De la camara Cinei celei de Taină la Grota Tradarii
Camara din Ierusalim a Cinei celei de Taina - cinstita ca loc in care a fost savarsita Cina cea de Taina - este o camara aflata la etajul unei case din Ierusalim. Acest loc este identificat ca fiind acelasi cu "camara de sus" in care Hristos a mancat cu Apostolii Sai ultima cina. Aceasta camara se afla situata deasupra Mormantului lui David, in apropierea Abatiei Adormirii Maicii Domnului, de pe Muntele Zion.
Cina cea de Taina este mentionată la toți cei patru apostoli. Cât despre indicația: „vă va aștepta un om ducând un urcior cu apă” (Mc. 14, 13), acesta era într-adevăr un semn de recunoaștere, pentru că bărbații obișnuiau să aducă apa în burdufuri de piele. Numai femeile duceau apa în urcioare de lut, pentru că acestea sunt mai puțin încăpătoare și, în consecința, mai ușoare decât burdufurile pline cu apă. Omul pe care aveau să-l întâlnească cei doi apostoli, ducea de astă dată apă în mod excepțional în acest vas, tocmai pentru a fi recunoscut. Exegeții îl identifică unii cu evanghelistul Marcu, alții cu tatăl lui; pare mai probabilă prima părere, întrucât Evanghelistul notează că apostolii îl urmează pe „omul cu urciorul” până acasă, apoi i se adresează „stăpânului casei” (Mc. 14, 14), respectiv tatălui lui Marcu, transmițându-i cuvintele Mântuitorului. Prin zicerea: „Vremea Mea s-a apropiat”, Mântuitorul se referea la patimile și moartea Sa. O tradiție foarte veche ne spune, că acea casă era situată în partea de sud-vest a Ierusalimului, ceva mai spre sud de casa arhiereului Caiafa. Aici într-un corp mai mare de case se arată, încă și astăzi, o sală destul de spațioasă, a cărei boltă este sprijinită de două columne mari de marmură. În această sală, se zice, că Domnul și-a serbat Cina cea de Taină. Sala se cheamă „coenaculum”. Sub această sală se spune, că s-ar găsi chiar și mormântul lui David.
O problemă care se ridică și care impune lămuriri este aceea referitoare la ziua în care s-au petrecut acestea și în ce anume au constat pregătirile de Paști? După sinoptici (Mt. 26, 16; Mc. 14, 12; Lc. 22, 7), pregătirile pentru Cina cea de Taină și Cina însăși s-au petrecut în „prima zi a azimelor”. Bazându-se pe aceste cuvinte, cât și pe nota că: „ucenicii au facut precum le-a poruncit Iisus și au pregătit Paștile” (Mt. 26, 19), teologii romano-catolici pretind că Mântuitorul a serbat, cu ucenicii, un adevărat Paște iudaic, așa cum cereau rânduielile Legii mozaice, cu miel și cu azimă, și că, din această cauză, Sf. Euharistie s-a instituit nu cu pâine dospită, cum învăța din vechime Biserica Ortodoxă, ci cu azimă. În același timp, noi vedem, însă, că Evanghelistul Ioan spune lămurit că Domnul și-a serbat Cina cea de Taină „o zi înainte, de Paști” (In. 13, 1), adică joi seara, 13 nisan, și apoi, după relatările tuturor evangheliștilor, că Domnul Hristos a murit vinerea, 14 nisan, mai înainte ca iudeii să fi început sărbătoarea Paștilor. Pentru a pune de acord raportul Evangheliei a patra cu rapoartele sinopticilor, cât și pentru a fundamenta interpretarea și practica lor, teologii occidentali (romano-catolici și protestanți) au recurs la unele ipoteze: ipoteza anticipării; ipoteza dublei serbări, ipoteza strămutării.
Astfel, unii dintre ei susțin că Domnul a murit, într-adevăr, vineri 14 nisan și și-a serbat Cina cea de Taină „o zi înainte de Paști”, după cum ne spune evanghelistul Ioan, dar, dacă sinopticii ne vorbesc altfel, ei cred că sinopticii diferă, pentru că Domnul ar fi anticipat serbarea Paștilor cu o zi. El ar fi serbat, adică, Paștile iudeilor încă în seara zilei de joi. Această seară era pentru El și pentru apostolii Săi seara de Paști și totodată și seara primei zile a Azimelor. Aceasta se numește ipoteza anticipării.
