Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm
Duhul Sfânt este apa vie care izvorăşte din Biserica lui Hristos. Revărsată din belşug în ziua Cincizecimii, această Apă Sfântă a crescut, devenind fluviu. Şi nu numai ţărmurile sănătoase ale fluviului, dar şi Marea Moartă a sufletelor noastre înverzesc şi învie la atingerea cu Duhul Sfânt. Apele sărate se fac bune şi dulci, fluviul se umple de peşti, iar Iisus îi spune lui Petru: „De acum înainte, vei fi pescar de oameni” (Luca 5, 10).
Poamele Duhului Sfânt sunt, într-adevăr, bune de leac pentru bolile noastre ce-şi au originea în păcat, dar cel ce respinge acest Duh dătător de viaţă, cel ce tăgăduieşte conştient şi liber, ca şi diavolul, puterea binefăcătoare a acestui Duh, acela va rămâne ca „mlaştinile” şi „bălţile” care „nu se vor însănătoşa”. Căci „orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta” (Matei 12, 31). Şi nu se va ierta pentru că omul nu vrea să i se ierte. Roua din cer cade peste tot, dar numai floarea ce-şi închide petalele rămâne fără ea.
Şi dacă sufletul se închide şi nu-L primeşte pe Cel ce stă la uşă şi bate, atunci el moare şi viermii patimilor încep a mişuna într-un cadavru ambulant. Iar acest mort viu va rămâne ca sarea din mlaştină, ca să fie o pildă de groază ce va împiedica stricarea altor suflete, aşa cum a fost femeia lui Lot şi cum a fost Saul după ce s-a lipsit de Duhul Sfânt. Despre aceştia zice Domnul: „Te-am lămurit în foc, dar n-am găsit că eşti argint” (Isaia 48, 10). Şi după cum în urma celor lipsiţi de Duhul Sfânt nu rămâne decât ruină, pustiu arzător, răutate, ură, sălbăticie, tot astfel în urma celor plini de darul Duhului Sfânt totul înverzeşte, înfloreşte şi învie. Fiarele se îmblânzesc ca mieii, cerul sloboade ploaie, pământul odrăsleşte tot felul de roade, iar omul se hrăneşte „cu lapte şi cu miere”.
,,Fraţilor, roadă Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă‑răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi‑au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm. Să nu fim iubitori de mărire deşartă supărându‑ne unii pe alţii şi pizmuindu‑ne unii pe alţii”.
Ce inseamna inmultirea talantilor? Acolo, in parabola spune sa-i fi negutatorit, sa fi luat dobanda. Aceasta inseamna a folosi darul tau pentru treburile pe care Dumnezeu ti le-a incredintat tie.
Fiecare dintre noi traieste intr-o societate, intr-o biserica. Fiecare dintre noi face ceva pentru biserica, pentru comunitate, pentru aproapele sau. Aceste actiuni pe care le facem cu darurile pe care Dumnezeu ni le-a dat, ne castiga noua dublu.
Dar sunt unii intre noi care spun:„Dumnezeu mi-a dat un dar, ce sa fac cu el? Il tin si il restitui la Judecata, pentru ca atunci ce e al Lui va fi al Lui”.
Acestia sunt oamenii care traiesc in neutralitate. In conceptia noastra crestina, raul nu are fiinta. Fiinta are binele. Acolo unde binele lipseste, se instaleaza raul. Nimeni nu poate sa spuna: nu fac bine, nu fac rau, nu ma intereseaza ce face vecinul meu, nu intru in nici un fel de comert spiritual cu el, nu-l ajut si nu-i cer niciodata ajutorul. A nu face bine inseamna a fi partas raului, caci unde lipseste binele, se instapaneste raul. Daca nu-ti pasa ca vecinul tau este bolnav, esti rau si faci voia satanei. Daca nu-ti pasa ca vecinul tau traieste in saracie si poate un mic ajutor din partea ta l-ar salva, ai facut voia celui rau.
Harul Duhului Sfânt îl face pe cel care se roagă, blând, paşnic, liniştit, fără gânduri demonice, necurate, pătimaşe. Prin Harul Sfântului Duh şi printr-o smerită nevoinţă personală, se domoleşte marea cea mainainte învolburată. Gândurile pătimaşe, cele multe şi puternice care odinioară îl tulburau, îl zbuciumau şi-l nelinişteau pe om, în chip minunat acum îşi pierd înrâurirea şi asprimea, pentru că omul şi-a pus toată nădejdea în Prea Bunul Dumnezeu.
Această trăire îngerească aduce adevărata smerenie, care uneşte la un loc toate celelalte virtuţi de Dumnezeu întreţesute. Smerenia păzeşte, păstrează şi desăvârşeşte virtuţile dumnezeieşti. Smerenia dumnezeiască, ca dar al Duhului Sfânt, are altă fire şi altă putere decât aceea pe care omul se luptă să o agonisească printr-o continuă nevoinţă. Pacea gândurilor şi smerenia inimii sunt daruri alese ale Preasfântului Duh.
