Cu gândul la Iisus Hristos (IV)
Înca putina vreme Lumina este cu voi. Umblati cât aveti Lumina ca sa nu va prinda întunericul. Caci cel ce umbla în întuneric nu stie unde merge. Cât aveti Lumina, credeti in Lumina, ca sa fiti fii ai Luminii.
Hristos nu ne porunceşte să ne urâm sufletul, aşa de mântuială, ci să-l dăm războaielor, luptelor, junghierilor, sângiuirilor, că „cel ce nu-şi ia crucea sa şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenic al Meu”. Ucenicii lui Hristos nu trebuie să înfrunte numai moartea aceasta firească, ci chiar moartea silnică; şi nu numai moartea silnică, ci şi moartea de ocară. Deocamdată Domnul nu le-a vorbit nimic ucenicilor Săi de patimile Sale; aştepta să fie instruiţi mai bine în aceste învăţături, ca să poată primi mai cu uşurinţă cuvîntul despre patimile Sale. Nu se cuvine, oare, să ne mirăm de ucenici, că nu le-a zburat sufletul din trup la auzul acestor cuvinte? Pretutindeni în faţa lor supărări, iar cele bune în nădejdi! Cum nu le-a zburat sufletul din trup? Nu, pentru că mare era puterea Celui Ce le grăia, şi mare şi dragostea celor ce-L ascultau! De aceea I s-au supus şi nu I s-au împotrivit, deşi auziseră pe Domnul vorbindu-le de greutăţi mai mari şi mai cumplite decît auziseră bărbaţii aceia mari: Moise şi Ieremia.
“Cel ce şi-a aflat sufletul său îl va pierde; iar cel ce şi-a pierdut sufletul său pentru Mine, ii va afla.” Ai văzut cât de mare e paguba celor care-şi iubesc sufletul mai mult decât trebuie şi cât e de mare câştigul celor ce şi-l urăsc? Şi pentru că poruncile Lui erau împovărătoare – că le dăduse poruncă să se lupte cu părinţii, cu copiii, cu firea, cu rudeniile, cu lumea întreagă, ba chiar şi cu sufletul lor – Domnul le arată şi folosul poruncilor; iar folosul este foarte mare. „Lupta aceasta, le spune Domnul, nu numai că nu vă va vătăma, ci vă va fi de mare folos; dacă nu luptaţi veţi fi vătămaţi!” Şi ceea ce a făcut Domnul totdeauna face şi acum; le dă curaj, slujindu-se tocmai de cuvintele lor.
Să nu te miri, apoi, dacă Pavel dă multe porunci şi copiilor şi părinţilor şi că porunceşte copiilor să se supună părinţilor; dar le porunceşte să se supună în acelea care nu vatămă credinţa; în toate celelalte bine să le dea toată cinstea; dar dacă părinţii le-ar cere mai mult decît le datorează, nu trebuie să li se supună. De aceea spune Domnul la Luca: “Dacă cineva vine la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mama sa şi pe femeia sa şi pe copiii săi şi pe fraţii săi, ba încă şi sufletul său, nu poate fi ucenic al Meu”. Nu ne porunceşte să-i urâm fără pricină – asta ar fi o mare nelegiuire! – ci: „Când tatăl tău, mama ta, femeia ta, copiii tăi, spune Domnul, vor să-i iubeşti mai mult decât pe Mine, atunci, tocmai pentru aceasta, urăşte-i; că o dragoste ca aceasta pierde şi pe cel iubit şi pe cel ce iubeşte.”
Hristos a spus acestea ca să-i facă mai curajoşi şi pe copii, dar mai blânzi şi pe părinţii care ar avea de gând să împiedice pe copii să îmbrăţişeze credinţa. Când părinţii vor vedea că Hristos are atâta putere şi tărie încât să-i despartă pe copii de ei, părinţii vor ceda, pentru că văd că încearcă lucruri imposibile. De aceea Hristos îi lasă pe părinţi şi se adresează copiilor, învăţîndu-i pe părinţi să nu încerce nimic, pentru că sânt zadarnice încercările lor.
Apoi pentru ca părinţii să nu se revolte şi nici să se supere, iată cum continuă Domnul cuvântul Său. După ce a spus: „Cel ce nu urăşte pe tatăl său şi pe mama sa”, a adăugat: „şi sufletul său”. „Pentru ce-Mi vorbeşti, spune Domnul, de părinţi, de fraţi, de surori şi de soţie? Nimic nu-i mai aproape ca sufletul tău! Şi totuşi, dacă nu-ţi urăşti sufletul, lucrezi împotriva Celui Ce te iubeşte, împotriva Mea!”
