Cum să trăim fără de moarte !

24.04.2019 09:45

Iisus venea din Efraim, numele unuia dintre cei doi fii ai lui Iosif, apoi nume dat uneia dintre cele 12 seminții ale lui Israel. După numele lui s-a chemat și cetatea în care S-a retras Iisus cu ucenicii Lui când sinedriștii hotărâseră să-L omoare după învierea lui Lazăr, în preajma Paștilor.

IisusTrecea prin Iudeea, oprindu-se în Betatia lui Lazar, în drum spre Ierusalim unde voia să facă Paștele cu ucenicii. Ultimul Paște!

“Aceasta saptamana este plina de evenimente si de mare den­sitate duhovniceasca. In treacat, ea ne aduce aminte de traditia pustniceasca a primelor veacuri crestine, pomenita in viata Cuvioasei Maria Egipteanca. La sfarsitul saptamanii, pustnicii se intorceau in obste de prin pustiile in care se nevoisera in vremea postului, pentru impartasirea cu Sfintele Taine si impreuna-praznuirea Sfintelor Pasti.  „Veniti cei de prin pustii, de prin munti si de prin pesteri, adunati-va impreuna cu noi, tinand, ca sa intampinam pe Imparatul si Stapanul, ca vine sa mantuiasca sufletele noastre“ (Vineri, tripesniţ). De asemenea, vineri se incheie ostenelile Postului Mare: „Savarsind aceste patruzeci de zile, de suflet mantuitoare, ce­rem sa vedem si Sfanta Saptamana Patimii tale, Iubitorule de oameni“ (Stihoavna de vineri).

Stihiri de la utrenie: “Iată mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iară nevrednic este iarăşi pe carele va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morţii, şi afară de împărăţie să te încui. Ci te deşteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu,miluieşte-ne pe noi”. “Pe Mirele, fraţilor, să iubim, candelele noastre să le grijim, întru bunătăţi strălucind şi în dreapta credinţă; ca să intrîm împreună cu Dânsul la nuntă gătiţi, cu fecioarele cele înţelepte ale Domnului. Că Mirele, ca un Dumnezeu, dă tuturor dar cunună nestricăcioasă.”  “Sfat fără de lege asupra Ta, Mântuitorule, adunând din răutate cu pizmă preoţii şi cărturarii, au îndemnat pe Iuda spre vânzare. Pentru aceasta ieşind fără de ruşine, a grăit asupra Ta popoarelor celor fără de lege, zicând: Ce-mi veţi da mie şi eu voi da pe El în mâinile voastre? Mântuieşte sufletele noastre, Doamne, de osânda acestuia.” “Iuda, cel cu mintea iubitoare de argint, s-a întărâtat asupra Învăţătorului, vrăjmaşul; s-a sfătuit, a gândit vânzare, a căzut din lumină, primind întunericul; a tocmit preţul şi a vândut pe Cel fără de preţ. Pentru aceasta a şi aflat răsplătire precum a făcut ticălosul: spânzurare şi moarte cu durere. Ci pe noi mântuieşte-ne, Hristoase, Dumnezeule, de soarta lui, iertare de greşale dăruind celor ce prăznuim, cu dragoste, prea curatele Tale patimi.”

Pilda, a talantilor, ne atrage luarea aminte mai ales asupra a doua lucruri. Omul este dator sa fie virtuos. Mantuitorul ne-a poruncit adeseori: „Fiti sfinti”, „Fiti desavarsiti”, pentru ca omul are deja darul sfinteniei de la Sfantul Botez; a primit de la Stapanul talantul, el trebuie doar sa-l negutatoreasca, facand faptele pentru care a primit putere:„... Fiecare din noi sa inmultim talantul darului dupa masura – ne indeamna slujba Utreniei – unul sa aduca intelepciune prin lucruri bune; cel credincios sa impartaseasca cuvantul sau celui ce nu stie tainele; altul sa-si imparta bogatia la saraci. Asa vom inmulti imprumutul, ca niste ispravnici credinciosi ai Domnului” (Laudele).