Acestea, alături de harismele duhovniceşti, precum îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa, blândeţea şi cumpătarea, îşi află sălaş în Împărăţia dragostei într-o atmosferă de mare veselie, de bucurie şi pregustare a desfătării Raiului. Într-o astfel de aşezare se află credinciosul care și-a asumat păcatul şi întunericul, care s-a pocăit, s-a curăţit şi s-a luminat; de acum se îndreaptă către nepătimire, către sfinţenie şi vederea lui Dumnezeu.
După Sfântul Grigorie Palama, aşa cum trupul participă la nevoinţă ascetică prin înfrânare, prin tânjire şi lacrimi, tot astfel are părtăşie şi de darurile Duhului Sfânt. Lacrimile amare se preschimbă în dulceaţă, rugăciunea se face plăcută, gâtlejul se îndulceşte, inima tresaltă de bucurie, trupul se desfătează. Aşa cum plăcerea cea fără de raţiune a păcatului întunecă mintea şi o face iubitoare de trup, iubitoare de plăcere, asemenea şi Harul, din minte trece în trup, fără a suferi deloc urâţire din pricina acestuia.
In materie de bine si de rau, de mantuire si de pierzanie, nu exista zona neutra, zona gri, pentru ca toti suntem facuti cu darul lui Dumnezeu si Dumnezeu ne cere sa fim lucratori.
Crestinismul e religie activa. Iisus Hristos a fost activ. El a venit in lume pentru ca a vrut sa ne mantuiasca pe noi toti. Şi a facut tot ceea ce trebuie: S-a ingrijit de cele spirituale, dar si de cele materiale. A vindecat pe cei bolnavi, a dat vedere orbilor, a curatat pe leprosi, a inviat morti, a ridicat din patul durerii pe cel pacatos si pe cel care era paralizat, a stat de vorba cu femeile pierdute, a stat de vorba cu pacatosii si cu vamesii. Pe toti i-a chemat la mantuire. Aceasta inseamna ca nu exista nici macar un singur om in lumea aceasta care sa nu aiba nici un talant de la Dumnezeu, prin care sa fie chemat de Dumnezeu la mantuire. Daca nu se mantuieste, este pentru ca el nu vrea sa se mantuiasca.
„Datu-Mi-s-a toată puterea în Cer şi pe pământ… precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi… Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Sfintei Treimi, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă… Cine va crede şi se va boteza se va mântui; cine nu va crede se va osândi” (Matei 28,19-20; Marcu 16,16).
Cuvintele acestea erau „întărirea crăiască”, împărţirea talanţilor, câmpul de negustorie şi răspunderile. Acesta era ceasul când Iisus a împărţit avuţia Sa lucrătorilor: cele zece daruri ale Duhului Sfânt. Cu aceşti talanţi, sau talente ale Duhului Sfânt, cei înzestraţi cu ele au să neguţătorească în lume, câştigând cu ele fii ai împărăţiei.
De-acum încep răspunderile: ajungi conştient că înzestrarea ta spirituală e de la Dumnezeu şi că spre slujirea Lui între oameni ţi s-a dat înzestrarea, sau te constitui un talentat care crezi că n-ai a da nimănui vreo socoteală, un iresponsabil?
Convertirea talentelor e un mare talent. Inzestrările lui Dumnezeu nu ne sunt date ca simple ornamente, de care să ne bucurăm numai noi. Talentele sunt înzestrări cu energie divină, spre scopurile ei anumite, energie pe care lumea nu o cunoaşte: aceasta dă îndrăzneala mucenicilor, răbdarea pustnicilor, darul cunoştinţei, curajul adevărului, nebunia pentru Hristos, interpretarea vieţii în perspectiva Luminii divine.
Dar zice pilda că „cetăţenii Săi îl urau şi au trimis solie în urma lui, zicând: «Nu vrem ca Acesta să domnească peste noi!»”
Aceştia sunt cei ce nu vor să primească peste ei domnia lui Hristos, ci domnia lui Antihrist. Dacă Iisus a suflat suflet viu, viaţă spirituală în Adam, în temeiul căreia Adam vedea pe Dumnezeu; dacă a suflat Duh Sfânt peste Apostoli şi toţi urmaşii lor, pentru iertarea păcatelor, spre reînvierea spirituală a oamenilor, şi dacă s-a întărit această reînviere prin „suflarea de vifor” a Duhului Sfânt în ziua Rusaliilor, a mai rămas totuşi şi o suflare a Duhului Sfânt, pe care Iisus n-a împărtăşit-o omului.
