Cuvant la Sfânta şi Marea Marţi. Denia de luni seara
Învataturi de peste 1500 de ani, mereu actuale, scrise și rostite pentru zilele din Saptamâna Mare. Deniile din Săptămâna Patimilor sunt unele dintre cele mai profunde, frumoase şi înălţătoare slujbe creştine. Ele au apărut odată cu creştinismul şi se ţin în Postul Mare al Paştilor. Deniile se săvârşesc începând cu seara Floriilor, până în Vinerea Mare, când se cântă Prohodul Domnului. Cuvântul „denie“ înseamnă „priveghere“ sau„ slujbă nocturnă“. Deniile se săvârşesc doar în două săptămâni din timpul unui an bisericesc, şi anume în săptămâna a cincea şi în cea de-a şaptea din Postul Sfintelor Paşti.
S-a păstrat denumirea de „denie“ pentru utreniile din Săptămâna Patimilor, pentru că ele se săvârşesc seara, potrivit troparului: “Iata Mirele vine în miezul noptii si fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este iarăsi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreunezi, ca să nu te dai mortii si afară de Împărătie să te încui; ci te desteptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt esti Dumnezeule, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”.
Ne aflam în pelerinaj la Ierusalim și vom vedea locurile unde au avut loc Sinfintele Patimiri, acum ne aflăm deja la începutul Săptămânii Sfintelor Pătimiri, în Lunea Mare, așa cum i s-a păstrat denumirea în memoria tradiției. Și această zi o numim Mare nu din pricina duratei, ci a sfințeniei timpului conținut, care marchează debutul ultimei săptămâni din petrecerea publică a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. De acum Îl vedem pe Stăpânul cum Se îndreaptă de bunăvoie spre patima Sa, prin care îl va răscumpăra pe omul cel căzut, adică pe fiecare dintre noi, din robia păcatului.
Aceste zile sunt percepute ca diferite față de toate celelalte ale anului, întrucât acum Domnul nostru nu mai propovăduiește prin cuvânt, nu mai rostește pilde, ci ne învață prin însăși pătimirea Lui. Inima omenească se înfricoșează, cu adevărat, numai la auzul acestui fapt: Dumnezeu pătimește de dragul omului. Pe drumul acestei pătimiri suntem și noi în acest pelerinaj. Mintea noastră prin propria ei putere nu poate înțelege aceste evenimente și nici cât de puțin nu poate pătrunde în acest abis al suferinței lui Dumnezeu pentru om, dacă sufletul nu este atins de harul ce vine chiar de la Cel Răstignit; rațiunea este răsturnată, simțirea este covârșită, cugetarea se oprește în fața negrăitului, cel mai măiastru discurs trece fără ca măcar să atingă taina Mântuitorului care pășește spre patima Sa.
Inima omenească se înfricoșează, cu adevărat, numai la auzul acestui fapt: Dumnezeu pătimește de dragul omului. Pe drumul acestei pătimiri suntem și noi în acest pelerinaj. Mintea noastră prin propria ei putere nu poate înțelege aceste evenimente și nici cât de puțin nu poate pătrunde în acest abis al suferinței lui Dumnezeu pentru om, dacă sufletul nu este atins de harul ce vine chiar de la Cel Răstignit; rațiunea este răsturnată, simțirea este covârșită, cugetarea se oprește în fața negrăitului, cel mai măiastru discurs trece fără ca măcar să atingă taina Mântuitorului care pășește spre patima Sa.
Ințeleptindu-ne și smerindu-ne, în aceste locuri sfinte din Ierusalim, împreuna cu El, au putut anticipa și afal cum se intra în camara de nunta a bucuriei. Insa cele nebune, prinse de grija lumească, desi s-au dus sa mai cumpere untdelemn atunci cand li s-au stins candelele, nu s-au putut intoarce la timp si au gasit usa deja inchisa. Piata este viata noastra de zi cu zi, acasă, în pelerinaj, la serviciu, la biserică; usa de la camara de nunta care s-a inchis si impiedica drumul catre Mire este moartea omeneasca, pe care o vom cunoaște toți; fecioarele intelepte si cele nebune sunt sufletele crestinilor, mai apropiate sau mai departate de poruncile Lui, mai atente la lumesc, sau la duhovnicesc, mai mult sau mai puțin iubitoare de Dumnezeu și de semeni; untdelemnul nu este numai fapta buna, ci harul Prea Sfantului Duh dobandit prin fapte bune si care preschimba sufletele dintr-o stare la cealalta, de la starea stricacioasa la starea nestricacioasa, de la intuneric la lumina, de la staulul existentei noastre, unde patimile sunt legate precum animalele fara de minte si ca fiarele salbatice, la templul Dumnezeirii, in luminoasa camara de nunta a vesnicei bucurii intru Hristos Iisus, Izbavitorul si vesnicul Mire al sufletelor noastre.
Fratilor, s-ar cuveni să luăm foarte în serios acest aspect al pregătirii noastre sufletești pentru a-L urma, suntem pe drumul cel bun nu numai pasind în aceste locuri ci și cu mintea pe Domnul în pătimirile Sale, în moartea Sa și apoi în lumina Învierii Sale, ca nu cumva cele mai importante momente din istoria Creștinismului să treacă pe lângă noi și să nu ne spună nimic, să nu nască nici un înțeles în mintea noastră, să nu trezească nici o simțire în sufletul nostru și, prin urmare, să nu ne schimbe cu nimic viața. Mai facem un pas în Ierusalim, mai urcam o treaptă duhovnicească. Sfanta si Marea Marti ne pregateste pentru intrarea in camara Mantuitorului cu doua parabole – a celor zece fecioare (Mt 25,1-13) si a talantilor (Mt 25,14-30; Lc 19,12-27). Marti se face pomenirea celor zece fecioare, o pilda care are menirea sa ne tine treaza datoria de a trai permanent in Hristos. Numai asa vom avea raspuns bun la judecata finala, caci prin implinirea voii divine, Hristos ia chip in noi. Concluzia acestei pilde este ca Hristos, trebuie sa Se regaseasca in fiecare dintre noi in orice moment. Din pilda retinem ca cinci fecioare au avut doar candela fara ulei, iar celelalte cinci au avut si candela si ulei. Candela fara ulei reprezinta relizarea de sine in totala nepasare de ceilalti. Candela cu ulei reprezinta evlavia insotita de milostenie.