„Pentru ce nu vrei să-ţi dispreţuieşti sufletul? întreabă Domnul. Pentru că-l iubeşti? Dar tocmai pentru aceasta dispreţuieşte-l! Atunci vei avea cel mai mare folos, atunci vei arăta că-l iubeşti cu adevărat!” Uită-te la nespusa înţelepciune a lui Hristos! Hristos nu le porunceşte ucenicilor Săi să-şi urască numai părinţii, nici numai copiii, ci chiar ceea ce le este mai scump, sufletul, ca să nu mai aibă nici o îndoială asupra poruncii de a-şi urî părinţii şi copiii şi ca să ştie că aşa le vor fi şi acelora de cel mai mare folos, de vreme ce, de dragul lui Hristos, urăsc ceea ce este mai necesar vieţii, sufletul“. ( Sf. Ioan Gura de Aur)
„Ia seama deci la poruncile crucii, sub a cărei lege se cuvine să viețuiești de acum încolo în această lume, fiindcă acum nu mai trăiești tu, ci trăiește în tine Acela care S-a răstignit pentru tine.
Deci și noi trebuie să străbatem această viață sub acea înfățișare și acel chip cu care S-a răstignit El pe lemn pentru noi ca, străpungând, după cuvântul lui David, trupurile noastre (Psalmi 118, 120) cu frica de Dumnezeu, să avem țintuite toate vrerile și dorințele noastre, care să nu mai slujească poftei noastre, ci mortificării ei. Astfel vom împlini îndemnul Domnului care zice: cine nu-și ia crucea lui și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine (Matei 10, 38).
Crucea noastră este frica de Domnul. Așa cum cel răstignit nu mai are putință să-și miște mădularele după dorință, tot astfel nici noi nu trebuie să ne mai călăuzim vrerile și dorințele noastre după ceea ce ne place și ne încântă pentru moment, ci după legea Domnului, acolo unde ne va țintui ea. Și precum cel pironit pe lemnul crucii nu se mai uită la cele prezente, nu se mai gândește la simțămintele sale, nu mai este chinuit de neliniște și de grija zilei de mâine, nu mai este îmboldit de nici o dorință de avere, nu mai este aprins de nici o trufie, de nici o luptă, de nici o pizmă, nu mai suferă pe urma nici unei jigniri prezente, nu-și mai amintește de cele îndurate și, deși încă respiră în trup, crede că e mort pentru toate ale lumii, văzul inimii sale fiind îndreptat într-acolo, unde nu se mai îndoiește că va trece curând, tot așa și noi, străpunși de teama de Domnul, se cuvine să fim morți pentru toate acestea, adică nu numai pentru patimile cărnii, dar chiar pentru cele lumești; ochii sufletului vor fi ațintiți într-acolo, unde trebuie să nădăjduim în fiecare clipă că vom porni. În acest fel vom putea avea într-adevăr ucise toate poftele și îmboldirile trupești.” (Sfântul Ioan Casian)
În Evanghelia sa, Marcu redă marea trimitere în cunoscutul său stil concis: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” (Marcu 16:15). La fel ca în Matei, şi aici verbul grecesc „a se duce” este la modul participiu şi, de aceea, nu indică sarcina propriu-zisă, ci o acţiune necesară îndeplinirii ei. Sarcina propriu-zisă (misiunea) este exprimată de verbul la modul imperativ kērusso, care înseamnă „a proclama, a vesti, a propovădui”. Marcu îl utilizează de paisprezece ori, adică mai mult decât ceilalţi scriitori ai Evangheliilor. Prin urmare, misiunea bisericii este proclamarea Evangheliei.
În timpul lucrării Sale pe pământ, Domnul Iisus i-a trimis pe ucenici numai „la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10:6). Aici însă îi trimite „în toată lumea” şi „la orice făptură”. Această misiune mondială nu putea fi îndeplinită doar de cei unsprezece ucenici. Ea necesita implicarea fiecărui membru al bisericii, participarea fiecărui credincios din toate secolele.
„Căci spre aceasta aţi fost chemaţi, că şi Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să păşiţi pe urmele Lui“ (I Petru 2, 21).
„Cine zice că petrece întru El, dator este, precum Acela a umblat, şi el aşa să umble“ (I Ioan 2, 6).
Domnul nostru Iisus Hristos a fost „o oaie fără de glas înaintea tunzătorului“ şi, precum a fost El, aşa trebuie să fim şi noi în această lume.
El ne-a dat o pildă, ca să călcăm pe urmele Lui (I Petru 2, 21). Şi oile Lui merg după El, pentru că Îi cunosc glasul (Ioan 10, 5).