Pilda talanţilor vorbeşte de tăierea vrăjmaşilor acelora care n-au vrut să domnească Iisus peste ei. La Cartea Isaiei Proorocul, unde se înşiră darurile sau puterile lui Mesia, ultimul e suflarea de moarte, cu care va sufla pe cel fară-de-lege. (Isaia 11,4). Deci de două ori Duhul Sfânt a suflat spre viaţă: primului om şi la plinirea vremii, tuturor oamenilor, spre reînvierea lor spirituală; iar a treia oară va sufla Duhul Sfânt spre moarte spirituală în faţa unui singur om, omul fără-de-legii.
E ceva uimitor în Iisus; şi, ca orice uimire, e greu de prins în cuvinte omeneşti. Nu se poate ca Iisus să nu fie Dumnezeu adevărat, când în El erau: începutul şi sfârşitul, alfa şi omega existenţei, într-o continuă şi divină prezenţă… (Apocalipsă 1,8; 21,6; 22,13).
d e ce a mai creat Dumnezeu lumea dacă deja crease lumea nevăzută, cerurile, unde îngerii Îl slăveau? La ce l-a mai creat pe om, dacă știa că va cădea în păcat? Dacă omul nu mai cădea în păcat, Îl mai trimitea pe Mântuitorul Hristos în lume?
Tocmai prin aceasta se vede dragostea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu n-ar fi fost Atotștiutor, am fi putut înțelege mai ușor faptul că l-a creat pe om ‒ un om care mai târziu se va întoarce de la El, Îl va trăda, și nu se va opri aici, ci până la urmă se va ridica împotriva Ziditorului, și atunci când acest Ziditor va veni către el să-l readucă la dragostea Sa, omul Îl va răstigni ‒, dar tocmai în aceasta se vede iubirea necuprinsă și de negrăit a lui Dumnezeu.
Da, Dumnezeu crease lumea nevăzută, crease îngerii, dar toate acestea pregăteau doar venirea omului în lume. Sfântul Grigorie de Nyssa zăbovește în special asupra acestui amănunt: că omul, cea mai minunată făptură din univers și singura zidită după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, n-a fost făcută chiar dintâi, ci la urmă de tot. Chiar după ce s-au făcut ierburile și pomii, apa, copacii, florile. Zice: „De ce a făcut așa Dumnezeu, de ce nu a respectat o ierarhie?”. Păi, tocmai pentru că toate au fost făcute pentru om!
Creştinul nu poate să trăiască pentru un lucru de nimic, pentru ceva foarte mic şi trecător. Dacă facem un sondaj şi întrebăm oamenii: „De ce trăieşti?“, ce ne vor răspunde? „Pentru o sporire a salariului.” „Pentru o pensie bună”. „Pentru o casă mai bună”. „Pentru încă o casă de vacanţă”. „Pentru o maşină nouă”. Dar merită oare să trăieşti pentru acestea care sunt supuse deprecierii, stricăciunii focului, care pot fi furate şi pierdute? Chiar şi pentru o diplomă, un post de conducere sau o afacere bună. Acestea nu pot fi scopul vieţii noastre. Nu merită să facem din ele scopul vieţii şi al existenţei noastre. Dumnezeu ne-a adus în lume pentru ceva mai înălţător, mai însemnat şi mai valoros. Unul singur este scopul vieţii noastre. Dobândirea Duhului Sfânt.
Sfântul Grigorie de Nyssa compară venirea omului în lume cu venirea unui oaspete mult iubit și mult așteptat. Dumnezeu, când a voit să-l aducă pe om în lume, i-a pregătit întregul Univers ca pe un palat preafrumos: cerul, stelele, apele frumoase, mult mai frumoase decât le vedem noi astăzi, flori frumos colorate, mirosuri felurite, păsări, fluturi... ce n-a făcut Dumnezeu?! Deci toate acestea le-a pregătit și le-a întins înaintea omului atunci când a voit să-l invite în lume. L-a adus ca pe un fiu de împărat în acest univers atât de minunat, special zidit și adus din neființă la ființă pentru el. Tocmai aici se vede marea iubire a lui Dumnezeu, că, după toate acestea, Dumnezeu i-a dăruit omului ‒ căruia i-ar fi fost suficiente toate darurile văzute și nevăzute care i-au fost încredințate‒, până și chipul și asemănarea Sa. I-a dăruit puterea de-a iubi, puterea de a contempla veșnicia și frumusețea, lumina cea necreată și veșnică, i-a dat și libertatea de a-și urma gândul, oricare ar fi el, i-a dat puterea să aleagă...
