Cuvânt la Zămislirea Sf. Ioan Botezarorul – partea II -
„Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului Său. Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui, să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii întru iertarea păcatelor lor, prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat pe noi Răsăritul cel de Sus, ca să lumineze pe cei care şed în întuneric şi în umbra morţii şi să îndrepte picioarele noastre pe calea păcii“.
Sfântul Ioan s-a născut în cetatea Orini, Elisabeta, soția lui Zaharia, l-a născut pe cel ce va fi cunoscut ca Sf. Ioan Botezătorul, ultimul dintre prooroci, înainte-mergător și botezător al Domnului nostru Iisus Hristos, în satul Orini sau Ein-Kerem, în Israelul de azi, în apropiere de Ierusalim, cu șase luni înaintea nașterii lui Iisus, în familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendentă a seminţiei lui Aaron.
Iată cum zămislirea mântuirii noastre apropiindu-se, s-a zămislit întâi Sfântul Ioan, Înainte Mergătorul, cu mărire şi cu minune. Multe mame zămislesc fii, dar puţine sunt acelea pe a căror zămislire ar mări-o şi ar prăznui Biserica lui Dumnezeu. Numai trei mame au fost de ale căror zămisliri în pântece s-a minunat lumea; acestea au fost Sfânta şi dreapta Ana, Sfânta Elisabeta şi Prea Sfântă, Preacurata Fecioară Maria.
Dreapta Ana a zămislit pe Născătoarea de Dumnezeu; Elisabeta, pe Mergătorul înainte; iar Fecioara Maria, pe Hristos, Mântuitorul nostru. Deci, toate aceste zămisliri prin vestitor ceresc s-au binevestit şi s-au săvârşit de darul lui Dumnezeu, dar nu fără a vorbi bunul vestitor şi cu zămislitorii, de vreme ce Însuşi Dumnezeu avea trebuinţă de învoirea celor ce zămisleau.
Așa a fost și cu Zaharia, drept aceea, prin bine-vestitorul Sfântul Arhanghel Gavriil, care slujea atunci în rânduiala săptămânii sale înaintea lui Dumnezeu. Au nu ştii că era cu putinţă lui Dumnezeu a zidi pe Adam din pământ, iar pe Eva din coasta lui şi prea îmbătrânita Sara a-i da lui fiu pe Issac? Deci, şi femeii tale, Atotputernicul Dumnezeu îi dă să nască la bătrâneţe fiu, că s-a auzit rugăciunea ta.
Precum o stea din toate celelalte stele covârşeşte în slavă, aşa şi între sfinţii lui Dumnezeu, unul pe altul cu slavă şi cu cinste întrece. Că şi într-ale noastre îngereşti ierarhii – zice Gavriil – care totdeauna văd dumnezeiasca faţă, nu la toţi într-un fel descoperă Dumnezeu tainele voinţei Sale, ci prin mijlocirea celor mai de sus arată poruncile celor mai de jos. Multe stele apun înainte de ivirea soarelui şi numai singur luceafărul merge înaintea soarelui. Mulţi profeţi au propovăduit despre venirea lui Mesia, pruncul însă cel ce va să se zămislească şi să se nască din tine, nu numai cu cuvântul va propovedui, ci şi cu degetul său va arăta popoarelor pe Mieluşelul lui Dumnezeu, Cela ce ridică păcatele lumii. Şi pentru aceea va fi mai mare decât toţi cei ce se nasc din femei, pentru că pe cât împlinirea vestirii celei de bucurie este mai primită decât însăşi vestirea, pe atâta mai cinstit va fi proorocul cel ce are să se zămislească şi să se nască, decât alţi prooroci.
De ce i-a dat îngerul Sfântului Zaharia acea pedeapsă de a nu vorbi până se naşte pruncul? Cei mai mulţi dintre noi poate am spune că pentru că nu a crezut că este înger al lui Dumnezeu, pentru că s-a îndoit. Nu! Nu s-a îndoit, a crezut că îngerul e de la Dumnezeu şi tot ceea ce spune el e de la Dumnezeu, nu se auzise vreodată ca în Sfânta Sfintelor şi în Altarul tămâierii duh necurat să se apropie; Sfântul Zaharia ştia asta, ştia slava lui Dumnezeu care se afla în Templu şi puterea acestei slave care, atunci când Solomon sfințise Templul, îi scosese afară pe cei leproşi. El nu s-a îndoit că acela era îngerul lui Dumnezeu. El s-a îndoit de puterea cuvintelor pe care îngerul le spusese, că se va naşte prunc, că pruncul acesta mare va fi, dar mai ales că la adâncul bătrâneţilor lor ei mai pot naşte, că mai poate fi învinsă natura de Dumnezeu.Sunt foarte puţine și rare cazurile în care Dumnezeu este atent la lucrurile minore ale omului, adică nu l-am văzut vreodată pe Mântuitorul întorcându-Se sau la vreo masă spunând ,,Ce tulburat şi trist ai fost la masa aceasta! De ce ai râs prea mult la masa aceasta?,, vedem că Dumnezeu nu se uită la înfăţişare, ci se uită la inimi, că văzând Dumnezeu ce gânduri se ridică în inima lor, atunci îi certa, atunci îi întreba De ce se ridică asemenea gânduri în inimile voastre? dar nu se lua după înfăţişarea cea din afară.
Vedem că atunci când a venit Treimea Cea Sfântă în casa şi în curtea lui Avraam și Avraam a junghiat viţel și a făcut masă şi Sarra, soţia sa, lucra împreună cu el ca să găzduiască pe aceşti trei Străini, pe Care Avraam n-a ştiut cine sunt, dar găzduind trei Străini L-a găzduit pe Dumnezeu, și ostenindu-se ei să-i găzduiască şi să-i hrănească ca pe nişte oaspeţi de preţ, iar Sarra mai mult stătea în casă cu treburile, cu ce mai era de făcut și Avraam aducea din casă mâncarea și o punea acolo, sub stejar, Celor Trei, cărora Li se adresa ca Unuia singur, Îi numea Doamne şi atunci i-a vestit Treimea că li se va naşte fiu. Ei, oameni în vârstă, trecuţi de mult şi de a doua şi de a treia tinereţe, dacă putem spune aşa, şi li s-a spus: Pe vremea aceasta anul viitor veţi avea fiu. Şi Avraam nu s-a îndoit, l-a iubit Dumnezeu pentru neîndoirea lui, iar Sarra s-a îndoit, auzind din casă ce zice Străinul pe Care ea nu-L ştia, probabil, a fi Dumnezeu, a râs, a zâmbit, probabil a deznădejde, dureros. Dumnezeu a fost atent la acest zâmbet al Sarrei şi i-a zis lui Avraam: De ce râde soţia ta? Şi ea a zis: Nu râd! S-a prefăcut că nu râde, dar Dumnezeu i-a zis din nou: Pe vremea aceasta anul viitor veţi naşte fiu. Şi S-a bucurat Dumnezeu de credinţa lui Avraam şi pentru credinţa lui s-a născut copilul şi S-a întristat, probabil, de firea ironică şi foarte… omenească, foarte sigură de cele ce le ştim noi, care suntem siguri de cele pământești, de cele ce putem și nu putem.
