mi voi mai întina trupul cu nici un fel de spurcăciune a necuratei desfrânări, ci după ce voi vedea Lemnul cel Sfânt al Crucii Fiului Tău, mă voi lepăda cu totul de lume şi de cele din ea şi îndată voi ieşi oriunde tu singură, ca o chezăşuitoare a mântuirii mele, mă vei povăţui pe mine.

Acestea zicând, aprinzându-mă cu credinţă şi cu nădejdea spre milostivirea Născătoarei de Dumnezeu întărindu-mă, am plecat din locul acela în care făceam această rugăciune şi, ducându-mă iarăşi la cei ce intrau în biserică, m-am amestecat printre dânşii. Şi acum nimeni nu era care să mă împingă în lături, nimeni nu mă oprea, ca să mă apropii de uşile prin care se intra în biserică. Deci m-a luat deodată o frică şi o spaimă, încât tremuram cu totul şi mă scuturam. Apoi ajungând la uşile acelea, care atât mi se închiseseră, fără de osteneală am intrat înăuntru în biserică, iar cinstitul şi de viaţă făcătorul lemn al Crucii m-am învrednicit a-l vedea şi am văzut tainele lui Dumnezeu, Care este gata să primească pe cei ce se pocăiesc. Şi, căzând la pământ, m-am închinat cinstitului lemn al Sfintei Cruci, l-am sărutat cu frică şi am ieşit, sârguindu-mă a merge spre chezăşuitoarea mea.”

Ascultând povestea ei în cele din urmă, bătrânul Zosima i-a dat binecuvântare femeii zicând: "Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce voieşte mântuirea sufletelor omeneşti". După ce s-a interesat cuvioasa despre felul în care mai vieţuiesc creştinii şi împăraţii, despre cum sunt sfintele biserici, cei doi au hotărât să se roage. În vremea când stătea el la rugăciune, ridicându-şi ochii din pământ, a văzut-o pe sfântă înălţată de la pământ, "ca un cot, stând în văzduh şi rugându-se". Cunoscându-i gândurile, Cuvioasa Maria Egipteanca i-a zis bătrânului călugăr: "Pentru ce părinte Zosima te tulbură gândurile ca de o nălucire, zicându-ţi că sunt duh şi rugăciunea o prefac? Te rog, cu adevărat, fericite părinte, să fii încredinţat că sunt o femeie păcătoasă, şi cu Sfântul Botez îngrădită, şi nu sunt duh în nălucire, ci pământ, praf şi cenuşă, trup cu totul, negândind nimic duhovnicesc". Şi zicând acestea, şi-a însemnat cu semnul sfintei cruci fruntea, ochii, gura şi pieptul, spunând: "Dumnezeu, părinte Zosima, să ne izbăvească de cel viclean şi de cursele lui, că multe sunt războaiele lui asupra noastră".

