Dascălu - istorie straveche pe drumul mocanilor
Ne pregatim pentru Praznicul Sfinții Arhanghelii Mihail si Gavriil de la Dascalu din 7 și 8 noiembrie 2020, vom sarbatori Hramul Bisericii alaturi de Parintele Cristian, așa cum am facut-o în 2019.
Sfârsitul lui Septembtie 2019. O zi frumoasă de toamnă. Merg pentru prima oară la Dascălu cu parintele Cristian ca să vad Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Aici vom începe, noi cei din București și din apropiere să facem un permanent pelerinaj. Comuna se află în nord-estul județului, pe malurile Mostiștei, apă ce izvorăște de pe teritoriul comunei. Este străbătută de șoseaua județeană DJ200, care o leagă spre nord de Grădiștea și spre sud de Ștefăneștii de Jos, Voluntari și București (zona Pipera). La Gagu, din această șosea se ramifică șoseaua județeană DJ402, care duce către est la Petrăchioaia și mai departe în județul Ialomița la Sinești (unde se termină în DN2).
Analiza patrimoniului arhitectural şi cultural din teritoriu Dascălu, Moara Vlăsiei, Stefanastii de jos s.a. evidenţiază vechimea şi numărul mare de obiective religioase şi arhitecturale. In teritoriul și împrejurimi se află lăcaşuri de cult recunoscute, cu valoarea istorică excepţională, precum Mânâstirea Căldăruşani (1637-1638), biserici din secolele XVII-XVIII, o pinacoteca (mare colecție de tablouri și de obiecte de artă și clădire unde se păstrează și se expune o astfel de colecție) din secolul XIX, Palatul Familiei Alexandru Ghica (1830) donat Academiei Române ș.a.
Zonă încarcată de istorie. Citisem înainte să pornesc la drum câte ceva de Dascălu si aflasem despre obiectivele din comuna Dascălu care sunt incluse în lista monumentelor istorice din județul Ilfov, ca monumente de interes local. Unul dintre ele, pentru zonă extreme de important, este un sit arheologic, aflat la vest de satul Dascălu, pe malurile unui afluent al Mostiștei și cuprinde o așezare din Epoca Bronzului și una din Evul Mediu timpuriu (secolele al IX-lea–al XI-lea). Straveche istorie.
Aici au fost identificate aşezări din epoca bronzului şi urme ale unei aşezări din perioada geto-dacică, iar obiceiurile locale au amprenta principalelor sărbători religioase ale cultului creştin-ortodox: Crăciun, Bobotează, Sărbători Pascale, Sărbătorile Sfinţilor Creştini.
Privesc pe geam drumul și parca ma întorc cu gândul în trecut, regasesc în minte minunate fragmente din istoria Romaniei Pitorearesti a lui Vlahută și revad trecute imagini ale satului din vechime. Aici, in câmpia baraganului, mereu au bântuit războaiele şi năvălirile de barbari. Sute de ani au bătut în părţile acestea vijeliile noroadelor flămânde şi pustiitoare, în urma cărora doar grămezile de cenuşă mai arătau pe unde au stat gospodării şi sate. Cine să cugete la clădiri nepieritoare, au ramas viața, continuitatea, tradițiile, moșii și stramoși, liant și punte prin veacuri, pe-un pământ aşa de nesigur!
Pentru-că și aici începe să s-aşeze o viaţă mai statornică pe acest pamânt udat de sânge și lacrimi de credință, ale unui neam atât de des încercat când de foc, când de apă, când de înecul talazurilor de nisip purtate de vânturi, aici încep să se desfăşoare bogatele holde, nesfârşitele lanuri din Vlasca și Teleorman, unul din cele mai mănoase ţinuturi ale ţării. O lină suflare de vânt adie peste grânele coapte. Întinsa pădure de spice se-ndoaie în valuri sclipitoare, privelişti nemărginite peste ogoarele şi suhaturile (locurile de pașunat) acestor meleaguri.
Satele fug din calea revărsărilor şi s-aşază pe dealurile depărtate. La primejdie codrii sunt adapost, luai bruma de avere și te aciuiai în codru, el era cetate de apărare, de unde străbunii inițiau atacuri rapide, aici se părjoleau pamanturile și se otraveau fântânile, dușmanii treceau, iar noi rămâneam. Pe-aici şi-au făcut vad oştile turceşti, al căror şuvoi cotropitor de sute de ani s-a izbit, ca de un zid neclintit, de piepturile oţelite ale românilor. Locurile acestea au văzut la luptă pe cei mai mari şi mai slăviţi voievozi ai noştri: pe Mircea cel Mare, pe Vlad Ţepeş, pe Radu de la Afumaţi, pe Mihai Viteazu ș.a.
Pe aici au trecut și ucenicii Sfântului Andrei veniți din Dobrogea și poate chiar și Sfantul Andrei după cum spun unele legend și tradiții, pentru că una dintre icoanele pictate de Sfântul Apostol Luca, adusă la mănăstirea Nămăiești de Sfântul Apostol Andrei, icoana din peștera de la Nămăiești, una dintre cele mai vechi din toată creștinătatea. Aici pe pristolul încunjurat de făclii aprinse, străluceau crucea şi evanghelia, simbol de jertfă şi de mântuire. Norodul îngenuncheat, cântecele preoţilor îmbrăcaţi în odăjdii, lumina tremurătoare a făcliilor în razele soarelui, zornăitul cadelniţelor, fumul de tămâie ce se ridica în aer, toate dădeau clipelor acelora o măreţie deosebit de sfântă şi de mişcătoare. Inimile băteau mai tare. Un sentiment nou, înălţător, de evlavie, de încredere, străbătea mulţimea. Se simţeau toţi mai buni, mai tari, gata de orice jertfă, înfrăţiţi întru acelaşi cuget.
