“Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm“
“Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele“.(Gal. 5:22-25) Vai mie! Ce-am facut? Unde am pierdut Harul, cu ce l-am acoperit? Desigur cu “intunecarea dinauntru cea nevazuta“!. Cine a citit cu atentie indrumarile Sfintilor Parinti ai Bisericii, acela, fara doar si poate, a observat ca in aceste invataturi se vorbeste mai mult despre pocainta, despre smerenie, despre plansul in fata lui Dumnezeu pentru pacatele proprii. Despre aceasta s-a scris atat de mult, ca aproape in fiecare carte patristica poti gasi o astfel de indrumare. Dar, oricat de straniu ar parea, in timpul nostru este omisa mai mult decat orice, denaturata si incalcata de crestini tocmai aceasta invatatura, aceasta lege dintre cele mai importante ale vietii duhovnicesti. Şi nu intamplator!
“Dumnezeu este Cel Care lucreaza in voi ca sa voiti” a zis Apostolul Pavel catre Filipeni. Ca sa dobandim strapungerea inimii as zice ca nu tine atat de noi cat tine de Dumnezeu. El ne cauta mai intai; Dumnezeu ne cauta mai intai. Omul care simte in sufletul lui o pornire spre a cauta, are in sufletul lui ceva care-l indeamna sa caute. As zice ca a simtit deja o mica strapungere a inimii. Problema noastra nu ar fi atat a strapungerii inimii – cum s-o dobandim – ca asta tine mai mult de Dumnezeu.
Eu cred ca aproape toti dintre cei care sunt aici au simtit macar o data in viata lor aceasta strapungere a inimii. Pentru ca altfel cred ca nu ar fi fost aici. Problema noastra este cum sa staruim in ceea ce urmeaza acestei strapungeri a inimii. Nu vedeti? Cred ca cu toti se intampla asa. Atunci cand v-ati apropiat de Biserica fierbinte pentru prima oara – cred ca la fiecare toate se petreceau usor, si rugaciunea se facea cu bucurie si cu usurinta, si la slujbele de la biserica nu cred ca va plictiseati; cred ca toate va produceau bucurie. Petreceati intr-o atmosfera a bucuriei – a luminii si a bucuriei launtrice.
Asa se intampla cand Harul lui Dumnezeu ne cheama. Noi insa nu ramanem statornic in acest Har, asta este problema noastra. Ar trebui fiecare dintre noi sa ne intrebam: ‘Ce-am facut? Unde am pierdut Harul cel dintai? Cu ce l-am acoperit?’ Pentru ca pana cand nu vom descoperi noi pe ce poarta am iesit din starea de har in care ne-am aflat la inceput ca sa ne intoarcem pe drumul pocaintei – pe acelasi drum insa – nu vom reusi sa redobandim starea aceea de la inceput. Deci problema noastra nu este cum sa ajungem la strapungerea inimii – asta este problema lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel Care ne cauta si ne cheama. Problema noastra este cum sa pastram ceea ce primim de la Dumnezeu. Iar daca o data am primit, iar acum nu mai simtim, este semn ca avem nevoie de pocainta, de pocainta sincera si curata si adevarata”.
“In starea de cadere in care se afla, toti oamenii sufera de patimi intr-o masura sau alta, adica sunt bolnavi din punct de vedere spiritual. Dar cel mai adesea ei nu-si cunosc nici caderea, nici boala.
Indeobste, dupa cum spune Sfantul Macarie Egipteanul, oamenii nu stiu ca firea lor boleste din pricina acelui rau dintai al neascultarii, care a razbatut pana la noi:“Lumea cea vazuta, de la imparati pana la cersetori, este intr-o neincetata tulburare, dezordine si lupta si nimeni nu cunoaste pricina. Or, este vadit ca raul care a intrat in lume prin neascultarea lui Adam, este centrul tuturor relelor si cauza mortii. Pacatul care a intrat in lume prin Adam si care este ca o putere si o esenta a lui Satan, a semanat toate relele. El lucreaza in ascuns in omul cel launtric si in mintea lui si-l razboieste cu gandurile. Oamenii nu stiu ca fac aceasta impinsi de o putere straina, socotesc ca ele sunt lucruri firesti si ca din propria lor socotinta le fac. Astfel, lumea sufera de patimile cele rele si nu stie“.
Sfantul Simeon Noul Teolog, la randul sau, constata: “Suntem atat de stapaniti de patimi si am ajuns intr-o asemenea intunecare si nestiinta, incat nu mai simtim starea in care ne aflam, nu mai stim nici macar ca faptuim cele rele“.“Lumina sufletului s-a intunecat intr-atat, incat nu mai vedem cat de ranit si sfasiat este el“, spune un Parinte, lui Eusebiu, care-l intrebase pentru ce oamenii se straduiesc sa se vindece de bolile trupesti, dar nu se ingrijesc deloc de bolile sufletului lor, Ioan din Singuratate ii raspunde ca, din pricina pacatului, “nu mai pot sa vada si sa priceapa nimic, fiind ca niste morti, nesimtitori la starea lor launtrica“. “Ca cei ce suntem in aceste boli [ale patimilor], nu putem sa le descoperim, fie din pricina neputintei, fie din pricina adancii lor inradacinari in noi“.
Sfantul Isaac Sirul remarca faptul ca: “multi fiind bolnavi, nu stiu nici macar ca sunt bolnavi“ si “cei mai multi dintre oameni, bolind [de patimi] se dau drept sanatosi“.
Sfantul Ioan Gura de Aur spune si el ca “cel care s-a predat pacatului, asemenea celui ametit de betie, nu stie deloc ca este bolnav“. Iar in alta parte spune limpede: “Ce-i mai groaznic este ca noi nici nu ne mai dam seama de pacatele care ne stapanesc. Din pricina nesimtirii in care am ajuns, nu ne mai deosebim intru nimic de nebunii care spun si savarsesc fara frica fapte pline de primejdie si de rusine. Nu le este rusine deloc de faptele si de cuvintele lor, ba, dimpotriva, se mai si lauda cu ele.Se cred mai sanatosi decat cei cu adevarat sanatosi. Asa suntem si noi. Ne purtam cum se poarta oamenii bolnavi, dar nici macar nu simtim ca suntem bolnavi”.