Ca o pecetluire a acestor oste­neli, sfintele slujbe ne pun inainte pilda Bogatului nemilostiv si a saracului Lazar (Lc.16, 19-31), pentru adancul ei inteles du­hovnicesc. De aceea, după ce Hristos a spus ucenicilor totul, după ce a spus vremurile şi împrejurările şi i-a dus chiar până la uşi – că le-a spus: „Aproape este, lângă uşi” -, a trecut sub tăcere ziua. „De cauţi ziua şi ceasul acela, îţi spune Domnul, n-ai s-o auzi de la Mine! Dar de întrebi de timpuri şi de semnele înainte mergătoare acelei zile, nu-ţi voi ascunde nimic şi ţi le voi spune pe toate cu de-amănuntul. Că Eu cunosc ziua aceea ţi-am arătat prin multe; ţi-am spus câtă vreme va trece, ţi-am spus toate cele ce se vor întâmpla şi cât va trece de la acele întîmplări până în ziua aceea – că asta a arătat pilda cu smochinul – şi te-am adus chiar până în pridvorul acelei zile. Dacă nu-ţi deschid şi uşa, apoi o fac asta spre folosul tău”…. Apoi iarăşi, pentru ca ucenicii să nu-L mai întrebe, a adăugat: „Privegheaţi, deci, că nu ştiţi în care ceas vine Domnul vostru”. N-a spus: „Nu ştiu”, ci: „Nu ştiţi”. Când era aproape să le spună ceasul venirii Sale, Hristos Se opreşte şi iarăşi îi depărtează de întrebare, pentru că vrea să-i facă să fie necontenit pregătiţi. Le spune: „Privegheaţi!”, arătându-le că nu le spune ziua şi ceasul venirii Sale, tocmai pentru a priveghea. „Aceea să cunoaşteţi, că dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte vine furul, ar priveghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea şi voi fiţi gata că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni (Matei 24, 43-44)”. De aceea le spune să privegheze, ca să fie totdeauna gata; de aceea le spune: „Atunci va veni, când nu vă aşteptaţi”; voieşte să fie totdeauna gata de luptă, să fie totdeauna virtuoşi. Cu alte cuvinte spune aşa: „Dacă cei mai mulţi oameni ar şti când mor, negreşit că s-ar strădui în ceasul acela”. Dar pentru ca oamenii să nu se străduiască numai pentru ziua aceea, Domnul nu spune nici ziua cea de obşte a sfârşitului lumii, nici ziua morţii fiecăruia, pentru că vrea ca oamenii să o aştepte totdeauna, pentru ca totdeauna să se străduiască. Aceasta e pricina că e necunoscut sfârşitul vieţii fiecăruia din noi.

În acest text Hristos Se descoperă pe Sine însuşi că este Domn; nicăieri nu o spusese atât de clar. Prin pilda cu stăpînul casei mie mi se pare că Domnul a vrut să-i îndemne spre virtute pe cei trândavi; că ei n-au nici atâta grijă de sufletul lor câtă grijă au de banii şi averile lor cei care se aşteaptă să-i atace hoţii.

Aceştia când se aşteaptă să fie atacaţi, priveghează şi nu lasă să li se fure ceva din casă. „Voi însă, spune Domnul, deşi ştiţi că va veni ziua aceea – şi negreşit va veni -, nu privegheaţi nu sânteţi pregătiţi ca să nu fiţi duşi pe nepregătite de aici. De aceea, ziua aceea vine spre pierzarea celor ce dorm. După cum stăpânul casei, de ar şti când vine furul, ar scăpa de el, tot aşa şi voi, dacă aţi fi pregătiţi, aţi scăpa de pieire”. Aşadar, pentru că le-a amintit de judecată, îşi îndreaptă cuvântul Său şi spre dascăli, vorbindu-le de osândă şi răsplată. Mai întâi vorbeşte de cei ce săvârşesc fapte bune şi termină cu cei ce fac păcate, pentru a-Şi încheia cuvântul cu o înfricoşare… Vezi că Hristos pretutindeni vorbeşte de acelaşi lucru, de neştiinţa zilei şi a ceasului aceluia? Ne arată că ne este de folos această neştiinţă, că ne face să fim totdeauna pregătiţi. Aceasta caută Domnul, ca noi să priveghem totdeauna. Şi pentru că totdeauna păcătuim când trăim în huzur, iar în necazuri ne cuminţim, de aceea Hristos, cu orice prilej, spune că atunci vin relele peste noi cînd sântem tihniţi şi fără de griji. Şi după cum a arătat asta mai înainte prin pilda celor de pe timpul lui Noe, tot aşa spune şi acum: Când sluga aceea se îmbată, când bate, atunci vine şi pedeapsa cumplită. Să nu ne uităm însă numai la pedeapsa gătită aceluia, ci să căutăm să nu facem şi noi, fără să ne dăm seama, aceleaşi fapte“.(Ioan Gură de Aur)