Apoi Sfânta Maria Egipteanca continua povestea ei: Şi ajungând la acel loc, unde era sfânta icoană a chezăşuitoarei mele scrisă cu mâna, şi plecând genunchii, m-am închinat înaintea Pururea Fecioarei Născătoare de Dumnezeu şi aceste cuvinte am zis: «Tu, o, pururea fericită Fecioară, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, deoarece ai arătat spre mine a ta preabună iubire de oameni şi de nevrednicele mele rugăciuni nu te-ai îngreţoşat - căci am văzut slava care pe dreptate cu nevrednicie îmi era mie desfrânatei ca să o văd dau slavă lui Dumnezeu care prin tine primeşte pocăinţa păcătoşilor. Şi mai mult ce am să gândesc eu, păcătoasa, sau ce am să zic? Acum este vremea, stăpână, să fac ceea ce prin chezăşuirea ta am făgăduit. Acum oriunde voieşti, povăţuieşte-mă pe mine, acum să-mi fii mie de aici înainte învăţătoare spre mântuire, povăţuindu-mă la calea pocăinţei». Acestea grăindu-le, am auzit un glas de departe strigând: «De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla!» Auzind glasul acela şi crezând că a fost pentru mine, cu lacrimi am strigat, căutând spre icoana Născătoarei de Dumnezeu: «Stăpână, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa pe mine!» Aşa strigând, am ieşit din pridvorul bisericii şi cu grabnică alergare am plecat. Deci mergând eu, m-a văzut oarecine şi mi-a dat trei bani. Şi înştiinţându-mă care este poarta cetăţii în acea parte, am ieşit, alergând, lăcrimând şi întrebând de cale pe cei pe care îi întâlneam şi am sfârşit ziua aceea în călătorie. Şi a fost ceasul al treilea din zi când m-am învrednicit a vedea cinstita şi Sfânta Cruce a lui Hristos, şi soarele acum spre apus plecându-se, am ajuns la biserica Sfântului Ioan Botezătorul, care se afla aproape de Iordan, în care închinându-mă, m-am pogorât îndată la Iordan şi mi-am spălat faţa şi mâinile în sfintele acelea ape. Şi mergând iarăşi în biserică m-am împărtăşit într-însa cu Preacinstitele şi de viaţă Făcătoarele Taine ale lui Hristos. După aceasta am mâncat jumătate dintr-o pâine, am băut apă din Iordan şi pe pământ în noaptea aceea m-am odihnit.

A doua zi de dimineaţă, aflând acolo o luntre mică, am trecut pe cealaltă parte de Iordan şi iarăşi m-am rugat povăţuitoarei mele, Născătoarei de Dumnezeu, ca să mă povăţuiască unde îi este cu bună plăcere ei. Deci am venit în pustiul acesta şi de atunci şi până astăzi m-am depărtat fugind şi aici m-am sălăşluit, aşteptând pe Dumnezeu, Cel ce mă mântuieşte de neputinţa sufletului şi de vifor, pe mine, ceea ce mă întorc către El".

Iar Zosima a zis către dânsa: „Câţi ani sunt, o, doamna mea, de când locuieşti în pustia aceasta?" Iar ea a răspuns: „Patruzeci şi şapte de ani socotesc că sunt de când am ieşit din sfânta cetate". Iar Zosima a zis: „Şi ce găseşti de hrană, doamna mea?" Ea a răspuns: „Acele trei pâini şi jumătate ce le-am adus trecând Iordanul, încet uscându-se, s-au împietrit; din care gustând câte puţin, în câţiva ani le-am sfârşit". Şi a zis Zosima: „Dar cum ai petrecut fără primejdie atât de multă vreme, fără ca nici o schimbare potrivnică să te tulbure pe tine?" Răspuns-a aceea: „De un cuvânt m-ai întrebat acum, părinte Zosima, de care mă înspăimânt să-ţi spun, pentru că de-mi voi aduce aminte de atâtea supărări şi nevoi pe care le-am suferit, de gândurile cele cumplite care m-au tulburat, mă tem ca nu cumva iarăşi să mă cuprind de dânsele". Iar Zosima a zis către dânsa: „Să nu laşi nimic, o, stăpâna mea, care să nu-mi spui mie, pentru că o dată te-am întrebat de aceasta, ca pe toate cu de-amănuntul să mi le arăţi mie".