Nestiind ca-i bolnav, omul cazut nu se ingrijeste de sanatatea sa si crede ca n-are nevoie de tamaduire. Numerosi sunt cei care “pentru ca nu si-au simtit patimile, nu s-au ingrijit nici de tamaduirea lor“, constata Sfantul Isaac Sirul. Ei se impotrivesc tratamentului duhovnicesc.
“Cum va primi sa fie vindecat cel ce nu crede defel ca zace in boala sau cadere?“, se intreaba Sfantul Simeon Noul Teolog. Or, cel care nu-si cunoaste starea in care se afla nu face altceva decat sa si-o inrautateasca. “Boala cea mai rea este aceea care macina pe om fara ca el s-o stie“, ne atrage atentia Sfantul Ioan Gura de Aur, care, in alta parte, spune in acelasi sens: “a nu se cunoaste omul pe sine este culmea nebuniei si a patimilor“.
Chiar daca incepe sa inteleaga care-i este adevarata fire si, asadar, sa-si vada decaderea, adancurile fiintei sale launtrice nu i se descopera omului pe data. Crestinul insusi, care primeste prin credinta si prin harul Duhului Sfant puterea de a se cunoaste, nu-si vede de la inceput toate patimile care zac in el, caci pentru aceasta se cere multa nevointa. Nici cel care se straduieste sa le cunoasca si sa scape de ele nu si le cunoaste pe toate; unele ii raman multa vreme ascunse, iar pe altele si le stie numai in parte. Sfantul Macarie Egipteanul spune in nenumarate randuri ca raul mostenit prin pacatul stramosesc a cuprins intreaga faptura a omului, iar radacinile lui sunt foarte adanci. Demonii isi implinesc lucrarea lor mai cu seama in adancul inimii si de aceea ea ramane ascunsa si nevazuta.
“Sarpele care te-a ucis se cuibareste in partea cea mai profunda a mintii si in adancul cugetelor tale, in asa-zisele camari si ascunzisuri ale sufletului. Intr-adevar, inima este un abis“.
Cata vreme nu implineste toate poruncile lui Hristos, omul nu-si cunoaste deloc patimile sau le cunoaste numai in parte, pentru ca, asa cum talcuieste Sfantul Simeon Noul Teolog, are ca un val asezat peste inima (cf. 2 Cor. 3, 15-16), care-l impiedica sa se vada asa cum este. Evagrie, Sfantul Ioan Casian si Sfantul Maxim Marturisitorul vorbesc despre “patimile ascunse in inima“, iar Ioan din Singuratate, despre “miscarile ascunse ale inimii” si “relele tainuite“, despre “fiinta ascunsa” a omului sau despre “lucrurile ascunse in adancurile inimii“.
Sfantul Ioan Scararul, la randul sau, vorbeste despre “intunecarea dinauntru cea nevazuta“.
Sfantul Grigorie cel Mare vorbeste si el despre patimile “ascunse in cutele cele mai tainuite ale inimii“
“Nenumarate patimi zac in sufletele noastre fara ca noi sa le cunoastem”, spune iarasi Evagrie. Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Talasie si Sfantul Isihie Sinaitul reiau aceasta afirmatie aproape cuvant cu cuvant. Sfantul Ioan Casian, in aceeasi perspectiva, face aluzie la semintele pacatelor care incoltesc in adancul inimii, ramanand ascunse in tainitele lui.
Marcu Ascetul spune ca patimile ascunse in inima sunt asemenea serpilor care se furiseaza prin case si vorbeste despre “poftele ce zac inlauntrul inimii si se misca cu putere“. El arata ca orice patima, chiar foarte veche, la cel ce nu s-a curatit deplin consta din predispozitii latente care se manifesta atunci cand afla bun prilej. El vorbeste astfel despre “gandurile rele care zac in noi“, despre “gandurile ascunse pe care le adapostim in noi“, despre “roiul patimilor ascunse inlauntru“. Dintre acestea, el pune in evidenta uitarea, nepasarea trandava si nestiinta, “patimile cele mai adanci si mai launtrice“, “care zac in adancurile inimii“, pacate rele necunoscute celorlalti si socotite ca nici n-ar fi rele, dar care sunt mai stricacioase decat celelalte. Chiar Apostolul Pavel vorbeste despre “cele ascunse ale inimii” (1 Cor. 14, 25) si despre “cele ascunse ale oamenilor” (Rom. 2, 16). Iar Psalmistul I se adreseaza astfel lui Dumnezeu:“Gresalele, cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curateste-ma” (Ps. 18,13).
Omul isi cunoaste patimile pe masura sporirii sale duhovnicesti. Celui care traieste departe de Dumnezeu, ele ii raman cu totul ascunse ori le vede numai cand se manifesta in mod grosolan sau cu violenta. Insa cel ce se apropie de El si-I implineste poruncile, le vede tot mai limpede, in lumina Duhului Sfant. In aceasta privinta, e mare deosebirea intre omul pacatos, cu totul orb in fata patimilor, si cel care sporeste in nevointa. Cel dintai nu-si vede patimile pana cand acestea nu intrec masura pacatoseniei celor din preajma sa; privirea nevoitorului insa le zareste pe cele ascunse in cele mai adanci tainite ale inimii sale.
“Cata vreme cineva este tinut de lucrurile cele vazute ale acestei lumi, este incurcat cu diferite legaturi pamantesti si este antrenat in patimile cele rele, nici macar nu stie ca inauntrul sau mai exista o lupta, o batalie si un razboi. Abia atunci cand omul se ridica la lupta si se elibereaza de legaturile vazute ale acestei lumi, cand incepe sa staruiasca in poruncile Domnului, lepadandu-se de lumea aceasta, abia atunci poate sa cunoasca lupta cea launtrica a patimilor, care se ridica in el, razboiul cel launtric si cugetele cele viclene. Daca nu se ridica la lupta, dupa cum am spus mai inainte, daca nu se leapada de lume, daca nu se dezbara din toata inima de poftele cele pamantesti si daca nu vrea sa se lipeasca cu totul de Domnul, nu cunoaste vicleniile ascunse ale duhurilor rautatii, nici patimile cele ascunse in el, ci este strain de el insusi, nestiind ca poarta in sine rani si patimi ascunse“.