Aşa cum ne spune Mântuitorul: Cei ai veacului acestuia sunt mai înţelepţi în cele ale lor decât fiii Împărăţiei. – adică cei ai veacului acestuia ştiu de unde să le ia şi unde să le pună pe cele ale veacului acestuia, ştiu unde să investească şi ce să facă, ştiu de unde să-şi retragă banii şi unde să-i ducă, cu asta se ocupă, aici îşi investesc tot sufletul, aici îşi pun toată mintea, aici se ostenesc, nu nădăjduiesc la altceva. Iar fiii veacului ce va să fie, nu pentru că sunt mai puțin inteligenți, ci pentru că ei se preocupă şi de cele ale lui Dumnezeu, n-au timp și nu ştiu atât de bine să facă cele ale veacului acestuia, care cu aceasta se ocupă.
Iar Sarra a râs ca una dintre cele ale veacului acestuia, adică ştia ea foarte bine câţi ani se ostenise ea să aibă copii, atât de mult se necăjise și se rugase, încât nu mai avea nicio nădejde, mai ales după cât a îmbătrânit. Şi atât de disperată a fost şi atât de mult a nădăjduit încât a fost în stare să-i îngăduie lui Avraam să intre la una dintre slujnicele sale, ca măcar cu aceea să aibă copii şi să nu rămână neamul lor fără copii, pentru că erau sute de slujitori, un neam întreg aştepta ca urmaşii lui Avraam să conducă acest neam, neavând urmaşi neamul se dispersa, dispărea o casă întreagă, o gintă întreagă. Ce dureros trebuie să fi fost pentru Sara să îngăduie acest lucru, dar, în disperarea ei, fiind stearpă, a zis ca măcar slujnica ei, mâna ei dreaptă să facă datoria aceasta, dar să înțelegem câtă suferinţă a fost în ea. Astfel s-o înțelegeți pe Sara că a râs când a auzit.
Ei, aşa a făcut Zaharia în Templu. El n-a făcut ca Avraam, n-a fost la măsura lui Avraam. Avraam a crezut că aşa va fi, gata. Ştiind că este îngerul lui Dumnezeu, îngerul chiar îl mustră şi îi spune: Eu sunt Arhanghelul Gavriil, care văd pururea faţa lui Dumnezeu!, adică ştiu toate ale Lui pe care vrea să ţi le spună ţie şi toate tainele Lui cu fiecare om în parte și tu te îndoieşti de ce spun eu?!
Îl ceartă îngerul. Cu toate acestea, Zaharia zice: Nu. De unde pot să cred eu chestia asta? Ce dovadă îmi dai că se poate? După ce voi cunoaşte aceasta? Căci eu sunt bătrân şi femeia mea înaintată în zilele ei”, adică era o palmă dată credinţei adevărate, credinţei precum a tatălui fiului lunatic, căruia Hristos îi spusese, deşi tatăl făcea şi el parte din neamul necredincios şi îndărătnic, şi venise aşa, să vadă dacă Hristos îl poate ajuta și pe el cu ceva .
Și să ştiţi că ne asemănăm foarte mult cu acest tată şi cu Sarra și cu Zaharia pentru că, pe lângă faptul că suntem necredincioşi într-o anumită măsură, ne şi îndărătnicim în această necredinţă, ne aducem argumente, sporim în ea, ne zicem: Nu cred eu că Dumnezeu poate face cu mine o minune… Poate cu alţii, dar, dar nu cu mine, sau a făcut minuni cu cei din vechime, cu sfinţii lui Dumnezeu, aleşi din veac, cu noi de acum nu mai face… sau face, dar face când are El chef sau toane, Dumnezeu face cum vrea, când vrea…, așa ne spune mintea puțin credincioasă cum că Dumnezeu nu este aşa cum este, adică dragoste, şi că Dumnezeu vrea încă să mă mai ţină în suferinţă, îi place că sufăr… Sunt multe alte gânduri care ne pot aduce necredinţă şi ne pot îndărătnici în necredinţă.
O astfel de necredinţă avea şi Elisabeta, şi ea se îndoia. În necredinţa lor ne recunoaştem toţi, în credinţa lor prea puţini. Elisabeta n-a spus nimic până la cinci luni, nu pentru că era atât de mare bucuria și voia s-o păstreze pentru sine, s-o rumege ea cu sinele ei și cu Dumnezeu, ci mai mult putem crede că ea, la fel ca Zaharia, se gândea: Eu, bătrână, după atâţia ani, am aproape 80 de ani, cum să mai nasc prunc? Dacă e doar cine ştie ce boală? Dacă doar mi se pare? Dacă copilul nu se va naşte, dacă nu se va naşte sănătos, dacă-l voi pierde? Nu voi spune nimic până nu sunt sigură, până nu văd că mişcă…
Și de ruşine şi de frică şi de multe n-a spus Elisabeta şi s-a tăinuit ea cinci luni de zile şi după aceea a început să spună că a făcut Dumnezeu cu ea mare minune şi să spună tuturor că a ridicat Dumnezeu ruşinea ei dintre oameni. Că dacă ea ar fi spus din prima clipă tuturor, cu nădejde mare, dar undeva a rămas necredinţa în sufletul ei, chiar dacă auzise de la oameni că Zaharia a avut arătare de înger şi probabil că Zaharia i-a scris şi el pe o tăbliţă ce s-a întâmplat, totuşi îndoială a fost în inima ei, că, dacă ar fi avut credinţă desăvârşită, ar fi spus tuturor imediat după ce şi-ar fi dat seama că e însărcinată. Dar a aşteptat până a avut ea siguranţă că aşa este, până când pruncul s-a mişcat şi pe care-l va simţi şi mai puternic cutremurându-se şi mişcându-se atunci când se va întâlni cu Maica lui Dumnezeu și ea va zice, în luna a şasea fiind, că a săltat pruncul de bucurie în pântecele meu. Și de unde cinstea aceasta să vină la mine Maica Domnului meu? Deci parcă simţim această atenţie pe care Elisabeta a avut-o la mişcarea pruncului în pântecele ei, atenţie pe care a avut-o ea demult ca să aibă încredere, şi în luna a cincea, când a putut să simtă, a spus tuturor: Da!, a putut să se bucure că Dumnezeu a ridicat de la ea ruşinea, iar în luna a şasea, când Maica Domnului a venit la ea, cel mai mult asta a observat ea, cum s-a mişcat pruncul în pântecele ei şi cu câtă vigoare s-a mişcat, cum s-a închinat Mântuitorului Sfântul Ioan Botezătorul încă din pântece. A fost o închinare dinainte de naştere lui Dumnezeu Cel viu, Care venea în casa lui Zaharia şi a Elisabetei. El, care a fost glasul pustiei, el s-a făcut glas nu numai al pietrelor, nu numai al tatălui său, care şi-a recăpătat puterea de a vorbi o dată cu naşterea sa şi a putut să proorocească şi să vorbească, dar s-a făcut glas şi al pântecelui sterp al Elisabetei, care a săltat cu bucurie şi prin aceasta L-a cinstit pe Dumnezeu.
