Cum traim urcușul duhovnicesc din Postul mare și Saptamâna Patimilor?

02.04.2019 08:02

La sfârsitul acestei saptamâi am avut prilejul de a merge într-un pelerinaj traditional al Bisericii Sfântul Fanurie la Prislop să ne rugam la Crucea și mormântul parintelui Arsenie, am trecut și pe la multe mânastiri, am participat la slujbe iar duminica am ascultat Sfânta Liturghie într-un minunat cadru natural. Inainte de a pleca un reporter de la Trininas m-a întrebat cum foloște credincioșilor pelerinajul? Pelerinajul este un urcus duhovnicesc pentru cei ce cred și avem nevoie de urcuș pentru că în lume avem mereu tendința de cadere, prin pacat, prin griji, prin uitare. Așa că în postarile din aceasta sâptamâna vom vorbi despre aceasta, mai ales ca întrebarea mi-a adus aminte de pelerinajul din Tara Sfântă, iar trairea din zilele trecute mi-a redescoperit frumusețea și sfintenia lui.

Suntem în Ierusalimul unde a venit și Mântuitorul, pentru ultima sa calatorie lumească. Simțim aceste momente febrile diferit de modul în care le trăiam la biserică în Saptămâna Patimilor, pentru că aici ispitele din jurul nostru sunt mai puternice, dar și impactul cu locul real în care s-au petrecut este altul. Acum 2000 de ani Domnul Iisus Hristos urcă la Ierusalim cu ucenicii Săi şi ştie că merge să fie răstignit, nu înainte de a pătimi multe, să moară, să fie înmormântat şi să învieze. Domnul Care nu încetează nici un moment să fie Dumnezeu şi Om, cugetă, grăieşte şi le suferă pe toate ca un om. El urcă la Ierusalim ca om – pentru că nu avea nevoie ca Dumnezeu să meargă acolo. Păşind pe cale vorbeşte ucenicilor Săi ca om, încredințându-i că va pătimi şi va fi răstignit acolo. Dar ca om Domnul este fără de păcat

Iubiții mei pelerini, frați și surori, copii creștini care purtați toți numele lui Hristos, nu ştiu ce v-aţi fi aşteptat să auziţi și să vedeti în aceste ceasuri, ce ar fi mai bine să spunem, cum să le trăim, ce să gândim.  Doar Dumnezeu ştie, cum zilele acestea mărețe le parcurgem în minutele și ceasurile cele mai așteptate de fiecare pelerin crestin in Tara Sfânta, pentru că știm cum odată cu Vecernia, începe Sărbătoarea Floriilor și apoi iată-ne ajunsi la ultima treaptă a urcusului duhovnicesc pe care Postul ne-o pune în față: Săptămâna Patimilor sau Săptămâna cea Mare.

Intrăm în Săptămâna Mare, când, ca pelerini, ajungem pe acest drum sfânt, acasă o începeam cu lucruri potrivite nouă, acum va vad atât de preocupaţi, de grăbiţi spre multe, este prilej să trăim aici în Ierusalim şi sărbătorim aşa cum se cade Săptămâna Mare, să nu trecem în fugă peste marele eveniment pe care-l traim în acest pelerinaj, traim împreună cu Hristos, Săptămîna Mare în Pelerinajul Sfintei Liturghii, o traim acum şi va trebui sa ramânem de acum înainte mult mai aplecati spre  Biserică și Sfânta Evanghelie, mai ales ca mergem pe unltimul drum sptabatut de Iisus în lume. Oare simțim ca adevarat sfințenie și sfioșenie? Oare, chiar şi cei care, în viata de zi cu zi îşi consacră mai puțin timp pentru biserică, pentru slujbe, știu, simt că de fapt nu sunt sloboziţi de cele lumești în care sunt prinşi, nu sunt dezlegaţi din cele cu care sunt legaţi? Tarabele și larma din jurul nostru să nu ne afecteze atenția, spuneți ție permanent că omul credincios le ignoră, acum fiecare dintre noi este însoțit de Iisus Hristos, Lui să-I daruim toată atenția noastră, fiecare pas este istorie creștină. La fiecare pas trecem printr-un loc prin care a trecut Slava lui Dumnezeu, Împaratul Slavei !

