Cu gândul la Iisus Hristos (II)
Sa ascultam inca o data cuvantul Evangheliei si sa descoperim impreuna invatatura de credinta care izvoraste de aici:,,In vremea aceea Iisus a vazut multimea de oameni si I S-a facut mila de ei si a vindecat pe bolnavii lor. Iar cand s-a facut seara, ucenicii au venit la El si I-au zis: Locul este pustiu si vremea, iata, a trecut; deci, da drumul multimilor ca sa se duca in sate sa-si cumpere mancare. Iisus insa le-a raspuns: N-au trebuinta sa se duca; dati-le voi sa manance. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decat cinci paini si doi pesti. Si El a zis: Aduceti-Mi-le aici. Si poruncind sa se aseze multimile pe iarba si luand cele cinci paini si cei doi pesti si privind la cer, a binecuvantat si, frangand, a dat ucenicilor painile, iar ucenicii, multimilor. Si au mancat toti si s-au saturat si au strans ramasitele de faramituri, douasprezece cosuri pline. Iar cei ce mancasera erau ca la cinci mii de barbati, afara de femei si de copii. Si indata Iisus a silit pe ucenici sa intre in corabie si sa treaca inaintea Lui pe tarmul celalalt, pana ce El va da drumul multimilor. (Mat 14)
Odată, când El îi vindeca pe cei bolnavi, s-a făcut târziu şi oamenii erau înfometaţi. În loc să-i trimită de acolo, el a binecuvântat cinci pâini şi doi peşti şi, în mod miraculos, a putut să hrănească o mulţime de 5.000 de oameni.(Mat14:14–21). El ne-a învăţat că oricând găsim oameni flămânzi, înfriguraţi, dezbrăcaţi sau singuri, să-i ajutăm cu tot ce putem. Când îi ajutăm pe alţii, noi Îl slujim pe Domnul (Matei 25:35–46).
Din Evanghelie vedem ca Mantuitorului I s-a facut mila de multimea cea mare adunata de departe ca sa-si vindece bolnavii si sa-si sature sufletul de hrana dumnezeiasca si sa-l adape la izvorul de apa vie. Dar se facu seara, si lumea cea multa era obosita si flamanda trupeste, cetatile lor si satele erau departe, si mancare nu aveau. Aveau, in schimb, hrana sufleteasca din belsug, si foamea de aceasta hrana ii tineau langa Hristos pana la ceasul acela tarziu, de seara, in pustie. Au venit la Mantuitorul Iisus Hristos ucenicii spunand:,,Locul este pustiu si vremea, iata, a trecut; slobozeste multimea ca sa se duca prin sate sa cumpere de mancare”. Iisus le-a zis:,,N-au trebuință sa se duca, dati-le voi sa manance” (Matei 14; 17). Cu gand dumnezeiesc si cu talc adanc a spus Mantuitorul aceste cuvinte despre acesti oameni care, saturand multimea dumnezeieste, avea s-o sature, indata, si trupeste. Nu trebuia sa sufere de foame cei care cautau hrana sufleteasca. ,,Nu trebuie sa mearga” inseamna ca oamenii aceia si toti cei dornici de hrana sufleteasca nu trebuie sa se indeparteze de Hristos. Ei trebuie sa ramana langa El. Castigati Lui si imparatiei lui Dumnezeu, sa-i ramana credinciosi si ascultatori Lui, sa fie El al lor si ei ai Lui. ,,Dati-le voi sa manance” avea sa insemne nu numai ca ucenicii trebuiau sa se gandeasca la hrana multimii in ceasul acela, ci ca ei trebuie sa poarte grija totdeauna, ca ucenici ai lui Hristos, sa indestuleze pe oameni cu invatatura Lui, cu hrana Lui cea mantuitoare; sa aduca lumii hrana cea din cuvantul lui Hristos si al Evangheliei. Nu atat acelor care erau atunci de fata si nu doar celor care veneau singuri la Hristos, ci celor multi din lumea larga aveau sa duca ucenicii hrana si apa vie prin cuvantul Evangheliei lui Hristos.
Ca multimea aceea era flamanda si nu avea ce sa manance, iar satele erau departe, cu atat mai bine pentru talcul si folosul imprejurarii. Binevenit si fericit a fost acest prilej de hrana in pustie, pentru ca Mantuitorul Iisus Hristos sa invete multimea cum hraneste Dumnezeu pe oameni, cum stie si poate El sa-i hraneasca pe cei care il asculta si cred.