Deşi noi niciodată n-am fost aduşi la templu ca nişte oi aduse jertfă pentru iertarea păcatelor, totuşi sfinţii timpurilor vechi au fost o turmă de jertfă. Cum stă scris: „Că pentru Tine suntem ucişi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere“ (Ps. 43, 24).
„Iată, vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor“ (Matei 10, 16), a spus Domnul ucenicilor Săi când i-a trimis să propovăduiască Evanghelia. Şi ei au plecat fără teamă să ducă lumii vestea iubirii lui Dumnezeu şi să sufere după pilda Celui Care a murit pe crucea Golgotei pentru mântuirea oamenilor.
Iisus ne trimite şi pe noi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; şi noi să ne socotim ca o jertfă vie, gata de a ne jertfi şi viaţa.
Să stăruim mai amănunţit asupra celei de-a doua asemănări: şi noi trebuie să stăm ca „o oaie fără de glas“ sub mâna tunzătorului.Să învăţăm de la Domnul cum trebuie să suferim. Să mergem după El pe calea Crucii. Nu te înfricoşa, o suflete, chiar de ar fi să treci prin valea umbrei morţii… Domnul e cu tine (Ps. 22). Dacă El te cheamă în şcoala încercării, nu te plânge. Aceasta nu e şcoala morţii, ci şcoala vieţii şi iubirii lui Iisus Hristos. Aici înveţi să-L cunoşti mai bine şi să guşti din plin iubirea Lui. Nu tremura, blândă oiţă, când tunzătorul se apropie de lâna ta. Aceasta este spre binele şi mântuirea ta.
Smerenia, lepădarea de sine şi devotamentul până la sacrificiul fără de margini pentru slujirea Cuvântului erau condiţii pe care trebuiau să le îndeplinească cei doisprezece chemaţi la apostolat. Împlinirea acestei misiuni pretindea o jertfă supremă Învăţătorul a mai socotit că e bine ca atunci când îi va trimite la toate neamurile pentru sublima lor misiune, de slujitori ai Cuvântului, Sfinţii Apostoli să aibă o experienţă temeinică pe tărâmul propovăduirii Evangheliei. Iisus a trimis pe cei doisprezece Apostoli, mai întâi într-o misiune de probă, numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 10, 5-6). Domnul trimite înaintea Lui pe cei şaptezeci de ucenici „doi câte doi” (Luca 10, 1), şi tot doi apostoli merg să-i pregătească Cina cea de Taină (Marcu 14, 13; Luca 22)
Tot aşa au plecat şi cei doisprezece în misiunea de probă (Marcu 11, 7).După ce s-au format duhovniceşte în preajma divinului Învăţător, întăriţi fiind de Duhul Sfânt, Sfinţii Apostoli au pornit să înveţe de acum şi să boteze, după porunca primită de aceştia pe Tabor (Matei 28, 20). Ei au
propovăduit Evanghelia, convinşi că Domnul era cu ei, aşa cum le făgăduise. Mântuitorul, Logosul întrupat, care îşi arăta lumii şi mai înainte pedagogia Sa prin Lege şi profeţii, S-a făcut om pentru ca El Însuşi să fie Profet şi Dascăl între oameni.
Datorită minunatelor mijloace educative întrebuinţate de Mântuitorul, El a reuşit să transforme pe acei pescari simpli din Galileea, în uriaşe personalităţi religioase morale. Mântuitorul a fost într-adevăr Marele Învăţător al oamenilor dornici de mântuire, şi acest lucru apare în cea mai vie lumină atunci când Îl privim în cercul celor doisprezece ucenici pe care i-a consacrat Apostoli.
În Galileea, Iisus şi-a desfăşurat misiunea cu precădere în Capernaum, „oraşul său“, situat pe ţărmul Mării Galileii (Mt 9:1). Iisus şi-a rostit celebra predică, numită Predica de pe munte, în timp ce se afla pe versantul unui deal, nu departe de Capernaum. Uneori, Iisus a plecat cu barca din împrejurimile acestui oraş şi a mers până în Magadan, Betsaida sau alte localităţi aflate în apropiere. Puteţi observa că „oraşul“ lui Iisus nu era foarte departe de Nazaret, locul în care a crescut, sau de Cana, locul în care a transformat apa în vin. Nu era departe nici de Nain, oraşul în care l-a înviat pe fiul unei văduve, şi nici de Betsaida, unde a hrănit în mod miraculos peste 5 000 de oameni şi i-a redat vederea unui orb.