Iar ea a zis către dânsul: „Crede-mă, părinte Zosima, că şapte­sprezece ani am petrecut în pustia aceasta, ca şi cu nişte fiare cumplite luptându-mă cu poftele mele nebuneşti. Pentru că, înce­pând să gust hrană, îmi venea dor de carne şi de peşte, pe care le aveam în Egipt. însă doream şi băutura vinului cea poftită de mine, pentru că mult vin beam când eram în lume; iar aici, neavând nici apă, cumplit mă ardeam de sete şi cu nevoie răbdam. încă mi se făcea şi dor de cântece desfrânate, care foarte mult mă tulbura şi mă silea să cânt cântece diavoleşti, cu care mă deprinsesem. Dar îndată lăcrimând şi în piept bătându-mă, îmi aduceam aminte de făgăduin­ţele pe care le-am făcut când am ieşit în pustia aceasta şi mă duceam cu gândul înaintea icoanei Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, ajutătoarea mea, şi înaintea ei plângeam, rugând-o să izgonească de la mine gândurile acelea, ce-mi tulburau ticălosul meu suflet. Iar după ce deajuns plângeam şi mă băteam în piept cu osârdie, atunci vedeam o lumină ce mă lumina de pretutindeni şi mi se aducea o alinare, care mă scotea din întreitele valuri ale ispitelor. Iar gândurile care mă împingeau iarăşi spre desfrânare, cum ţi le voi spune ţie, părinte? Iartă-mă, pentru că se aprindea foc înăuntrul inimii mele pătimaşe, ce mă ardea toată de pretutindeni şi spre pofta amestecării mă silea. Iar când îmi venea un gând ca acesta, atunci mă aruncam la pământ şi mă udam cu lacrimi, socotind că stau înaintea Maicii Domnului, chezăşuitoarea mea, care îmi judeca călcarea mea de aşezământ şi îmi arăta cu înfricoşare muncile pentru aceasta. Şi nu mă sculam de la pământ ziua şi noaptea, până ce lumina cea dulce iarăşi strălucea şi gonea gândurile ce mă tulburau. Iar ochii îmi ridicam către chezăşuitoarea mea, rugându-mă neîncetat să-mi ajute mie, celei ce mă chinuiam în noianul acesta al pustiei. Căci cu adevărat am avut-o pe aceea ajutătoare şi la pocăinţă sporitoare. Şi aşa am săvârşit şaptesprezece ani, nenumărate nevoi pătimind. Iar de atunci până astăzi ajutătoarea mea cea întru toate, Născătoarea de Dumnezeu, mă povăţuieşte de mână la toate".

Rugaciunea este un liman pentru cei zbuciumaţi de furtună, o ancoră pentru cei goniţi de valuri, un toiag pentru cel ce se clătina, o comoară pentru cei săraci, o siguranţă pentru cei bogaţi, un ajutor împotriva bolilor şi o ocrotire pentru sănătate.

Cuvânt mântuitor a atins ochii inimii mele, arătându-mi că noroiul faptelor mele a fost acela care mi-a închis intrarea. Am început să plâng, să mă tângui și să-mi bat pieptul, scoțând suspine din adâncul inimii mele. Pe când plângeam, văd, deasupra locului în care stăteam se află icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și am zis uitându-mă către ea cu statornicie: “Fecioară Stăpână, care ai născut după trup pe Dumnezeu Cuvântul. Știu, știu că nu este cuviincios și binecuvântat ca eu, atât de necurată, atât de spurcată, să văd icoana ta, a pururea Fecioarei, a celei curate, care ai trupul și sufletul curate și neîntinate. Este drept să fiu urâtă eu, pierduta, de tine, care ești curățenia, și să te dezguști de mine. Dar de vreme ce după cum am auzit, Dumnezeu, pe Care L-ai născut, pentru aceasta S-a făcut om, ca să cheme pe păcătoși la pocăința, ajută-mi mie, singura, care n-am pe cineva într-ajutor. Poruncește să mi se îngăduie să intru în biserică. Să nu mă lipsești să văd lemnul pe care s-a răstignit Dumnezeul cel născut din tine, Care Și-a dat propriul Său sânge preț de răscumpărare pentru mine. Poruncește, stăpână, să-mi fie deschisă și mie ușa dumnezeieștii închinări a Crucii. Dumnezeului născut din ține te dau chezășuitoare că niciodată nu voi mai pângări acest trup prin vreo împreunare rușinoasă, iar, după ce voi vedea lemnul Crucii Fiului tău, mă voi lepăda numaidecât de lume și de toate cele din lume și îndată plec acolo unde tu, ca o chezășuitoare a mântuirii mele mă vei povățui și mă vei îndruma”.

Rugăciunea face nepieritoare bunurile ce le avem şi cu toată graba goneşte relele ce ne bântuiesc. De vine vreo ispită, ea uşor se alungă, de se întâmplă pierderea averii, sau altceva ce tulbură sufletul, rugăciunea vindecă şi aceasta curând.