"Dumnezeule al puterii şi al dreptăţii, priveşte pe poporul tău îngenuncheat înaintea evangheliei şi crucii tale. El nu vrea alta decât dreptatea ta; ascultă şi binecuvântează rugăciunea sa. Dă putere braţului său, şi duşmanii tăi vor pieri. Varsă în sânul lui curajul, în inima sa încrederea şi orânduiala în spiritul său. Dumnezeule al lumilor, tu, ce ai pus odinioară stâlpul de foc povăţuitor lui Moise în pustiu, porunceşte şi acum îngerului tău să se coboare în mijlocul nostru şi să ne povăţuiască întru căile tale. Binecuvântează din înaltul cerurilor stindardele noastre, încoronate de crucea mult iubitului tău fiu, fă-le a se desfăşura pe drumul bunei orânduieli şi al adevăratei glorii"...
Aici, în câmpia stramoșilor (Emegii, Scitii, Geții, Tracii, Dacii, Filistenii) de la geti și daci la romani, apoi la popoarele migratoare, de la Decebal la cuceritorul Traian, cu cohortele și legiunile sale, oamenii au locuit și s-au nevoit cu credință și jertfă.
Pe aici au trecut drumurile mocanilor care apoi încep să se desfăşășoare pe şesurile ondulate ale Dobrogei, de aici, din nesfârşitul câmp al Bărăganului, care-a văzut pe Alexandru Machedon, gonindu-şi falangele pe urmele geţilor înspăimântaţi şi pe Mircea cel Mare, biruitorul de la Rovine, alungând de pe hotarele României oastea sfărâmată a trufaşului sultan Baiazid-Fulgerul.
Domnul Mircea s-a oprit la ciobanul Bucur și s-a gandit să-și faca cetate acolo, ca popos pe drumurile unde se carau pungi cu sare, spre Dunare și Marea cea Mare. Încă din vremurile tulburi, de pe când pământul nu-şi aşezase încă neamurile-n graniţi hotărâte, roiau popoarele pe melagurile acestea. Şi n-a fost împărat mare să nu-şi poarte pe aici doru-i de cucerire. Au cerut pamât și apă, vorba poetului.
Fără îndoială că pământurile acestea minunat alcătuite au fost populate încă din cele mai vechi timpuri, aşa cum o şi mărturisesc măruntaiele brazdelor, rostogolite de curiozitatea dogmatică a arheologilor, dar popularea nu înseamnă istorie, ci, în cel mai bun caz, o osificare metafizică într-o anume matrice stilistică, continitatea popularii, statornicia sunt sigiliul neamului nostrum, apele curg, pietrele rămân, satul românesc este o stâncă, fiindcă aici este satul, satul care ramâne viu asezat peste și în istorie.
Nu cumva satul, aşa cum îl ştim, în trăsăturile sale esenţiale, este reprezentantul preistoriei în lumea noastră istorică? De termenul „preistoric” se leagă încă unele sensuri, ce i-a conferit progresismul secolelor ce au trecut, şi ca atare termenul ar indica și desemna stări care n-ar trebui să fie, oarecum, o tradiție, o înțelepciune din vremuri, pe care unii o numesc cu superioritate -o înapoiere ruşinoasă-.
Da, satul este, în esenţă, „preistoric” în continuitate, ca un ADN, ceea ce înseamnă că satul, aşa cum îl ştim, poate avea şi multe aspecte şi structuri care nu sunt „preistorice”.
Situl arheologic de la Gagu-la sud est de sat, între şoseaua Gagu-Vărăşti şi o vâlcea, pe malul drept al Mostiştei, este o terasă cu locuire civilă, data descoperirii 1986, suprafata 3 ha. Sapaturile au scos în evidența o continuitate a viețuirii in aceste locuri de la pristorie la statutul contemporan trecând prin epoca bronzului, marcând urme din perioada geto dacică, apoi ocuparea romana, continuă cu perioada popoarelor migratoare, în care a avut loc procesul de formare al poporului roman.
Descoperiri în cadrul sitului: o asezare de locuit datată din Epoca bronzului târziu, de gen Coslogeni.
Epoca bronzului, care a succedat epocii pietrei, a fost prima etapă a epocii metalelor din cadrul preistoriei și a acoperit temporal aproximativ mileniul II î. H. Dacă din bronzul timpuriu și mijlociu în Dobrogea există doar descoperiri izolate, din perioada bronzului târziu, în secolele XIV-XII î. H., în Dobrogea și sud-estul Munteniei a fost documentată cultura Coslogeni (Călărași), la geneza căreia a contribuit și un aflux de populație indoeuropeană dinspre stepele din nordul Mării Negre.