Această ipoteză se lovește însă de următoarele observații: Dacă Mântuitorul ar fi sărbătorit Paștile mai înainte cu o zi, acest fapt ar fi constituit un cap de acuzare gravă împotriva Sa la procesul la care a fost supus. Dar, nici Iuda Iscarioteanul, nici ceilalți martori, care au fost interogați, nu au mărturisit în fața sinedriului că Domnul ar fi comis o asemenea faptă. Anticiparea nici nu ar fi avut vreun rost, întrucât, conform spuselor Talmudului, dacă mielul pascal se înjunghia mai înainte decât în după amiaza zilei de 14 nisan, atunci sacrificiul nu era bun. Dacă Domnul ar fi anticipat Paștile, s-ar fi arătat nestatornic, s-ar fi contrazis pe sine însuși, întrucât cu numai o zi înainte El făcuse în prezența tuturor apostolilor constatarea, că mai sunt încă două zile până la Paști (Mt. 26, 2). Alții zic, că pe vremea Domnului Iisus Hristos iudeii ar fi avut obiceiul de a serba sărbătorile mari de peste an în două zile consecutive. In cazul nostru, galileenii, deci și Domnul Iisus Hristos, ar fi serbat Paștile cu o zi mai înainte decât cei din Ierusalim. Este ipoteza dublei serbări. Împotriva acestei ipoteze arătăm, că iudeii de pe atunci știau să calculeze destul de precis, data lunilor noi, iar comunicarea vie a celor din diaspora cu Ierusalimul făcea să dispară orice discordanță de calcul calendaristic, dacă s-ar fi ivit undeva. Istoria iudaică nu cunoaște nici un unic caz de dublă serbare, iar presupunerea că galileenii ar fi avut obiceiul să serbeze Paștile în seara zilei de 13 spre 14 nisan, deci cu 24 de ore mai înainte, nu se poate întemeia pe nici un fapt concret istoric. Cu atât mai mult, o astfel de impietate nu s-ar fi admis chiar în Ierusalim. Doar pentru cei care se aflau departe în călătorie, printre neamuri străine, ori erau în stare de necurație prin atingerea de un trup mort, Legea mozaică prevedea, ca și aceștia să prăznuiască Paștile, însă în luna următoare și tot în seara zilei de 14 spre 15 (Num. IX, 10-11). Alte cazuri de dublă serbare istoria iudaică nu cunoaște. Alții, în sfârșit, adepții ipotezei strămutării, susțin că în anul morții Domnului Iisus Hristos, Paștile trebuiau să cadă vineri, iar sinedriștii le-au strămutat să se serbeze sâmbătă, pentru a evita înșiruirea mai multor sărbători una după alta. Evanghelistul Ioan, zic aceștia, ține seama de această strămutare, pe care, însă, Domnul Iisus nu a admis-o. Nici ipoteza aceasta nu poate fi acceptată, pentru că se cunoaște cazul când, pe vremea lui Ioan Hircan (135-105 d. Hr.), ziua de 14 nisan a căzut într-o zi de vineri și nu a fost strămutată pe ziua de sâmbătă. Reforma calendarului iudaic, care prevedea, cu regulile adu și badu, ca ziua de Paști să nu mai poată cădea în zi de luni, miercuri sau vineri, s-a făcut abia în sec. III-IV d. Hr., și anume din considerații care nu existau pe vremea Domnului Iisus Hristos.
Că Mântuitorul și ucenicii Săi au prăznuit Cina cea de Taină nu o dată cu Paștile iudaice, ci cu 24 de ore mai înainte, se vede și din următoarele constatări. Toți evangheliștii ne informează că răstignirea Mântuitorului s-a făcut în cursul zilei de vineri, 14 nisan, mai înainte de sosirea praznicului Paștilor Iudaice, care aveau să înceapă numai după apusul soarelui. Ei arată că Domnul n-a fost răstignit chiar în ziua de Paști, căci Simon Cirineanul este descris ca venind de la lucrul câmpului, cu o povară în spate, soldații sunt arătați purtând arme, iar magazinele sunt încă deschise, putându-se face în grabă cumpărarea giulgiului și aromatelor necesare înmormântării Domnului. Ei ne spun, de asemenea, că iudeii n-au vrut să intre în pretoriu unde Pontiu Pilat judeca pe Mântuitorul, „ca să nu se spurce și să poată mânca după rânduială Paștile” (In. 18, 28). La Cina cea de Taină nu mănâncă miel fript, și hrană obișnuită, „întingând în blid” (Mt. 26, 23). Această scurtă notiță, oricât ar părea de prisos, are o deosebită importanță; ea arată că pe masă erau așezate mâncăruri lichide, în care se întingea cu bucățica de pâine. La ospățul de Paști al iudeilor, însă, nu se serveau mâncăruri lichide, ci numai friptură de miel, ierburi amare și azime. În consecință, Cina Domnului nu poate să fi fost cina pascală a iudeilor, ci o cină proprie. De asemenea, după rânduielile mozaice, în noaptea în care se consuma mielul pascal, nimeni nu avea voie să părăsească încăperea, până în zorii zilei următoare (Ex.12, 22). Dar noi vedem că Iuda părăsește camera, la miezul nopții și apostolii cred că este trimis de Domnul să procure cele necesare pentru sărbătoare (In.13,27-30). Mai apoi, Domnul însuși, împreună cu apostolii, ies în grădina Ghetsimani. La masă nu au consumat azima ((χξυμον), ci pâine dospită (αρτοσ). Opt zile înainte de Paști era strict interzis, ca cineva dintre iudei să mănânce azime. Evangheliștii sinoptici știu bine ce sunt azimele (cf. Mt.26, 17; Mc.14, 12;Lc.22, 7). Cu toate acestea ne spun, că Domnul, în timpul Cinei,” luând pâinea ” (grec. λαβÏŽν τον άρτον ,luând pâinea dospită), ο binecuvântează, prefăcând-o în mod tainic în trupul Său. Cina cea de Taină n-a fost un Paște iudaic, ci o cină solemnă, ultima cină a Mântuitorului cu ucenicii Săi, un Paște cu totul nou și deosebit, care desființează pe cel iudaic și îl înlocuiește cu Sf. Euharistie, jertfa și taina în același timp.