Cele zece fecioare – cinci (cifra ce reprezintă mulțimea) intelepte si cinci nebune – suntem noi, crestinii; dintre noi, unii sunt intelepti, in virtutea credintei lor, a vietii lor imbunatatite si a pregatirii lor pentru moarte, pe cand ceilalti sunt nebuni, in virtutea putinei lor credinte sau a nepasarii lor reci fata de credinta, a vietii lor trupesti, patimase, a nepregatirii lor pentru moarte si pentru judecata care urmeaza indata dupa aceasta, intrucat este randuit oamenilor o data sa moara, iar dupa aceea sa fie judecata (Evr. 9, 27). Pe cinci dintre fecioare le numeste întelepte căci împreună cu fecioria au avut si minunatul si îmbelsugatul undelemn al milostivirii. Pe celelalte cinci le numeste nebune pentru că, desi si ele aveau virtutea fecioriei, nu aveau în aceeasi măsură milostenie. Pe când se scurgea noaptea acestei vieti au adormit toate fecioarele, adică au murit. Cu adevărat moartea se numeste somn.
Pe când dormeau ele, strigăt mare s-a făcut la miezul noptii; cele care au avut undelemn din belsug au intrat cu mirele la deschiderea usilor, iar cele nebune, pentru că nu aveau undelemn din destul îl căutau după ce s-au sculat din somn. Ni se spune ca fecioarele nebune, luandu-si candelele, nu au luat cu ele si untdelemn. Ce sunt candelele acestea si ce inseamna untdelemnul pentru candele?
Candelele sunt sufletele noastre, dupa cuvantul Mantuitorului: luminatorul trupului este ochiul (Mt. 6, 22). Prin ochi El intelege inima omeneasca sau sufletul; untdelemnul este, potrivit Sf. Ioan Gura de Aur, milostenia – sau, indeobste, faptele cele bune. Asadar, crestinii nechibzuiti, iesind in intampinarea Mirelui, nu au pregatit pentru sufletele lor fapte bune, care sa le poata sprijini viata duhovniceasca, pe cand cei intelepti au luat untdelemn in vasele lor, adica si-au agonisit fapte bune, ca sa-L intampine pe Mire cum se cuvine. Se poate zice ca dobândirea Duhului Sfânt este untdelemnul ce le lipsea fecioarelor celor nebune. Au fos nebune doar pentru ca uitasera rodul trebuincios al virtutii, harul Duhului Sfant, fara de care nimenea nu este si nu poate fi mantuit. Untdelemnul din candelele fecioarelor intelepte putea sa arda cu tarie multa vreme. Deci aceste fecioare, cu candelele lor aprinse au putut sa-si intalneasca Mirele, care venea la miezul noptii. Ce mare este mila Domnului pentru mizeria noastra, adica neatentia noastra fata de grija pe care ne-o poarta, atunci cand Domnul spune: “Iata, Eu stau la usa si bat” (Apocalipsa 3:20), intelegand prin “usa” cursul vietii noastre care nu a fost inca oprit de moarte! O, cat as vrea, iubitorule de Dumnezeu, ca in aceasta viata sa fii pururea in Duhul lui Dumnezeu! “In ceea ce va voi afla, in aceea va voi judeca,” graieste Domnul.
“Vai noua daca El ne gaseste prea-incarcati de grijile si necazurile acestei vieti! Caci cine va putea sa duca supararea Sa, cine va suporta mania fetei Sale? De aceea s-a spus: “Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita.” (Marcu 14:38), adica sa nu va lipsiti de Duhul lui Dumnezeu, caci privegherea si rugaciunea ne aduc harul Sau“.(Sf. Serafim de Sarov)
Pentru aceasta deci, au rânduit dumnezeiestii Părinti pilda celor zece fecioare, împreună cu cea a talantilor, ca să ne îndemne să veghem necontenit si să fim gata să iesim în întâmpinarea adevăratului Mire prin fapte bune, dar mai cu seama prin milostenie, pentru că nestiută este ziua si ceasul sfârsitului vietii. Dacă vom săvârsi o singură virtute, cea mai mare chiar, si nu ne vom îngriji de celelalte, si mai cu seamă de milostenie, nu vom intra cu Hristos în odihna vesnică, ci vom fi întorsi rusinati. Si într-adevăr nu-i lucru mai rusinos ca fecioria și sufletul nostru să fie biruite de bani.