Ca să mă lamuresc și eu, când citesc remarcile istoricilor, învăț că termenul de „preistorie” derivă din asocierea cuvântului latin pre/„înainte de” și a celui grecesc istoria/ „cercetare scrisă a trecutului” și este denumirea dată epocii din istoria omenirii situate înainte de apariția scrisului, corespunzând societății primitive. Termenul arheologic „cultură” reprezintă totalitatea vestigiilor materiale și spirituale de același tip descoperite într-un ansamblu de așezări de pe un anumit teritoriu. Expresia „gintă matriliniară” derivă din cuvintele latin gens și mater și reprezintă comunitatea primitivă bazată pe înrudirea pe linie maternă. Acesta este și trecutul localității, din situl de la Gagu – Creața.
Așadar mergem la acest Dascălu, pe care nu l-am vazut înca, o localitate încarcată de trecut istoric, așa cum o spun și o marturisesc descoperirile arheoalogice, care se difinesc în cercetare tot satul nostru românesc. Istoricii afirmă că poporul românesc ar fi, printre toate popoarele din preajmă, cel dintâi care a trecut la creştinism. Creştinismul era însă, aşa cum el s-a organizat ca biserică, un fenomen de istorie, de cultură majoră. Satul pre- şi -stră românesc, adoptând creştinismul, nu şi-a însuşit oare cu aceasta o structură care-l scoate din preistorie? Cu siguranță că acest lucru nu s-a întâmplat, lucrurile s-au legat și spunem ca dimpotrivă, „creştinismul” a fost adaptat la stilul vieţii „preistorice”.
Săteanul nu-l va gândi pe Dumnezeu abstract, dogmatic, filosofic, aşa cum îl defineşte gândirea bizantină, ci într-un fel mitologic, adică pre-historic, cu cântece și rugaciuni nascute în spatial mioritic romanesc. Satul românesc şi-a însuşit multe din motivele ce constituiesc patrimoniul marii culturi bizantine, care era istorie în sensul deplin al cuvântului; dar cultura aceasta istorică a fost asimilată stilului preistoric al satelor. La Nașterea Domnului, la Rastignirea Domnului, bucuria și tristețea îi sunt specifice poporului roman, prin cântece, modul de alintare, prin bucuria și plângerea doinită, prin lacrimi și jale.
Preistoria şi istoria sunt, în general, prea apăsat privite sub unghi temporal, un zid, în realitatea lor de succesiune. Ca un treptat suiş din partea evoluţionismului progresist sau ca o treaptă decadentă din partea unor gânditori de orientare romantică. Dar preistoria şi istoria le putem privi şi în raporturile lor posibile de permanentă coexistenţă. Cert, preistoria poate exista şi ea a existat, realmente, atâtea mii de ani, şi fără istorie. Rămâne să vedem îndeosebi dacă istoria, la rândul ei, poate să existe fără preistorie. Nu cumva preistoria reprezintă o substanţă din care se alimentează neîncetat istoria? Avem suficiente motive şi argumente să credem că preistoria coexistă necurmat, în felurite chipuri, cu istoria. Preistoria poate fi nu numai indestructibilă în felul ei, ci şi foarte necesară pentru fiinţarea unei istorii…
Încă o dată: satul, aşa cum îl vedem, este în esenţă preistoric. Nu trebuie, fireşte, să ne lăsăm copleşiţi de această impresie de esenţă, în măsură de a nu vedea şi alte feţe ale realităţii săteşti.
La sat se întâmplă, de sute de ani şi de mai de mult, procese ce trădează şi anume raporturi posibile între istoric şi preistoric; valahii, de la răzeş sărac (toţi boierii erau răzeşi, dar, în cele din urmă, termenul îi vizează doar pe micii proprietari de pământuri), până la voievod, s-au considerat, întotdeauna „boieri” (boiarini sau boliarini, în alte documente), statut confirmat în producţiile folclorice pur valahe, colinda, urătura şi oraţia de nuntă, care încep cu invocarea acestor „boieri mari”. Dar „boiarin” însemna, iniţial, călăreţ, însoţit de minimum doi suliţaşi pedeştri, rare fiind obştile săteşti care nu puteau trimite în oastea domnească măcar un călăreţ.
Pornind mai departe pe calea milenară a Drumului Mocanilor ce trece prin comuna Dascălu, parcă mai auzim înăbușit talanga turmelor și fluierul din caval al baciului mioritic (unu-i moldovean, unu-i ungurean și altu-i vrâncean) pornit pe drumul său fără de sfârșit.
Mocanii sunt comunități pastorale autohtone de oieri români similare în multe privințe cu aromânii (în special cu ramura fărșeroților și cea a grămuștenilor, cu care de altfel au coabitat în stâne) iar într-un amurg, se auzi în stepă clinchetul tălăngilor, strigătul mocanilor care coborau cu oile la iernat în stufăraie.
Turme de oieri au poposit și pe dealurile de la Dascălu, la Varaștii de Sus, unde a fost construită Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril spre care ne îndreptăm.
In cursul procesului de transhumanţă, ce avea loc din Săcele pană in Dobrogea, ei au infiinţat o localitate cu acelaşi nume, in judeţul Constanţa. Astfel, prin procesul de transhumanţă, mocanii săceleni au constituit un admirabil element de unitate şi coeziune naţională, contribuind la menţinerea raporturilor între provinciile româneşti.