Discutia cu privire la pregatirile de Pasti se petrece in Betania. Ea este provocata de Ucenici, care se mira oarecum de neglijarea pregatirilor gospodaresti in vederea Praznicului celui mare. El alege doi dintre dansii - pe Ioan si pe Petru (Luca 22, 8) - si-i trimite in Ierusalim, spunandule ca vor fi asteptati de un tanar purtand un urcior cu apa (Marcu 14, 13), care-i va conduce intr-un foisor gata pregatit pentru festivitate (Marcu 14, 15; Luca 22, 12). Acolo, cei doi Ucenici vor face ultimele pregatiri in vederea mesei, conformandu-se intru totul instructiunilor primite de la Domnul si pastrand cu strictete secretul acelui loc, ca sa asigure linistea Cinei si sa preintampine intreruperea ei de catre cei ce voiau sa-L prinda, Iuda și arhiereii. Casa apartinea, dupa o veche traditie, Mariei, mama autorului Evangheliei a doua, iar tanarul cu urciorul, care astepta pe cei doi ucenici la poarta dinspre Rasarit a Ierusalimului, pare a fi chiar Sf. Ioan Marcu (Fapte 12, 12; 15, 37). Era o casa instarita si incapatoare, putand adaposti un numar mai insemnat de persoane. Avand deasupra, la etaj, un salon sau un foisor special, destinat anumitor reuniuni solemne. In mod obisnuit, grijile economice si cumparaturile se incredintau lui Iuda - acum el nu trebuia sa cunoasca din vreme locul Cinei, ca sa nu provoace arestarea prematura a Mantuitorului. Foişorul indică partea superioară a casei rezervată primirii oaspeţilor. În acest foişor, ucenicii au stat la Cina de Taină împreună cu Iisus (Marcu 14, 12-26). Tot aici, Mântuitorul S-a arătat ucenicilor după Înviere (Ioan 20, 19-23). Aici este și locul în care stăruiau apostolii cu un cuget în rugăciune şi în cereri împreună cu femeile şi cu Maria, Mama lui Iisus (F. 1, 12-14). Potrivit unei tradiţii foarte vechi, Foişorul a fost locuinţa Maicii Domnului după Înălţare. În această sală a fost ales Matia apostol în locul lui Iuda şi a avut loc Pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii (F. 2, 1-12).