Pentru a ne face sa intelegem deosebirea dintre ochiul fin al celui care duce razboi duhovnicesc si orbirea celui care nici nu stie ca exista un astfel de razboi, Sfantul Ioan Casian se foloseste de o comparatie foarte lamuritoare:
“Sa presupunem ca au intrat intr-o casa mare, cu multe lucruri, unelte, vase, doi oameni: unul cu vederea buna, iar altul bolnav de ochi. Cel ce nu poate vedea totul va spune ca in casa nu sunt decat dulapuri, paturi, scaune, mese si altele pe care le-a identificat nu atat cu ochii, cat pipaindu-le. Dimpotriva, cel cu ochi sanatosi vede chiar si cele mai ascunse lucruri si spune ca in acea casa sunt multe si nenumarate alte lucruri mici. Acestea, daca ar fi stranse gramada, ar egala sau ar intrece prin multimea lor pe cele putine, pe care le pipaie cel cu vederea slaba. Asa sunt sfintii, care sunt, ca sa zic asa, vazatori. Ei, avand cea mai mare dorinta de desavarsire, chiar pe acelea pe care ochii intunecati ai mintii noastre nu le vad, le surprind in ei repede si le osandesc foarte aspru. Cei ce nu si-au patat constiinta cu nici cel mai mic pacat, tot asa cum se vede bine un neg pe o piele alba ca zapada, se socotesc plini de multe pete […]. Dimpotriva, cei care isi acopera ochii inimii lor cu vesmantul gros al patimilor si, potrivit cuvantului Mantuitorului, “vad fara sa vada si aud fara sa auda si sa inteleaga“ (Mt. 13, 13) abia daca vad in adancul inimii lor pacatele mari si aducatoare de moarte; cum ar putea ei sa vada cum se strecoara gandurile vinovate sau acele porniri ascunse si necurate ale desfranarii, care atata mintea prin usoare si viclene ispite. Ei nu pot sa-si priveasca cu vedere limpede robia sufletului lor”.
Dintre toate patimile, mandria intuneca cel mai mult constiinta omului si-l face sa nu-si cunoasca bolile sufletului, nici pe cele mici si tainuite, nici pe cele mari si vadite. “Trufia pricinuieste uitarea pacatelor“, spune Sfantul Ioan Scararul.
“Multi dintre cei mandri nu se cunosc pe ei insisi socotind ca sunt nepatimasi, si-au vazut saracia virtutii in ceasul iesirii din viata“.
Mandria este cea care duce pe om la “indreptatirea de sine”, dupa cum spun Parintii, care-l face sa nu-si recunoasca pacatul si sa nu fie constient de el.
Se intampla ca insusi omul duhovnicesc nu-si cunoaste patimile, pentru ca adesea, dupa cum arata Sfantul Maxim Marturisitorul, ele se afla in stare de nelucrare (anergesia) sau, altfel spus, sunt inactive ori dormiteaza. Nemiscarea lor indelungata il face chiar pe cel veghetor sa se socoteasca lipsit sau izbavit de ele. Iar atunci, pacea sufletului sau nu este altceva decat o mare inselare.
Intr-adevar, pe langa pacea pe care o rodeste nepatimirea, la care se ajunge pe culmile nevointei, cand omul este cu adevarat izbavit de orice patima, exista, dupa cum arata Evagrie, o stare de pace mincinoasa, care rezulta din retragerea demonilor, atunci cand acestia sunt siguri ca in fapt bietul suflet se afla in stapanirea lor. De pilda, atunci cand fie slava desarta, fie mandria iau locul tuturor celorlalte patimi.
Se mai poate ca, prins in multimea si agitatia treburilor lumesti, omul sa nu-si simta patimile, preocuparile de zi cu zi impiedicandu-l sa-si cunoasca starea.
“Prin trup, sufletul e distrat si uita de patimi“,
spune, in acest context, Avva Dorotei; insa, spune tot el,
“sa vina careva dintre voi, sa-l inchid intr-o chilie intunecoasa, sa nu manance, sa nu bea, sa nu doarma, sa nu se intalneasca cu nimeni, sa nu cante psalmi, sa nu se roage, nici sa-si aminteasca deloc de Dumnezeu numai trei zile. Si vei afla ce fac patimile cu el“.
Cand insa omul paraseste cararile lumii si incepe sa umble pe calea duhovniceasca, se starnesc in el cu furie patimi pana atunci nestiute sau care-i pareau cu totul mici si neinsemnate.
“Sa nu ne miram – spune Sfantul Ioan Scararul – daca, intrand in arena nevointei, ne vom vedea la inceput mai patimasi decat in viata din lume […]. Caci fiarele ascunse, mai inainte nu se aratau“.
Iar Avva Talasie atrage atentia asupra faptului ca:
“in sufletele noastre se ascund patimi foarte rele. Ele se dau pe fata insa abia atunci cand respingem lucrurile“.
Cel mai adesea, in vreme de ispita afla omul care-i sunt patimile.
“Sunt multe patimi in suflet pe care nu le cunoastem pana cand nu vine ispita, ca sa ni le arate“, spune Evagrie.
De asemenea, omul nu-si cunoaste patimile cata vreme nimeni si nimic nu i le trezeste si nu i le rascoleste. Daca nu are ganduri pacatoase, aceasta nu inseamna ca e lipsit de pacate, ci doar ca pe moment lipseste lucrul in stare sa i le starneasca.
“Altceva este a te izbavi de ganduri si altceva a te elibera de patimi. Adeseori se izbaveste cineva de ganduri, cand nu sunt de fata acele lucruri fata de care are anumite patimi. Dar patimile se ascund in suflet, iar cand se arata lucrurile, ies la iveala“.