Gustarea acestor momente divine, întruchipând suprema perfectiune și puritate a lui Hristos Iisus, din vizita locurilor sfinte venerate de crestini, care ne aminteasc de ultima săptămâna a Fiului lui Dumnezeu, Dumnezeu Omul, înseamnă intrarea într-o anumită atmosferă ce presupune neapărat ruperea de tot zgomotul, de toate tenta­țiile consumismului și ale ideologiilor contemporane. Așadar, ar trebui lepădată toată această mentalitate lumească, modernă, nocivă și retrasă orice atenție de la spectacolul smintitor al lumii, pentru a ne putea întipari toate în suflet și a ne împăr­tăși în mod real de semni­ficațiile profunde ale Pătimirilor Domnului, care stau atât la temelia sănătății actuale sufletului, cât și la fericirea noastră viitoare.

Am spus noi, cum și alții ne-au spus şi în alte rânduri, că toate acestea pe care le suferim noi, oamenii, în această lume, care în cele din urmă se încheie cu moartea, ni se cuvin, pentru că sunt urmarea păcatului. N-am fi pătimit dacă n-ar fi intervenit căderea, dacă păcatul n-ar fi intrat în om. Şi astfel tristeţea, agonia, certurile, greutăţile, tulburările, neliniştile, suferinţa, boala, amărăciunea, moartea, toate sunt rodul păcatului. Dumnezeu le-a spus primilor oameni creeaţi: „În ziua în care veţi mânca din acesta, cu moarte veţi muri.” (Facere 2,17). Stim că s-au întamplat toate acestea în saptamâna patimilor ca noi să putem nadajdui la viața veșnică.

În timpul drumului nostru spiritual de pelerini  ne reamintim si retrăim ultimele zile din viata Mântuitorului, cu întreaga lor tensiune si drama lăuntrică, într-o stare de sobrietate si măretie în acelasi timp, de tristete, dar si de bucurie, de pocăintă, dar si de nădejde, în timpul unui pelerinaj traiești crestinește momentele de atunci, deci aflați aici,  suntem prezenti real în saptamâna patimilor ca să o traim ca niște ortodocși adevarați.

 

 

 

Pentru Biserica, Saptamana Patimilor exprima perioada de la Florii pana in Sambata cea Mare inclusiv. Conform randuielilor canonice, in aceasta saptamana se ajuneaza pana spre seara. Caracteristica esentiala a acestei saptamani sunt Deniile. Iată-ne ajunsi la ultima treaptă a urcusului duhovnicesc pe care Postul ne-o pune în față: Săptămâna Patimilor sau Săptămâna cea Mare. Fiecare zi are un înteles si un mesaj foarte clar si adânc, iar noi le parcurgem chiar in locurile în care s-au petrecut. Primele trei zile se numesc mari si sfinte pentru că reamintesc sensul eshatologic al Paştelui. A patra zi, joi, marchează cea  din urmă Cină a Domnului cu ucenicii Săi si trădarea lui Iuda. A cincea zi, vineri, numita si “Pastile Crucii”, este cu adevărat începutul Pastelui (Trecere), iar sâmbătă este ziua în care tristetea este transformată în bucurie prin omorârea mortii. Și noi avem privilegiul să le trăim; îmi spun Ioane, azi ca acum cca 2000 de ani, urmează-L pe Hrtistos.

Am auzit pe Domnul, nu în una, ci în trei din pericopele evanghelice pe care le-am citit, spunând ucenicilor Săi: “Iată, ne urcăm la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâinile arhiereilor şi cărturarilor, şi-L vor osândi pe El la moarte şi-L vor batjocori şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia“ (Marcu 10,33-34; Matei 20,17- 28; Luca 18,31-33). Apostolul Luca pune evenimentul în preajma Cinei cea de taină. Oricum Iisus spune că este ultimul Său drum spre Ierusalim.

Pentru asta am ajuns noi aici să-l însoțim pe Fiul lui Dumnezeu în ultimile zile ale drumului spre Cruce.

Psalmistul spune „Fericit omul căruia îi este iertat păcatul”. Dar pentru ca păcatul să fie iertat, trebuie să iasă la lumină. În această lecție pe care ne-o da Iisus vom citi împreună, așa cum ne-a rasfațat parintele Cristian pe tot parcursul pelerinajului, un text în care iese la iveală păcatul care-l blochează pe discipol, pacatul care ne blochează pe noi toți creștinii credincioși care am pornit pe urmele Lui purtându-ne crucea. E bine să iasă la iveală păcatul, căci Domnul ne va elibera de el.