“La ceasul sfârsitului, suflete, gândind si de tăierea smochinului temându-te, cu iubire de osteneală lucrează-l, ticăloase, priveghind si strigând: Să nu rămânem afară de cămara lui Hristos”. (Condacul zilei)
,,Iata, Mirele vine in miezul noptii”, se canta la Denie in primele trei zile ale Saptamanii Patimilor. Pentru ca ea sa le fie limpede tuturor si sa le aduca roada dorita. Aflam din Cantare că Mantuitorul aseamana Imparatia cerurilor cu cele zece fecioare care, luandu-si dupa obiceiul vechi candelele, au iesit in intampinarea mirelui lor. Alcatuitorul cantarii a avut in vedere tocmai aceasta parabola. Cine este Mirele? Iisus Hristos. Cand si cum iesim in intampinarea Lui? Toata viata noastra ar trebui sa fie o pregatire, pentru intampinarea Lui este aparte, caci fiecare suflet, dupa moartea sa, trebuie sa apara in fata Lui, incepatorului vietii noastre, ca sa dea socoteala, si de aceea toata viata trebuie sa se ingrijim pentru a dobandi si pastra in inima credinta vie si dragoste fierbinte de Domnul, ca dupa moarte sa ne infatisam nerusinati si neosanditi inaintea infricosatorului Tron al Domnului slavei; iar la intalnirea cea de obste vom iesi dupa invierea noastra din morti, cand toti cei din morminte vor auzi glasul Lui, si vor iesi, cei ce au facut cele bune spre invierea vietii si cei ce au facut cele rele spre invierea osandirii (In 5, 28-29).
Mirele întârzie, adica Iisus Hristos întârzie să curme viata noastra cea muritoare, nevrand sa piara cineva, ci toti sa vina la pocainta (II Ptr.3, 9), si totodata intarzie cu cea de-a doua, slavita si infricosatoare venire a Sa, ca sa se înmulteasca din ce în ce fiii Imparatiei cerurilor, iar oamenii, amagiti de dulceata vremelnica a pacatului si de faptul ca raman deocamdata nepedepsiti pentru el, si vazand ca lumea dainuie, socotind ca ea va dainui astfel la nesfarsit si avand ei insisi parte de sanatate trainica si de alte bunuri materiale, se cufunda in dormitare sufleteasca, nu se ingrijesc sa se indrepte, ci dorm somnul pacatului. Vă spun aceasta fiindcă ele au rostul să ne ajute sufletele, ochiul vede, mintea le reține, dar sufletul? Cu sufletul cum stăm? L-am mai curațat de rugina pacatelor care-i acopera frumuseta darului lui Dumnezeu? Simțim ca începem să fim fiii lui Hristos? Priveghem?
Iata ca atunci cand in somnul pacatului este chiar miez de noapte, cand nimeni dintre pacatosi nici nu se gandeste la primejdia cumplita in care se afla, rasuna glasul tunator: Iata, Mirele vine, iesiti in intampinarea Lui! Atunci, toti se desteapta din somn si aprind candelele lor, adica isi incordeaza luarea aminte a sufletului. Bine va fi atunci de crestinii cei intelepti, caci sufletele lor vor arde cu focul preadulcei iubiri de Domnul, dar va fi vai de cei nechibzuiti: sufletele acestora, ca niste candele lipsite de untdelemn, se vor stinge, adica se vor intuneca si se vor raci de lipsa dragostei catre Dumnezeu, Izvorul iubirii, si vor incepe sa preguste chinurile iadului.
Vor cere untdelemn, adica fapte bune, de la crestinii cei intelepti, insa aceia nu le vor da, ca sa nu ramana insisi in lipsa; vor merge sa cumpere de la cei ce vand, adica se vor apuca sa faca fapte bune si vor merge sa caute prilej pentru asta, insa tocmai atunci va veni Mirele, adica tocmai atunci cand vor dori sa faca fapte bune ii va ajunge moartea si ii va pune inaintea Judecatorului Ceresc fara nici un fel de virtuti, cu mirosul urat al faradelegilor. Vor dori sa intre in camara Imparatiei cerurilor, careia toti i-am fost meniti de la nastere, pentru care si traim – Domnul nu-i va lasa, ci le va zice: nu va cunosc pe voi. Asadar, privegheati, isi incheie Domnul parabola, ca nu stiti ziua, nici ceasul cand Fiul Omului va veni. Acum e limpede pentru noi toti cantarea bisericeasca: Iata, Mirele vine in miezul noptii, si fericita e sluga (adica fiecare crestin) pe care o va afla priveghind, dar nevrednic este iarasi acela pe care il va afla lenevindu-se (dormind cu somnul pacatului). Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul (sufletesc al pacatului) sa nu te ingreuiezi, ca sa nu te dai mortii (vesnice) si afara de Imparatie sa te incui, ci te desteapta strigand: „Sfant, Sfant, Sfant esti, Dumnezeule, pentru Nascatoarea de Dumnezeu miluieste-ne pe noi.” Prima pilda asemuieste intrarea in viata vesnica cu o nunta. Hristos e Mirele Care ne cheama pe toti la ospatul Sau de nunta, precum glasuieste utrenia zilei.
„Mire Hristoase, Care esti cu podoaba mai frumos decat oamenii, Care ne-ai chemat pe noi la ospatul cel duhovnicesc al nuntii Tale, dezleaga-ma de chipul cel ticalos al gresealelor mele… si, impodobindu-ma cu frumoasa haina a slavei Tale, fa-ma impreuna sezator luminat la masa imparatiei Tale…”.
Taina nuntii este mare, zice Sf. Ap. Pavel, dar in Hristos si in Biserica. Prin unirea nuntii se implineste intr-un chip nedesavarsit, nazuinta omului dupa vesnicie; prin urmasii sai omul isi prelungeste viata dincolo de hotarele varstei sale. Nunta pamanteasca este insa o icoana stearsa a negraitei bucurii de a fi impreuna cu Mirele Hristos; unirea cu El este vesnica si bucuria fara de margini.