Deci noi ne asemănăm mai mult cu aceştia, cu îndoiala lor, cu îndoiala Elisabetei, a lui Zaharia, a Sarei, şi pentru aceasta a dat îngerul această pedeapsă lui Zaharia, pentru că s-a îndoit, pentru că a pus la îndoială puterea lui Dumnezeu de a trece peste cele fireşti, peste cele pe care le vedem atât de imuabile, care nu se schimbă. Şi văzându-le într-o viaţă de om, să zicem în 80 de ani cât aveau ei, în atâtea generații care au trecut, în atâtea familii din apropierea lor, din vecini, rude, apropiaţi, văzând toate aceste lucruri ale firii neschimbate, hotărâte de Dumnezeu și care nu se clatină, a te îndoi că Dumnezeu poate să treacă peste aceste laturi pe care El le-a dat, peste aceste legi, rânduieli ale firii i-a provocat lui Dumnezeu durere. S-a îndurerat Dumnezeu că Zaharia nu a crezut şi nu l-a pedepsit prin aceea, ci i-a dat această muţenie ca să se gândească bine în nouă luni la necredinţa lui.
Cred că Dumnezeu nu Se întristează de nimic altceva mai mult decât de necredinţă. De nimic altceva mai mult nu Se întristează decât de neîncrederea omului în El. El nu caută credinţa de felul oamenilor care cred că ceva acolo există, că există un Dumnezeu, cam toţi oamenii cred în ceva; nu pe asta o caută El, ci Se întristează că nu credem în Dumnezeul Cel adevărat.
Vă daţi seama, din ce neam era Zaharia? Din neamul lui Aaron, preoţesc; soţul și soţia se căsătoreau din acelaşi neam, din aceeaşi seminţie. Ei erau din neamul lui Moise și al lui Aaron, cel care a scos poporul evreu din robia Egiptului, cel cu care Dumnezeu a făcut minuni pe care nimeni nu nădăjduia să le vadă sau să le audă, i-a trecut prin adâncul Mării Roşii – cine credea că se poate face zis marea de o parte și de alta? – iar ei, zeci de mii de evrei cu familii, cu animale, cu toate aduse cu ei, ce nădejde mai aveau la malul mării cu oşteni și călăreţi în spate? Şi Dumnezeu a deschis marea ca pe o carte și i-a trecut ca pe uscat și apoi a înecat toată oştirea lui faraon în adâncul mării. Şi au mai fost minuni atât de mari cum n-au mai fost până în vremea Mântuitorului, ca stâlpul de foc care mergea neîncetat în faţa lor, ca stâlpul de nor care-i umbrea ziua, de mana pe care au mâncat-o 40 de ani în pustie, de izvoarele pe care le-a scos Dumnezeu din piatră seacă…
Pe toate acestea numai a le aminti ne trebuie mult timp, darămite a le şi povesti! Şi acolo au fost Aaron și Moise care au crezut şi au stat împotriva necredinţei poporului şi pentru necredinţa şi îndoiala poporului, care la orice erau gata să se întoarcă la cerbicia lor cea rea, Dumnezeul puterilor i-a şi numit tare în cerbicea necredinței şi de multe ori i-a pedepsit cu sabie şi cu multe necazuri și cu şerpi veninoşi și până n-a murit ultimul dintre necredincioşi n-au intrat în Ţara Făgăduinţei. Până şi Moise, care o singură dată s-a îndoit de Dumnezeu şi de puterea Lui, când a deznădăjduit şi a zis: Doamne, acum ce vei face? Acum nu vei mai putea face nimic? Pentru această singură dată când s-a îndoit că Dumnezeu poate face ceva, după atâtea minuni, Moise n-a putut intra în Ţara Făgăduinţei.
Deci vedem din toate acestea cât de mult iubeşte Dumnezeu pe cei ce cred în El, cred desăvârșit în puterea Lui, în ceea ce poate face Dumnezeu, mai presus de orice înţelegere, de orice putere fizică, omenească, mai presus decât orice putem noi spune în cuvânt. Mai presus de orice lege care împrejmuieşte firea. Pe aceştia Dumnezeu îi iubeşte. Dacă pe ceilalţi îi pedepsea în vechime şi astăzi se întristează de ei, cu siguranţă pe aceştia îi iubeşte şi face cu ei minuni mari, mari, chiar dacă ei sunt nevoiţi să treacă de multe ori prin răbdări şi încercări, ca Elisabeta, ca şi Ioachim şi Ana, ca şi mulţi alţii care aşteptau parcă fără de nădejde, dar ce nădejde li se dă la sfârşit, ce daruri de care vorbim și noi acum și vorbeşte o lume întreagă! Nădejdea lor n-a rămas nerăsplătită.
Aşa răsplăteşte Dumnezeu credinţa desăvârşită! Ultima fericire pe care a spus-o Mântuitorul, a zecea aş zice, după cele nouă, la sfârşit, înainte de a Se înălţa, când S-a arătat ucenicilor și Toma n-a crezut prima dată, iar când i S-a arătat și lui Toma şi a crezut, Hristos a spus: Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! Deci tot pe credinţă Şi-a temeluit a zecea fericire! Cei ce n-au văzut – cum suntem noi toţi, n-am văzut – dar să credem! Aceştia sunt cei fericiţi şi cu siguranţă Dumnezeu ne fericeşte şi îi fericeşte pe cei ce-şi pun nădejdea în Dumnezeu.