Stim din viata pustnicilor ca in singuratate nu se misca in om patimile pe care le isca intalnirea cu semenii; dar ele se ivesc indata ce se paraseste sihastria.
“Negresit, orice patimi nevindecate vom duce in pustie, le vom simti acoperite in noi, si nu sugrumate“, spune Avva Ioan Casian. “Cate un om pare rabdator si smerit pana nu s-a intovarasit cu cineva, dar cum s-a ivit prilej de iritare, il si vezi revenit indata la firea lui de mai inainte. Patimile ce stateau ascunse au si irupt ca niste cai fara zabala care, dupa o prea lunga odihna, tasnesc navalnic si salbatic din grajd, ranindu-l de moarte pe cel care-i mana. Intr-adevar, intrerupand legaturile noastre cu semenii si mai mult se aprind in noi patimile daca n-au fost sugrumate mai inainte“.
Acelasi Sfant Parinte, in alta scriere a sa, spune din nou ca daca omul nu lupta impotriva patimilor sale si nu le smulge din suflet, ele nu pier, ci, dimpotriva, se intaresc tot mai mult: “Sa stim bine ca daca ne retragem in locuri indepartate si pustii fara sa ne fi curatit de toate patimile noastre, nu inseamna ca, nemaiputandu-le practica acolo, ele nu exista in noi ca dorinta. Ramane ascunsa in noi, serpuind oarecum, radacina tuturor patimilor daca n-a fost smulsa, si o simtim dupa oarecare semne ca traieste inca in noi. Si nu doar traieste, ci si sporeste tot mai mult“.“Lucrarea pacatului ne lipseste, iar nu pofta. Aceste patimi, daca ne amestecam din nou cu oamenii, de indata ies din hrubele simturilor noastre, dovedind ca ele nu se nasc atunci cand tasnesc cu putere, ci ca abia atunci au iesit la iveala, dupa ce statusera multa vreme ascunse“.
Invatatura Sfantului Parinte e limpede: pana nu e deplin starpita din suflet, patima ramane vie si creste in ascuns, fara ca omul sa-si dea seama; si, pe masura ce creste, capata tot mai multa putere si, indata ce afla prilejul, izbucneste cu cea mai mare furie. Aceasta se intampla insa numai daca omul e lipsit de luare-aminte si nu se straduieste s-o biruie cu puterea harului. Vedem din toate aceste texte ca pornirile patimase ale omului nu sunt determinate, asa cum se crede cel mai adesea, de circumstante exterioare. Evenimentele si oamenii nu fac decat sa dea la iveala patimile ascunse in suflet.
“Fiecare este ispitit de propria sa pofta atunci cand e tras si momit de ea“, spune Sfantul Apostol Iacov in epistola sa (1, 14). Iar Sfantul Ioan Casian atrage atentia asupra faptului ca:
“Negresit, niciodata nimeni nu e impins la pacat fiind atâțat de patima altuia daca n-are inchisa in inima lui hrana pacatelor si nici nu trebuie sa credem ca cineva este amagit pe data cand, la vederea frumusetii unei femei, cade in nerusinata desfranare, ci mai degraba ca aceasta vedere a fost doar prilejul care a scos la suprafata boala ascunsa, incuibata in adancul lui“.
“E un lucru de ras si o judecata stramba – scrie Avva Dorotei – sa spuna cineva despre un altul care l-a suparat zicandu-i vreun cuvant: “De nu venea acesta si nu-mi vorbea si nu ma tulbura, n-as fi pacatuit”.Oare cel ce i-a spus lui acel cuvant a sadit in el patima? Acela doar i-a aratat lui patima care era in el. Asa si acesta se socotea pe sine sezand in pace si in liniste, dar inlauntrul lui avea patima si nu stia. A fost de-ajuns sa-i spuna fratele acela un singur cuvant si a scos la aratare putreziciunea ascunsa inlauntru“.
Dand un acelasi exemplu, Sfantul Ioan Casian conchide: “Cand cineva invins de o ocara se aprinde de focul supararii, trebuie sa credem ca pricina acelui pacat nu este muscatura defaimarii, ci mai degraba vadirea slabiciunii ascunse“.
Patimile pe care omul nu si le cunoaste genereaza o profunda stare de boala. Cu patimile stiute – care si ele ranesc grav sufletul – omul se poate lupta mai usor. Insa cele ascunse – fie tainice prin natura lor, fie de care omul insusi nu vrea sa stie, fie nemarturisite – sunt pricina de mult rau si de boala grea a sufletului. Active si puternice, pentru ca au fost lasate sa creasca si sa se intareasca fara nici o opreliste, ele rod si macina pe incetul sufletul, surpandu-l pe nestiute.
“Gandul ascuns ruineaza sufletul, iar cel ce se tainuieste pe sine se va imbolnavi“, spune Sfantul Ioan Casian. Iar intr-una din convorbirile sale duhovnicesti aminteste cuvintele lui Avva Theor despre “puterea pe care gandurile ascunse o au asupra noastra, despre natura lor si despre robia groaznica in care ne tin cata vreme raman nemarturisite“.
Un alt Sfant Parinte invata, in acelasi sens: “Pe masura ce omul isi tainuieste cugetele, ele se inmultesc si se fac puternice. Dupa cum cariul macina lemnul, tot asa gandurile pacatoase strica inima“.
Asadar, primul pas spre tamaduirea sufletului este scoaterea la lumina a patimilor care zac in el, ca omul sa-si vada si sa-si cunoasca starea de pacatosenie.
Pe masura ce acest veac se indreapta spre cumplitul sau sfarsit, se apropie timpurile apostaziei generale, a inselarii lumii de catre diavol si a impatimirii generale, oamenii se afunda tot mai adanc in patimi, in pacate si rataciri.
Prima dintre bolile acestui veac – mandria – isi ridica cel mai sus capul. Apostolul Pavel a spus: În vremurile din urma oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de argint, mandri, laudarosi, trufasi, hulitori, neascultatori de parinti, nemultumitori, fara cucernicie, neinduplecati, clevetitori, neinfranati, cruzi, obraznici, ingamfati, iubitori mai mult de placeri decat iubitori de Dumnezeu, avand infatisarea credintei, dar tagaduind puterea ei, etc.