Iata clipa cea mai cutremuratoare din cate au fost pana acum si inceputul tuturor celorlalte care urmeaza de aici pana la sfarsit. Domnul Iisus Se scoala de la masa, Se dezbraca de hainele Lui, Se incinge cu un stergar, toarna apa intr-un lighean si incepe sa spele picioarele ucenicilor Sai si sa le strearga cu stergarul cu care era incins. Domnul a arătat cu fapta preamarea Sa smerenie „Cum aşa, Marele nostru învăţător, Domnul nostru să ne spele nouă picioarele!” În mirarea lor, toţi tăceau – şi s-au supus plini de fior Domnului Iisus Hristos. Numai înflăcaratul Petru nu a răbdat: „Cum! Învăţătorul meu, Domnul meu Iisus Hristos îmi va spăla mie picioarele! Nu, Doamne, nu ai să-mi speli picioarele!” – la care Domnul i-a răspuns: „Tu nu înţelegi ceea ce fac, dar mai târziu vei înţelege”. „Nu, Doamne, în veac nu-mi vei spăla picioarele”. „Dacă nu-ţi voi spăla picioarele, nu vei avea parte cu Mine” „Doamne! Doamne! Nu doar picioarele, ci şi mâinile spală-mi-le, spală şi capul meu, dar de împărtăşirea cu Tine nu mă lipsi!” iar Domnul i-a răspuns: „Celui curat nu trebuie să i se spele mai mult decât picioarele prăfuite”. Şi încheind această minunată, mântuitoare şi mare faptă a Sa, Domnul Iisus Hristos a zis: „Iată Eu, Domnul şi învăţătorul vostru, v-am dat pildă ca să vedeţi cum se cuvine să vă purtaţi şi voi. Dacă Eu, Domnul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă faceţi acelaşi lucru unii altora” (v. In. 13, 4-15). „Dacă nu-ţi voi spăla picioarele, nu vei avea parte cu Mine”? El a zis: Cel ce a făcut baie n-are nevoie să-i fie spălate decât picioarele, căci este curat tot. Şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi (v. In. 13, 10). Aşadar, le lipsea ceva. Erau curăţiţi şi sufletele lor erau sfinţite în urma celor trei ani petrecuţi cu Domnul Iisus Hristos şi a învăţăturii pe care o primiseră în inimile lor. Erau curaţi. Dar dacă Domnul a găsit că este neapărată nevoie să le spele picioarele pline de praf, înseamnă că rămăsese în ei o oarecare neputinţă păcătoasă omenească, iar Domnul voia ca ei să fie întru totul sfinţi şi fără de prihană înaintea lui Dumnezeu. Aceasta e o lecţie pentru noi. Suntem datori să ne aducem aminte întotdeauna de mulţimea necurăţiei din noi, chiar şi după ce ne-am pocăit şi ne-am împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului. Şi numai Domnul poate spăla această necurăţie.
Suntem datori, de asemenea, să ne amintim şi să împlinim porunca lui Hristos: Deci, dacă Eu, Domnul şi învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora: că v-am dat vouă pildă ca precum v-am făcut Eu vouă, şi voi să faceţi (In. 13, 14-15). Ce înseamnă să ne spălăm picioarele unul altuia? Înseamnă că suntem datori să ne smerim adânc în faţa tuturor oamenilor, să nu ne semeţim în faţa nimănui, să îi slujim pe toţi aşa cum a slujit Domnul Iisus Hristos. Înseamnă că suntem datori să slujim aproapelui în toate, după cuvântul Domnului: Care între voi va vrea să fie mai mare, să fie slujitorul vostru (Mt. 20, 26). Fără nici o silă, fără nici un dezgust trebuie să spălăm, să legăm şi să doftoricim rănile trupeşti urât mirositoare, pline de puroi ale fraţilor noştri. Tot cu mare smerenie şi dragoste trebuie să doftoricim şi rănile duhovniceşti ale fraţilor noştri, să purtăm neputinţele celor neputincioşi, aşa cum porunceşte apostolul Pavel; să le slujim, nu să le fim stăpâni; să nu poruncim nimănui, ci să ne facem slugă tuturor. Cu stergarul cu care era incins… Ca sa stergi picioarele cuiva cu un stergar cu care esti incins, trebuie sa te pleci pana la pamant. Cand i-a spalat, Mantuitorul a ingenuncheat inaintea fiecaruia din ei, dar cand i-a sters, a trebuit sa se plece si mai mult. In spalarea picioarelor, unii comentatori biblici au vazut simbolul pocaintei, care curata de pacate pe cei renascuti prin baia Botezului. Acest simbolism nu-i aratat in Evanghelie. De aceea ramanem la semnificatia pe care i-o da chiar Mantuitorului, in cuvintele adresate mai apoi Apostolilor.„Domnul nostru Iisus Hristos, dandu-le pilda de smerita cugetare ucenicilor Sai si, prin ei, celor de pe intreg pamantul, nu spune simplu: „Precum v-am spalat Eu picioarele, sunteti datori sa faceti aceasta si voi", ci explica mai intai marirea Sa, si, aratandu-le stralucirea firii Lui proprii, rusineaza pe iubitorul de slava desarta. "Caci voi, zice, Ma numiti pe Mine invatatorul si Domnul, si bine ziceti, caci sunt.” Iar mai apoi ne indeamna pe toti sa Ii urmam intru smerenie, supunere si dragoste.
A venit deci la Simon Petru. Acesta I-a zis: Doamne, oare Tu sa-mi speli mie picioarele? A raspuns Iisus si i-a zis: Ceea ce fac Eu, tu nu stii acum, dar vei intelege dupa aceasta. Petru I-a zis: Nu-mi vei spala picioarele in veac. Iisus i-a raspuns: Daca nu te voi spala, nu ai parte de Mine. Zis-a Simon Petru Lui: Doamne, spala-mi nu numai picioarele mele, ci si mainile si capul. Iisus i-a zis: Cel ce a facut baie n-are nevoie sa-i fie spalate decat picioarele, caci este curat tot. Si voi sunteti curati, insa nu toti. Ca stia pe cel ce avea sa-L vanda; de aceea a zis: Nu toti sunteti curati.