Hristos, însă, ca om fără de păcat, n-avea nici o legătură cu toate acestea, ele nu aveau stăpânire asupra Lui. Aşadar, Domnul are îndreptăţirea de la început să vieţuiască şi să nu moară niciodată ca om. Pe de altă parte, Hristos are orice îndreptăţire să se bucure de toate ca om. Dumnezeu le-a făcut frumoase pe toate câte există pe pământ tocmai pentru om, dar omul păcatului nu mai poate acum să se bucure de ele. Încearcă puţin să se bucure, dar la scurt timp le pierde şi aşa cum se zice, niciodată nu mănâncă pâine albă cea spre ființă, pâinea imaculată ca hrană sufletească. Omul se hrăneşte cu pâine, dar nu mănâncă din cea albă, din pricina chinurilor provocate de pacatele pe care le are. Hristos, însă, ca om fără de păcat, are toată îndreptăţirea să se bucure din plin de toate.

Când Iisus a urcat de la Ierihon la Iersusalim, peste tot erau semnele primăverii, care pretutindeni este frumoasă, este minunată. Domnul, însă, ca şi cum n-ar fi luat seama la primăvară, ca şi cum n-ar fi văzut toate acestea din jurul Lui, firea minunată, cerul însorit, păsările, animalele le trece cu vederea de bună voie şi, aţintit asupra patimilor, cu privirea fixată acolo, urcă la Ierusalim ca să pătimească pentru mântuirea lumii, o omenire pe care o iubește.

Prin urmare, Mântuitorul, asupra Căruia suferinţele şi chinurile nu au nici o stăpânire, este îndreptăţit să le arunce departe de la El. Mai mult, Domnul se cădea să trăiască şi să Se bucure de toate, dar Se lipseşte de toate bunurile. Chiar şi la viaţa aceasta hotărăşte să renunţe, cu toate că înlăuntrul Lui, fiind şi om adevărat şi fără de păcat, izvorăşte dorinţa de viaţă.

Textul din Sfânta Evanghelie pe care-l vom afla când parintele Cristian îl va citi ne va arăta acea înșelăciune care există în inima noastră, acea minciună care ne face să considerăm că binele e un rău și că răul e un bine… Acea înșelăciune care derivă din ignoranță, și nu din orice necunoaștere, căci poate – vizavi de alte lucruri – suntem docți, însă noi ignorăm calitatea cea mai profundă a lui Dumnezeu, care este Slava Sa.

Mărirea este însușirea lui Dumnezeu care se revelează în lume. Noi confundăm gloria Lui cu mândria noastră deșartă. Dacă suntem orbi înaintea mareției lui Dumnezeu, deoarece suntem reflectarea Feței Sale, înseamnă că suntem orbi cu privire la cine-i omul, la cine suntem noi. Deci ne încăpățânăm să facem, pentru a ne realiza, tocmai acele lucruri care ne distrug: ne construim mândria deșartă.

Textul acesta este important pentru că-n economia Evangheliei Iisus – ,,urcă“ - la Ierusalim. Acest urca va trebui să fie și pentru noi un urcuș duhovnicesc. Iisus este minunea definitivă a luminii lumii, care e luminarea, orbul care vine la lumină, întreaga Evanghelie vrea să ne determine să venim la lumină, să ne facă să ne naștem ca fii, dar mai înainte de a veni la lumină, este necesar să vedem că suntem orbi.Ce vrei să-ți fac. Doamne să vad, spune orbul din Ierihon.  Așadar, acest text ne arata orbirea noastră, care nu e o orbire generală, ci este numai daltonistă, noi nu vedem ( fiindcă noi suntem orbi cu privire la viața întru Hristos Dumnezeu) culoarea lui Dumnezeu, dar pe toate celelalte le vedem foarte bine. Mulțumim Domnului că avem predecesori iluștri, adică toți apostolii, iar apoi Sfinții parinți și Biserica Apostolică Ortodoxă, preoții ortodocși. Nu e ignoranță, o orbire generică, ci e una calificată…  

.... Asultăm cum parintele Cristian ne citește din Matei. 20, cum Iisus vesteşte moartea şi învierea Sa.

,,În vremea aceea, suindu-Se la Ierusalim, Iisus a luat de o parte pe cei doisprezece ucenici şi le-a spus lor pe cale: Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat pe mâna arhiereilor şi a cărturarilor şi-L vor osândi la moarte; apoi Îl vor da pe mâna păgânilor, ca să-L batjocorească și să-L biciuiască şi să-L răstignească, dar a treia zi va învia. Atunci a venit la El mama fiilor lui Zevedeu, împreună cu fiii ei, închinându-se şi cerând ceva de la El. Iar El i-a zis: Ce voieşti? Ea a zis Lui: Zi ca să şadă aceşti doi fii ai mei unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Ta, întru Împărăţia Ta. Dar Iisus, răspunzând, a zis: Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi, oare, să beţi paharul pe care-l voi bea Eu şi cu botezul cu care Eu Mă botez să vă botezaţi? Ei I-au zis: Putem. Și El a zis lor: Paharul Meu îl veţi bea şi cu botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta și de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu. Și, auzind, cei zece s-au mâniat pe cei doi fraţi. Dar Iisus, chemându-i la Sine, a zis: Știţi că ocârmuitorii păgânilor domnesc peste ei şi cei mari îi stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci acela care între voi va vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru; şi cel care între voi va vrea să fie cel dintâi să vă fie vouă slugă, după cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulţi“.