Toţi proorocii şi legea au proorocit până la acest prooroc, iar acesta va fi săvârşirea tuturor proorocilor şi sfârşitul legii celei vechi, şi înainte mergător al darului celui nou.
Au încă te îndoieşti şi nu crezi cuvintele mele o, Zaharie?! Au doar minciuni îţi spun, trimis fiind de la Dumnezeu, Care este credincios în toate bunătăţile Sale şi drept în toate lucrurile Sale? Nu este cu neputinţă la Dumnezeu tot cuvântul! Eşti preot şi învăţător al lui Israel şi pe acestea oare nu le ştii: că vremea venirii lui Mesia a sosit, pe care eu, prin şeptimea anilor, am numărat-o trimis fiind în Babilon la Daniil proorocul? Au n-aţi citit proorocirile lui? Cercetează şi vezi că, iată, s-a apropiat cel ce mântuieşte pe Israel şi înainte va merge înaintea feţei lui îngerul cel în trup trimis, care va fi fiul tău, cel ce va găti calea lui Mesia, mergând înaintea lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie. Dar de vreme ce n-ai crezut cuvintele mele care se vor împlini la vremea lor, să fii mut neputând a grăi, până la ziua în care vor fi acestea!”. Şi îndată limba lui Zaharia s-a legat cu amuţire, legăturile nerodirii Elisabetei s-au dezlegat, iar îngerul s-a dus să stea înaintea Atotţiitorului Dumnezeu.
Sfintii Parintii socotesc zzamislirea și nasterea Inaintemergatorului ca ,,minunea ce merge inaintea Minunii” si o privesc ca treapta pe care se urca intelegerea celor ce vor vedea nasterea cea peste fire, din cea batrana si stearpa din neamul lui Aaron, pentru a se sui apoi la vederea cea preaminunata a nasterii Celui mai presus de fire din Fecioara Maria.
Harazit dinainte de nastere sa fie Inainte Mergarorul Fiului lui Dumnezeu, cu atât mai mult copilul care ia fiinţă în pântecele mamei, este al lui Dumnezeu. ,,Şi cine va strica templul acesta, îl strică Dumnezeu pe el” — spune sfântul Pavel. Şi apoi, ce ştii tu ce va fi cu pruncul acesta? Când s-a născut sfântul Ioan Botezătorul, cei din jur se întrebau: „Ce va fi cu pruncul acesta?”. Era un pui de om, fără nici un alt semn deosebit. Câţi prunci nu se nasc fără multe semne de oameni mari şi ajung oameni mari cu adevărat. Câţi prunci ar putea să se nască şi nu se nasc, pentru că mamele îi ucid — şi nu ştiu ce ucid, poate un mare preot, sau un arhiereu, sau poate un om de geniu. Îl ucid. Pentru ce? Pentru că e „incomod”. Preferă să-l omoare, copilul acesta [e] ucis şi aruncat la gunoi sau la câini, ca un pumn de gunoi. Şi cred că au terminat cu el… Nu, nu au terminat, pentru că sufletul lui ţipă acolo, înaintea lui Dumnezeu. Tu omori trupuşorul lui, dar sufletul se întoarce înapoi, pentru că omul şi femeia au stricat vasul lui. Şi ţipă straşnic pruncul înaintea lui Dumnezeu, împotriva mamei ucigaşe şi a tatălui ucigaş! Pentru că amândoi sunt vinovaţi, şi soţul este la fel de vinovat înaintea lui Dumnezeu şi vor da socoteală amândoi pentru această crimă…
Stiți voi când cunoaște pruncul pe Dumnezeu? Înca din pântecele maicii sale, la început este binecuvântată zămislirea, apoi mama cu pruncul în pântece se împartașește iar pruncul îl cunoaște pe Hristos, cându suge la pieptul mamei care a primit sfânta împartașanie, gustă din Dumnezeu.
V-am spus aceste lucruri în legătură cu zamislirea și naşterea sfântului Ioan Botezătorul. Nu vă ucideţi pruncii, lăsaţi-i să se nască, să-i creşteţi aşa, cu toată greutatea. Nu uitaţi că şi dumneavoastră aţi fost prunci, şi cineva s-a ostenit cu fiecare din dumneavoastră, cu fiecare din noi.
Ioan este nume iudaic – “Iohanan” prescurtare din Iehohanan şi înseamnă “Dumnezeu s-a milostivit”.
Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul – data sărbătorii pe 24 iunie nu a fost fixata într-un mod întâmplător ca zi a naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Potrivit Sfintei Scripturi, zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul a avut loc după ce Zaharia, tatăl său, a tămâiat în sfântul altar – loc in care numai arhiereul intra o singura dată pe an, în luna a şaptea, ziua a 10 a (cf. Levitic 16, 29). Aceasta luna din calendarul iudaic cuprindea o parte din septembrie şi alta din octombrie. Având în vedere cele descoperite în Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi au rânduit ca ziua zămislirii Sfântului Ioan să fie pe 23 septembrie, iar ziua de 24 iunie ca zi de naştere.
”Proorocule si Inaintemergatorule al venirii lui Hristos, dupa vrednicie a te lauda pe tine nu ne pricepem noi, cei ce cu dragoste te cinstim; ca nerodirea celei ce te-a nascut si amutirea parintelui tau s-au dezlegat intru marita si cinstita nasterea ta, si intruparea Fiului lui Dumnezeu lumii se propovaduieste”.(Troparul Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul)
Am ajuns şi noi, ca pelerini, în acest spaţiu sfinţit din Pământul Făgăduinţei, loc despre care Sfântul Evanghelist Luca (care a scris Evanghelia sa după anul 63 după Hristos, cel mai sigur pe la anul 65) ne informează că Sfânta Fecioară Maria a mers la el să-şi viziteze ruda, pe Sfânta Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul. Elisabeta - deşi înaintată în vârstă, când a primit vizita Preacuratei Fecioare Maria - era însărcinată în a şaşea lună, ne relatează acelaşi Evanghelist Luca.