Astazi fiecare duhovnic care se straduie sa le ajute credinciosilor ce vin la dansul, sa le tamaduiasca bolile sufletesti, stie cat de complexa este lucrarea aceasta, cum s-au cuibarit aceste boli in sufletul oamenilor, cum toti de la mic la mare sunt profund afectati de mandria nebuna, de slava desarta, de iubirea de sine, cat sunt de aroganti, de suparaciosi, cat sunt de incapatanati, de nesupusi, de neascultatori, de neincrezatori. In viata duhovniceasca acest lucru este foarte grav.
Astazi foarte rar se incredinteaza cineva indrumatorului sau; fiecare urmeaza ratiunii sale, iar duhovnicului i se adreseaza doar de forma, pentru ca asa se cuvine, insa in realitate isi pune toata increderea doar in sine.
In genere, tabloul vietii duhovnicesti este astazi foarte sarac; daca vreunul dintre parintii din vechime s-ar uita asupra lui cu privirea sa curata, cu siguranta n-ar suporta aceasta vedere si ar plange cu amar pentru sufletele noastre.
Dar noi parca ne-am obisnuit cu aceasta situatie, parca nici nu vedem acest dezastru. Multe patimi se intalnesc in mediul crestin, iar oamenii le percep ca fiind inofensive si chiar amuzante, nimeni nu se sperie de ele, nu le combate, desi multe din aceste „nazbatii” ucid sufletul si seamana moarte duhovniceasca in jurul celor care sunt stapaniti de ele, iar pe deasupra ii infecteaza si pe altii cu acestea.
Din cauza unei astfel de situatii dezastruoase – din cauza lepadarii invataturii drepte a Parintilor Bisericii, din cauza lipsei unor invatatori drepti ai pocaintei, din cauza lipsei unei priviri pastorale atente si experimentate asupra credinciosilor – are loc abaterea pagubitoare de la calea mantuirii. Aceasta, intrucat crestinii pierd (sau nu gasesc) duhul drept al pocaintei privirea corecta asupra propriei pacatosenii, asupra caderii proprii. Este mai simplu sa ne prefacem ca nu vedem bine cine suntem noi, in ce relatie suntem cu Dumnezeu, cum suntem in fata Lui, sa vedem maretia Lui si sa cunoastem uratenia noastra.
Ne este de folos sa ascultam cu atentie acele profetii ale Sfintilor Parinti, care se refera la timpul nostru, la timpul, judecand dupa toate, cel din urma. Aceasta constientizare a duhului timpului nostru, pe de o parte, ne va scoate din starea de inselare de sine, ne va deschide viziunea corecta asupra fortelor si a posibilitatilor noastre, va face mai modeste cerintele noastre fata de sine si fata de altii, iar, pe de alta parte, ne va obliga sa ne ridicam moralul, sa fim mai veghetori si precauti, sa nu deznadajduim, dar nici sa nu ne inaltam iluzoriu, rupandu-ne de realitate.
Sa ascultam cuvintele dureroase, dar folositoare: „Soarele care apune reprezinta starea crestinului timpurilor noastre. Luceste de asemenea Soarele Dreptatii – Hristos: El raspandeste razele, dar ele nu mai revarsa nici acea lumina, nici acea caldura ca in timpurile vechi, deoarece razele Lui nu mai cad direct asupra noastra, ci doar tangential. Razele Soarelui Dreptatii, Hristos, sunt harul Duhului Sfant.
In prezent, cand s-au inmultit cei bogati cu stiinta, cu artele, cu tot ce este material, a lipsit cel cuvios (Ps. 11). Sfantul Duh, privind la fiii oamenilor, cautand un vrednic vas prin multimea celor care se numesc invatati, luminati, ortodocsi, rosteste la adresa lor o sentinta amara: Nu este cel ce intelege, nu este cel ce cauta pe Dumnezeu. Toti s-au abatut, impreuna netrebnici s-au facut. Nu este cine sa faca binele, nici macar unul nu este. Mormant deschis este gatlejul lor, viclenii vorbit-au cu limbile lor; venin de vipera este sub buzele lor. Gura lor e plina de blestem si amaraciune. Iuti sunt picioarele lor sa verse sange. Pustiire si nenorocire sunt in drumurile lor. Şi calea pacii ei nu au cunoscut-o. Nu este frica de Dumnezeu inaintea ochilor lor (Rom 3,11-18).
Iata cauzele pentru care Duhul lui Dumnezeu Se instraineaza de noi, in timp ce El este adevarata mostenire a crestinilor adevarati, incepatorul atotsfant al neamului dobandit de toti noii israeliteni.
„Sfanta Scriptura marturiseste ca, asemenea iudeilor, crestinii vor incepe treptat sa se indeparteze de invatatura revelata de Dumnezeu, sa nu mai dea atentie innoirii firii omenesti de Dumnezeu-Omul, vor uita de vesnicie, toata atentia o vor indrepta asupra vietii lumesti; se vor ocupa tot mai mult cu situatia lor pe pamant, de parca ar trai aici vesnic, cu satisfacerea dorintelor lor pervertite. Se intelege: o astfel de directie Ii este straina Mantuitorului, Care l-a rascumparat pe om pentru fericita vesnicie. Unei astfel de directii ii este proprie lepadarea de crestinism.”
„Oamenii vor fi stricati la minte, pentru ca se vor invoi cu minciuna (Pilde 2, 12), necercati in credinta, avand infatisarea adevaratei credinte, dar tagaduind puterea ei (II Timotei 3, 8, 5). Pentru cei care au primit aceasta putere si de bunavoie au respins-o este anevoioasa reprimirea ei (v. Evrei 10, 26). Chipul evlaviei il pot oarecum plasmui vicleniile omenesti; dar refacerea puterii evlaviei apartine Celui care ii imbraca pe oameni cu putere de Sus (Luca 24, 49).”