Aflam din cuvântul de învatătură ca textul e divizat în trei părți: în primele trei versete, Iisus urcă la Ierusalim și prevestește Slava Sa, care va fi Slava crucii; de la v. 20 la v. 24 avem descrisă orbirea tuturor discipolilor față de această slavă: ei nu înțeleg; în v. 25-28 avem lupta dintre cele două mariri diferite, cea a oamenilor simpli, a mai-marilor națiunilor și cea a Fiului omului. Aceste versete intră în inima luptei, care e prezentă în fiecare om pentru propria sa realizare, acea luptă care privește noțiunea de marire.

Și omul are nevoie de glorie, căci înseamnă să fie recunoscut. Dacă un om nu este cunoscut sau recunoscut, nu există… Omul nu trăiește doar cu pâine, ci trăiește în baza afecțiunii pe care altul i-o acordă, în baza recunoașterii (acceptării, aprecierii).

Dumnezeu însuși e Slavă: Tatăl e deplin recunoscut de către Fiul, și Fiul de către Tatăl, într-o iubire reciprocă. Treimică. Aceasta e Slava lui Dumnezeu.

Eroarea pe care o facem constă în a nu cunoaște adevărata noastră glorie. Gloria – în limba ebraică, kavod – înseamnă greutate, consistență. Consistența (valoarea) unei persoane este „cât valorează în ochii lui Dumnezeu; cine este în ochii lui Dumnezeu” și nu cum este evaluat de lume, de conducatorii lumești care se cred dumnezei. Omul este fiu: fiul Domnului, aceasta e gloria sa. E o glorie infinită. Dacă omul nu cunoaște această mărire, caută multe alte glorii mai mici, pe care merge să le cerșească, sau pe care le plătește acum… sunt diferitele măriri deșarte, care stau la baza întregului rău din lume. Tot răul din lume se face din cauza mândriei deșarte… „Glorie deșartă (vana-gloria)” înseamnă „greutate goală”, o glorie nulă: e mărirea propriei imagini, care se numește idolatrie. Cultul idolilor, care apoi ne face idoli goi… care au ochi care nu văd; urechi care nu aud; gură care nu vorbește, adică nu mai există comuniune și viață.

Acest text e diagnosticul orbirii noastre față de glorie, deci fie față de realitatea lui Dumnezeu, fie față de realitatea omului, care este creat după chipul Său. Și noi greșim tocmai asupra noțiunii de glorie.

Evanghelia vrea să ne vindece de această greșeală pentru a ne face să ne naștem oameni noi, liberi, oameni care cunosc adevărata glorie: demnitatea proprie de fiu al lui Dumnezeu și demnitatea fiecărui om, care e fiu al Domnului. Numai când vedem gloria, adică Slava lui Dumnezeu, adică iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru noi, existăm pe deplin ca persoane libere… Dacă nu, suntem cerșetori, sclavi ai acestei căutări după recunoaștere, pentru că suntem (și avem) nevoie absolută de a fi recunoscuți (acceptați, apreciați). Și dacă nu aflăm recunoașterea acolo unde este, o cerșim acolo unde ea nu este, unde nu se găsește, fără să ne săturăm…

Textul evanghelic este un contrapunct, o antiteză, între cele două glorii, slave, măriri: Slava Fiului Omului, care e cea a lui Dumnezeu, și gloria omului, a fiecaruia din noi. Slava Fiului Omului este a iubi, a sluji și a-și da viața, a ne face să trăim în libertate. Iar gloria omului este cea a egoismului, mândriei, care este a se folosi de alții, a-i domina (stăpâni), a-i face sclavi și a-i duce la moarte… Vizavi de aceste două glorii se „joacă” viața (istoria) fiecărei persoane și istoria omenirii… A cunoaște deslușit acest adevăr este important, cu atât mai mult cu cât nici apostolii, atunci ucenici,  nu văd (atunci când Iisus le spune aceste cuvinte) clar acest adevăr… Cu alte cuvinte, e important să știm că cel puțin nu avem o cunoaștere limpede a acestui adevăr.

 

 

 

În acest loc, pentru a treia oară – în Matei, la fel ca în Marcu – căci de trei ori Iisus încearcă să descrie care este stilul Său: stilul urcării la Ierusalim, stilul Slavei… Și tot de trei ori discipolii nu înțeleg în mod limpede, clar.