Rugăciunea este scăpare contra tristeţii, temelia veseliei, pricină de bucurie statornică, mama adevăratei înţelepciuni. Cine se poate ruga cu toată puterea, fie el cel mai sărac om, el totuşi va fi cel mai bogat dintre toţi; aceluia însă, căruia îi lipseşte rugăciunea, de ar şedea chiar pe scaun împărătesc, tot este cel mai sărac dintre toţi.

Ahab nu era oare împărat, nu avea el oare aur şi argint cu prisosinţă? Dar fiindcă era lipsit de rugăciune, nu s-a dus el oare să-l caute pe Ilie, pe un om care nu avea locuinţă, nici altă haină decăt un simplu cojoc? Vezi că Ilie era mai bogat decât Ahab? Că până ce el a vorbit şi a rugat ploaia de la Dumnezeu, împăratul cu toată oastea sa, se aflau în mare nevoie.

Aceasta este puterea rugăciunii! Rugăciunea este arma cea mai tare, vistierie care niciodată nu se deşartă, bogaţie nesecată, liman fără valuri, temelia păcii, rădăcina, izvorul, mama tuturor bunătăţilor, mai puternică decât o împărăţie.

Adeseori domnitori împodobiţi cu coroană au zăcut doborăţi de friguri, chinuiţi de arşiţa cea arzătoare; doctorii, soţiile, slugile şi generalii stăteau împrejurul lor, dar nici meşteşugul doctorilor, nici altceva asemenea, n-a putut să aducă vreo ameliorare a bolnavului.

Atunci venea un om care şi-a pus încrederea sa în Dumnezeu, numai se atingea de trupul celui bolnav săvârşind o rugăciune curată şi toată boala se îndepărta. Ceea ce nu putuse nici bogăţia, nici mulţimea slujitorilor, nici meşteşugul şi cercetarea doctorilor, nici mărirea puterii împărăteşti, foarte adeseori a săvârşit rugăciunea unui singur sărac şi nevoiaş.

Aşa puterea rugăciunii a stins şi puterea focului, precum la cei trei tineri în cuptorul cel înfocat; a domolit turbarea leilor, precum la Daniel, a pus capăt războaielor, a curmat bătăile, a alungat furtunile, a izgonit duhurile cele rele, a deschis porţile cerului, a spart cătuşele morţii, a alungat bolile, a abătut paguba şi nenorocirea, a întărit cetăţile cele zguduite, a înlăturat şi ridicat pedepsele cele Dumnezeieşti şi pânditurile cele omeneşti.

Eu însă vorbesc de rugăciunea care nu zace numai pe buze, ci se ridică din adâncul inimii. Căci precum copacii cei înrădăcinaţi adânc nu se răstoarnă şi nu se smulg nici de înmiitele navaliri ale vijeliei, tocmai pentru că rădăcinile cele înfipte adânc în pământ sunt tari, aşa şi rugăciunea care se naşte din adâncul sufletului se suie cu siguranţă la înălţime, pentru că rădăcina sa e tare şi nu poate fi răsturnată de nici o furtună a gândurilor. De aceea zice şi profetul: „Dintr-un adânc am strigat către Tine, Doamne” (Ps.129, 1). Dar atât mai sus se înalţă rugăciunea când iese dintr-o inimă strâmtorată şi evlavioasă.

Precum apa când curge pe un câmp şes şi se poate lăţi pe o mai mare întindere, nu se suie la înălţime, dar când se strânge şi se apasă, ţâşneşte la înălţime mai iute ca săgeata, tot aşa şi duhul omenesc, când se îndulceşte de o eliberare mare, se împrăştie oricum; dar când se strânge sau se apasă prin vreo nenorocire, atunci transmite la înălţime o rugăciune curată şi bine răsunătoare.