„In prezent in multe privinte oamenii au indraznit sa adauge randuielilor Sfantului Duh randuielile lor. Din aceasta cauza randuielile ceresti s-au facut pamantesti, cele duhovnicesti, trupesti, cele sfinte, pacatoase, cele intelepte, ne-intelepte… Exista, in particular, crestini, dar s-a pierdut cunoasterea generala, unitara a Adevarului, cu care totul s-ar fi unit intr-un singur trup duhovnicesc, cu un singur chip al gandurilor, cu un singur duh, sub un singur cap – Hristos.
In prezent orice om isi are modul propriu de gandire, religia sa, calea sa, primite de bunavoie sau intamplator. Fiecare o ia razna in directia dorita, nestiind unde merge, si nimeni nu-l opreste; oamenii nu mai aud – atat s-a ingreuiat auzul lor – glasul mantuitor al adevaratului Pastor, care rasuna din Sfanta Lui Biserica, demascand minciuna, vestind si aratand tuturor calea cea dreapta. I-a asurzit zgomotul grijilor pamantesti, zgomotul veselirii simturilor, al prosperitatii pamantesti. Lipit de pamant, sufletul lor nu este capabil sa recepteze impresiile duhovnicesti”.
,,Capcanele diavolului s-au inmultit prea tare. S-au inmultit cartile care contin invataturi mincinoase; s-au inmultit mintile care inventeaza si comunica altora invataturi mincinoase, s-au imputinat urmatorii Adevarului sfant; a crescut respectul pentru virtutile firesti, accesibile pentru iudei si pagani, a crescut respectul pentru virtutile pagane, potrivnice firescului insusi; s-a micsorat intelegerea virtutilor crestine; s-a dezvoltat viata materiala, a disparut viata duhovniceasca; placerile si grijile trupesti consuma tot timpul; nu mai este timp sa ne amintim de Dumnezeu. Şi aceasta se transforma in obligatie, in lege.”
„Noi am ajuns in prezent intr-o asemenea stare», cand ne putem mantui exclusiv prin rabdarea fara cârtire a necazurilor, cu credinta in Dumnezeu si cu nadejdea in milostivirea Lui. Pe alte cai acum nu stie nimeni sa se mantuiasca. Ramane pentru timpul nostru doar o singura cale: rabdarea necazurilor”
„Fara smerenie, omul nu poate sa primeasca oarecare daruri ale lui Dumnezeu. Iata de ce s-a prezis ca in timpurile din urma, in virtutea mandriei care se intensifica, oamenii se vor mantui doar cu rabdarea necazurilor si a bolilor, iar nevointele vor fi luate de la ei.”
,,Trebuie sa intelegem duhul timpului si sa nu ne pierdem vremea cu vechile obiceiuri si impresii, care in timpul prezent sunt imposibil de infaptuit. Trebuie sa ne caim, sa ne rugam si sa ne pazim de inselaciune, pentru ca in timpul de fata multi oameni care doresc sa-si traiasca viata cucernic si care gandesc despre sine ca traiesc cucernic sunt ocupati cu partea materiala a vietii si se afla intr-o mai mare sau mai mica inselare.”
Iata opinia unui parinte contemporan cu noi, ieromonahul Serafim Rose († 1982): „Intrucat traducerile cartilor ortodoxe despre viata duhovniceasca devin tot mai accesibile, iar terminologia ortodoxa despre lupta duhovniceasca este purtata in vazduh, un numar tot mai mare de oameni talcuieste despre isihasml despre Rugaciunea lui Iisus, despre viata ascetica, despre stari inalte ale rugaciunii si despre cei mai inalti dintre Sfintii Parinti, cum ar fi de exemplu Sfintii Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama sau Grigorie Sinaitul.
Este foarte bine sa cunoastem aceasta parte inalta a vietii duhovnicesti ortodoxe si sa-i cinstim pe sfintii mari, care de fapt au dus-o: dar daca noi nu vom avea constiinta foarte realista si foarte smerita a faptului ca suntem departe de viata isihastilor si ca prea putin suntem pregatiti ca macar sa ne apropiem de ea, interesul nostru fata de ea va fi doar inca una din exprimarile lumii noastre egocentrice.
Trebuie sa intelegem profund in ce timpuri traim, cat de putin simtim de fapt Ortodoxia noastra, cat de departe suntem nu doar de sfintii din vechime, ci si de simplii crestini ortodocsi care au trait cu o suta de ani in urma sau chiar cu o generatie in urma si cat de puternic trebuie sa tindem sa ramanem crestini ortodocsi…”
Asadar, Parintii timpului din urma spuneau foarte des ca timpul nostru este viclean si dificil pentru mantuire, ca foarte tare s-a raspandit fatarnicia, ca adevarata evlavie aproape s-a pierdut, ca, in mare parte, crestinii duc doar la exterior o viata virtuoasa, insa inimile lor sunt departe de Dumnezeu, sunt robite pamantului, lumii acesteia stricacioase, ca fatarnicia a ajuns pretutindeni, ca nimeni nu cauta cele ale lui Dumnezeu, ci fiecare cauta ce-i convine.
Acum in fata fiecarui credincios sta o sarcina dificila: sa caute si sa separe in acest haos al faptelor mincinoase si al faptelor omenesti, in aceasta amestecare a adevarului si a minciunii, acel Adevar care singur te poate mantui si vindeca. Adevarul acesta este aproape, el niciodata nu va seca, dar multe pareri mincinoase se straduiesc sa impiedice vederea lui, sa insufle ca ele reprezinta acel Adevar care ne este necesar. Şi in afara, si in interiorul nostru se duce o lupta dusmanoasa, vrajmasul se incapataneaza sa schimbe credinta ortodoxa, duhul ei, cu o copie fina, atragatoare, sa ne determine sa facem doar un pas mic de la calea stramta, ca el sa ne duca apoi cu totul pe calea apostaziei.