La Dascalu este și o bisericută veche, cu silueta sa aparent cenușie, dar încărcată de sutele de ani în care a „luminat” creștinii din localitate, care se profilează pe cerul senin al primăverii. Construită cu drag și migală, biserica de lemn din satul Gagu are hramul Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir, un sfânt primit cu mare evlavie în zonă. Anul său de construcție nu se cunoaște, dar din spusele bătrânilor din sat se zice că ar avea o vechime de aproximativ 300 de ani. A fost construită de ciobanii (mocanii) ungureni care coborau cu oile din munte, din zona Transilvaniei, spre baltă, și al căror drum trecea prin acest sat, unde faceau un popas și se rugau, fapt pentru care și astăzi se vorbește despre existența Drumului mocanilor, ca și cale ancestrală de transhumanță milenară. Biserica are statut de monument istoric cu codul: IF-II-m-B-15286. Ea este în stare originală și este o capodoperă a istoriei și culturii transilvănene din secolul XIX, „transplantată” aici, pe meleaguri ilfovene. Dacă o veți privi, după ce îi cunoașteți istoria, ea va aparea mult mai frumoasă și mai încărcată de amintiri și spiritualitate și ca monument istoric ar trebui protejată și etalată mai mult, este veche, umila, nebagată în seamă, dar în ea s-a predicat Sfânta Liturghie.
Revenind la termenul lingvistic „indoeuropeni” el desemnează populațiile de păstori dintr-o mare familie de limbi provenite din Asia Vest și Europa Est și care în perioada de tranziție la epoca bronzului au migrat în Europa, conducând la delimitarea marilor grupe etnolinvistice antice: greci, iliri, italici, iranieni.
Cele mai răspândite unelte din bronz erau toporul și secera, iar dintre arme pumnalul și sabia. De asememea, au fost confecționate pe scară largă podoabe din aur și bronz. Deși numărul armelor mai mare față de cel al uneltelor în descoperirile arheologice dă o caracteristică războinică epocii bronzului, această ocupație marțială era subordonată principalelor activități economice: agricultura și păstoritul. Dacă în Dobrogea nu există mărturii arheologice în acest sens, în alte regiuni din România s-a descoperit folosirea plugului de lemn, alături de cel din corn, și a carului cu tracțiune animală, cu care era posibilă mărirea suprafețelor cultivate. A continuat practicarea meșteșteșugurilor casnice neolitice prin prelucrarea lemnului, a pietrei, a osului și a pieilor pentru îmbrăcăminte.
Faptul că multe topoare, seceri, brățări, coliere din bronz găsite în depozitele din Dobrogea nu fuseseră folosite, l-au determinat pe Dumitru Berciu (1907-1998) să concluzioneze în 1965 că unele unelte și podoabe din acest metal au îndeplinit și funcția de „mijloc de schimb”, fiind precursoare ale monedei.
Cultura Coslogeni din bronzul târziu în Dobrogea. În 1964, arheologii au determinat o cultură de la sfârșitul epocii bronzului, din sec. XIV-XII î. H., numită Coslogeni după situl-eponim din satul din balta dunăreană Borcea (CL). Această cultură a fost rezultatul sintezei unui nou aflux de populație migratoare indoeuropeană din cultura Sabatinovka (stepele din nordul Mării Negre) cu culturile locale Glina, Monteoru și Tei (lacul Tei din București).. Numită în 1980 de R. Florescu cultura sud-vest pontică, populația respectiv se ocupa cu păstoritul și își îngropa cadavrele presărate cu ocru roșu în morminte alături de arme.
Aria de răspândire a culturii Coslogeni era Dobrogea, sud estul Munteniei și nord stul Bulgariei și făcea parte din faciesul cultural Noua (cartier al Brașovului) -Sabatinovka (centrul Ucrainei) - Coslogeni. În regiunea dintre Dunăre și Marea Neagră, cultura Coslogeni a pătruns dinspre nord est.
Cele mai multe așezări erau de tip „cenușar”, locuiri păstorești mici și temporare în care arderea succesivă a focului ducea la depunerea straturilor de cenușă.
Cultura Coslogeni este periodizată în 3 faze. Sfârșitul epocii bronzului a marcat o revigorare a vieții pastorale, datorată migrației unor noi triburi nomade, și o dezvoltare a metalurgiei bronzului, aspecte ce au dat un character de instabilitate acestei perioade. Triburile din Europa de sud est se asimilează și formează o entitate carpato-balcanică, care va căpăta o amploare deosebită în epoca timpurie a fierului, entitate identificabilă cu tracii.
Este o fază de civilizație avansată, corespunzând epocii Iliadei lui Homer, care indică existența în regiune a unor popoare de limbă indoeuropeană, respectiv tracii, aliați ai troienilor împotriva grecilor. Ei au pătruns în Asia Mică (Turcia asiatică) înainte și în timpul Răzoiului Troian și probabil că ei sunt cei care au provocat mișcările de populație din zona carpato-balcanico-pontică de la sfârșitul epocii bronzului și începutul celei a fierului, când a avut loc marea migrație egeeană.
Epoca bronzului se termină în Dobrogea în. sec. XII î. H., când factorii sociali-economici conduc la folosirea fierului în confecționarea uneltelor și armelor.
Epoca bronzului în România este o perioadă din preistoria României împărțită în Epoca bronzului timpuriu (circa 3.500-2.200 î.Hr.), Epoca bronzului mijlociu (circa 2.200 - 1.600/1.500 î.Hr.) și Epoca bronzului târziu (circa 1.600/1.500 - 1.100 î.Hr. De-a lungul vremii, au existat mai multe periodizări ale Epocii bronzului aplicate spațiului românesc. A fost folosită periodizarea lui Paul Reinecke pentru spațiul central-european, care împărțea epoca bronzului în patru faze (A, B, C și D), pe baza asocierilor obiectelor de bronz.