După Paştele din 32 d.H., Iisus s-a îndreptat spre nord, către oraşele Tir şi Sidon, două porturi feniciene. Apoi şi-a extins aria, predicând în unele dintre cele zece oraşe elenizate care alcătuiau confederaţia Decapole. Iisus se afla nu departe de Cezareea lui Filip (F2), probabil pe Muntele Hermon, când Petru l-a recunoscut drept Mesia, iar la scurt timp după aceea a avut loc transfigurarea. Câtva timp mai târziu, Iisus a predicat în Pereea, o regiune aflată la est de Iordan. — Mr 7:24–37; 8:27—9:2; 10:1; Lu 13:22, 33.
Iisus şi-a petrecut ultima săptămână de viaţă pe pământ împreună cu discipolii săi în Ierusalim, „oraşul marelui Rege“, şi în împrejurimile acestuia (Mt 5:35). Puteţi observa că în această zonă există şi alte localităţi despre care aţi citit în evanghelii, cum ar fi: Emaus, Betania, Betfaghe şi Betleem. — Lu 2:4; 19:29; 24:13;
În momentul în care Se prezintă pe Sine, Mântuitorul Hristos spune: "Eu am venit ca unul care slujeşte", în limba greacă, "O Diakonos", adică "Diaconul". Nu avem de-a face cu un înţeles liturgic, pentru că El este izvorul harului, ci această idee este în sensul lucrării de mijlocire pe care Hristos Mântuitorul o săvârşeşte în lume, ca deschidere a Sa către om. În acest sens "Iisus Hristos Mijlocitorul", ar putea deveni, prin traducerea acestei sintagme "Iisus Hristos o Diakonos", adică Cel care mijloceşte.
Învăţătura Bisericii noastre a afirmat dintotdeauna latura mijlocitoare a Mântuitorului Hristos: El mijloceşte între cer şi pământ, între Dumnezeu şi om, între creat şi necreat. El este Cel care le uneşte pe cele despărţite şi le face una, Cel care recapitulează întreaga fire şi o mântuieşte. Făcând referire la sensul ebraic al cuvântului "preot", "cohen", Hristos fiind "Cel care apropie" sau "Cel ce se apropie".
În acest context, apare imaginea lui "Hristos Pharmakeus, Farmacistul şi doctoria nemuririi noastre". Pentru ca această sintagmă cu profunde semnificaţii teologice să fie mai uşor înţeleasă, se sugerază imaginea unui tablou descoperit în jurul anului 1872, într-o biserică luterană, şi folosit ca laitmotiv în opera scriitorului german Theodor Fontaine, "Perindări prin marca Brandenburg". Aici, Mântuitorul Hristos apare înveşmântat în straie roşii, stând în spatele tejghelei unei farmacii. "Înfăţişat cu mâna dreaptă întinsă către un recipient umplut cu plante tămăduitoare şi inscripţionat cu numele simbolic Kreuzwurzeln ("rădăcini ale Sfintei Cruci"), Mântuitorul apare aici farmacist, ca mare "Apotheker".
Mesajul este acela că tot actul taumaturgic vine de la Dumnezeu, care ne vindecă prin Sfânta Euharistie, dar şi prin medicamentele farmaceutice, care vin tot de la El. La fel este şi în cazul lui "Hristos Iatros - Hristos Marele Doctor, Marele Tămăduitor". Icoana este un exemplu foarte elocvent al activităţii de mijlocire a Mântuitorului Hristos pentru lume şi pentru om.
Mântuirea nu este un act abstract, cum poate lasă să se înţeleagă unele dintre manualele teologice, ci este o realitate concretă, desprinsă din viaţa şi din carnea noastră. Mântuirea sufletului este inseparabil legată de mântuirea trupului.
Atunci când, în comunitatea creştină primară, se vorbea de mântuire, aceasta însemna şi tămăduire.
De exemplu, atunci când Mântuitorul Hristos tămăduia pe cineva, îi spunea la sfârşit: "Iertate îţi sunt păcatele tale!" sau "Credinţa ta te-a mântuit!" Despre această latură a diaconiei hristice: "În contextul acestei complexe culturi a tămăduirii din Vechiul Testament, devine mai clară dimensiunea vindecătoare a Mântuirii venite prin Hristos. Este vorba de o vindecare a omului în întregimea sa - suflet şi trup, dar şi a omului în ambianţa sa comunitară de vieţuire.