Este deosebit de important sa inveti sa intelegi corect si sa aplici la viata ta scrierile Sfintilor Parinti, sa-ti insusesti duhul lor, pentru ca acesta este duhul evanghelic. Parintii indeplineau cu viata lor, cu fapta, cu cuvantul, cu simtul, invatatura evanghelica, pe care si-au insusit-o clar si au explicat-o lamurit in cartile lor. Ne este imposibil sa intelegem si cu atat mai mult sa indeplinim poruncile evanghelice fara aceasta experienta patristica, caci ne vom rataci chiar de la inceput.
Insusi cuvantul patristic devine greu de ajuns la noi, caci am incetat sa-i mai intelegem pe Sfintii Parinti. Nevointele lor sunt in multe privinte peste puterea noastra de intelegere; acea neclintire a credintei, care le dadea putere sa savarseasca minuni, acum nu se mai intalneste, simplitatea lor, curatia mintii si a inimii par inaccesibile; lepadarea lor de lume, lipsa lor de griji, neglijarea trupescului si aspiratia spre ceresc sunt imposibile pentru noi. Cu toate acestea, duhul Sfintilor Parinti, lucrarea lor launtrica, orientarea lor principala si scopul operelor lor raman necesare.
Nu putem inainta tot asa de darz cum au inaintat ei, nu putem duce aceleasi greutati, nici urca la aceleasi inaltimi – dar putem si suntem datori sa tinem aceeasi directie, sa avem aceleasi scopuri, sa determinam valoarea si utilitatea oricarui lucru cu aceleasi masuri patristice, sa consideram daunatoare si nefolositoare cele de care se fereau si Parintii.
“Este cu neputinta o intoarcere mecanica la primele veacuri crestine. Problema consta in faptul ca in primele veacuri masura vietii duhovnicesti era alta. E de ajuns sa amintim aici prigoanele. Daca acum incepem sa ne impartasim des, fara sa ne marturisim, vom obtine un rezultat cu totul nou, infricosator. Aceasta nu este o cale de urmat”.
“Oamenii care cauta intr-adevar nevointa vietii duhovnicesti sunt foarte putini. Multi cauta doar viata sufleteasca, confortul sufletesc, legaturile sufletesti, viata pamanteasca, nu pe cea cereasca; nu doresc sa se elibereze de patimi, nu doresc sa se lepede de voia lor, nu doresc sa jertfeasca nimic de la ei”.
Pentru preot este o mare bucurie cand vin la el oameni pacatosi care au reusit sa se intoarca la credinta. Aceasta se intampla cel mai adesea in urma vreunei nenorociri, a unui dezastru din viata lor. Astfel de oameni vin de obicei la biserica cu pacate foarte grele si plang pentru ele inaintea Altarului. Iar preotul simte ca aceasta este o adevarata pocainta si, din acel moment, penitentii incep o noua viata.
Pentru preot o astfel de pocainta este un praznic cu totul deosebit. El simte harul lui Dumnezeu care trece printr-insul ca sa ajunga la omul care se caieste, ca sa-l innoiasca, ca sa-i regenereze viata. In acest caz, preotul intelege cu adevarat ce este Taina Pocaintei – ca aceasta lucrare este un al doilea botez, ca intr-adevar este Taina innoirii si unirii cu Dumnezeu. Astfel de cazuri nu sunt deloc rare, mai cu seama cand oamenii ajung la biserica la varsta maturitatii.
Cu timpul insa omul devine un crestin obisnuit. Incepe sa mearga mai des la biserica, sa se spovedeasca si sa se impartaseasca, obisnuindu-se treptat cu aceasta. Poate fi vorba de un tanar crescut intr-o familie credincioasa, devenit intre timp matur. Poate fi vorba de o fata buna si curata, draguta. Insa, cu toate acestea, ea nu duce o viata duhovniceasca. Nu este in stare sa experimenteze o pocainta sincera, sa se spovedeasca, sa se impartaseasca asa cum trebuie, sa se roage, isi citeste o oarecare pravila, se impartaseste des, dar nu face acest lucru cum se cuvine. Pentru ea nu exista lucrare duhovniceasca.
Desigur, asemenea oameni nu se comporta precum copiii. Ei nu fug prin biserica, nu palavragesc, nu tipa. Au obiceiul sa ramana pana la sfarsitul slujbei. Daca au facut aceasta din copilarie, acum le este foarte usor. Si pot sa stea astfel intreaga viata in biserica, sa devina in general oameni buni. Sa nu faca nimic rau – sa nu ucida, sa nu fure, sa nu desfraneze. Insa, cu toate acestea, sa nu duca o viata duhovniceasca.
Pot sa mearga la biserica intreaga viata, sa se impartaseasca, sa se spovedeasca si totusi sa nu inteleaga cu adevarat ceea ce fac, sa nu inceapa viata duhovniceasca si „slefuirea” de sine. Astfel de situatii pot fi intalnite foarte des. Si, slava Domnului, de multe ori un astfel de „vis” se sparge in necazurile care abunda in viata noastra. Unele intamplari grele, chiar pacate si caderi mari se arata slobozite proniator in viata omului. Nu in zadar s-a nascut proverbul: „Omul invata din greseli”.
Rezulta de aici ca omul care a fost crescut in biserica descopera adeseori cum ar trebui sa fie adevarata pocainta abia atunci cand face greseli mari. Pana in acel moment poate ca de mii de ori a mers la spovedanie, fara sa inteleaga vreodata cu exactitate acest lucru, fara sa simta vreodata ce este aceasta. Desigur, aceasta nu inseamna ca este de dorit sa cadem in pacate grele, de moarte. Este de trebuinta insa ca viata noastra imbisericita sa fie mult mai vie. Poate ca este greu, cere lucrare interioara. Sarcina preotului tocmai in aceasta consta: in a observa daca omul lucreaza, daca se nevoieste asupra lui insusi; caci el nu trebuie sa realizeze pur si simplu doar deprinderi schematice ale vietii, „vizand” oarece praznice ori slujbe. Credinciosul trebuie sa aiba un scop pe care sa il urmareasca si sa-l atinga. Orice om trebuie sa aiba programul sau de vietuire duhovniceasca.