Şi ca să ştii că rugăciunea care se săvârşeşte în nevoie mai întâi decât toată ascultarea, ascultă pe profetul ce zice: „În necazul meu am chemat pe Domnul şi m-a auzit” (Ps. 119.1). Rugăciunea totodată uşurează sufletul cel necăjit. Căci dacă cel necăjit capătă oarecare alinare când el poate povesti altor oameni nenorocirea lui şi a o descrie, fiindcă prin această grăire el depărtează oarecum patimile, apoi nu oare cu atât mai vârtos vei afla mare mângâiere şi alinare, când vei spune Domnului, patimile sufletului tău?

Unui om adeseori îi este împovărător cel ce se jeluieşte de suferinţele sale şi voieşte a plânge pe sânul său; se fereşte de el şi îl împinge la sine; la Dumnezeu nu e asa. El lasă pe oricine, ba încă îl atrage; şi cu cât mai îndelungat îi vei povesti suferinţele tale, cu atât mai mult te iubeşte şi se pleacă la rugăciunea ta. Aceasta ne-o spune însuşi Hristos, când zice: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni” (Mt.11, 28). Aşadar El ne cheamă la Sine, pentru aceea nu ne lasă neascultaţi; ne atrage la Sine nu ne respinge; şi de am avea asupra noastră intunerice de păcate, cu atât mai grabnic să alergăm spre Dânsul; că El a venit nu ca să-i cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi (Matei 9,13). Numai noi înşine să ne predăm Lui, numai noi să alergăm la Dânsul şi să nu ne mai lăsăm de El şi ne vom încredinţa cât de adevărat este graiul: că nimic în lume nu ne poate în adevăr tulbura, când noi nu rugăm cu râvnă şi cu sinceritate.

Să se întâmple orice, totul se va îndepărta uşor prin rugăciune. Şi ce este de mirat că rugăciunea poate îndepărta necazurile omeneşti, când ea aşa de uşor stârpeşte şi dezrădăcinează păcatul?

Sfânta Măria Egipteanca este icoana celor care se abat sau rătăcesc de la calea mântuirii, a celor care călătoresc cu poticniri şi căderi, dar nu mai puţin, şi acestora le stă în putinţă să se ridice la cea mai înaltă sfinţenie, precum ne-o dovedeşte minunata viaţă a Cuvioasei Măria Egipteanca.

 Maria Egipteanca, după un scurt popas în Biserica Sf. loan Botezătorul de la Iordan, unde se învredniceşte de împărtăşirea cu Sfintele Taine, trece în pustie, hotărâtă să înceapă o viaţă nouă. într-adevăr, viaţa pe care o duce de aici înainte până la sfârşitul vieţii este mai presus de puterile omeneşti. Patruzeci şi şapte de ani a trăit în pustie cu două pâini şi jumătate, pe care le luase din Ierusalim la plecare, chinuită de foame, de sete, de golătate, arsă de soarele zilei şi îngheţată de frigul nopţii, hărţuită necontenit de duhurile necurate, în cele din urmă, din dumnezeiasca rânduială, se întâlneşte cu Cuviosul Zosima, care îi va aduce Sfânta împărtăşanie înainte de moarte şi care va povesti viaţa Cuvioasei, aşa cum a aflat-o din gura ei.

După cei patruzeci şi şapte de ani de nevoinţă în pustie, Cuvioasa Măria se aseamănă mai mult cu îngerii decât cu oamenii: când se roagă, pluteşte în văzduh, merge pe apă ca pe uscat, cunoaşte gândurile altora şi vede cele de departe şi cele viitoare ca şi cum ar fi de faţă.