Dar pentru a putea intra impreuna cu Mirele, trebuie indeplinite conditiile aratate in parabola celor zece fecioare: veghere, feciorie si untdelemn in candele. Despre veghere si curatie ne-a invatat pe larg sfanta si marea Luni; acum se staruie indeosebi asupra untdelemnului. Intr-adevar, toate cele zece erau fecioare, toate au vegheat de-a lungul noptii in asteptarea Mirelui; cinci din ele insa, pentru ca au avut untdelemn indeajuns pentru candele au fost numite intelepte si au intrat in camara impreuna cu Mirele; celelalte cinci pentru ca n-au avut grija sa-l cumpere la vreme, si-au pierdut ostenelile fecioriei si ale vegherii; au ramas afara din camara, de aceea au si fost numite nebune. Untdelemnul a fost deci piatra lor de incercare. Ce taina ascunde oare untdelemnul din candelele fecioarelor?
Fecioria are mare pret inaintea lui Dumnezeu. Mantuitorul Hristos S-a nascut din fecioara si a dus viata feciorelnica; Inaintemergatorul si prietenul Sau, Ioan Botezatorul, precum si ucenicul iubit, Ioan Evanghelistul au fost feciorelnici; in viata vesnica, tronul Sau va fi inconjurat de feciorelnici. Pilda celor zece fecioare insa, parca ar vrea sa ne spuna ca fecioria, care înseamnă focul, neprihanirea și curatenia sufletească, singura nu-i indestulatoare pentru mântuire. Fecioarele cele nebune, desi fecioare, n-au intrat impreuna cu Mirele la nunta.
Sfintii Parinti inteleg prin untdelemnul din candelele fecioarelor, milostenia, ceea ce inseamna ca fecioria, pentru a fi mantuitoare, trebuie unita cu milostenia. „Mari sunt aripile milosteniei, zice Sf. Ioan Gura de Aur, strabate vazduhul, trece de luna si de soare si de cetele ceresti… si se opreste in fata tronului Dumnezeirii. Oricate pacate vei face, milostenia atarna mai greu decat ele”.
„Fecioria este un lucru asa de mare, ca nici unul din cei vechi n-au putut s-o pazeasca: nici Noe, nici Avraam, nici Iosif. Fecioria si dispretul mortii erau virtutile cele mai grele. Numai de la Hristos a inflorit floarea fecioriei. Şi totusi, cele cinci fecioare fara milostenie au fost izgonite. Fecioria e focul, untdelemnul e milostenia; precum focul, tot asa si fecioria, daca nu este unita cu milostenia se prapadeste” (Omilia despre pocainta). Care este rostul unirii acestor doua virtuti? Sfintii Parinti deosebesc la o fapta, doua parti: trupul, sau forma vazuta a faptei si sufletul sau scopul cu care se face fapta. Ceea ce face ca o fapta sa fie buna sau rea este scopul ei si nu forma, pentru ca diavolul „care de la inceput este mincinos si tatal minciunii” (Ioan 8, 44), intotdeauna ascunde pacatul sub chipul virtutii.
Adeseori forma, atat a virtutii, cat si a pacatului poate fi aceeasi, pe cand scopul le deosebeste hotarat; scopul a toata fapta buna este Dumnezeu, iar scopul pacatului este moartea. De aceea, o fapta buna ca sa fie virtuoasa, are nevoie de o garantie ca scopul ei duce la Dumnezeu. Aceasta garantie, Dumnezeu a pus-o in aproapele nostru: „Intrucat ati facut aceasta unuia din acesti frati prea mici ai Mei, Mie Mi-ati facut!” (Matei 25, 40) va zice Domnul. De aceea, orice fapta virtuoasa se valorifica prin purtarea pe care o avem fata de aproapele nostru; este o fapta de dragoste, de milostenie fata de dansul. Milostenia este deci certificatul de garantie al virtutii, ca este bine facuta, ca duce la Dumnezeu. La infricosatoarea Judecata, Dumnezeu va verifica numai aceste certificate si verificarea va fi indestulatoare. Orice fapta virtuoasa, fara aceasta garantie, nu este mântuitoare. De aceea, Sf. Maxim Marturisitorul zice ca „toata asceza care nu are dragoste este straina de Dumnezeu” (Filocalia II, p. 24).
Pocainta, este esentială, este nimic altceva decat dinamica catre vesnicie, este dinamica vietii vesnice. Ce vreau sa zic prin dinamica? Este acel imbold launtric al unui suflet care intrevede ceva din realitatile duhovnicesti si tanjeste dupa ele mai mult sau mai putin. Pocainta mai deplina sau mai slaba, dar pocainta. Asta e pocainta.
Rostul acestei pilde la sfarsitul postului nu-i greu de ghicit, in curgerea postului, omul este mai atent la ostenelile trupesti: post, nevointe, metanii s.a. care, bine facute, duc la subtierea trupului, la curatie, la feciorie, fecioria fiind o sinteza a virtutilor trupesti. Ea oglindeste chipul cel dinafara, forma virtutii; milostenia insa, ca dragoste de Dumnezeu si de aproapele, oglindeste mai ales fata launtrica a virtutii, scopul ei. Adevarata virtute trebuie sa le uneasca pe amandoua: ostenelile trupesti cu virtutile sufletesti; fecioria trebuie sa se impodobeasca cu milostenia, altfel nu este mântuitoare.