Acesta este un lucru foarte greu, mai cu seama in zilele noastre, cand preotul, pur si simplu, nu poate sa o duca la bun sfarsit cu atatia oameni care vin la el.
Desigur, conditiile preotilor sunt total diferite astazi. Nu li se poate cere sa faca fata la atata multime de oameni, precum odinioara. Insa exista acum o foarte mare nevoie de integrare activa in viata Bisericii a fiecarui membru al acesteia. Pentru Biserica noastra pare destul de neobisnuit, lipsit de traditie.
La noi, ca dreptar, lucrurile sunt vazute cu totul altfel:duhovnicul sta langa usa Altarului si asculta. Iar la sfarsit spune: „Ei, nu mai fa una ca asta, nu e bine!” Si urmeaza: „Te iert si te dezleg…”
Poate sa mai adauge inca vreo cateva cuvinte, insa in linii generale aceasta este totul. Chiar si preotii mai in varsta, cel mai adesea, asculta, tac si apoi, cu oarecare observatii generale, indreapta si dezleaga. Cunoscuta pasivitate a duhovnicului a devenit la noi traditie. Este important sa ne amintim ca la adevaratii stareti era vorba de o pasivitate aparenta. Acestia erau oameni care savarseau o mare nevointa duhovniceasca. Cand un om venea inaintea lor, ei incepeau mai intai de toate sa se roage pentru acesta; adica incepeau indata o lucrare duhovniceasca activa. Si, inevitabil, il asezau pe acest om intr-o cu totul alta dimensiune – intru viata duhovniceasca.
Toti cei care veneau la staretul Ambrozie de la Optina ori la Sfantul Serafim de Sarov ramaneau cu simtamantul unui eveniment grandios petrecut in viata lor. Deci comportarea pasiva exterioara a duhovnicului nu era in contradictie cu integrarea omului intr-o noua viata, intalnirea cu duhovnicul devenind o revelatie.
A fost o vreme prelungita in timpul comunismului – in care cu frica purtai o carte de rugaciuni in casa sau o Biblie. Iar cuvantul de ordine era ca Dumnezeu nu mai are ce cauta in casele si in sufletele noastre, ca Dumnezeu nu exista – ca o robie babilonica prin care ne-a dat Dumnezeu sa trecem. De ce? Nu stim. Poporul nostru drept credincios a nascut oameni sfinti care au sfintit acest pamant, si totusi iata ca ne-a dat Dumnezeu sa trecem prin aceasta. Si au murit cei ce marturiseau aceste minciuni si astazi stim ca Dumnezeu exista, stim ca Dumnezeu lucreaza impreuna cu noi.
Sa ne dea Domnul sa si traim aceasta! Sa dea Domnul sa avem toate cuvintele noastre presarate cu sarea adevarului si a dragostei. Numai in acest fel vom putea fi cu adevarat liberi. Altminteri, sigur ca omul este liber, e liber sa-si ucida copiii sai sau sa-si ucida vrajmasii, e liber sa cleveteasca si sa barfeasca si sa defaimeze pe fratele sau vecinului sau – sau prin ziare sau la televizor -, e liber sa curveasca, sa se imbete, dar libertatea aceasta nu-l duce spre sfintenie sau spre Dumnezeu, nu-i da fericirea sfintilor, ci-i da tulburarea si nelinistea diavoleasca, pentru ca a crezut cuvantul diavolului mai mult decat cuvantul lui Dumnezeu.
Vedem si astazi impletite in jurul nostru adevar si minciuna si stiri contradictorii.
Iata ca traim, mirati, intr-o lume ce a cunoscut cuvantul crestin si cuvantul ortodox, aceasta tulburare ce sta impotriva Cuvantului lui Dumnezeu. Si cei ce aveti copii tulburati de asemenea ganduri, cei ce sunteti pusi sa marturisiti aceasta, sa intelegeti si sa spuneti copiilor vostri: Nici gandul tau launtric nu este al tau, ci al diavolului, al amagitorului! Nici ceea ce se spune in presa sau la radio sau printr-o votare a Constitutiei ca se pot casatori barbat cu barbat si femeie cu femeie nu este “stirea” pe care o auzi de la Dumnezeu, ci de la diavol.
Sa invatam sa ascultam drept cuvantul lui Dumnezeu si sa ascutim urechea noastra ca sa putem intr-adevar sa ne sfintim viata noastra. Si in aceste zile, cand alte nenorociri bat la poarta sufletului nostru, cum si de la inceputul lumii au batut, sa putem sa luam aminte si asemenea arhanghelului Mihail sa putem sa spunem prin viata noastra: „Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte”.
Praznuirea sfintilor ne cheama si pe noi sa alegem Binele, sa alegem Viata si sa-L marturisim. Ca sa avem partasie cu sfintii, ca sa avem bucurie cu sfintii, ca si noi sa traim viata nestricacioasa si fara de moarte. Si eu va indemn sa luam aminte cu totii ce cuvant credem, ce cuvant lucram in sufletul nostru. Fiecare dintre dumneavoastra sa citeasca Sfanta Scriptura, Noul Testament, sa cunoasca poruncile lui Dumnezeu si sa inteleaga ca ele sunt datatoare de viata. Asa cum avem indicatoare – daca vreau sa merg la intr-un loc, am o sageata pe hartă, pe drum, pe acolo este locul! Tot astfel este cuvantul lui Hristos in Evanghelie, este sageata lui Hristos care imi arata: Vrei viata? Vrei fericire? Vrei adevar? Mergi pe acolo! Nu crezi aceasta? Esti liber s-o iei la dreapta. Esti liber s-o iei la stanga. Poti sa te intorci. Dar iata, prin sfintii care au trait pe pamant, Eu iti descopar ca nu vei cunoaste nici viata, nici fericire, nici adevar, ci minciuna si intristare si intristarea aceasta o vei imprastia si in jurul tau si tulburarea aceasta o vei imprastia in jurul tau. Si dureros o vei duce! Si mai spune Dumnezeu, prin Moise: “Am pus inaintea ta binele si raul, viata si moartea. Alege binele, alege viața!” (postat pe fb de ioan monahul)