In ultima vreme incepem sa ne intalnim pe Pamant cu un fenomen paradoxal: pe de-o parte, zdrobirea intregii omeniri, cu cea mai incredibila salbaticie; iar pe de alta parte, nazuinta de a ajunge la persoana omului – ce anume este omul ca persoana, incotro se intoarce mintea persoanei? Atunci cand incepe sa creasca in noi principiul persoanei, chiar de ne vom afla in vreo temnita, in duh vom patrunde deja in netarmuritele intinderi ale Cosmosului facut. Omul nu mai vede lucrurile de acum in chip exterior, ci traieste launtric. Iar haurile netarmurite si fara de fund pe care le contempla nu este cu putinta a le defini prin nici un cuvant omenesc. Ce sa zicem despre haurile fara fund ce se deschid omului ce se afunda in dragostea lui Hristos? Acele strafunduri abisale – ce caracter au ele, si de unde sunt? Sunt ele oare exterioare sau launtrice?   Noi nu putem nici intelege aceasta, nici sa o definim, si numai printr-o pocainta de ordin fiintial putem patrunde in acea lume. Dar si atunci ramane necunoscuta omului: Oare netarmurirea ce se deschide inaintea lui exista in mod obiectiv, sau este starea mintii noastre celei zidite dupa chipul Mintii Facatorului, a lui Dumnezeu insusi?

Pe aceasta Minte, pe acest Duh, Domnul L-a numit Tata: Duh este Dumnezeu. Si iata, ne intrebam: Acest Duh, cum se atinge de noi fara sa ne omoare Sfantul Siluan a spus cuvintele urmatoare: “Vezi sa nu ceri de la Dumnezeu lucruri mici, ci Marelui Dumnezeu, si tu sa-i ceri numai cele mari“. Avem atunci de-a face cu un contrast: omul cel mai sarac, si care nu are nimic, dintr-o data se simte in stapanirea bogatiilor netarmurite ale lui Dumnezeu, din toata facerea Sa. Trecerea aceasta se face in chip cat se poate de linistit, in imprejurarile formelor vietii obisnuite, dar daca va fi cu putinta, omul si trupeste se va slobozi de toate, si va trai numai cu Acel Dumnezeu. Da, noi putem simti ca lumea ce ne inconjoara este zidita de Mintea si Voia acelui Duh pe care il numim Dumnezeu, si Dumnezeu-Tatal: “Sa zidim omul după chipul Nostru, si dupre asemanare“. Si greu ne este sa deosebim un punct de unde putem vorbi despre marea tragedie care pe toti ne zdrobeste. Suferintele intregii lumi, de-a lungul a mii de ani…

…Devine de neinteles, cum oare Dumnezeu a putut infaptui astfel incat sa se poata ajunge la suferinte care intrec orice limita? Despre ce este vorba? Ce a savarsit Adam?  Cum este cu putinta a rabda astfel de suferinte de-a lungul miilor de ani care au trecut din clipa cand s-a zis: Sa fie lumina! – in etica crestina ne uimeste chipul Omului, al unui singur Om, ce se urca pe Golgotha spre a lua pe umerii Sai intreaga greutate a blestemului Pamantului si povara tuturor patimilor.  Astfel, din punct de vedere etic, nu vedem nimic mai maret, nimic mai sfant decat Hristos, mintea noastra poate primi realitatea Fiintei lui Dumnezeu, dar fara ca inca sa stie care este caracterul acestui mare Duh.