Dupa ce le-a spalat picioarele si Si-a luat hainele, S-a asezat iar la masa si le-a zis: Intelegeti ce v-am facut Eu? Voi Ma numiti pe Mine: Invatatorul si Domnul, si bine ziceti, caci sunt. Deci daca Eu, Domnul si Invatatorul, v-am spalat voua picioarele, si voi sunteti datori sa ca sa spalati picioarele unii altora; Ca v-am dat voua pilda, ca, precum v-am facut Eu voua, sa faceti si voi. Adevarat, zic voua: Nu este sluga mai mare decat stapanul sau, nici solul mai mare decat cel ce l-a trimis pe el.” (Ioan 13, 2-16)
Impotrivirea lui Petru este pripita si necugetata, prin aceasta aratandu-ni-se ca el n-a inteles talcul spalarii picioarelor si n-a simtit intristarea de pe chipul Mantuitorului in timp ce ucenicii se certau pentru intaietate. Intentia lui Petru nu-i rea in sine, dar ea-l poate desparti de Domnul, daca se traduce printr-un gest de nesupunere fata de voia Lui cea dumnezeiasca. De aceea Mantuitorul ii spune, mai intai, ca ceea ce nu intelege acum, va pricepe mai tarziu si apoi, cand vede ca inca refuza a i se spala picioarele, il ameninta zicand: "de nu te spal, n-ai parte cu Mine". Acum, Petru, intelege ca fara ascultare desavarsita, comuniunea cu Hristos este cu neputinta.
Cand vrei sa speli pe cineva, cand vrei sa-l mustri, cand vrei sa te ocupi de murdaria pe care o are el, ca sa-l poti spala cu adevarat trebuie sa te cobori pana la picioarele lui. Trebuie sa fii in stare sa te apleci langa el, pana la starea in care sa poti cuprinde picioarele lui. Trebuie sa fii in stare sa te apleci langa el, pana la starea in care sa poti cuprinde picioarele lui la inima ta, ca intr-o imbratisare plina de dragoste pentru curatia lui. Cine nu poate iubi atat de mult si nu se poate apropia atat de dulce, nu va putea spala si curati niciodata in chip mantuitor pe nimeni. Dar cand stergi intinaciunea cuiva, cand vrei sa-i acoperi pacatul, sa-i indepartezi nelegiuirea facuta, cand vrei sa-l ierti si sa-l infatisezi neprihanit (Isaia 40, 2; Colos. 1, 22), atunci trebuie sa te apleci si mai mult. Trebuie sa te smeresti si mai mult, atat de mult incat sa te anulezi pe tine pentru el, sa te uiti pe tine si sa calci pe tine pentru a-l inalta pe el. Acesta este lucru dumnezeiesc si cel mai greu cu putinta pentru oameni. Spălarea picioarelor de la Cina cea de Taină este o pildă de dragoste şi un îndemn dumnezeiesc la smerenie, servire şi iubire faţă de aproapele nostru. Ea nu are numai valoarea unei curăţiri legale, exterioare, ci simbolizează curăţenia sufletelor. Totodată, ea este menită să realizeze între creştini atmosfera frăţească şi spiritul de jertfă care să ridice în demnitate firea omenească, să topească vrăjmăşiile şi să înmulţească în lume dragostea de aproapele şi binefacerea.
După spălarea picioarelor a urmat Cina cea de Taină, în timpul căreia a avut loc predarea înfricoşătoarei Taine a Euharistiei, prima Sfântă Liturghie. Fiecare Sfântă Liturghie care se săvârşeşte în bisericile ortodoxe este aceeaşi şi neschimbată cu cea care a fost săvârşită de Hristos în timpul Cinei celei de Taină. Ne-a poruncit să făptuim slujba Cinstitelor Daruri întru pomenirea Lui. Împărtăşirea noastră din Potirul Vieţii ne face să ne unim fiinţial cu El şi să intrăm în Împărăţia Sa cerească. Instituirea Sfintei Euharistii este istorisita si de Evanghelistii sinoptici (Matei 26, 26-29; Marcu XIV, 22-25 si Luca XXII, 16-20), precum si de catre Sf. Apostol Pavel (I Cor. 11, 23-25), formand de la inceput centrul cultului crestin (Sf. Justin, Apoi. I, 66, 3). Instituirea Sf. Euharistii este descrisa aproape cu aceleasi cuvinte si de catre Evanghelistii sinoptici si de catre Sf. Apostol Pavel: "Deci mancand ei, a luat Iisus painea si multumind, a frant si a dat Ucenicilor zicand: Luati, mancati, acesta este Trupei Meu. Si luand paharul si multumind, le-a dat zicand: Beti dintru acesta toti, acesta este Sangele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi se varsa, spre iertarea pacatelor" (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20; I Cor. 11, 23-25). Sf. Luca (22, 19) si Sf. Pavel (I Cor. 11, 24) ne informeaza ca Domnul, indata dupa cuvintele de instituire a Sfintei Euharistii, a adaugat: "Aceasta s-o faceti spre pomenirea Mea".