Mantuitorul Iisus Hristos ,,poruncind sa se aseze multimile pe iarba si luand cele cinci paini si cei doi pesti si privind la cer, a binecuvantat si, frangand, a dat ucenicilor painile, iar ucenicii, multimilor. Si au mancat toti si s-au saturat si au strans ramasitele de faramituri, douasprezece cosuri pline. Iar cei ce mancasera erau ca la cinci mii de barbati, afara de femei si de copii”. In aceste trei versete evanghelice si, in special, in fragmentul ,,privind la cer a binecuvantat” se cuprinde o fapta dintre cele mai minunate si o invatatura, pentru noi, dintre cele de neuitat. Mantuitorul Iisus Hristos, luand cele cinci paini si doi pesti, a privit, nu la sate sau cetati, nici la pamantul pustiu, ci la cer, le-a binecuvantat si, frangandu-le, a indestulat de hrana si de mila lui Hristos o multime de oameni, de hrana binecuvantata si primita ca din cer. Cu aceasta, lucrarea Mantuitorului era implinita: multime de bolnavi vindecati, multimea toata indestulata!
Sanatatea si hrana, deci viata si invatatura cea mare, castig sufletesc si trupesc, pentru ca si minunea vindecarilor si minunea painilor indestulau si foloseau si trupeste si sufleteste multimii aceleia de care Ii era mila lui Hristos. Iisus miluia pe oameni si trupeste si sufleteste, miluia pe omul intreg. Ii era mila de bolnavi si ii vindeca; ii era mila de flamanzi si ii satura; voia si facea oamenilor tot binele, le dadea tot ajutorul, le era de tot folosul. Ca sa invete oamenii din aceasta a cunoaste mila si daruirea lui Dumnezeu si firea si nevoia omeneasca. Omul este un suflet intr-un trup si un trup cu suflet, unite intr-o fiinta pe care Dumnezeu asa o cunoaste, o iubeste si o voieste, precum El armonios a alcatuit-o. Mila pe care o da Mantuitorul Iisus Hristos poporului este o mila adancita in suferintele lui. Caci ce insemneaza mila, cuvantul acesta sfant si cald ca o lacrima? Inseamna transpunerea ta in durerea semenului tau si vointa de a-i vindeca aceasta durere sau macar de a o alina. Cand Mantuitorul a rostit ,,Mila mi-e de popor”, El traia in clipa aceea intreaga stramtorare a multimii flamande. Dar mila lui Hristos nu s-a oprit la aceasta expresie verbala, care ar fi ramas ca o simpla constatare, ci a transformat-o in fapta imediat, prin saturarea multimii flamande.
Nici o religie din lume nu cuprinde intr-un mod atat de hotarat puterea dragostei si a milei, asa cum o are crestinismul. Din aceasta dragoste si mila au crescut, ca o holda plina de belsug si binecuvantare, nenumarate institutii de binefacere: spitale, azile, camine pentru bolnavi si batrani, care au alinat suferintele omului, i-au linistit foamea si i-au acoperit goliciunea. Ba, o multime de oameni s-au lepadat de lume si de placerile ei si au facut din toata viata lor o jertfa continua pentru durerile aproapelui.Ceea ce trebuie sa retinem insa, in chip special, din pericopa evanghelica este aceea ca Mantuitorul nu a saturat numai trupeste multimile, care nu-i dadeau nici o clipa de ragaz, ci El a hranit, mai ales, sufleteste aceste multimi. Si le-a hranit in asa fel, incat aceste multimi au uitat pur si simplu de nevoia hranei trupesti, fapt care ne aduce aminte de cuvintele Sfintei Scripturi, care zice ca ,,nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4; 4). Acest fapt nu exclude cu nimic grija pe care trebuie s-o avem in a ne castiga cinstit cele necesare existentei noastre trupesti, ba din contra, intareste aceasta.
Exista o realitate pe langa care, se pare, adesea trecem fara s-o luam prea mult in seama, si anume ca si sufletul nostru trebuie hranit, si nu oricum. Exista, este adevarat pentru oricine, o foame a trupului, dar exista si o foame a sufletului. Exista o sete a trupului, dar exista si o sete a sufletului. Daca hranim trupul pentru a creste spre a-si implini rostul pe care il are, sa ne hranim si sufletul, caci numai astfel sporesc in noi intelepciunea, priceperea, bunatatea, modestia, dragostea, cumintenia, cinstea si alte asemenea insusiri de care avem atata nevoie, mai ales in zilele noastre. Dupa aceasta hrana sufleteasca, mai ales, au alergat si multimile despre care vorbeste Sfanta Evanghelie de astazi, care ,,au mancat si s-au saturat” nu numai cu paine si peste, ci au plecat la casele lor imbogatite launtric, sufleteste.