Prin două lucruri ne uimeşte Cuvioasa la începutul schimbării vieţii ei: hotărârea neclătită de a începe o viaţă nouă şi ruperea desăvârşită cu păcatul.  Păcatul este robie, mântuirea – eliberare. Nu există mântuire în ţara păcatului. Poporul evreu, ca să ajungă în pământul făgăduinţei a trebuit să iasă mai întâi din robia Egiptului, fiul risipitor numai întors la casa părintească a fost pus în dreptu¬rile cele dintâi; Cuvioasa Măria nu în Egipt, locul păcatului, ci de¬parte, în pustia Iordanului, acolo s-a eliberat de păcat şi s-a sfinţit. Deci pentru a începe o viaţă nouă, cu Hristos, trebuie să o curmăm desăvârşit cu păcatul. Nu putem pune început bun dacă nu urâm păcatul din adâncul sufletului. Fericitul Augustin, care în tinereţe dusese şi el o viaţă păcătoasă, se ruga cu mare căinţă: „Doamne, ajută-mi să Te iubesc, aşa cum mai înainte am iubit păcatul!” Aceasta este prima învăţătură, pe care se cade să nu o uităm din viaţa Cuvioasei Măria. 

Dacă vrem să reuşim ceva cu rugăciunea, cu postul şi cu celelalte nevoinţe creştineşti, trebuie să ieşim din Egipt şi să mergem în Ierusalim, să luăm Crucea, să trecem Iordanul şi să ne sălăşluim în pustie. Să ne oprim adică de la păcat, să ne sălăşluim în pământul nepăcătuirii, cu hotărârea nestrămutată de a face voia lui Dumnezeu. Dacă această hotărâre nu este uşor de luat, apoi adevărata greutate abia acum începe: cei patruzeci şi şapte de ani de pustie, izbăvirea de tirania patimilor care ne chinuieşte chiar şi după ce ne-am lepădat de ea. Sf. Măria se afla în pustie, în foame şi sete, nu vedea şi nu auzea pe nimeni şi totuşi şaptesprezece ani a fost chinuită ca de foc de gândurile cele păcătoase, de aducerile aminte curveşti, de cântecele şi de beţiile în care trăise.

De unde înţelegem, după cum am văzut şi la fiul cel desfrânat, că păcatul este cel mai mare vrăjmaş al sufletului nostru. E unealta diavolului, diavolul însuşi care cu făţărnicie şi vicleşug, cu minciună şi cu răutate, îşi ascunde duşmănia împotriva omului până ce îl prinde în laţul obişnuinţei cu păcatul. Abia atunci îşi arată toată ura de moarte împotriva noastră, nu ne cruţă, ne chinuieşte şi nu vrea să plece decât cu sufletul noastru în muncile iadului. De aceea, toţi Părinţii ne îndeamnă necontenit să fugim de muşcătura viperei, de prima experienţă a păcatului, de curiozitatea de a gusta din otrava cu care ne momeşte cel viclean. Cine fuge de păcat va scăpa de războiul  cel cumplit care urmează şi de care nu este sigur că va scăpa cu zile.

Aşadar, de are cineva nefericirea să se afle în robia vreunei patimi trupeşti sau sufleteşti, să aibă măcar atâta tărie ca să nu se robească ei fără putinţă de întoarcere, să nu se asemene acelora care, căzuţi pradă deznădejdii, se dedau preacurviei. Patima îl leagă pe om şi îl duce legat spre fapte pe placul ei; dar tu, fiind chiar în lanţurile ro­biei, manifestă-ţi măcar dorinţa de a nu face asemenea lu­cruri, rămâi măcar nemulţumit de ele. Să nu spui: “Ei, nu-i nimic, probabil, fie… Să rămână cum a fost sau să mear­gă lucrurile ca până acum”. Ci, la fel ca cel ce este dus le­gat şi nu are putere să se împotrivească, dar măcar se propteşte cu picioarele — aşa şi tu, indiferent de tăria pa­timii care te stăpâneşte, arată-ţi măcar prin ceva revolta faţă de ea, şi spune: „E pentru ultima oară, nu mă mai las”; şi, de cazi iarăşi, spune la fel, şi tot aşa; dar spune nu doar cu limba, ci şi cu inima şi strigă după Domnul spre ajutor. Aşa cum cel ce a fost legat şi dus prizonier de vrăj­maş, având, totuşi, posibilitatea de a striga, strigă — doar, doar l-o auzi cineva şi l-o elibera – la fel strigă şi tu către Domnul: “Doamne! Mai înainte de a muri, izbăveşte-mă! Doamne, înainte de obştescul sfârşit, dăruieşte-mi pocăin­ţă !” şi vei fi auzit. După cum pruncul înfăşat, culcat în leagăn, care nu poate să-şi mişte nici mâinile, nici picioa­rele, îşi apucă, totuşi, mama de inimă prin ţipătul său şi o atrage, ca vrăjită, spre el – dacă la fel vei striga şi tu, îl vei atrage pe Domnul, Cel ce a spus că mai degrabă mama îşi va uita pruncul, decât îi va uita El pe cei care Îl cheamă.