În spațiul românesc, apare o cultură arheologică eneolitică (epoca pietrei șlefuite și a aramei), care se numără printre cele mai vechi din Europa: cultura Cucuteni. Această cultură este probabil ultima care a creat ceramică pictată din Europa. În Epoca Bronzului timpuriu au început să se dezvolte diferite culturi arheologice: cultura Baden-Coțofeni, cultura "Cernavodă III-Belleraz", cultura Glina, "cultura” Verbicioara etc. În această perioadă, cea mai importantă cultură din Muntenia și Oltenia este cultura Glina.
Asezarea de la Gagu este datată din epoca La Tène și datată din cultura geto-dacică. Așezarea geto-dacică de la Creața / ansamblu anonym, (Categorie: locuire civilă) geto-dacică
sec. II - I a.Chr. Așezarea de la Gagu datată din Epoca migraţiilor (sec. IV) facând parte din cultura Sântana de Mureş – Cerneahov. Sursa Noi cercetări arheologice de suprafaţă pe valea Mostiştei, Cultură și Civilizație la Dunărea de Jos de Trohani George. Așezarea culturii Dridu din vatra satului Creața / ansamblu anonim(Categorie: locuire civilă)(Tip: Așezare) Așezarea culturii Dridu din vatra satului Creața / ansamblu anonim .Categorie: locuire civilă, Tip: Așezare Sântana de Mureș – Cerneahov, sec. al IV-lea, descoperit 1986, Situl arheologic de la Creața / ansamblu anonym, tip Dridu, sec. IX – XI. Acestea sunt elemente din fisele arheologice întocmite în cursul sapaturilor.
Așezarea culturii Dridu din vatra satului Creața / ansamblu anonym, Dridu, sec. IX – X „Cultura Dridu”, după numele unei localități Dridu din județul Ialomița, este denumirea dată de arheologi precum D. Șerbănescu sau G. Trohani, unui ansamblu de circa 2000 de obiective arheologice (așezări, necropole, ceramică) de pe teritoriul României și al țărilor vecine, din secolele III-XIII, mileniu care corespunde cu „dieta documentară” relativă la istoria proto-Românilor și care este în centrul controverselor între istoricii „Röslerieni” care susțin lipsa unei populații sedentare în nordul Dunării de Jos în acea perioadă (teoria „Pustiului Avarilor”, ) și istoriografia românească (Alexandru Xenopol, Nicolae Iorga, Constantin Giurescu ș.a.) care susține existența acestei populații, presupunând-o slavo-protoromână (teoria „continuității”). Descoperitorii sitului arheologic, precum și cei care au fundamentat conceptul culturii de Dridu, au considerat că aici aspectul cultural este unul specific pentru populația străromânească din Câmpia Dunării sau chiar pentru întregul spațiu carpato-dunărean.
Obiectivele arheologice din aria spațio-temporală denumită „Dridu” acoperă, conform studiilor științifice, mai multe culturi diferite prin specificități, durate și întinderi, care corespund probabil cu mai multe populații succesive: cultura Sântana de Mureș-Cerneahov din secolele III-IV, este socotită ca fiind datorată triburilor gotice și carpice, circulația monetară romană continuând pe teritoriul României actuale, fără ca aceasta să dea indicații asupra limbilor vorbite atunci în areal; cultura Ipotești-Cândești din secolele V-VII, este socotită ca aparținând comunităților sedentare, de sine stătătoare, probabil slave („Sklavinii” care au lăsat toponime precum Bistrița, Șcheia, Gorj, Dolj, Slatina, Dâmbovița sau Ialomița) și proto-române („Vlahii” care au lăsat toponime precum Blahnița, Câmpulung, Pietrosul, Vlăhița sau Vlăsia) ale căror activități implicau schimburi economice cu Imperiul Bizantin, apoi cu Primul Țarat Bulgar, dovedite prin monezi și alte artefacte; cultura Răducăneni din secolele XI-XII, caracterizată prin cuptoare rectangulare și ceramică învârtită la roată, este socotită ca aparținând unor comunități sedentare, tot slavo-române, dar cu precădere române, supuse pecenegilor și apoi cumanilor (care au lăsat toponime precum Bahlui, Călmățui sau Covurlui), comunități care printr-o evidentă creștere demografică (observabilă în toată Europa și legată de îmbunătățirea climei) se răspândesc dinspre zona muntoasă sau deluroasă înspre câmpii (astfel, în valea râului Mostiștea au fost identificate aproape cincizeci de așezări; alte zone dens populate erau Bratei în jud. Sibiu, Poian în jud. Covasna, Bâtca Doamnei în jud. Neamț, Izvoru în jud Giurgiu, Sebeș în jud. Alba); tot atunci se înmulțesc și urmele religiei creștine (necropole și biserici, de exemplu la Alba Iulia, Bratei, Sultana din jud. Călărași, Șendreni din jud. Galați, Chiperești din jud. Iași, Nalbant din jud Tulcea etc.).