Scena ucenicilor – care nu înțeleg – este o Evanghelie, o veste bună… dar nu pentru că ucenicii nu pricep, ci pentru că Iisus acceptă ucenicul așa cum este și-l ajută să se elibereze de limitele sale prin mărturisirea propriei împietriri a inimii, a propriei nepriceperi, a propriei orbiri și surzenii; îl ajută să se elibereze de rău, de păcat, și-l conduce la vindecare. Acesta e faptul evanghelic al acestei bunei vestiri.

Urcând spre Ierusalim, Iisus i-a luat deoparte pe cei doisprezece discipoli şi le-a spus pe drum:  „Iată, noi urcăm la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat pe mâinile arhiereilor şi ale cărturarilor, îl vor condamna la moarte,  îl vor da pe mâinile păgânilor ca să fie batjocorit, biciuit şi răstignit, dar a treia zi va învia”.

Ei urcă spre Ierusalim și urcușul lor le va folosi, așa cum ne va folosi și nouă dacă îl vom înțelege. Deja sunt aproape de Ierihon și lipsește o zi de călătorie de la Ierihon la Ierusalim. Așadar, începe urcușul, iar Iisus pentru a treia oară le explică „deoparte” celor doisprezece ce se va întâmpla la Ierusalim.

Prima dată când Iisus le-a explicat, ucenicii nu au înțeles. Petru a spus: „Niciodată să nu ți se întâmple așa ceva”. A doua oară s-au întristat, căci era mai bine să nu reacționeze la spusele lui Iisus, căci atunci când au reacționat prima oară, Iisus l-a numit pe Petru satană… Iar a treia oară, comportamentul discipolilor e și mai rău: Ce ne spui Tu, Iisuse, nu ne interesează. Să vorbim despre altceva...

... Dar e important că Iisus le-a vestit de mai înainte pătimirea Sa, căci atunci când s-a întâmplat, ucenicii au priceput ceea ce nu înțeleseseră. E important că le-a făcut cunoscută de mai înainte pătimirea Sa… fie ca și noi să ajugem la înțelegerea spuselor lui Hristos. În acest loc Iisus descrie detaliat Slava Sa, Marirea Fiului omului, care e însăși Slava și Marirea lui Dumnezeu. Ea constă în „a fi predat, a fi dat pe mâinile oamenilor”. Slava lui Dumnezeu este „a Se încredința, a Se da, a Se preda”: Dumnezeu e Iubire, deci Iubirea se încredințează pe mâini bune, cele ale oamenilor… Maxima slavă, maxima libertate a iubirii este să se predea, iar Dumnezeu – care e Iubire – se încredințează omului odată cu iubirea Sa. El se dă „arhiereilor și cărturarilor”, persoane care reprezintă puterea religioasă, puterea culturală, care ar fi trebuit să înțeleagă Mareția lui Dumnezeu, dar nu o vor înțelege nici după două mii de ani de istorie a mântuirii… Însă tocmai aceste categorii, arhiereii și carturarii, Îl vor condamna la moarte. Vor judeca faptul că Viața este demnă de moarte. Apoi „Îl vor da păgânilor”…

...Slava lui Dumnezeu trece (se dă) din mână în mână, pentru că niciun om nu o vrea. Și astfel ajunge la toți oamenii... care strigă, atunci și azi Rastignește-L !...

„Păgânii Îl vor batjocori, biciui și răstigni”. Și istoria se repeat atunci și acum,

 Mareția lui Dumnezeu va fi batjocorită de gloria lumească; atunci și acum, puterea lui Dumnezeu va fi biciuită de fiecare slăbiciune (păcat) umană; atunci și acum libertatea lui Dumnezeu va fi răstignită de om, sclav al propriei idei despre glorie… Și ce face Dumnezeu? Atunci și acum, ne lasă să facem toate acestea pentru că El respectă pe deplin omul și libertatea acestuia.

Însă El respectă și propria Sa libertate: „Și a treia zi va învia”! Cu alte cuvinte, Dumnezeu ia acțiunea umană așa cum este, dar își rezervă dreptul de a avea ultimul cuvânt, fără să ne contrazică, în sensul că: „Faceți tot ce vreți. Dar și Eu fac ceea ce vreau, adică iau acțiunea voastră asupra Mea și o continuu Dumnezeiește, în stilul meu de Dumnezeu, dându-vă viața, dându-vă învierea”. Dumnezeu e Iubire. Amin ( continuare miercuri) (postat pe fb de ioan monahul)