La ceasul sfârşitului, suflete, gândind, şi de tăierea smochinului temându-te, talantul cel dat ţie cu iubire de osteneală lucrează-l, ticăloase, priveghind şi strigând; ca să nu rămânem afară din cămara lui Hristos.(codac) Pentru ce te leneveşti, ticălosul meu suflet? Pentru ce ţi se nălucesc fără de vreme griji netrebnice? Pentru ce te zăboveşti cu lucruri trecătoare? Ceasul cel de apoi acum este şi ne vom despărţi de la aceste de aicea. Până când ai vreme, trezeşte-te strigând: greşit-am Ţie, Mântuitorul meu, să nu mă tai ca pe smochinul cel neroditor; ci ca un îndurat milostiveşte-Te, Hristoase, spre mine, cel ce strigă cu frică: Să nu rămân afară din cămara lui Hristos.( Icos)
Așa îi mustra – în Evanghelia Deniei de luni seară – Dumnezeul întrupat pe fariseii mustind de viclenie și răutate, dar foarte mulțumiți de ei înșiși, simțindu-se îndreptățiți să pretindă Împărăția lui Dumnezeu, doar pentru că împlineau “partea dinafară” a Legii, pentru că erau desăvârșiți în cele ale formei, ale literei, ale… imaginii în fața oamenilor. E o Evanghelie teribilă, dură, care, mai cu seamă citită de la amvon în aceste zile încărcate ale Săptămînii Mari, are o rezonanță și mai puternică, pătrunde până în adânc. E greu să nu te treacă fiorii auzind diatriba dureroasă, dar necruțătoare pe care o dezlănțuie Mântuitorul lumii, arătându-ne astfel că Iubirea adevărată – Iubirea Adevărului Însuși – nu înseamnă numai vorbe plăcute și dezmierdătoare. E o Evanghelie care poate răsturna multe prejudecăți pietiste despre ce înseamnă bunătatea și dragostea lui Dumnezeu în fața celui hotârât până la înverșunare… nu doar să plece el însuși pe drumul propriei pierzanii veșnice, dar care caută să facă și prozeliți într-ale minciunii.
Da, fariseii și cărturarii jucau într-un un spectacol penibil, pentru că ajunseseră la nebunia de a face echivalarea între dimensiunea pământească, orizontală, socială a faptelor lor și cea dumnezeiască, verticală, a veșniciei. Trăiau cu totul pentru cele de jos, închipuindu-și, în orbirea lor, că, dacă își fac o imagine ireproșabilă înaintea oamenilor e totuna cu a săvârși cele bune înaintea lui Dumnezeu. Crezând că dacă obțin prestigiul în această lume, pe calea aparențelor profesionist lucrate, asta ar putea să “țină” la fel de bine și în fața Judecătorului celui nemitarnic.
Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni; căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale... Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia.
Aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi drepţi oamenilor, înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege. Nu poți să nu vezi în aceasta împlinirea cuvintelor profetice puse în gura lui David (Ps. 49, 22): Acestea ai făcut şi am tăcut, ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie; mustra-te-voi şi voi pune înaintea fetei tale păcatele tale… “Ai cugetat… că voi fi asemenea ție…” Nu e, oare, nebunie curată să te gândești, fie și într-un colț de subconștient, că relația noastră cu Dumnezeu poate fi asemenea cu cea cu oamenii și că, dacă “ne merge” viclenia cu cei din jur, dacă ne atingem scopurile și ne realizăm interesele aici prin strategiile noastre de imagine, de multe ori prin compromisuri de conștiință sau prin tot felul subterfugii neîngăduite, amăgindu-ne, că poate, scopul bun scuză mijloacele mai puțin morale) într-un mod oarecare o s-o scoatem noi la capăt și cu Hristos, la Judecată? Mai ales dacă ne imaginăm că Dumnezeu este atât de iubitor, de blând, de iertător, încât – nu-i așa? – nu se va îndura să ne lase… pe dinafară!
Cealalta pilda, a talantilor, ne atrage luarea aminte mai ales asupra a doua lucruri. Omul este dator sa fie virtuos. Mantuitorul ne-a poruncit adeseori: „Fiti sfinti”, „Fiti desavarsiti”, pentru ca omul are deja darul sfinteniei de la Sfantul Botez; a primit de la Stapanul talantul, el trebuie doar sa-l negutatoreasca, facand faptele pentru care a primit putere:„... Fiecare din noi sa inmultim talantul darului dupa masura – ne indeamna slujba Utreniei – unul sa aduca intelepciune prin lucruri bune; cel credincios sa impartaseasca cuvantul sau celui ce nu stie tainele; altul sa-si imparta bogatia la saraci. Asa vom inmulti imprumutul, ca niste ispravnici credinciosi ai Domnului” (Laudele).
Pilda ne mai arata ca inmultirea talantului nu o face omul de unul singur, ci numai prin altul, prin zaraful de care pomeneste Stapanul: „trebuia sa dai argintul meu la zarafi” (Matei 25, 27). Cine este acest zaraf, ne-o spune Slava laudelor zilei: „Iata ca-si incredinteaza Stapanul talantul Sau, tie, suflete al meu. Primeste darul cu frica, imprumuta pe Cel ce ti l-a dat, imparte-l la saraci si castiga prieten pe Domnul. Ca sa stai de-a dreapta Lui, cand va veni cu slava…”. Zaraful sunt saracii si, prin ei, Insusi Domnul, caci cine da saracilor, imprumuta pe Hristos. Stapanul imparte talantii si tot El este zaraful care-i inmulteste, pentru ca sa adauge si dobanda la bogatia talantului.
Vedem aici o minunata mestesugire a bunatatii si dragostei dumnezeiesti. Dumnezeu ne daruieste darurile Sale si apoi ne indeamna sa I le dam cu imprumut, ca si cum ar fi ale noastre, pentru ca prin aceasta sa ne invredniceasca de mai mare rasplata; nu numai a darului, ci si a dobanzii si aceasta numai pentru o neinsemnata osteneala: bunavointa de a imprumuta darul primit. Inca o data vedem cat de mari sunt faptele dragostei de aproapele.