Ansamblul cultural denumit „Dridu” interferează cu alte ansambluri vecine precum cultura Saltovo-Maiațk creată de slavii răsăriteni. Obiectele de aur precum cele de la Dinogeția-Garvăn, podoabele de la Ciumbrud (jud. Alba) sau Șiclău (jud. Arad), ceramica fină și armele erau importate din Bizanț, din Imperiul Carolingian, din Regatul ceh al Moraviei sau din Rusia Kieveană. Arealul cuprinde așezări fortificate de pământ: Calfa, Morești, Alba Iulia, Dăbâca, și de piatră: Capidava, Dinogeția, Slon, fără ca acestea să poată fi în mod cert atribuite culturilor spuse „Dridu”.
Ne întoarcem în Dascălu la Siliștea medievală situată lângă satul Creața , sec. XVI – XVII , desc 1986. Siliște este o denumire din Evul Mediu, în Țările Române, fiind locul pe care fusese sau pe care era așezat un sat; vatra satului. El mai poate însemna și loc de casă, ori loc necultivat, bun pentru cultura cerealelor, sau loc plantat cu pomi în apropierea sau în vatra satului, precum și pășune.
Comuna Dascălu a fost în trecut numită și Dascălu-Creața, sau Pitar-Moșu, fiind formată din satele Creața, Dascălu (reședința), Gagu și Runcu.
Un excepțional cercel de tâmplă medieval, cu montură poliedrică, a fost descoperit de curând în zona comunei Dascălu din județul Ilfov, fiind confecționat din argint și recuperat de la adâncimea de 10 – 20 cm. cu ajutorul unui detector Garrett, acesta a fost predat către Muzeul Național de Istorie a României de către descoperitor. Descoperirea acestei bijuterii speciale confirmă faptul că aici a funcționat o așezare medievală destul de importantă.
Cercelul poliedric de tâmplă din argint descoperit la Dascălu (jud. Ilfov), are reprezentată o „ființa” cu gură și ochi, ce „trage” după ea o formă poliedrică, ce se va transforma rapid, trecând de la cercul Divin (bobul de spumă), prin toate celelalte forme, cu 12-11-10-9-8-7-6-5-4 laturi („eneada” celor nouă zei), până la pătratul pământesc și triunghiul ce va susține cerurile (total șapte). Imaginea micului animal cu gură și ochi (lup?) este asemănător cu cele reprezentate pe fibulelor din Tezaurul dacic din argint de la Ostrovul Mare (jud. Mehedinți) din sec. V – IV î.Hr., unde se văd clar cele două capete diferite ale „balaurului” de argint. Fibule similare din argint, datate tot în sec. IV î.Hr. au fost descoperite la Curug, în nordul Serbiei și la Bukovitz, în Bulgaria (vechi teritoriu al Geților de Aur primordiali). Perenitatea acestor simboluri antice dovedește adevăratele valențe ale unui adevăr istoric ce a ajuns până aproape de noi, din negura celor 2.500 de ani, închistate în imagistica unei mitologii unice. Să ascultăm poveștile cu balauri și zmei, spre a afla când aceștia vor bate la poartă.
Cultura La Tène s-a dezvoltat și a înflorit în epoca târzie a fierului, între 500 îH si cucerirea romana din sec I (în teritori de astazi ca Belgia, Franța, Elvetia, Austria, Germania, Cehia, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Ucraina și România) La Tène este situl prototip și acest termen este utilizat de arheologi pentru perioada mai târzie a culturii și artei vechilor celți. Deși termenul este ferm înrădăcinat în înțelegerea populară, prezintă numeroase probleme pentru istorici și arheologi.
Cultura a devenit foarte răspândită, și prezintă o mare varietate de diferențe locale. De multe ori este distinsă de culturile precedente și de cele mai apropiate, în principal prin stilul La Tène ale artei celtice, caracterizate prin decorațiuni curbe de forma unor vârtejuri și asociate cu predilecție confeciților metalice. Situl arheologic de la Creața / ansamblu anonim, cultura geto-dacică, 1986. Cultura La Tène a reprezentat o cultură europeană a Epocii Fierului. Numele său a provenit de la situl arheologic La Tène situat în nordul lacului Neuchâtel din Elveția, unde mii de obiecte depuse în lac au fost descoperite după ce nivelul apei acestuia a scăzut în 1857.
În situl arheologic de la Creața în ansamblu, întâlnim și un tip cultură Boian, descoperit de arheologi în 1986, care arata o legatură și continuitate a satului.
Cultura Boian precede cultura Gumelnița și datează din epoca neolitică, iar primele fragmente de tip Boian, acoperă o zonă geografică destul de restrânsă în timpul etapei timpurii (Muntenia), apoi teritoriul se extinde mai ales în direcția Mării Negre, până la a suprapune aria culturii Hamangia în Dobrogea. Cultura este cunoscută în Bulgaria sub numele de Marița.
La început, așezările sunt destul de modeste, situate pe terase și în văi. În etapele dezvoltate, locuirea succesivă pe același loc și în așezări mai bine organizate, uneori fortificate, a dat naștere tell-urilor care au fost foarte frecvent reocupate în timpul culturii Gumelnița. Ceramica este decorată cu motive geometrice realizate excizie și încrustație cu pastă albă; au fost descoperite și câteva obiecte din aramă, produse în fazele târzii. Rituri funerare : Inhumația în poziție chircită este modul privilegiat de înmormântare.