Concordanta dintre Evanghelistul Matei, martor direct la Cina cea de Taina si Apostolul Pavel, care a primit dogma euharistica chiar de la Iisus Hristos, printr-o revelatie directa si personala - de pe o parte - si dintre Evanghelistii Marcu si Luca, ucenici directi ai Apostolilor si martori ai traditiei si practicii Bisericii Primare - pe de alta parte - are o deosebita insemnatate, caci ne arata ca dogma euharistica n-a suferit niciun fel de evolutie in dezvoltarea vietii crestine si ca Biserica Ortodoxa a pastrat-o asa cum a primit-o dela insusi intemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos.
Cuvintele biblice despre instituirea Sf. Euharistii constituesc prin urmare un document istoric original, inzestrat cu puterea unei marturii directe, obiective si sincere despre origina si intelesul acestei Sfinte Taine. Aceste cuvinte ne arata ca, la Cina cea de Taina, Domnul a prefacut cu adevarat painea dospita (artos) in insusi Trupul Sau, iar vinul in insusi Sangele Sau, rostind pentru fiecare o rugaciune speciala si impartasind apoi cu fiecare pe ucenici. In noaptea cand a fost prins - deci cu o zi inainte de Pastile iudaic - Domnul a instituit asa dar o adevarata sfanta si dumnezeiasca Taina, oferind credinciosilor un nou si supranatural mijloc de comuniune cu El.
Sf. Euharistie nu este deci numai o comemorare istorica, un simplu simbol sau un simplu rit, cum invata de obicei protestantii, ci constituie cu adevarat o jertfa si o Taina. Ea inlocuieste jertfele Vechiului Testament, Pasha iudaica si tot cultul Legii Vechi si inaugureaza cultul cel desavarsit al religiei crestine. De aceea toate sfintele noastre slujbe s-au concentrat de la inceput in jurul Sfintei Liturghii, in cadrul careia se savarseste jertfa si Taina euharistica.
In istorisirea instituirii Sfintei Euharistii, se disting doua momente diferite: momentul prefacerii si momentul impartasirii. Momentul prefacerii coincide cu rugaciunea speciala rostita de Domnul mai intai asupra painii si apoi asupra vinului. Prefacerea elementelor euharistice este deci anterioara impartasirii. Ea necesita o rugaciune anumita, epiclesa, pe care Biserica Ortodoxa o cunoaste din cele mai vechi timpuri si pe care liturghisitorul o rosteste totdeauna asupra cinstitelor Daruri. Dupa savarsirea prefacerii, Domnul ofera ucenicilor Sai nu paine si vin, ci insusi Trupul si Sangele Sau.
Iisus Hristos, aflându-se la Cina cea de Taină cu cei 12 Apostoli ai Săi, le descoperă atotştiinţa Sa încă o dată spunându-le că unul dintre ei Îl va vinde, moment în care ei se tulbură şi încep să se întrebe unii pe alţii care va fi acela. Deşi Apostolii se întrebau între ei şi unii Îl întrebau şi pe Mântuitorul, doar doi din acea încăpere ştiau despre cine este vorba, anume Iisus şi apostolul în cauză, Iuda Iscarioteanul.
Să prezentam acest episod din perspectiva Evangheliilor sinoptice scrise de către Matei, Marcu şi Luca, evidenţiind particularităţile din fiecare şi făcând, bineînţeles, referiri la dreapta şi inestimabila învăţătură lăsată de Sfinţii Părinţi, învăţătură pe baza căreia stă întreaga teologie ortodoxă.