De aceea, între învăţătura, propovăduirea şi activitatea terapeutică a lui Hristos există o strânsă interdependenţă. Faptul că Mântuitorul săvârşeşte minuni vindecând şi tămăduind prin simplul Său cuvânt are de-a face cu încărcătura de putere specifică acestui cuvânt al Său: "Şi erau uimiţi de învăţătura Lui, căci cuvântul Lui era cu putere" (Lc. 4, 32, cf. Mt. 7, 29)"
Mântuitorul Hristos este prezentat încă din Vechiul Testament ca fiind Cel ce a asumat neputințele, bolile și suferințele noastre: 'El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat' (Isaia 53, 4).
În rănile Lui se găsește vindecarea oamenilor, adică El nu este doar Unul Care vindecă, ci Unul Care suferă și vindecă, în același timp, Unul Care ia asupra Sa suferințele și bolile umanității întregi. El Se identifică cu natura umană slăbită prin păcat, deși nu are păcat; El nu vindecă din exterior, ci din interior. Vindecarea Sa este în primul rând compasiune, adică împreună-pătimire cu oamenii suferinzi.
În Noul Testament bolnavii cer vindecare de la Mântuitorul Iisus Hristos, iar ucenicii Lui vindecă și ei, dar cu puterea dată lor de Dumnezeu. În Sfintele Evanghelii vedem ce rol mare are activitatea de vindecare a Mântuitorului. El nu doar predică, ci așa cum spune Evanghelia: 'Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor' (Matei 9, 35).
Hristos a fost și rămâne Marele Tămăduitor. Întotdeauna în jurul lui Iisus se aflau oameni care veneau pentru vindecare sufletească și trupească. Numărul mare al vindecărilor din Sfintele Evanghelii ne arată cât de importantă era, pentru misiunea lui Iisus în lume, vindecarea. Într-un anume sens, vindecarea însăși devine o predică, un mod de a proclama puterea și prezența plină de compasiune a lui Dumnezeu-Omul între oameni.
De pildă, vedem cum Mântuitorul Hristos vindecă: un lepros (cf. Matei 8, 2-4; Marcu 1, 40-45 și Luca 5, 12-15); sluga sutașului în Capernaum (cf. Matei 8, 5-13); soacra lui Petru (cf. Matei 8, 14-15 și Marcu 1, 29-31); cei doi demonizați din ținutul Gadarei (cf. Matei 8, 28-34; 9,1); slăbănogul din Capernaum (cf. Matei 9, 1-8); doi orbi și un mut din Capernaum (cf. Matei 9, 27-35); un lunatic (cf. Matei 17, 14-23); fiica femeii cananeence (Matei 15, 21-28); orbul din Betsaida (cf. Marcu 8, 22-26); o femeie care de doisprezece ani avea curgere de sânge (cf. Luca 7, 11-16); femeia gârbovă (cf. Luca 13, 10-17); cei zece leproși (cf. Luca 17, 12-19); orbul din Ierihon (cf. Luca 18, 35-43); slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda (cf. Ioan 5, 1-15); orbul din naștere (cf. Ioan 9, 1-38). De asemenea, Mântuitorul Hristos săvârșește și trei minuni de înviere din morți, și anume, înviază pe: fiul văduvei din Nain (cf. Luca 7, 11-16), fiica lui Iair (cf. Luca 8, 41-56) și pe Lazăr, prietenul Său (cf. Ioan 11, 1-44).
Din versetele de la Sfântul Evanghelist Matei (4, 23; 9, 35; 11, 4-5) și Sfântul Evanghelist Luca (9, 11), unde se spune că 'mulțimile, aflând, au mers după El și El, primindu-le, le vorbea despre împărăția lui Dumnezeu, iar pe cei care aveau trebuință de vindecare îi făcea sănătoși', înțelegem că vindecările pe care Mântuitorul le săvârșește sunt semnul prezenței Împărăției lui Dumnezeu în lume. Deci, vindecările au și un sens profetic, și anume ele sunt inaugurarea sau începutul unei vindecări finale, care se va realiza într-un cer nou și un pământ nou, în care nu va mai fi lacrimă și moarte (Apoc 21, 1, 4), pentru că Învierea de obște va fi vindecarea definitivă a tuturor oamenilor de moarte și de stricăciune.
Adesea, iertarea păcatelor este începutul sau temelia vindecărilor pe care le săvârșește Mântuitorul Iisus Hristos. Slăbănogului sau paraliticului îi spune mai întâi: 'Îndrăznește, Fiule! Iertate sunt păcatele tale' (Matei 9, 2). Și apoi îi spune: Ia-ți patul tău și mergi la casa ta (Matei 9, 6). Iertarea păcatelor este ea însăși o vindecare a sufletului, pentru că boala cea mai profundă a sufletului este păcatul. Păcatul înseamnă despărțirea de Dumnezeu, ruperea comuniunii sau căderea din comuniunea de iubire cu Dumnezeu, de aceea păcatul mai este numit și neascultare. Când decide să vindece trupul, Hristos Domnul mai întâi iartă sufletul și îl eliberează din legăturile păcatului. Apoi, vindecarea sufletului antrenează și vindecarea trupului.