La Dascalu asezarea cuprinde o așezare din neolitic, apoi epoca bronzului, urmată de o așezare geto-dacică aparținând culturii Latène, de o o așezare din perioada migrațiilor și de o așezare medievală.
Cultura geto-dacilor constituie un fenomen foarte complex prin radacinile sale istorice, prin varietatea formelor si prin teritoriul in care s-a manifestat. Reconstituirea sa este un proces anevoios, pe de o parte datorita complexitatii fenomenului, imposibil de cuprins in toate amanuntele sale, iar pe de alta parte datorita saraciei izvoarelor scrise si marturiilor arheologice.
În spatiul tracic al mileniului al II-lea î. e. n., rezultatele sapaturilor arheologice atesta o civilizatie agro-pastorala în permanent contact culumea helladica si miceniana, o societate sedentara, pasnica, divizând soarele care da viata rodului, dezvoltând diferite tehnici mestesugaresti pe care, de la agricultorii si pastorii traci, taranii agricultori si pastori romani aveau sa le treaca peste hotarele timpului pâna în zilele noastre, practicând în forme specifice autohtone torsul si tesutul, pielaritul si cojocaritul, prelucrarea lemnului, pietrei, metalelor, arta îmblânzirii fortei apei în folosul omului.
Cultura geto-dacilor se caracterizeaza arheologic prin asezari cu inventar bogat în unelte, cuptoare de topit metale, podoabe, ceramica si arme, îndeosebi arme de bronz, care încep sa prevaleze prastiilor, sulitelor, maciucilor de lemn si topoarelor de piatra: lanci, spade (unelte importate din lumea miceniana), buzdugane, topoare cu gaura de înmanusare transversala (cu disc spre sfârsitul epocii) sau plate, "cu aripioare", cu gaura de înmanusare longitudinala (celt), arcuri cu sageti, alaturi de un echipament defensiv specific, din placi de bronz (aparatori de brat, coifuri, armuri).
Descoperirea unor resturi fosile si piese de harnasament sau a unor care de lupta, atesta adoptarea de catre razboinicii traci a calului, animal care, pâna târziu în evul mediu românesc, avea sa confere ostirilor acestui pamânt o mobilitate, capacitate de manevra si putere de izbire uimitoare, modelând tactica si principiile specifice ale apararii strategice.
Bogate, asezarile tracilor au cautat adapostul apelor si pantelor abrupte sau al zonelor mlastinoase ca la Bogdanesti, Valea Seaca, Mândrisca, Racaciuni (jud. Bacau), Repedea (jud. Vrancea), comunitatile investind, în acelasi timp, un efort considerabil în lucrari de aparare. Reprezentative pentru o epoca în care fortificatiile se generalizeaza, sunt descoperirile de la Gornea, Stânca Liubcovei (jud. Caras-Severin), Crivat (jud. Calarasi), Scarisoara (jud. Giurgiu), Andrid, Carei, Pir (jud. Satu Mare), Girisul de Cris, Otomani, Vasad (jud. Bihor), Gilau (jud. Cluj) etc., atestând saparea unor santuri, adesea succesive, de dimensiuni impresionante (6-8 m adâncime, 20-30 m lățime) si ridicarea unor valuri de pamânt prevazute cu palisade, întarite uneori cu blocuri de piatra (Brad, jud. Bacau; Fitionesti, jud. Vrancea; Sarata Monteoru, jud. Buzau).
Sporite, în conditiile în care spatiul carpato-balcano-pontic începe sa fie amenintat de valuri succesive de migratie dinspre stepele nord-pontice, Marea Baltica sau occidental Europei, eforturile în vederea fortificarii asezarilor comunitatilor stabile trace, oglindesc siele, în chiar diversitatea de forme întâlnite pe teren, unitatea civilizatiei "bronzului tracic".
Trecerea la Hallstatt, prima vârsta a fierului (cca. 1200/1150 - 600/450 î. e. n. ) nu a facut decât sa accentueze aceasta omogenizare culturala prin topirea, în primele secole ale mileniului I î. e. n., a tuturor particularitatilor regionale ale culturii bronzului într-o noua unitate, superioara – cultura hallstattiana "Basarabi" (sec. VIII-VI î. e. n. ). Aceleasi trasaturi fizice, aceeasi limba, acelasi port, acelasi mod de viata se întâlneau de la Dunarea mijlocie la varsarea Bugului în Marea Azov, din Carpatii Padurosi în Macedonia, Illiria si la Marea Egee, ba chiar si dincolo de Hellespont, la ramura dislocata în Asia Mica (Bithynia, Misia, Frigia, Lydia, Troada, etc. ).
Referid-se la geto-daci și la câmpia din aceasta zonă istorica Herodot observa că "Obiceiuri au cam aceleasi toti", la aceasta semintie considerata "cea mai numeroasa" dupa aceea "a inzilor" si care, sub o conducere unitara, ar fi fost "de neînfrânt si cu mult mai puternici decât toate semintiile pamântului". Despre vitejia lor, mândria si priceperea militara a conducatorilor lor - elogiati în poemele homerice pentru faptele savârsite în razboiul troian - circulau legende, însusi Ulysses ajungând, potrivit Iliadei, sa-I invidieze pe regii traci pentru bogatia echipamentului si pentru caii lor frumosi cum nu au mai vazut vreodată.