Şi naşterea Sfântului Ioan Botezătorul a fost una minunată, anunţată de Arhanghelul Gavriil, fapt ce l-a făcut pe preotul Zaharia, soţul Elisabetei şi tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, să nu creadă, fiindcă soţia sa Elisabeta (se traduce „Dumnezeul meu este plenitudine”) era înaintată în vârstă... Şi ne spune evanghelistul că pe când Zaharia (care se traduce „Dumnezeu îşi aduce aminte”) slujea la Templu, Îngerul Domnului s-a aşezat „de-a dreapta altarului tămâierii şi frică s-a arătat peste el” (peste Zaharia).
Acest Ioan este „cel mai mare proroc născut din femeie”, este Botezătorul - Înaintemergătorul Domnului. Misiunea sa fusese plănuită de Dumnezeu în ceruri ca „să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor”. Şi nu numai atât și să-L arate lumii şi să-L boteze pe Mesia, pe Mântuitorul lumii...
Până la întâlnirea providenţială de la Iordan, unde a avut loc Botezul Domnului nostru Iisus Hristos cu Ioan Botezătorul, rămânem în spaţiul întâlnirii providenţiale dintre Sfânta Fecioară Maria, care primise Bunavestire, şi ruda sa Elisabeta. La întâlnirea dintre cele două Sfinte Femei, pruncul din pântecele Elisabetei a săltat de bucurie şi „Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt”.
Sfantul Apostol si Evanghelist Luca, relateaza vizita Fecioarei Maria facuta verisoarei sale, Elisabeta, pe cand aceasta din urma purta in pantece pe Sfantul Ioan Botezatorul. Si in acele zile, sculandu-se Maria, s-a dus în graba în ținutul muntos, într-o cetate a semintiei lui Iuda. Si a intrat in casa lui Zaharia si a salutat pe Elisabeta. Iar cand a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a saltat in pantecele ei si Elisabeta s-a umplut de Duh Sfant, si cu glas mare a strigat si a zis: Binecuvantata esti tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui tau." (Luca 1, 39-42)
Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Luca 1, 42 - 44).
Interesant este faptul că Elisabeta, iluminată de Duhul Sfânt, a înţeles taina „femeii înveşmântate cu soarele” (Apocalipsa 12, 1), numindu-o „Maica Domnului”. Această numire, inspirată Elisabetei de Duhul Sfânt, va deveni pentru Biserică numele consacrat al Fecioarei Maria. Şi a rămas Maria împreună cu Elisabeta ca la trei luni, adică până s-au împlinit zilele Elisabetei ca să nască, după care s-a întors la casa ei (Luca 1, 56).
Am vazut fizic aceste locuri când am păşit împreună, ca pelerini, pe Pământul Făgăduinţei, în Betleem şi în Nazaret. Pe firul Evangheliei, continuăm pelerinajul nostru spiritual, dar nu imaginar, şi trecem din Galileea neamurilor în Iudeea, la vest de Ierusalim. O vom însoţi pe Sfânta Fecioară Maria care a mers „în ţinutul muntos” (Luca 1, 39) după ce fusese vestită de Îngerul Domnului că-L va naşte pe Mesia...
„În zilele acelea, sculându-se Maria s-a dus în grabă în ţinutul muntos, într-o cetate a lui Iuda şi a intrat în casa lui Zaharia şi i s-a închinat Elisabeta. Iar când a auzit Elisabeta închinarea Mariei, săltat-a Pruncul în pântecele ei şi s-a umplut de Duh Sfânt şi a strigat cu glas mare: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde aceasta ca să vină la mine doamna Domnului meu”, ne relatează Sfântul Evanghelist Luca (1, 39-43).
Vă întrebaţi unde a avut loc acest episod din viaţa Sfintei Fecioare Maria şi a rudei sale - Elisabeta? Cercetătorii au ajuns la concluzia că acest episod din istoria mântuirii noastre s-a petrecut în localitatea Ein Karem, unde ne-am aflat și noi, o aşezare căutată de pelerini, altădată situată la şase kilometri vest de Ierusalim, iar din 1961 şi până astăzi, Ein Karem este parte din Ierusalim.
Alăturându-se, probabil, unei caravane de pelerini ce mergeau spre Ierusalim, Fecioara Maria traversează Samaria şi ajunge la Ein-Karem, în Iudea, unde locuia familia lui Zaharia.
E uşor să ne închipuim ce gânduri îi frământă sufletul, cugetând la misterul pe care i l-a descoperit îngerul la Bunavestire. Sunt sentimente de adâncă recunoştinţă faţă de bunătatea şi măreţia lui Dumnezeu, sentimente pe care ea le va exprima în prezenţa verişoarei şi să-l laude pe cel iubit : ,,Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi inima tresaltă de bucurie...”
Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt. Şi cu glas mare a strigat şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău.Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu. Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul…
Auzim înca și acum când scriu aceste rânduri vocea Parintelelui Cristian care ne citește Evanghelia și ne vorbește despre aceasă întâlnire și ne explică:
Înainte de toate, Maria ne învață să-l primim pe Domnul. Ea spune: „Sufletul meu preamărește pe Domnul” și cuvintele sale corespund cu ceea ce David, strămoșul ei, a făcut pentru a primi arca lui Dumnezeu, pentru a o stabili în cetatea sa, Ierusalimul. David a adunat tot poporul, a transportat arca din Gat până în locul pregătit în Sion, și aceasta a fost una dintre acțiunile sale cele mai importante, pe care a împlinit-o cu mare bucurie, el și poporul său, Israel.
Este vorba, deci, de a-l primi pe Dumnezeu, de a-l pune la loc de cinste în viața noastră.
Noi suntem mici, meschini, și totuși am fost chemați să-l primim pe Dumnezeu. Aceasta este cea mai frumoasă vocație a noastră; cea mai frumoasă, dar nu și cea mai ușoară, deoarece noi dorim mai degrabă să fim slujiți de Dumnezeu decât să-l primim în viața noastră.
Există multe moduri de a primi persoanele, și în multe cazuri nici măcar nu putem vorbi despre o adevărată primire. Dacă un comerciant merge din casă în casă pentru a-și prezenta produsele sale, nu se poate spune că el a fost primit: el merge până la ușă pentru a fi refuzat sau pentru a încheia o afacere și pentru a-și ridica plata. Iată, acesta este modul în care noi îl primim uneori pe Dumnezeu: îl lăsăm să ajungă la ușă, îl întrebăm ce ne-a adus bun și căutăm să ne punem de acord pentru a obține ceea ce ne interesează în acel moment.