o dată m-am gândit şi eu că Sfinţii Părinţi, când au primit în dar harul, l-au păstrat întreaga viaţă. Însă aici se spune să nu nădăjduim la aceasta. Domnul dă fiecărui credincios râvnitor harul în dar, însă cere sufletului să lepede conştient, în mod absolut, răul şi să se întoarcă cu totul spre bine – înspre Domnul. Să lepede răul în chip conştient! Răul trebuie biruit cu pace şi linişte, cu gânduri liniştite şi paşnice. De aceea ni se şi întâmplă multe necazuri şi suferinţe de-a lungul vieţii. Sfinţii Părinţi spun că, dacă nu ne smerim singuri, Domnul nu va conteni să ne smerească. Adeseori va da peste noi un necaz care ne aduce multe dureri – până ce nu vom învăţa să-l biruim prin pace şi linişte şi să nu îi dăm însemnătate. De aceea, cei ce-L iubesc pe Domnul trec prin multe greutăţi. Mai mult, şi cei mai apropiaţi ai noştri se întâmplă câteodată să ne dispreţuiască, să ne respingă. Trebuie să îi înţelegem cu pace şi deplină înţelegere, să nu-i osândim niciodată! Pentru că noi toţi suntem aici în luptă, toţi aceşti semeni ai noştri, de un sânge cu noi, apropiaţi şi îndepărtaţi, toţi suntem în aceeaşi luptă! Să înţelegem că, atunci când şi noi am fost în situaţia lor, poate că am fost mai răi în purtarea noastră (decât sunt ei faţă de semeni), de aceea trebuie să ne smerim.
Experienţa Harului Duhului Sfânt în viaţa Sfinţilor Bisericii noastre din toate veacurile este comună.
La slujirea Bisericii si la slujirea lui Dumnezeu fiecare este chemat. Fiecare a primit un talant si Dumnezeu iti cere sa folosesti talantul acesta spre inmultirea faptelor bune, spre sporirea ta duhovniceasca, spre inaltarea ta, spre mantuire, ca sa castigi iubirea lui Hristos, Care a venit in lume si S-a rastignit pentru noi. De aceea, va cer tuturor sa contribuiti la bunul mers al Bisericii cu fapta, cu cuvantul, cu prezenta la rugaciune, cu propovaduirea cuvantului lui Dumnezeu in afara Bisericii, cu lupta impotriva sectelor care cauta sa distruga adevarata Biserica a lui Hristos, cu iubirea fata de ceilalti si cu harul unitatii intre noi. Sa lasam deoparte vrajba! Sa lasam deoparte ura! Sa lasam deoparte critica! Fiecare este criticabil si fiecare este laudabil, dar noi nu cautam nici lauda, nici critica. Noi cautam sa-L slujim pe Hristos intr-o unitate deplina pentru ca, asa cum spune Sfantul Apostol Pavel, Biserica este Trupul mistic al lui Hristos. Capul Bisericii este Hristos si noi suntem madularele. Daca un madular sufera, tot Trupul sufera. Daca un madular se bucura, intreaga Biserica se bucura.
Acesta este talantul nostru, acestia sunt cei cinci talanti pe care i-am primit de la Mantuitorul si pe care trebuie sa-i inmultim. Biserica este a dumneavoastra, nu este a preotului, si va cer sa jertfiti pentru Biserica, sa folositi talantul pe care Dumnezeu vi l-a dat ca aceasta Biserica sa sporeasca, sa creasca, sa se afirme in fata lumii ca o Biserica in care Duhul lui Dumnezeu salasluieste, faptele bune rodesc, credinta se inalta si noi toti ne mantuim.
Harul lui Dumnezeu nu ni se dă pentru vrednicia noastră, ci pentru mila Lui cea mare. Neîndoielnic, Harul este dar, însă este trebuinţă de împreună lucrarea omului, pentru ca Harul să se sălăşluiască întru noi. Ceea ce poate da omul este credinţa, dragostea, smerenia, curăţia, rugăciunea. Este nevoie si de discernământ, ca să nu fim amăgiţi de ispititorul care se preface chiar şi în înger de lumină, provocând imaginaţii, simţiri mincinoase, deviaţii sentimentale si relaxări ale psihicului. Într-o nemincinoasă lucrare a Harului avem bucurie şi pace, suntem lipsiţi de răutate, suntem plini de blândeţe şi binecuvântare. Avem înţelegere pentru toţi, îi iubim, suferim alături de ceilalţi, îi îndreptăţim, nu le răstălmăcim atitudinea, nu îi lepădăm, ceilalţi nu ne obosesc, nu ne îngreuiază, nu ne stânjenesc deloc.
Să-I îngăduim Duhului Sfânt să ne călăuzească, să ne lumineze, să ne insufle, să ne întărească şi să ne mângâie. Să nu-L împiedicăm. Să nu-L dăm uitării. Să nu-L întristăm. Avem mare nevoie de agonisirea Lui, de prezenţa Lui, de mângâierea Lui în vremurile noastre atât de nemângâietoare.Amin (postat pe fb de ioan monahul)