„Omul” care-Si „imparte avutia Sa” este Dumnezeu, Care numeste „talanti” diferitele daruri cu care Isi inzestreaza slujitorii, adica pe noi. Si, ceea ce ne frapeaza inca de la inceput este faptul ca Stapanul nu este la fel de „darnic” cu toti, caci nu-Si imparte avutia cu aceeasi generozitate. Dar, deopotriva fiecare dintre slujitori este chemat sa-si cultive aceste daruri, punandu-le in slujba celorlalti, caci cel ce „l-a ingropat”, se intelege, l-a tinut doar pentru el, traind in egoism si refuzand sa foloseasca vreodata pe cineva cu ceva din ceea ce primise.
“Cel ce voieste sa-si daruiasca sufletul si trupul lui Dumnezeu, potrivit legii dreptei credinte, si sa-I aduca Lui jertfa cea fara de sange si curata, trebuie sa-si ia drept calauza a vietii credinta cea dreapta pe care ne-o graiesc glasurile sfintilor prin toata Scriptura. Pe temeiul acesteia conducandu-si sufletul bine ascultator si bine strunit pe caile virtutii si dezlegandu-se pe sine in chip curat de lanturile vietii acesteia si eliberandu-se de robia celor de jos si desarte, pe de alta parte predandu-se intreg credintei si vietii dupa Dumnezeu, va cunoaste limpede ca acolo unde este dreapta credinta si viata neintinata, acolo este si puterea lui Hristos, iar unde este puterea lui Hristos, de acolo pleaca si orice patima si moartea care ne fura viata. Caci nu au cele rele in ele puterea sa se impotriveasca puterii Domnului, ci ele se pot ivi numai prin calcarea poruncilor. E ceea ce a patit cel dintai om plasmuit, iar acum toti cei ce imita prin hotarare de bunavoie neascultarea aceluia.
Dar pe cei ce vin cu voia nevicleana la Duhul si au credinta intru toata adeverirea, neavand nici o pata pe constiinta, aceasta putere a Duhului ii curateste, potrivit celui ce a zis : “Ca Evanghelia noastra cea catre voi nu s-a vestit numai in cuvant, ci si intru putere si intru Duh Sfant si intru adeverire multa, precum bine stiti” (I Tes. 1, 5) si iarasi: “Intreg duhul si sufletul si trupul vostru sa fie pazite fara pata intru numele Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tes. 5, 23), care a daruit prin baie celor vrednici mireasma nemuririi, ca talantul incredintat fiecaruia sa aduca bogatia nevazuta, prin Lucrarea celor incredintate.
Caci mare este, fratilor, mare este sfantul botez spre dobandirea bunurilor duhovnicesti de catre cei ce-l primesc cu frica. Pentru ca din Duhul cel bogat si imbelsugat curge pururea harul in cei ce-l primesc. De acest har umplandu-se, sfintii apostoli au aratat Bisericilor lui Hristos rodurile plinatatii si ale adeveririi. Acest Duh ramane salasluit in cei ce au primit darul Lui, impreuna-lucrator, dupa masura credintei fiecaruia din cei ce s-au impartasit de El, zidind in fiecare binele spre sarguinta sufletului in faptele credintei, dupa cuvantul Domnului, Care zice ca cel ce a primit talantul l-a primit spre lucrarea a ceea ce i s-a dat (Lc. 19, 13), adica harul Sfantului Duh i s-a dat fiecaruia, spre sporirea si cresterea lui. Caci sufletul care s-a nascut din nou prin puterea lui Dumnezeu trebuie sa creasca pana la masura varstei duhovnicesti in Duhul, adapat neincetat cu sudoarea virtutii si cu darnicia harului. Pentru ca, precum firea trupului pruncului nou nascut nu ramane in varsta frageda, ci hranit cu mancarile trebuitoare sufletului, dupa legea firii, inainteaza spre masura ce-i este randuita, asa se cuvine si sufletului nascut de curand. Impartasirea de Duhul, nimicind boala intrata prin neascultare, reinnoieste vechea frumusete a firii. De aceea, el nu mai ramane pururea prunc, nici nemiscat in nelucrarea si in lipsa de curatie, adormit in starea nasterii, ci se hraneste pe sine prin mancari potrivite lui si creste spre marimea pe care o cere firea prin toata virtutea si ostenelile, ca sa se faca prin virtutea sa, cu puterea Duhului, neprimejduit de nevazutul talhar ce pregateste sufletelor multe uneltiri ascunse.
Deci trebuie sa ne conducem pe noi, dupa Apostol, pururea spre barbatul desavarsit, “pana ce vom ajunge toti la unirea credintei si a cunostintei Fiului lui Dumnezeu, la barbatul desavarsit si la masura varstei plinatatii lui Hristos, ca sa nu mai fim prunci, invaluiti si purtati de tot vantul invataturii, cu mestesug, spre uneltirea inselaciunii, ci intarindu-ne in adevar, sa crestem in toate intru El, Care este capul, Hristos” (Ef. 4, 13-15) si in alta parte, acelasi zice: “Nu va asemanati chipului veacului acesta, ci va schimbati la fata intru innoirea mintii voastre, ca sa cercati care este voia lui Dumnezeu cea buna si bineplacuta si desavarsita” (Rom. 12, 2). Iar voia lui Dumnezeu cea desavarsita este, dupa el, a-si intipari cineva in suflet chipul vietuirii binecredincioase. Pe acest suflet il duce la inflorirea celei mai inalte frumuseti harul Duhului, care lucreaza impreuna cu ostenelile celui ce-si intipareste acest chip.