Când, în sfârşit, Domnul va veni la tine, ia aminte, atunci, frate, să nu-ţi îngădui să nu te foloseşti cum se cu­vine de această mare milostivire a lui Dumnezeu faţă de tine. Te vei asemăna atunci Sfintei Maria, pe când era în faţa intrării în mormântul Domnului şi fusese prinsă de judecata lui Dumnezeu. După cum ea, lovită de o putere nevăzută, nu stătu mult pe gânduri, ci înţelese imediat motivul, care era păcatul ei, şi luă imediat hotărârea să părăsească acest păcat păgubitor şi să nu se mai întoarcă la el niciodată, aşa trebuie să faci şi tu. Ia aminte, deci! Atunci când o puternică remuşcare a conştiinţei, sau frica de judecată şi de moarte, sau apropierea unui pericol atârnând ca o sabie deasupra capului tău, sau sentimen­tul măreţiei lui Dumnezeu şi al marii Lui bunătăţi, sau ori­ce altceva îţi va cutremura profund inima şi îţi va scutura toate încheieturile, astfel încât vei simţi că ţi-au căzut toa­te lanţurile care te strâmtorau până atunci — să ştii că s-a atins de tine harul lui Dumnezeu şi că te slobozeşte să calci pe calea binelui – slobozenie care până atunci îţi lipsea. Ia aminte! Acest moment este foarte preţios! Ceea ce simţi atunci este lucrarea harului… Adaugă aici şi lu­crarea ta, adică spune aşa: “Murdar am trăit, făcând pe plac patimilor… De acum nu voi mai face aşa”. Apoi, mărturisindu-te şi primind dezlegare, ţine-te de făgăduin­ţa făcută…

Deci pentru ca noi să petrecem cu norocire viaţa aceasta de faţă, totodată să ne eliberăm de păcatele noastre şi să putem oricând cu bucurie a ne înfăţişa la scaunul Judecăţii lui Hristos, de-a pururea să ne gătim nouă pentru acest scop locul cel mântuitor al rugăciunii amestecându-l cu lacrimi, cu râvna, cu îndelungă răbdare. Atunci noi vom dobândi o îndestulare statornică şi îndulcirea de bunătăţile cele cereşti, de care fie ca noi toţi să ne împărtăşim, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, se cuvine laudă în vecii vecilor!

Încă din secolul al V-lea aici exista o biserică închinată Înaintemergătorului cu un paraclis închinat Sfintei Maria Egipteanca. ,,O, Preacuvioasă Maică Maria Egipteanca, cea care străluceşti în lumina Dumnezeirii, roagă-L pe Multmilostivul Dumnezeu să ne dea iertare de păcate şi mântuire sufletelor noastre, ca în Cereasca Împărăţie împreună cu Sfinţii şi cu Îngerii de-a pururi să-I dăm slavă Lui Dumnezeu cântând: Aliluia! Cuvioasei Maici Maria Egipteanca, cele de laudă îi aducem pentru nevoinţele ei, cele mai presus de fire, că l-a biruit pe veliar cu puterea Sfintei Cruci şi cununa slavei a dobândit-o de la Dumnezeu. Roagă-te Stăpânului Hristos să ne ierte de păcate şi pe noi, cei care te lăudăm şi-ţi cântăm: Bucură-te Sfântă Cuvioasă maică Maria şi roagă-te să fim şi noi mai credincioşi, mai smeriţi, mai răbdători!” Amin (postat pe fb de ioan monahul)