Păcatul aduce slăbiciune. Domnul Hristos, ca Mântuitor, aduce putere, aduce tărie sufletească. Şi-a manifestat această putere mântuitoare cu mai multe prilejuri.
În Sfânta Evanghelie avem prezentate minuni de înzdrăvenire a firii omeneşti. De pildă, vindecarea slăbănogului din Capernaum sau vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda. E interesant de luat în considerare faptul că, aducându-I Domnului Hristos în faţă pe slăbănogul din Capernaum, cel dintâi cuvânt pe care i l-a spus Domnul Hristos a fost acesta: „Îndrăzneşte, fiule, păcatele tale sunt iertate”. Iertarea păcatelor este un aspect al mântuirii. După ce a văzut că aceia de faţă aveau gândul că Domnul Hristos huleşte (ziceau ei în gând: „Nimeni nu poate să ierte păcatele decât unul Dumnezeu”), atunci Domnul Hristos, referindu-se la gândurile nemărturisite de ei, a zis: „Ce este mai lesne a spune: «Iartă-se ţie păcatele tale» sau a spune: «Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!»? Şi ca să ştiţi că Fiul Omului are putere pe pământ să ierte păcatele, a zis – adresându-se slăbănogului – «Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!»”. Acesta s-a ridicat şi-a luat cele ce avea pentru aşternut în locul în care se găsea.
În realitate, targa aceea putea să o ia şi să meargă cu ea în spate pentru că avea o putere pe care nu a avut-o înainte, şi puterea aceasta i-a dat-o Domnul Hristos. Deci, i-a dat şi întărirea firii, i-a dat ceea ce îi lipsea de pe urma păcatului, probabil, pentru că dacă Domnul Hristos a spus mai întâi: „Iartă-se ţie păcatele tale”, credem că a făcut o legătură între păcat şi boală.
Chiar dacă nu totdeauna este o legătură între păcat şi suferinţă, cum a fost în acel caz. Iov a fost drept şi totuşi a suferit. Sfântul Apostol Pavel, deşi a dus o viaţă superioară, totuşi, a avut de suferit; şi aşa a fost în cazul multor sfinţi care au suferit fără să fie vinovaţi, au suferit pentru a face dovada credinţei şi în împrejurări de suferinţă.
Vindecarea de o boală trecătoare nu este totul și nu este ultimul scop al venirii Mântuitorului Hristos în lume, ci vindecarea de păcat și de moarte, de păcat și de consecința lui ultimă care este moartea (Rom. 6, 23). Din cei 10 leproși numai unul s-a mântuit. Din această perspectivă, credința pe care o cere Hristos celor bolnavi vizează mântuirea ca dobândire a vieții veșnice, care înseamnă vindecarea de moartea păcatului ca despărțire a omului de Dumnezeu.
Sfinții Apostoli, la fel ca Mântuitorul Iisus Hristos, când vindecă trupul și sufletul, o fac tot ca un gest profetic al mântuirii, în vederea vindecării finale, desăvârșite și definitive. Ceea ce trebuie să remarcăm însă este faptul că ucenicii nu vindecă pe cei bolnavi cu puterea proprie, ci în numele lui Iisus, adică ei sunt purtători ai vindecării, ca unii care au primit darul vindecării, însă nu sunt ei izvorul vindecării, ci Mântuitorul Hristos, Care este Viața însăși, adică Viața veșnică. El are viață în Sine ca și Tatăl și o dăruiește cui voiește El (cf. Ioan 5, 26). Iisus Hristos nu este doar Cel înviat, ci și Învierea - 'Eu sunt Învierea și Viața' (Ioan 11, 25).
Cei care au voit sa elimine tot ce depaseste omenescul exclusiv in Hristos n-au fost in stare sa reconstituie chipul sigur al unui Hristos istoric in sensul pur omenesc al cuvantului. N-au fost in stare sa faca aceasta nu numai pentru faptul ca nu s-au putut ajuta de alte izvoare, prin care conform metodei lor ar fi trebuit sa intemeieze refuzul a ceea ce socoteste ea ca trebuie eliminat, ca nefiind strict omenesc, din chipul lui Iisus din Noul Testament, ci si pentru faptul ca ucenicii insisi nu au fost in stare sa prinda intr-un contur strict omenesc Persoana Invatatorului lor nici inainte de Inviere, caci si atunci le ramanea o fiinta mereu dincolo de toate masurile omenesti, cu toata apropierea Lui suprem omeneasca de ei.