A-l ruga pe Dumnezeu rămânând totuși închiși în preocupările noastre, în interesele noastre mai mult sau mai puțin egoiste, este acesta un mod de a-l primi? A-l primi pe Dumnezeu înseamnă să-i dăm primul loc, primindu-l nu ca pe unul de care voim să ne servim, ci ca pe unul căruia voim să-i dăm toată onoarea, cinstea care i se cuvine; și să-l primim cu bucurie, cu cântece de veselie, dansând, așa cum a făcut-o David.
Este adevărat că, pentru a-l primi pe Dumnezeu, trebuie să ne deschidem inima, să trecem peste limitele și blocajele noastre. Chiar și așa, întotdeauna este un lucru extraordinar să-l putem primi în noi pe creatorul universului, pe Dumnezeu cel Imens, și dacă acest lucru este posibil, este posibil numai datorită harului său. Tocmai pentru acest motiv trebuie să ne deschidem larg întreaga noastră ființă în fața celui care vine, în dorința de a-l sluji, de a-i aduce cinste și preamărire.
Așa l-a primit Maria pe Domnul, nu pentru a se folosi de el, ci pentru a se pune în slujba sa, ba chiar pentru a-i cânta și a-l lăuda. Bucuria ei este semnul că primirea pe care ea i-a făcut-o a fost generoasă, completă, totală. A-l primi pe Dumnezeu pentru a-l sluji este deja un lucru foarte frumos, dar fără acea bucurie a sufletului care se revelează prin cântec, prin smerenie, prin ascultare, prin deschiderea totală a sufletului, prin iubirea necondiționată, prin urmarea lui, primirea nu ar fi încă vrednică de Dumnezeu. Maria îl primește, deci, pe Dumnezeu cântându-i laude: „Sufletul meu preamărește pe Domnul”. Iar Domnul îi schimba viața.
În al doilea rând, Maria, și împreună cu ea Elisabeta, ne învață cum să-i primim pe alții.
Ca să poți primi pe cineva, trebuie să ieși din tine. Să-l întâmpini cu bucurie nefațarnică, să-l cinstești, să te întereseze viața lui, starea lui. Maria iese chiar și fizic din casa ei, pornește la drum, face o călătorie pentru a merge spre Elisabeta. Chiar și Elisabeta iese din ea însăși pentru a o primi pe Maria, pentru a o recunoaște în această tânără femeie care vine în casa ei pe mama Domnului, pentru a recunoaște că ea este plină de har: Binecuvântat este rodul trupului tău! Fericită ești tu, care ai crezut că se vor împlini cele spuse ție de Domnul.
Maria simte că este cu adevărat primită de Elisabeta și, la rândul ei, a primit cuvântul îngerului cu privire la verișoara sa și merge la ea ca la o persoană care a fost binecuvântată, la rândul ei, de Dumnezeu.
A-i primi pe ceilalți înseamnă a recunoaște ceea ce Dumnezeu operează în viața lor, a-i accepta cu vocația lor profundă. Chiar și aceasta ne cere un efort pentru a ieși din noi înșine și pentru a ne deschide sufletul în așa fel încât să nu-i privim pe ceilalți în conformitate cu perspectivele noastre, ci cu planul pe care Dumnezeu îl are cu ei, un plan care poate avea pentru noi dimensiuni nebănuite.
Înțelegem, prin urmare, că a-l primi pe Dumnezeu și a-i primi pe ceilalți sunt două lucruri care se condiționează reciproc.
Îi primim pe alții așa cum se cuvine, numai dacă îl primim pe Dumnezeu, cel care, la rândul său, ne deschide inima față de ceilalți; îl primim cu adevărat pe Dumnezeu numai dacă suntem dispuși să-L primim în ceilalți, pentru ca în fiecare dintre semenii noștrii sălasuiește Dumnezeu, ajutând și primind pe aceștia, toate câte le faceți pentru ei, le faceți pentru Hristos, cunoscând planul lui Dumnezeu care se împlinește în ei, recunoscând glasul său care ajunge la noi prin intermediul lor.
Dacă rămânem închiși în noi înșine, putem chiar să ne facem iluzia că suntem în Dumnezeu, că l-am primit, în timp ce, în realitate, gândurile noastre, preocupările noastre ne împiedică să ne deschidem inima în fața nevoilor celuilalt, ne împiedică să vedem în ceilalți acțiunea lui Dumnezeu și, în definitiv, a-l primi cu adevărat pe Domnul.
Acum când scriu acestea a trecut ceva timp de la pelerinajul la Ioan Botezătorul. La început aceste locuri ne-au umplut de har, se simțea în noi, în biserica, se simțea în pelerinajele ulterioare, prin el primeam între noi alți prieteni ai lui Iisus, ne întâlneam la agape minunate, vorbeam, apoi timpul a trecut și spiritul Ierusalimului se stinge, viața lumească ne corodează bucuria de a ne mai întâlni, motivații sunt destule, dar ne departam de har. De ce?
Noi facem din întâlnirile noastre în momente de exaltare a egoismului nostru. Ne punem pe noi înşine în faţa celorlalţi. Ar trebui să ne gândim care este ambianţa întâlnirilor noastre. Întâlnirea Maicii Domnului cu verişoara sa Elisabeta a fost o întâlnire în rugăciune. Nu lasă niciun cuvânt să fie nepotrivit, nelalocul lui.
Fecioara Maria este model de dragoste și ajutor. În ce mod Maria este pentru Biserică exemplu viu de iubire? Să ne gândim la disponibilitatea ei faţă de ruda Elisabeta. Vizitând-o, Fecioara Maria nu i-a dus numai un ajutor material, şi pe acesta, ci l-a dus pe Iisus, care deja trăia în sânul ei.
Au criticat, au bârfit Maria și Elisabeta, au vorbit urât despre cineva, s-au sințit lezate de comportamentul celeilalte, nu pentru că au discutat despre lucruri sfinte, despre mesajele primite de la Dumnezeu.
A-l duce pe Iisus în casa aceea, în comuniunea aceea, în întâlnirea aceea, în biserica ori în afara ei, însemna a duce bucuria, bucuria deplină, și bucuria și deplinatea le primin de la Hristos.
Elisabeta şi Zaharia erau fericiţi pentru sarcina care părea imposibilă la vârsta lor, însă tânăra Maria e cea care le duce lor bucuria deplină, aceea care vine de la Iisus şi de la Duhul Sfânt şi se exprimă în caritatea gratuită și plină de iubire, în împărtăşire reciprocă a bucuriei, în ajutor, în înţelegere reciprocă. Sfânta Fecioară vrea să ne aducă şi nouă, nouă tuturor, marele și tații un dar care este Iisus; şi cu El ne aduce iubirea sa, pacea sa, bucuria sa în tot locul în care este primit deplin.