Lumea sufera – si daca lumea sufera, atunci ce fel este El, Ziditorul lumii? Dar iata, vine Fiul Lui, ca sa vorbeasca cu omul zidit dupa chipul lui Dumnezeu si dupa asemanare. Si omul se vede pe sine in Hristos, Dumnezeul Care S-a aratat pe Pamant, atunci, fireste, daca acest lucru ni s-a aratat in Duhul Sfant, de-acum nu ne mai putem duce niciunde de la acel mare Act al Fiintei Dumnezeiesti. Și înseamna ca nu Ziditorul nostru este vinovat de suferinte, ci faptura potential asemanatoare Lui – omul, chipul lui Dumnezeu-Absolutul.

Si iata, Numele Lui il chemam: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Tatalui Carele ridici pacatul lumii, miluieste pre noi. Cela ce ridici pacatele lumii, primeste rugaciunea noastra. Cel ce sezi de-a dreapta Tatalui, Tu Unul, cu adevarat esti Sfant“. Si nu este sfarsit inchinarii noastre inaintea Acelui Chip dupa care este zidit omul. Si deci, când omul este dus cu mintea si cu inima in sfera Dumnezeiasca, dupa aceea mintea sa va fi purtata tot mereu anume in acele sfere. Si cum este cu putinta a se departa de “acolo”?  Toate intrec mintea noastra, putintele noastre, si nici o incercare a mintii nu va reusi sa dobandeasca descoperirea adancurilor Dumnezeirii insasi. Caci ne este infricosat a zice mai departe, fiindca Domnul ne cheama sa urmam Lui.

Iar El, unde merge? – in gradina Ghethsimani, noaptea, iar apoi la Golgotha. Asadar, devenind crestini, si cautand asupra suferintelor intregii lumi, incepem cumva sa intelegem “graiul” lui Hristos. Apostolii Ioan si Iacov I-au cerut sa le dea sa sada de-a dreapta si de-a stanga lui Hristos. Iar Hristos a zis:  Dar voi puteti oare sa beti paharul, si sa va botezati cu botezul cu care Eu ma botez? Ei au zis: Putem. Ca Tata al nostru al tuturor, Hristos le raspunde cu dragoste: Da, voi veti bea paharul, si veti primi botezul pe care l-am primit Eu insumi.

Si noi, ca duh, “bem paharul si ne botezam precum Domnul S-a botezat“. Cat de intelept a fost randuit in Biserica de catre Parinti: treptat, de la lucruri marunte, dintr-o data suntem dusi la a vedea maretii pana si in lucruri neinsemnate. Iata adevaratul Om, chipul lui Dumnezeu. Si anume pentru a reface in noi insine chipul, cel ce a fost intunecat de pacat si de patimi josnice, ducem lupta noastra – lupta nevointei monahale. Atunci mintea noastra renaste, si vede lucrurile intr-o alta ordine si intr-o alta lumina. Totusi aceasta nu inseamna nicidecum ca ea s-a slobozit de patimi…

In epoca noastra lumea din afara se indeparteaza de Hristos, si acesta este aspectul cel mai dureros, mai tragic, mai cumplit, al evenimentelor lumii noastre: A doua oara a pierde pe Hristos, precum L-a pierdut Adam in Rai – cum este cu putinta?  Ci vom rabda micile frecusuri in viata noastra de toate zilele, si vom trece cumva cu vederea alunecarile catre manie, catre vrajmasie, catre orice ar fi intre noi – pentru ca trebuie sa vedem suferintele omului, iar nu partile lui cele rele. –  In realitate acesta este “material” pentru marea fiintare despre care nu putem inca vorbi. Si calea noastra nu este in cele mai mici nimicuri, ramaneti cu mintea acolo unde este Domnul, petreceti cu mintea acolo, iar cu trupul invatati-va sa traiti in conditiile de aci. Duhul omului este pus in el pentru a incepe sa simta fiinta. Iar Domnul adesea se poarta cu noi ca si cum El nici nu ar intelege neputinta noastra. Si nici nu ar fi cu putinta a rabda o astfel de lume, daca Hristos nu era Dumnezeu.  Iar daca este Dumnezeu, atunci toate sunt cu putinta. Si noi, Acestui Tata al nostru, cu toate suferintele noastre, ii spunem: “Slava Tie, Dumnezeule cel inalt, slava Tie in vecii vecilor“. Cand ne rugam lui Dumnezeu, atunci, dupa sfatul Sf. Siluan athonitul, nu vom cere lucruri mici, ci Marelui Dumnezeu ii vom cere numai cele mari. Cu toate acestea, trebuie osebite cele doua momente: unde se termina lumea etica si unde incepe Dumnezeiasca fiintialitate.