Cand „a venit Stapanul”, fiecaruia dintre cei trei li s-a cerut socoteala si si-au primit, in mod corespunzator, rasplata: primii doi pentru lucru, iar al treilea pentru „viclenie si lene”. Ceea ce ne uimeste, insa, este faptul ca talantul nelucrat, fiind luat pentru totdeauna de la cel viclean si lenes, nu a fost incredintat celui ce primise doi, ci tot celui cu cinci talanti, finalizandu-se evanghelia de astazi cu cuvintele:„caci tot celui ce are i se va da si-i va prisosi, iar de la cel ce n-are, si ce are i se va lua”.
Dar ar putea afla cineva si in alte Scripturi multe spre invinovatirea patimilor ascunse in suflete. Si asa de rele sunt acestea si de greu de vindecat si atata tarie au castigat in adancul sufletului, incat nu e cu putinta sa fie smulse si desfiintate numai prin sarguinta si virtutea omeneasca, de nu va primi cineva ca ajutor, prin rugaciune, puterea Duhului, ca sa biruiasca asupra rautatii ce-l stapaneste inauntru. Aceasta o invata Duhul insusi, folosindu-Se de glasul lui David: “De cele ascunse ale mele curateste-ma si pazeste pe robul Tau de cele de alt neam” (Ps. 18, 13-18). Caci doua fiind cele din care se alcatuieste omul cel unul, sufletul si trupul, si cel din urma imbracandu-l, iar cel dintai ramanand inauntru in timpul vietii, cel dintai trebuie supravegheat ca o biserica a lui Dumnezeu si pazit, ca nu cumva, venind in el vreunul din pacatele aratate, sa-l clatine si sa-l strice. Despre cel ce nu-si pazeste sufletul vorbeste si Apostolul cu amenintare: “Cel ce strica biserica lui Dumnezeu strica-l-va pe el Dumnezeu” (I Cor. 3, 17). Iar pe cel dinauntru trebuie sa-l pazim cu toata strajuirea, ca nu cumva, pornind vreo ceata inarmata a raului din vreun adanc de undeva si stricand gandul vietuirii binecredincioase, sa robeasca sufletul, umplandu-l de patimile ce-l atrag pe ascuns. Drept aceea omul trebuie sa strajuiasca cu mare veghe, inconjurand des sufletul, strigand ca un conducator de oaste si indemnand: “Omule, tine in toata paza inima ta! Caci din aceasta sunt iesirile vietii“.
Iar straja sufletului este gandul vietuirii binecredincioase, intarit de frica de Dumnezeu, de harul Duhului, de fapte bune. Caci, cel ce si-a inarmat sufletul sau cu acestea respinge usor atacurile tiranului, adica viclenia si pofta, mandria, mania, pizma si toate miscarile viclene ale rautatii dinauntru. Acela care cultiva virtutea trebuie sa fie simplu si neclintit, plugarind numai roadele vietuirii binecredincioase si neabatandu-si niciodata viata spre caile rautatii si nedespartindu-si gandul de la vietuirea bine-credincioasa a credintei, ci sa fie de un singur fel, drept si necercat de patimile ce se afla in afara drumului sau.
Plecând de la prima nedumerire, si anume ca Dumnezeu nu ne da tuturor la fel, trebuie sa spunem ca da, Dumnezeu creeaza inechitatea, adica inegalitatea. Oricat ar putea parea de „indraznet” sau chiar „periculos” cuvantul acesta el este real. Nu suntem „inzestrati” in mod egal de catre Dumnezeu: la fel de buni, la fel de frumosi, la fel de inteligenti, la fel de dotati cu diferitele daruri spirituale etc., si aceasta pentru ca nici El nu ne-a vrut un fel de „banca” umana uniforma, ci a considerat diversitatea mai frumoasa si mai interesanta decat uniformitatea.
Numai omul plange dupa egalitatea startului, desi nu toti ne dam silinta la fel, in viata, pentru a ajunge la timp la linia de sosire. Ne plângem cu totii de inegalitatea sanselor, desi e clar ca nu toti ne folosim de acestea la fel de bine. In evanghelia talanților, din trei, numai doi si-au folosit „talantii”, caci celalalt a refuzat lucrul si totul a ramas ingropat „in pamant”.
Ei bine, cunoscand Stapanul mai dinainte ca puterile si ravna oamenilor sunt diferite, de vreme ce ne-a lasat liberi si nu ne-a „programat” viata ca unor roboti, ne-a daruit fiecaruia talanti dupa aceste puteri si dupa ravna fiecaruia. Si pentru a nu incapea urma de suspiciune aici, cum ca Dumnezeu ar fi nedrept, luati aminte ca nu a cerut 10 talanti de la cel ce primise doar doi, si nici nu a pretins patru de la cel primise doar unul. Nu! Domnul a judecat cu dreptate, pe fiecare dupa cat a primit. Dar, nu se poate chiar nimic!… Cel viclean si lenes, si care nu si-a facut câtusi de putin datoria, pentru nelucrare, ba inca si suspiciune si rautate, a fost „aruncat in intunericul cel mai dinafara”.
De ce? Pentru ca Dumnezeu ne-a creat pentru impreuna-lucrare, iar nu pentru decor, ori pentru simpla trebuinta a cuiva. Pentru decor a creat firea lucrurilor inconjuratoare si florile, dupa felul si frumusetea lor, iar pentru hrana si trebuinta omului a creat verdeata cea hranitoare si animalele. Pe om, insa, l-a creat „sa creasca, sa se inmulteasca…. sa umple pamantul, sa-l supuna si sa-l stapaneasca” (Fac. 1,28), dar nu cu viclenie si lene, ori ingropandu-si talantii…
Dumnezeu ne-a conceput impreuna-partasi la opera Sa de creatie a lumii, atunci cand a daruit femeii capacitatea de a fi „mama”, iar barbatului prerogativa de a putea deveni „parinte duhovnicesc”, daruri prin care si unul si altul se aseamana lui Dumnezeu — prin postura de creatori si proniatori — pentru aceasta si inzestrand pe fiecare dupa puterile si ravna dovedite.