Identificarea vânzătorului de către Iisus la Cina cea de Taină
Evanghelistul Matei este cel care consemnează în Evanghelia scrisă de el faptul că după ce picioarele lui Iisus sunt unse cu mir de mult preţ de către femeia din Betania Şi-a trimis ucenicii în cetate ca să pregătească loc pentru sărbătorit Paştile evreiesc. Împlinind această cerere a Învăţătorului, s-a făcut seară şi toţi au şezut la masă cu Iisus, eveniment pe care Matei îl relatează astfel: “ Iar când s-a făcut seară, a şezut la masă cu cei doisprezece ucenici ai Săi. Şi pe când mâncau, Iisus le-a zis: ,,Adevăr vă grăiesc că unul dintre voi Mă va vinde”. Şi ei, întristându-se foarte, au început să-I zică fiecare: ,, Doamne, nu cumva sunt eu?.”. Iar El, răspunzând, a zis: “Cel care a întins cu Mine în blid, acela Mă va vinde. Fiul Omului merge precum este scris despre El. Dar vai acelui om prin care Fiul Omului e vândut; bine-i era aceluia de nu s-ar fi născut.” Şi răspunzând Iuda, cel care L-a vândut, I-a zis: “Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?.”. Răspunsu-i-a Iisus: “Tu ai zis”. (Mt. 26, 20-25)
Acelaşi episod îl întâlnim în Evanghelia după Marcu în cap. 14, 17-21 având următorul text: “Iar făcându-se seară, a venit cu cei doisprezece. Şi pe când şedeau la masă şi mâncau, Iisus a zis: ,,Adevăr vă grăiesc că unul dintre voi, care mănâncă împreună cu Mine, Mă va vinde.” Ei au început să se întristeze şi să-I zică unul câte unul: ,,Nu cumva sunt Eu? .”. Iar El le-a zis: ,, Unul dintre cei doisprezece, care întinge cu mine în blid. Că Fiul Omului merge cum este scris despre El;dar vai acelui om prin care Fiul Omului este vândut! Bine era de omul acela dacă nu s-ar fi născut!” (Mc. 14, 17-21)
Pentru a întregi tabloul sinoptic, Evanghelistul Luca prezintă, deşi mai succint, acelaşi episod, în această Evanghelie fiind la cap. 22, 21-23: “Dar iată, mâna celui ce Mă va vinde este cu Mine la masă. Că Fiul Omului merge precum a fost rânduit, dar vai acelui om prin care este vândut!” Iar ei au început să se întrebe unul pe altul, care dintre ei ar fi acela care avea să facă aceasta.” “Vai, cât de mare e orbirea vânzătorului! S-a împărtăşit cu tainele şi a rămas acelaşi; s-a desfătat de masa cea prea înfricoşătoare şi nu s-a schimbat. Evanghelistul Luca a arătat aceasta spunînd: „După pîine, a intrat în el satana (Luca 22, 3)”. N-a spus-o ca să dispreţuiască trupul Stăpânului, ci ca să vădească neruşinarea vânzătorului. Păcatul lui Iuda a ajuns mai mare din două pricini: şi pentru că s-a apropiat de taine cu astfel de gând, şi pentru că apropiindu-se n-a ajuns mai bun, nici datorită fricii, nici datorită binefacerii primite, nici datorită cinstei ce i s-a făcut. Hristos nu l-a oprit, deşi ştia totul, ca să cunoşti că Dumnezeu nu lasă nimic la o parte din cele ce pot îndrepta pe cineva. De aceea, şi mai înainte şi mai târziu, i-a amintit necontenit şi l-a povăţuit, şi cu fapta şi cu cuvântul şi cu frica şi cu blândeţea şi cu ameninţarea şi cu cinstea. Dar nimic nu l-a făcut să se îndepărteze de boala aceasta cumplită a iubirii de arginţi. De aceea Hristos, lăsându-l pe Iuda, aminteşte iarăşi, prin sfintele taine, de junghierea Sa; iar în timpul mesei vorbeşte de cruce, pentru ca, prin prezicerea repetată a morţii Sale, să-i facă pe ucenici să primească cu uşurinţă patimile Sale. Ce n-ar fi păţit ucenicii dacă n-ar fi auzit nimic de patimi, când s-au tulburat atîta, deşi le vorbise mai dinainte atîtea de patimile Sale, deşi făcuse atâtea minuni înaintea lor? „Şi pe când mâncau ei, a luat pâinea şi a frânt“. După aceea, arătându-Se om, spune ucenicilor: “Întristat este sufletul meu până la moarte” (Matei 26, 38) si S-a rugat în Grădina Ghetsimani cu sudoare de sânge (Luca 22, 44). Incă din secolul al IV-lea, Sfântul Chiril al Alexandriei observase că în Evanghelia după Ioan, capitolul al XVII-lea, Mântuitorul vorbeşte şi în calitate de preot, şi în calitate de jertfă, iar în secolul al XVI-lea, David Chytraeus (1531-1600) a numit capitolul al XVII-lea al scrierii ioaneice "Rugăciunea arhierească a lui Iisus".