In Psalmi aflam expresia: Al Tau sunt eu, mantuieste-ma. Cand rostim acele cuvinte, ele ne pot parea exagerate in indrazneala lor.  Cum spui tu, omule: Al Tau sunt eu, mantuieste-ma. Oare crezi ca Dumnezeu are nevoie de tine? Oare ceea ce faci este asa de maret, incat insusi Dumnezeu este dator sa-ti vina in intampinare? Ci se apropie clipa cand dintr-o data Dumnezeu spune omului: Fiul meu esti tu, eu astazi te-am nascut. Cand noi ne rugam: Al Tau sunt eu, mantuieste-ma, nu trebuie sa depasim planul etic. Asa ca, in Rai, stramosul nostru a facut un pas neghiob: a incercat sa dobandeasca dumnezeirea fara Dumnezeu insusi – pas naiv, copilaresc. Asadar, cand insusi Dumnezeu aduce acea “indreptare” si zice: “Da, tu esti fiul Meu“, atunci infierea isi primeste trasatura vesnica. Dar daca eu zic: “Eu sunt al Tau,” o voi spune numai in limitele firii mele etice:“Mai bun decat Tine eu nu vad. Dar Tu mantuieste-ma. Nicidecum nu inseamna ca sunt fiul Tau, cata vreme Tu insuti nu porti marturie pentru mine ca sunt al Tau fiu”. Citim in Evanghelie ca s-a auzit glasul Tatalui: “Fiul Meu esti Tu, pre El sa ascultati“. Deci a fost nevoie de marturia Tatalui insusi, pentru a intari ca ultim fapt adevarul ca Iisus Hristos era Fiul Tatalui”.

Ne spune Evanghelia ca Maria – daca a ales partea cea buna, aceasta nu se va lua de la ea. Epoca in care traim este tocmai o epoca in care partea cea buna se tot smulge de la noi.

Am invatat de la “inteleptii” acestei lumi ca Dumnezeu nu exista. Am fost sub un regim care a interzis pe Dumnezeu si sub o forma sau alta, Dumnezeu si adevarata cinstire a lui Dumnezeu, este prigonita, este interzisa in lumea intreaga. Dar iata ca Domnul zice Martei ca sora sa Maria a ales partea cea buna care nu se va lua de la ea. Nu este om, nu este sol, nu este inger cel care ne vorbeste, este Insusi Dumnezeu Cuvantul. Si daca Dumnezeu Cuvantul zice, atunci putem crede ca asa si este! Ramane sa ne straduim sa aflam si noi partea cea buna. Celalalt cuvant, mangaietor, care intareste pe acesta, este cuvantul cel din sfarsitul Apocalipsei, unde, socotesc eu ca Hristos vorbeste pentru epoca cea de sfarsit a istoriei, epoca noastra, socotesc: “Cel ce nedreptateste, mai nedreptatească. Cel ce se spurca, mai spurce. Cel ce lucreaza dreptatea, mai lucreze dreptatea. Cel ce se sfinteste mai sfinteasca-se“ (Apoc. 22, 11).

Si socotesc ca e perioada asta, pentru ca astazi, ca niciodata, intr-o masura neintalnita altcandva in istoria omenirii, raul se dezlantuie fatis si in toate aspectele lui si poate isi arata fete pe care noi nu le cunosteam ca putea sa le aiba. Si socotesc ca se poate acest lucru numai fiindca Dumnezeu Cuvantul a zis: “Cel ce nedreptateste, mai nedreptatească. Cel ce se spurca, mai spurce“. Socotesc ca Hristos a putut fi prins in gradina Ghetsimani numai fiindca a spus cuvantul: “Dar acesta este ceasul vostru si puterea intunericului“.