Oricum, desi „darurile sunt felurite, (este) acelasi Duh” (I Cor. 12,4). „Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa”… (Mt. 25, 31), pe niciunul nu-l va lasa necercetat si nerasplatit: pe cei buni „peste multe ii va pune” (stapani), iar „pe cei rai cu rau ii va pierde, iar via o va da altor lucratori, care vor da roadele la timpul lor” (Mt. 21, 41). Cat priveste soarta talantului dezgropat, acesta a fost incredintat celui cu zece talanti, ca cel ce a fost mai de incredere inca de la inceput, lucru pentru care a si fost harazit cu mai mult.
Lui Dumnezeu Îi pasa de creatia Sa si nu o poate lasa de izbeliste. L-a creat pe om din iubire si nu-Si poate uita atat de usor propria dragoste. De aceea, cauta atat catre cei ce si-au implinit cu sarg misiunea, rasplatindu-i ca atare, cat si spre cel ce nu si-a asumat destinul si nu si-a facut datoria, dezbracandu-l de har: „Luati dar de la el talantul si dati-l celui ce are zece talanti”.
Sa nu-ti inchipui, deci, ca avand harul bogat si imbelsugat al Duhului, nu mai ai nevoie de nimic pentru desavarsirea ce-ti poate veni prin darurile Aceluia. Si cand vine la tine bogatia darului, fa-te sarac cu cugetul, neincrezandu-te niciodata in tine si asteptand dragostea in suflet, ca pe o temelie a vistieriei harului, si luptand cu orice patima, pana ce vei ajunge la varful vietuirii bine-credincioase, la care a ajuns apostolul si la care urca pe ucenici prin rugaciune si invatatura. Iar de pe acesta le arata celor ce-L iubesc pe Domnul prefacerea si harul mai inalt la care au fost ridicati, spunand: “Caci nici taierea imprejur nu este ceva, nici netaierea imprejur, ci faptura noua. Si cati vor umbla dupa dreptarul acesta, pace peste ei si mila peste Israelul lui Dumnezeu” (Gal. 6, 15-16). Si iarasi: “De este cineva in Hristos, e faptura noua; cele vechi au trecut” (II Cor. 5, 14). Faptura noua este dreptarul apostolic. Iar aceasta este ceea ce a lamurit in alta parte, zicand: “Ca sa-si infatiseze El insusi Lui Biserica slavita, neavand pata sau zbarcitura sau altceva din acestea, ci ca sa fie sfanta si fara prihana” (Ef. 5, 27). “Faptura noua” a numit locuirea Sfantului Duh in sufletul curat si neprihanit si eliberat de toata rautatea, viclenia si rusinea. Caci, cand va uri sufletul pacatuirea si se va face casnic al lui Dumnezeu, dupa putere, prin vietuirea intru virtute, si va primi, dupa prefacerea vietii, in sine harul Duhului, s-a facut faptura noua si a fost zidit din nou”.
Desi ne daruieste in mod inechitabil cu daruri, Domnul ne cheama pe toti la impreuna-lucrare si rasplata. Aceasta este, pe scurt, concluzia acestei evanghelii. Si, pentru a intelege foarte clar mesajul ei, trebuie s-o spunem foarte raspicat ca Dumnezeu nu este nedrept, chiar daca imparte in mod inegal daruri oamenilor, deoarece o face potrivit puterilor lor. Nu este nici „lacom”, “neintelegator” ori „aspru” — cum L-a numit „sluga vicleana si lenesa” —, de vreme ce Se multumeste cu lucrul inmultit dupa dreptate. Si, cu atat mai putin este rau sau nedrept, atata timp cat lasa, totusi, si celui de pe urma vreme de lucrare si de pocainta ca si celui dintai. Da! Dumnezeu procedeaza cu noi si intelept, si drept, si dovedeste aceeasi bunavointa si rabdare si cu cel lenes, ca si cu cel lucrator si harnic.
Sa invatam din evanghelie, asadar, ca avem cu totii un „Stapan” Care, chiar daca nu Si-a impartit in mod egal fiilor Sai avutia, i-a chemat, totusi, deopotriva la lucrare, pe fiecare dupa puterile lui si, mai ales, a cerut socoteala fiecaruia dupa dreptate atunci cand S-a intors. Sa luam aminte ca ne-am nascut fiecare cu un rost pe pamant, cu un destin si cu o misiune sfanta, si ca nu avem dreptul sa ne ignoram nici calitatea de „fii” ,dupa har, ai lui Dumnezeu, nici pe aceea de „colaboratori” la lucrarea Sa sfanta, dar nici pe aceea de „responsabili” pentru tot ceea ce am lucrat in viata.
Asa stand lucrurile, sa-L rugam pe Dumnezeu sa ne faca si pe noi fii si lucratori harnici in „via” Sa. Sa ne dea si noua putere sa ne ducem „lupta cea buna” (II Tim. 4, 7) pana la capat si sa ne invredniceasca si pe noi a sta „fara de osanda” inaintea judecatii Sale celei nemitarnice, ca sa nu fim rusinati ca sluga care si-a ingropat cu neintelepciune talantul.Sa ne luam in serios si sa ne purtam cu barbatie „sarcinile noastre”, sa ne facem datoria de crestini de pe pozitia sociala pe care ne aflam si din postura in care suntem fiecare, si bun va fi Domnul sa caute cu dragoste si bunavointa spre lucrarea si talantii inmultiti cu ravna de noi. De aceia, când traim acete evenimente să zicem și noi: “Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită si îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină si mă mântuieste”. Amin (postat pe fb de ioan monahul)