Astfel Biserica este ca Hristos Fiul lui Dumnezeu și ca Maria Maica Domnului. Biserica nu este un magazin, nu este o agenţie umanitară, Biserica nu este un ONG; Biserica este trimisă să-L ducă tuturor pe Hristos şi Evanghelia sa; și noi suntem biserica vie, nu se duce pe ea însăşi – chiar dacă e mică, dacă e mare, dacă e puternică, dacă e slabă - Biserica îl duce pe Iisus şi trebuie să fie ca Maria atunci când a mers s-o viziteze pe Elisabeta. Ce îi ducea Maria? Pe Iisus. Biserica îl duce pe Iisus: acesta este centrul Bisericii, a-l duce pe Iisus! Dacă prin ipoteză, odată s-ar întâmpla că Biserica nu-l duce pe Iisus, aceea ar fi o Biserică moartă! Biserica trebuie să ducă milostenia lui Iisus, iubirea lui Iisus, generozitate lui Iisus.
O vedem pe Maria, prima discipolă, care mereu este grabnic ajutătăare. O tânără probabil între 15 și 17 ani, care într-un sat din Palestina a fost vizitată de Domnul prin îngerul Gavril, și umbrită de Duhul Sfânt, toate îi vesteau că va deveni mama Mântuitorului. Departe de a se crede cine știe ce, de a se mări pe sine ca mama a Împaratului universal și de a crede că toți vor veni ca s-o asiste sau s-o slujească, ea iese din casă și merge aflând problema rudei sale, să slujească. Merge s-o ajute pe verișoara Elisabeta. Bucuria care provine din faptul de a ști că Dumnezeu este cu noi, cu oamenii noștri, trezește inima, pune în mișcare picioarele noastre, „ne trage afară”, ne duce ca să împărtășim bucuria primită și s-o împărtășim ca slujire, ca dăruire în toate acele situații „jenante” pe care vecinii sau rudele noastre le trăiesc.
Evanghelia ne spune că Maria a ieșit în grabă, pas lent dar constant, pași care știu unde să meargă; pași care nu aleargă pentru „a ajunge” prea rapid sau merg prea lent ca și cum n-ar vrea „să ajungă” niciodată. Nici agitată, nici adormită, nici obosită Maria merge în grabă, pentru a o însoți pe verișoara sa însărcinată la vârstă înaintată, a sta cu ea în timpul ramas pâna la naștere, la acesta încercare și bucurie a unei viitoare mame.
Maria, prima discipolă, vizitată de Îngerul lui Dumnezeu a ieșit ca să viziteze. Și din acea primă zi a fost mereu caracteristica sa specială. A fost și rămâne femeia care a vizitat atâția bărbați și femei, copii și bătrâni, tineri. A știut și știe să viziteze și să însoțească în gestațiile dramatice din multe dintre popoarele noastre; a ocrotit lupta tuturor celor care au suferit pentru a apăra drepturile copiilor lor. Și acum, ea nu încetează să ne aducă Cuvântul vieții, pe Fiul său, pe Domnul său.
Prezenţa Cuvântului întrupat în Maria devine izvor de har pentru Elisabeta; inspirată de Dumnezeu, ea înţelege marele mister trăit de verişoara sa mai tânără, demnitatea ei de Mamă a lui Dumnezeu, credinţa ei în cuvântul divin, sfinţirea înainte-mergătorului ce tresaltă de bucurie în sânul mamei.
Se spune, în viziunea bisericii franciscane, ca Maria rămâne cu Elisabeta până la naşterea lui Ioan Botezătorul, aşteptând probabil încă opt zile, ca să ia parte la ceremonia punerii numelui. Noi Ortodocși citim și știm ce ne spune Apostolul Luca: Şi a rămas Maria împreună cu ea ca la trei luni; şi s-a înapoiat la casa sa. Luând ca punct de plecare acest calcul al timpului cât Maria a stat la Elisabeta, (Sărbătoarea vizitei, franciscanii o celebrau din 1263 era fixată la 2 iulie, adică la sfârşitul acestei vizite. Ar fi fost mai logică comemorarea îndată după Bunavestire, dar s-a urmărit ca sărbătoarea să nu cadă în Postul Mare).
Suntem și noi în acest loc, Ein Karem; încă din veacul al V-lea, Patriarhia de Ierusalim a ridicat două sfinte biserici. Una este a Vizitării şi alta a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Aceste două sfinte locaşuri astăzi sunt romano-catolice şi prin veacuri ele au trecut prin multe încercări.
Maica Domnului a rostit una dintre cele mai frumoase cântări de laudă către Dumnezeu: „Măreşte suflete al meu pe Domnul”, devenită imn în cadrul slujbelor noastre bisericești.
Cinstirea pe care o va primi de la oameni in aceasta calitate de Maica a Lui Dumnezeu intrupat, este prezentă in capitolul care relateaza vizita Sfintei Fecioare Maria la verisoara sa, Elisabeta.
Primul om care o preamareaste pe cea in care deja se zamislise umanitatea lui Hristos este tocmai cel chemat sa-I fie inainte-mergator si botezator, prorocul loan, care saltă aflat in pantecele maicii sale (Luca 1, 44), indata dupa aceea însăși Sfanta Elisabeta o binecuvanteaza pe Maica Domnului si o fericeste pentru credinta cu care a primit vestea cea buna (Luca 1, 42, 45).
Daca Sfanta Elisabeta este a doua persoana care o cinsteste pe Maica Domnului, dupa fiul ei înca nenascut, totusi ea este prima care o numeste Mama a lui Dumnezeu (Theotokos), desigur, prin puterea Duhului Sfânt de care se umpluse (Luca 1, 43). Si tot prin insuflarea Duhului Sfant, Maica Domnului proroceste în acel ceas faptul ca va fi fericita și preamarita de toate neamurile pamantului (Luca 1, 48).
Acest pasaj evanghelic este de o maxima concentrare teotokologica, unica in Noul Testament. Este intr-adevar unica, dar in acelasi timp si suficientă petru a fundamenta o învatatura de credinta sau o dogma a Bisericii, a carei valoare si importanta decurge in chip direct din dogma întruparii.