Daca Cuvantul lui Dumnezeu nu ar fi zis asta, ar fi fost total cu neputinta sa Il prinda. Stim cel putin un moment in viata lui Hristos cand au fost trimisi ofiteri sa Il aresteze si n-au putut, fiindca, au zis dupa aia carturarilor si arhiereilor, ca niciodata om nu a grait ca Acest Om. Si pentru puterea cuvantului Lui, n-au putut sa-L aresteze. Ba si in Ghetsimani, cand a intrebat Domnul: “Pe cine cautati?” si au zis “Pe Iisus Nazarineanul” si le-a raspuns Domnul: “Eu sunt” au cazut “de-andaratelea” si… cazuti puteau sa ramana pana astazi. Asa ca daca Cuvantul lui Dumnezeu da voie si se pronunta, se va putea face acel lucru.

Si daca vedem rautatea dezlantuindu-se in lume este pentru ca Dumnezeu are o Pronie pe care nu o intelegem, o Pronie paradoxala (ba intr-o masura si intelegem ceva) prin care, cinstind libertatea omului – libertate care este poate semnul de capatai al asemanarii omului cu Dumnezeu si Dumnezeu Insusi cinsteste aceasta libertate – gaseste un moment in istorie cand da si raului libertate sa mearga; si sa mearga pana la capat! Dar asta nu inseamna ca raul poate birui. Fiindca avem si cuvantul celalalt din Apocalipsa ca si “Cel ce lucreaza dreptatea, mai lucreze dreptatea. Cel ce se sfinteste mai sfinteasca-se“ si celalalt cuvant spus pentru Maria ca partea cea buna pe care a ales-o, aceea nu se va lua de la dansa.

Daca Cuvantul lui Dumnezeu a zis ceva, asa cum a fost intru inceput: “Sa fie lumina!“, si a fost, deci ce a zis Cuvantul lui Dumnezeu, fi-va! Si ce nu a zis nu va putea fi. As vrea sa intelegem ca toate se tin in zidirea asta prin cuvantul tainic al lui Dumnezeu, si asta sa fie pentru noi mangaiere.

Zile cumplite – vadit – vin si vor veni, multe prorociri care erau de neinteles, astazi sunt tehnologic realizabile, si deci nu e cazul sa nadajduim spre zile mai bune. Zilele mai bune vor veni pentru cei care alegem partea cea buna, alegem pe Dumnezeu. Si acea parte buna nu se va lua de la noi, nu pentru ca noi putem sa facem ceva bun. Cred ca toti avem constiinta pacatului nostru si frica: “cum noi, in slabiciunea noastra vom intampina zile rele?“. Dar sa avem [odata] cu frica aceasta si acest lucru: pe baza cuvantului “tine-ti mintea in iad“, adica: fii realist, acestea trebuie sa fie, “dar nu deznadajdui!“. Si “nu deznadajdui” inseamna nadejde numai si numai in mila lui Dumnezeu si in puterea lui Dumnezeu.

Omul numai pacate poate face de la sine. Dar Dumnezeu este dragoste, Dumnezeu este mila si ne-a dat multe cuvinte de mangaiere. Si cu aceste cuvinte as vrea sa va indemn: cereti Domnului sa va deschida ochii cand cititi Scripturile sau cand le ascultati in Biserica; de asemenea si textele care se canta mai ales la marile praznice, ca acest praznic al Maicii Domnului.

Pe Maica Domnului femeia din popor a fericit-o ca fiind trupeste Maica Acestui Om care vorbea asa. Dar El a zis: “da, drept este ce zici tu, ca fericit pantecele care M-a purtat si sanii la care am supt. Dar nu asta este pricina fericirii. Pricina fericirii ei este ca… fericit cel care aude cuvantul lui Dumnezeu si-l pazeste pe el“. Si despre Maica Domnului se zice intr-un loc ca nu a inteles cuvantul Lui, dar l-a pazit in inima ei. Si de mai multe ori se spune ca pazea cuvantul in inima.

Cuvantul acesta este cuvant de mangaiere fiecaruia dintre noi. Fiindca un singur pantece a putut purta pe Acel prunc si numai sanii Aceleia au putut hrani pe Acel Prunc dumnezeiesc. Dar partea cea buna, daca o alegem, aceeasi mangaiere si aceeasi fericire poate fi tuturor.

Si asa, sa cautam in Scripturi si in slujbele Bisericii ce inseamna aceasta “parte cea buna“, care este a fiecaruia si a tuturor, fara nici o exceptie si fara nici o limita.