Situl arheologic de la Creața / ansamblu anonim, tip de cultura Sântana de Mureș - Cerneahov
sec. al IV-lea Numeroasele descoperiri arheologice arată populaţii dacice, germanice şi iraniene locuind împreună, în aşezări comune, îngropându-şi morţii în necropole comune, evident cu riturile funerare specifice fiecărui neam, şi împrumutând tehnologicii unii de la alţii.
”Aşezaţi în zonele silvostepei, între gurile Dunării şi până în Ucraina, goţii au început după mijlocul secolului III devastatoare expediţii în provinciile orientale şi balcanice ale Imperiului Roman. În acelaşi timp au intrat într-o fertilă interacţiune culturală cu populaţiile mai vechi ale regiunii, mai importante fiind grupurile de neam dacic, costobocii, carpii şi populaţiile sarmatice, receptând, de asemenea numeroase influenţe romane. Rezultatul a fost o sinteză culturală stabilă şi uniformă pe un teritoriu vast, pe care arheologii au botezat-o ”cultura Sântana de Mureş-Cerneahov„.
Situl arheologic de la Creața / ansamblu anonim, tip de cultură Ciurelu, dupa siturile arheologice de la Ciurelu Bucuresti, 1986. „Pentru populaţia romanică din teritoriul istoric al geto-dacilor, impactul slav a avut două urmări deosebit de importante. Întâi că slavii au definitivat ceea ce încercaseră înainte de ei un şir de popoare nomade: o rupere a romanităţii balcanice de cea occidentală. Al doilea, că ei au imprimat un anumit specific acestei romanităţi, adică şi-au lăsat amprenta asupra spiritualităţii romanice de est. Iniţial, prezenţa slavă la nord de Dunăre a fost zdrobitoare, totuşi asta nu a dus la dislocarea populaţiei romanice de aici şi la dispariţia limbii acesteia. Explicaţia acestei situaţii constă în faptul că slavii au fost atraşi mai ales de civilizaţie înfloritoare de la sud de Dunăre. Astfel, după ce au convieţuit două secole cu protoromânii, ei au năvălit la sud de marele fluviu, unde în cea mai mare parte a lor au rămas pentru totdeauna”, preciza istoricul Ion Ţurcanu în „Istoria românilor: cu o privire mai largă asupra culturii”.
Numeroase comunităţi slave au rămas şi au convieţuit cu autohtonii. Mai mult decât atât, se pare că i-au şi controlat militar şi politic. Iar cele mai importante dovezi sunt oferite de termenii militari din limba română medievală. Totodată fortificaţiile militare din evul-mediu întunecat, sunt după model slav. Totodată mai apoi termenii bisericeşti, alfabetul, dar şi numeroase cuvinte româneşti sunt din fondul slavic. O influenţă aparte au avut-o şi un alt neam turcic, bulgarii. Aceştia au dominat Europa răsăriteană începând cu mijlocul secolului al VII-lea şi au stăpânit politic şi militar teritorii întinse, inclusiv zone din teritoriul actual al României, intre timp bulgarii s-au slavizat.
Mai apoi, începând cu secolele XI-XII, au apărut pecenegii şi cumanii, alte neamuri turcice care au stăpânit politico-militar teritorii întinse din România de astăzi, inclusiv Moldova, Muntenia, o parte a Olteniei, în timp ce Transilvania fusese ocupată de triburile maghiarilor, neamuri fino-ugrice.
Influenţa cumanilor în special, și în particular și pentru zona Dascalu este evidentă, existând denumiri de locuri, ape şi nume rămase în limba română, din graiul acestor turcici. Totodată există opinii conform cărora elita politică şi militară a primelor voievodate româneşti de la sud de Carpaţi a fost de origine cumană. Mai precis este vorba despre dinastia Basarabilor.
Cert este că la rândul lor au lăsat moştenire arta lor militară, a războiului călare. Drept dovadă stă şi faptul că armata Tarii Românești și Moldovei în Evul Mediu era formată, de exemplu, în majoritate din luptători călare. Mai mult decât atât, cavalerie uşoară, inclusiv arcaşi călare, după modelul nomazilor.
Iubiți credincioși, ne pregatim pentru Praznicul Sfinții Arhanghelii Mihail si Gavriil de la Dascalu din 7 și 8 noiembrie 2020, vom sarbatori Hramul Bisericii alaturi de Parintele Cristian, așa cum am facut-o în 2019.
Sunteți învitați toți. Sunteti bineveniți toți. Ne vom bucura de toți și vă îmbrățișam pe toți cei din București, din Ilfov, din Dascălu și pe oricine care poate ajunge în aceste zile. Dacă ne-a fost bine atâția ani să ne bucuram și anul acesta de comuniunea care ne aduce liniște, pace, iubire și lumină în sufletele și viața de fiecare zi, avem o comunitate minunată, suntem o biserică vie, iar cei care ajung aici vor primi dragostea și frațietatea noastră. Sunteti invitați cei de la Sfântul Fanurie, de la Sfânta Ecaterina, va așteptăm și pe voi pe cei din grupurile înființate de mine pe facebook, (Fii Duhovnicesti ai parintelui Cristian, Biserica Arhanghelii Mihail și Gavriil, Sf. Fanurie, etc) pe cei care mă urmariți zilnic pe paginile mele de Faceebook și paginile online, pe cei din Grupul Dascalu și cei care urmariți pagina oficială a bisericii (https:// parohiavarastiidesusdascalu.ro) etc.
Cu dragoste, Ioan Monahul