La 21 iunie este solstiţiul de vară, cumpăna vremii: de acum ziua începe să se micşoreze, iar noaptea să crească. Indată după solstiţiu, avem această mare prăznuire Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Anul mai are o astfel de cumpănă, solstiţiul de iarnă, la 21 decembrie. Atunci este noaptea cea mai lungă de peste an, după care încep să crească zilele şi să se mărească lumina. De asemenea şi după solstiţiul de iarnă vine o şi mai mare sărbătoare şi tot o naştere, şi anume Naşterea Domnului Hristos. S-ar părea că între aceste două naşteri nu-i nici o legătură, ci numai că Sfântul Ioan este mai mare decât Domnul cu şase luni, în realitate însă, între aceste două naşteri, care au loc îndată după solstiţii, este o tanică legătură dumnezeiască.
Sfântul Ioan Botezătorul a saltat in pantecele maicii sale, in momentul in care Elisabeta se intalneste cu Fecioara Maria atunci când aceasta Il purta in pantece pe Domnul. Desi a saltat in pantece, Ioan afirma ca „nu-L stia pe Domnul” , dar, iată, Ioan „a simtit venind din Acela o lumina, sau de la Duhul Sfant din El, care l-a facut sa salte de bucurie”.
Așadar, iubiții mei, sunt cunostinte care apar in noi in chip tainic, fara niciun efort al nostru de a le castiga, dar ele ne marchează vitorul. Cum ajunge sa-L cunoasca Sfantul Ioan Botezatorul pe Hristos? Cum avea să vadă în El pe Messia cel așteptat? aflăm din marturia Botezatorului: „Cel ce m-a trimis pe mine sa botez cu apa, Acela mi-a spus: Peste care vei vedea Duhul pogorandu-Se si rămânând peste El, Acesta este Cel ce boteaza cu Duhul Sfant. Si am vazut si marturisit ca El este Fiul lui Dumnezeu”
Iată, Dumnezeu îl poate face pe om sa auda in forma omeneasca ceea ce vrea El sa-i spuna, si sa vada in forma in care vad ochii omenesti vointa Sa dintr-un anumit moment. Ioan a fost proroc când Dumnezeu i-a spus cum va cunoaste pe Fiul Sau întrupat, si a fost apostol când a vazut pe Duhul Sfant pogorat peste Hristos si a auzit glasul Tatalui cu privire la El. Cum putea vorbi omeneste Fiul lui Dumnezeu întrupat, asa si Tatal Lui a putut „vorbi” sau face pe Ioan sa-L auda vorbind. Se arata si in aceasta ca omul este dupa chipul lui Dumnezeu.
Am venit ca pelerini la Ein Karem ca să cinstim zamislirea și nașterea vestitorului pocăinței, Ioan Înaintemergătorul Domnului. Este greu să chemăm pe cineva la pocăință; cu excepția propriei noastre chemări, cu mare precauție trebuie să dăm curs impulsurilor de a spune cuiva cum să-și trăiască viața. Pocăința este, în primul rând, un dar de la Tatăl Ceresc. Pentru că putem cere aproapelui, după mintea noastră, să schimbe un lucru mic în viața lui, să mute o pietricică dintr-o parte într-alta, dar dacă o facem fără înțelegere și dragoste, acel lucru mic poate de fapt ascunde în spatele lui munți de suferință și de deznădejde pe care noi nu-i putem nici muta, nici opri din căderea lor ce ne poate strivi și pe noi și pe ceilalți. Avem însă nădejde chiar și așa la mila Domnului.
Este extrem de greu să vezi pe cineva rănindu-se și să nu faci nici un gest, știind că dacă-l faci, îi vei agrava și multiplica toate căderile ulterioare. Orice chemare la schimbare a altuia fără Hristos este o chemare a orgoliului, și orice chemare la pocăință este o chemare a iubirii. Dar chiar și cu asta lucrează Domnul. Cineva spunea că principala activitate a lui Dumnezeu este să preschimbe consecințele fărădelegilor noastre în puținul de bine și de milă care ne este necesar pentru a fi mântuiți. Una dintre cele mai riscante și mai subtile forme de necredință este să credem că noi îl mântuim pe aproapele nostru. La polul opus stă nesimțirea completă în fața suferinței aproapelui și a pierderii lui. Scopul nu este să stăm neclintiți la mijloc între acești doi poli, ci – parafrazându-l generos pe Nicolae Steinhardt -,, având harul Domnului și numai astfel, să ne plimbăm liberi între cei doi poli, rugandu-l pe Domnul să ne dea trezvie, dragoste, smerenie și dreaptă judecată. Scopul vieții creștinului nu este atât chemarea la pocăință a aproapelui său, cât rugăciunea și ascultarea Cuvântului. Harul și cuvântul Domnului lucrează mântuirea în inimi, nu – după cum prea adesea ni se pare – cuvintele noastre în urechile și mințile altora.”
Sfantul Ioan Inainte-Mergatorul este ales din pantecele maicii sale. Zamislirea lui este prevestita, viitoarea lui slujire e dinainte aratata, ca si slava ce-l asteapta in imparatia harului. Iata trasatura ce pare cel mai departe de noi si care, totusi, este cea mai apropiata. Nu va mirati daca se spune ca noi toti, crestinii, suntem alesi din pantecele maicii noastre, ca ni s-a prevestit si menirea noastra, si slava ce ne asteapta.
Apostolul Pavel spune ca Dumnezeu ne–a ales pe noi in Hristos Iisus inca mai inainte de intemeierea lumii, ca sa fim sfinti si fara de prihana inaintea Lui intru dragoste, si prin aceasta sa fim mostenitori ai vietii vesnice. Faptul ca ne-am nascut din parinti crestini si indata ne-am facut si noi crestini prin botez este cea dintai mila a lui Dumnezeu fata de noi – alegerea noastra pentru a fi partasi ai harului lui Hristos si ai bunurilor celor vesnice ce ne sunt pregatite. Iata cum ne asemanam Sfantului Ioan prin alegere!
Sa râvnim, deci, a ne asemana lui si îndreptățind aceasta alegere. El s-a vadit a fi chiar asa cum a fost ales sa fie. Să arătam si noi asa cum am fost alesi sa fim. Scopul alegerii îl cunoasteti si stiti cum sa ajungeti la el. Încercați folosind cuvintele Apostolului: Siliti-va, fratilor, sa faceti temeinica chemarea si alegerea voastra (II Petr. 1, 10).Amin (postat pe fb de ioan monahul)