Pentru rugaciunile Stapanei nostre, Dumnezeu sa ne dea sa intelegem cele ce vrea sa ne spuna!

Un rege călare pe un măgăruș! Un mesaj cât se poate de clar care întărește ce le spunese de curând ucenicilor: cel mai mare trebuie să-i slujească pe ceilalți, nu să fie slujit.  Măgărușul sau asinul este un animal de povară și ajutorul de nădejde al țăranului, pe când calul, animalul cel mai nobil cu putință, este ajutorul regelui-războinic și al războinicului, mai târziu, simbolul cavalerului!

Dar și Iisus Dumnezeu: mulțimile îi strigau osana/ ὡσαννά, adică: salvează-ne, Te rog! De fapt, hoșa-Unde hoșea/ הוֹשֵׁעַ este imperativul verbului hoșia/ הוֹשִׁיעַ: a salva, a elibera, și unde –na/(נָא) este o particulă care se traduce cu: rogu-te! Și hoșa-na este o rugăciune adresată lui Dumnezeu!

Osana, binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului este un verset, de fapt, o scurtă rugăciune de ocrotire și binecuvântare, din Psalmul 117 (25-26): O, Doamne, mântuieşte! O, Doamne, sporeşte! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului; binecuvântatu-v-am pe voi, din casa Domnului .... psalm pe care-l cântau Domnului pelerinii evrei când intrau în Ierusalim, cu ramuri de palmier în mâini... atunci când veneau în pelerinaj, de Paște de pildă. Să spunem că hoșia este intensivul (hifilul) verbului iașa (יָשַׁע): a salva, a elibera, a mântui, a da biruința într-o bătălie și că din verbul iașa s-a născut și numele lui Iisus: Iehoșua/ יהושע, adică „Dumnezeu (este cel ce) salvează/ eliberează”.

În treacăt să mai spunem că Iisus din limbile moderne nu vine direct din Iehoşua, ci din forma lui prescurtată, Ieşua, care în greacă, limba evangheliştilor, a devenit Iησοῦς (Iisus).  Sau, din pronunţia lui în aramaica galileană, Ieşu... și că... Iisus se traduce prin: „Dumnezeu (ne/mă) salvează, scapă, izbăveşte, mântuieşte” sau „Dumnezeu este salvarea/salvarea este Dumnezeu”...  altfel  spus: Salvatorul trimis de Dumnezeu.

Ciudat este că tocmai ucenicii nu înțelegeau de ce Iisus este primit de mulțimi cu psalmul pelerinilor și cu cuvintele profetului Zaharia (9,9): Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei. Tocmai ei, care-L recunoscuseră în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu - Mesia!  Încă nu realizau că aproape trei ani trăiseră și merseseră alături de Dumnezeu coborât pe pământ, de care vorbiseră, cu sute de ani mai înainte, profeții ! O vor face abia după Înviere și după Înălțare, adică după ce  Iisus S-a ... preamărit !  

Și ce înseamnă „fiica Sionului” ? Nimic altceva decât „cetatea Ierusalimului”. Sion/ צִיּוֹן) este un alt nume al Ierusalimului, pe care-l datorează Muntelui Sion (Muntele Arid), colina unde a existat prima acropolă/fortăreață a Orașul Sfânt.

De ce S-a dus Iisus să moară pe cruce ca ultimul tâlhar, El, Dumnezeu întrupat ? Și asta după ce lumea Îl recunoscuse ca Dumnezeu, în Ierusalim, la pelerinajul de Paște ? Simplu: ca să ne învețe cum să trăim trecând... peste moarte.  Paște (pesah/(פֶּסַח) în aramaică și pasha/ πάσχα în greacă) nu înseamnă altceva decât... a trece peste... moarte. Vine din verbul pasah/(פָּסַח), a trece peste, a sări peste, a ocoli, a evita (o primejdie), a evita moartea !

Așadar, Domnul Iisus Hristos, a venit la noi, ne-a dat cuvântul și faptele Lui, s-a rastignit și a Înviat ca să ne învețe pe noi cum să trăim fără de moarte ! Amin (postat pe fb de ioan monahul)