Atunci Iisus a mers impreuna cu ei la un loc ce se cheama Ghetsimani si a zis ucenicilor: Sedeti aici, pana ce Ma voi duce acolo si Ma voi ruga. Si luand cu Sine pe Petru si pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a inceput a Se intrista si a Se mahni. Atunci le-a zis: Intristat este sufletul Meu pana la moarte. Ramaneti aici si privegheati impreuna cu Mine. Si mergand putin mai inainte, a cazut cu fata la pamant, rugandu-Se si zicand: Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta! Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti. Si a venit la ucenici si i-a gasit dormind si i-a zis lui Petru: Asa, n-ati putut un ceas sa privegheati cu Mine! ca sa nu intrati in ispita. Caci duhul este osarduitor, dar trupul este neputincios. Iarasi ducandu-se, a doua oara, s-a rugat, zicand: Parintele Meu, daca nu este cu putinta sa treaca acest pahar, ca sa nu-l beau, faca-se voia Ta. Si venind iarasi, i-a aflat dormind, caci ochii lor erau ingreuiati. Si lasandu-i, S-a dus iarasi si a treia oara S-a rugat, acelasi cuvant zicand. Atunci a venit la ucenici si le-a zis: Dormiti de acum si va odihniti! Iata s-a apropiat ceasul si Fiul Omului va fi dat in mainile pacatosilor. Sculati-va sa mergem, iata s-a apropiat cel ce M-a vandut. Iuda cunostea locul si, luând câtiva soldati, a venit să-L prindă.
Grota trădării se află la 40 de metri de Mormântul Maicii Domnului, în partea dreaptă, peste drum de Biserica Agoniei. Peştera are o lungime de 17 metri, o lăţime de 9 metri şi o înălţime maximă de 3,40 metri. Din 1361 până la sfârşitul secolului al XIX-lea, peştera a fost considerată mai mult un loc public, în care musulmanii îşi adăposteau adesea animalele, deşi călugării catolici aveau toate drepturile de proprietate. În timp, s-au făcut diverse amenajări în peşteră, fiind schimbată chiar intrarea, prima dată, în urma construirii bisericii de pe mormântul Maicii Domnului şi, apoi, din cauza unor inundaţii din anul 1655.
Peştera Ghetsimani, o peşteră necunoscută celor care trăiau în Ierusalim pe atunci, unde Hristos i-a lăsat pe cei opt Apostoli, când a plecat câţiva metri mai încolo să se roage, luându-i cu el doar pe Petru, Ioan şi Iacov. "Acesta este locul în care obişnuia Mântuitorul să vină şi să le vorbească ucenicilor. Aici s-au ascuns ucenicii după ce Mântuitorul Hristos a fost prins de oamenii de la templu. De aceea se numeşte grota trădării, în sensul că n-au avut încredere în faptul că Mântuitorul Hristos îi va salva; au fugit şi s-au ascuns, crezând că astfel vor fi păziţi". Astăzi, în interiorul Peşterii din Ghetsimani se păstrează trei altare. Deasupra altarului central este prezentat Mântuitorul Hristos, rugându-se între Apostolii care dormeau; cel dinspre miazăzi, care aminteşte de locul unde au adormit ucenicii, păstrează şi o scenă cu Adormirea Maicii Domnului, iar altarul dinspre sud prezintă scena sărutului lui Iuda.
Şi pe când El încă vorbea, iată, a venit Iuda, unul din cei doisprezece, şi împreună cu el o gloată mare cu săbii şi cu ciomege, trimişi de arhierei şi de bătrânii poporului. Iar vânzătorul le dăduse un semn zicând: Cel pe care‑l voi săruta, acela este; prindeţi‑L. Şi venind îndată la Iisus, I‑a zis: Bucură‑te, Învăţătorule! Şi L‑a sărutat. Iar Iisus i‑a zis: Prietene, pentru ce ai venit?Atunci ei, apropiindu‑se, au pus mâinile pe Iisus şi L‑au prins. Şi iată unul din cei ce erau cu Iisus, întinzând mâna, şi‑a scos sabia şi a lovit pe sluga arhiereului şi i‑a tăiat urechea. Atunci Iisus i‑a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Sau crezi cumva că nu pot să‑L rog pe Tatăl Meu şi să‑Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini scripturile că aşa trebuie să fie? În ceasul acela a zis Iisus către gloată: Ca la un tâlhar aţi ieşit, cu săbii şi ciomege, ca să Mă prindeţi. În fiecare zi şedeam învăţând în templu şi n‑aţi pus mâna pe Mine. Dar toate acestea s‑au făcut ca să se plinească Scripturile proorocilor. Atunci toţi ucenicii L‑au lăsat şi au fugit. (Matei 26, 47‑56)
A fost prins si dus la Ana, la Caiafa, si în cele din urmă la Pilat. Acum Petru se va lepăda de trei ori de Hristos, tăgăduind că-L cunoaste. Pentru a ne reaminti de toate acestea, în seara aceasta se scoate în mijlocul bisericii Sfânta Cruce. Amin (postat pe fb de ioan monahul)