Ei au avut lipsa de cheia Invierii chiar si numai ca sa poata completa, intelege deplin si formula clar acest caracter dumnezeiesc al Invatatorului lor care le aparea inca inainte de Inviere ca depasind ceea ce incapea in masurile strict omenesti. Dar se pune intrebarea: trebuie respinsa marturia martorilor Invierii, sau primita cu neincredere, sau socotita insuficienta, pentru motivul ca e in acelasi timp marturia unor oameni care nu s-au inchis cu incapatanare experientei Invierii, ci au acceptat-o, supunandu-se sub forta realitatii, deci cu “credinta” in acest eveniment?
“Istoricitatea” umana si in acelasi timp caracterul suprauman al lui Hristos, manifestat in acest fel, se poate pune in multe feluri in relief pe baza Evangheliei. Mai intai, din punct de vedere formal nu se vede in Evanghelii nici o tendinta de construire a unui chip al lui Hristos, cu ajutorul fanteziei. Viata, cuvintele, faptele lui Iisus sunt redate cu mijloacele cele mai simple cu putinta, fara nici o tasnire de entuziasm voit.
Exista apoi o uimitoare consonanta de fond in descrierea chipului lui Iisus din Evanghelii, desi in unele detalii si mijloace de exprimare autorii lor manifesta destula libertate. In aceasta, autorii Evangheliilor se dovedesc stapaniti de realitatea “precisa”, obiectiva a ceea ce descriu, nu stapani ai ei. Insusi acest fapt ii opreste de la orice tentativa de a schimba prin fantezie chipul lui Hristos dat lor de realitate. Apoi nici o fantezie n-ar fi fost in stare sa construiasca un chip atat de unitar, in acelasi timp atat de neobisnuit si totusi atat de uman al lui Hristos.
Unii teologi mai noi incearca sa rezume in cateva trasaturi caracterul uman al lui Hristos si in acelasi timp suprauman in umanitatea Lui, ca un chip care n-ar fi putut fi nici copiat dupa alte modele umane, nici construit prin fantezia care iese totdeauna din real, prin tendinta ei de mitologizare. Unul din acesti teologi scoate in relief faptul ca viata lui Iisus e traita, iar moartea acceptata cu o constiinta si cu o vointa pura de a fi o viata si o moarte pentru noi oamenii. Dar aceasta “dedicare” deplina a vietii si a mortii Sale pentru noi “se infaptuieste intr-o dimensiune unde nu e vorba numai de contactul oamenilor intreolalta, ci unde e clar ca problema omului e in acelasi timp problema comuniunii lui cu Dumnezeu. In aceasta dimensiune indreptarea vietii lui Iisus spre noi corespunde cu indreptarea ei spre Dumnezeu.”
Iisus e constient ca numai prin deschiderea accesului la Dumnezeu ii va mantui pe oameni. Dar acest acces la Dumnezeu nu e deschis printr-o moarte inteleasa in sensul teoriei satisfactiei de mai tarziu. Aceasta coboara relatia dintre Dumnezeu si om la nivelul unei dreptati masurate cantitativ. Hristos ne deschide noua calea accesului la Dumnezeu printr-o intrare a Sa intr-o “comunicare” desavarsita cu noi. In aceasta comunicare, care e o comunicare a iubirii, “indreptarea” vietii si a mortii Sale spre Dumnezeu si spre noi oamenii se intalnesc. Hristos ni Se comunica in intregime prin viata si moartea Sa noua, oamenilor, dar facand aceasta Se comunica in intregime vointei lui Dumnezeu.
Dorinţa sfântă a lui Moise şi Ilie de a vedea faţa plină de lumină de slavă a lui Dumnezeu s-a împlinit pe Tabor: „Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Mt. 17, 2). Prin Întruparea Celei de-a doua persoane a Sfintei Treimi, „Dumnezeu, Care a zis: «Strălucească, din întuneric, lumina», El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos” (II Cor. 4, 6). Dar Iisus n-ar fi putut sa ne dedice in intregime viata si moartea Sa noua oamenilor, ca om simplu. “Indreptarea lui Iisus spre noi include un fapt care se petrece intre Dumnezeu si El, si acest fapt consta in aceea ca Dumnezeu Insusi e Cel ce ni-L comunica pe Hristos si in El, pe Sine Insusi.” Acelasi lucru l-a spus si teologul catolic Thussing, completand o formula a lui Bonhoeffer: “Iisus este omul pentru altii, pentru ca e omul pentru Dumnezeu.”
Originalitatea lui Iisus consta in a trai viata si a suporta moartea in mod unitar si desavarsit pentru Dumnezeu si pentru oameni.Dar in aceasta dubla directie se arata si unitatea dintre viata Lui dinainte de moarte si Inviere si dintre eficienta Lui de dupa Inviere. Toata existenta lui Iisus dinainte de moarte, in moarte si dupa Inviere, sta sub semnul acestei comunicari a iubirii depline a lui Dumnezeu catre noi, dar si a iubirii noastre catre Dumnezeu, pentru ca sub ploaia iubirii Sale ca Dumnezeu aratata catre noi si sub puterea iubirii Sale ca om catre Dumnezeu sa incolteasca si sa se dezvolte si in noi iubirea catre Dumnezeu, ca semn al starii de mantuire incepute in noi prin iubirea lui Dumnezeu.
“Iisus este astfel tinta sau capatul final al tuturor drumurilor lui Dumnezeu catre lume.” Dar in El se implineste si nazuinta noastra profunda dupa comuniunea cu Dumnezeu si intreolalta si, prin aceasta, dupa viata eterna intru fericire, care nu poate fi decat o viata in iubirea desavarsita.
Dar saltul in implinirea acestei nazuinte, salt pentru ca nu se poate implini in lumea aceasta si cu mijloace pur omenesti, nu e posibil daca nu se accepta Invierea lui Iisus, ca raspuns propriu al lui Dumnezeu la viata si moartea lui Iisus,” dar si ca putere spirituala a lui Iisus ajunsa la Inviere ca la rezultatul ei culminant. In felul acesta Invierea incoroneaza viata si moartea lui Iisus pentru noi, aducandu-ne rezultatul pentru care El a trait si a murit. Dar “Invierea apare si ca implinirea nadejdii inscrise in inima oamenilor”. Karl Rahner, un alt teolog catolic, a spus ca Iisus implineste asteptarile presimtite si gandite ale oamenilor dupa mantuire, sau nadejdea ca “dinamica fundamentala inscrisa in inima lor”.
Explicarea vietii, mortii si Invierii lui Hristos, prin directia spre Dumnezeu si om a iubirii Lui desavarsite, e proprie Sfintilor Parinti. Teologii catolici, depasind teoria satisfactiei, vad azi mantuirea in Hristos infaptuita prin aceste doua directii, ca reiesind din chipul evanghelic al lui Hristos. Aceasta confirma faptul ca hristologia Sfintilor Parinti a fost singura care a mentinut chipul evanghelic integral al lui Hristos. Dar, urmand lor, biserica noastră a infatisat in moartea si in Invierea lui Hristos, o directie a actiunii Sale ca Dumnezeu asupra umanitatii Sale, care ridica aceasta umanitate, nu fara contributia ei, la un nivel la care nu s-a mai aflat umanitatea nici unui alt om.
Aceasta actiune incepe cu Intruparea si sfarseste cu Invierea lui Hristos. Aceasta actiune face umanitatea Sa mediu al faptelor minunate ale lui Hristos ca Dumnezeu si partasa la ele. Datorita acestei actiuni, Hristos este nu numai Dumnezeu, ci si omul desavarsit, sau deplin realizat prin puterea lui Dumnezeu, cum n-a fost si cum nu va fi altul. Dar in aceasta desavarsire Hristos ca om ramane totusi om autentic sau omul realizat in modul cel mai autentic. Si numai realitatea insasi a putut da autorilor Noului Testament capacitatea sa descrie aceasta umanitate atat de veridica, atat de superior autentica a lui Hristos.
Toate insusirile umanitatii lui Hristos se armonizeaza cu indreptarea Lui prin viata si moarte spre ceilalti si spre Dumnezeu, dar si cu faptul dumnezeirii Sale. Numai in smerenia si puritatea desavarsita de intentii si de fapte ale lui Iisus ca om se putea arata maretia dumnezeirii Lui. Numai in aceasta smerenie, puritate, blandete, la care nu putuse ajunge nici unul din noi, putea El anunta cu fermitate dumnezeirea Sa, fara ca aceasta sa apara ca o pretentie trufasa, sau ca inchipuire a unei persoane fara simtul realitatii. Toate vindecările Mântuitorului au un sens profetic, și anume mântuirea omului sau dobândirea vieții veșnice. Păcatul, în general, aduce întunecare, iar Dumnezeu, ca Mântuitor, aduce lumină. Domnul Hristos S-a prezentat pe Sine ca Lumina lumii: „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce crede în Mine nu va umbla în întuneric” Amin ( va urma) (postat pe fb de ioan monahul)