Caci cu adevarat ,,viu si lucrator este cuvantul lui Dumenzeu” (Evrei 4; 12) si acest lucru este adeverit de sirul nesfarsit de sfinti, de crestini adevarati, care si-au facut din el hrana zilnica, indreptar de viata aleasa, placuta lui Dumnezeu si folositoare oamenilor.
Painea a fost si va fi intotdeauna absolut necesara vietii. Ea constituie hrana noastra cea de toate zilele. De aceea si Mantuitorul, cand ne-a invatat cum sa ne rugam ne-a indrumat sa cerem nu „hrana” ci „painea”. Aici nu este vorba numai de painea facuta din grau, ci mai ales de painea spiritual, care este hrana. sufleteasca. Inmultirea painilor in pustie preinchipuieste jertfa Euharistica, care se va repeta in Sfanta Sfintelor pana in veacul cel din urma. Dragostea Mantuitorului a fost atat de mare, incat ne-a lasat nu numai invatatura Sa sublima in Evanghelie, minunile si pilda vietii Sale, ci a instituit Taina Sfanta prin care El insusi e pururea cu noi si se jertfeste pentru mantuirea noastra. Aceasta a facut-o in clipa ultimei seri petrecute cu ucenicii Sai, la Cina cea de Taina, cand luand painea si paharul le-a binecuvantat si le-a dat lor zicand: „Aceasta sa o faceti intru pomenirea mea” (Luca 22; 19).
Ascultand acest „testament” al Mantuitorului, Sfintii Apostoli si Biserica au continuat sa savarseasca neintrerupt cele ce Domnul a randuit la Cina cea de Taina. Sfanta Liturghie este deci Cina Domnului. Painea si vinul ce se aduc ca jertfa la Sfantul Altar, sunt insusi trupul si sangele Domnului Iisus care se dau ca „hrana cereasca spre iertarea pacatelor si spre viata de veci”. Dragostea pe care a aratat-o Mantuitorul la inmultirea painilor in pustie, se revarsa mereu nemarginit prin Sfanta Euharestie asupra oamenilor. Mantuitorul Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu, care ridica pacatul lumii, ne impaca si pe noi cu Dumnezeu prin Sfanta Sa jertfa fara de sange. Sfanta Impartasanie este conditia esentiala pentru mantuirea sufletelor, dupa cum bine spune Sfantul Apostol Pavel: „oricine va manca painea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fii vinovat fata de Trupul si de Sangele Domnului. Sa se cerceteze insa omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar” (I Corinteni 11; 27-28).
Se cade asadar, cand ne impartasim, sa dezlegam legaturile patimilor si pacatele noastre, curatindu-ne prin baia Spovedaniei. Numai cu o astfel de pregatire ne putem apropia „cu frica lui Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste” de Mantuitorul Iisus Hristos,,painea vietii vesnice”. Cunoastem ca Mantuitorul insusi, inainte de a randui chipul jertfei Sale tainice, a luat painea in mainile Sale cele fara de prihana si „a multumit si apoi, sfintindu-o si frangand“ a dat-o Sfintilor Apostoli. Dupa chipul acesta si noi avem datoria sa multumim Lui Dumnezeu pentru toate binefacerile de care ne-a invrednicit. Asadar, vedem ca minunea inmultirii painilor in pustiul Betsaidei este icoana Sfintei Impartasanii, pe care Mantuitorul a instituit-o in joia Patimilor, spre mantuirea noastra. Prin rugaciune sa ne apropiem si noi cu credinta si cu dragoste de hrana euharistica. Sa primim cu vrednicie „Trupul Domnului cel ce se mananca pururea si niciodata nu se sfarseste”, recunoscand jertfa cea mare si sfanta pe care a adus-o pe cruce pentru mantuirea noastra. Ori de cate ori ne aflam in fata Sfantului Altar, pe care sta Fiul lui Dumnezeu si ne asteapta sa ne impartasim cu Trupul si Sangele Sau, sa fim cu un cuget si cu o simtire si sa preamarim cu o inima si cu o gura „preacinstitul si de mare cuviinta numele Sau.”
Mantuitorul Hristos a avut mila de durerile omenesti si mantuirea pacatosilor. Fiecare avem nevoie de mila lui Hristos si pentru aceasta sa ne facem datornici Lui pentru bolnavii pe care i-a tamaduit, pentru flamanzii pe care i-a saturat, pentru napastuitii pe care i-a mangaiat, pentru pacatosii pe care i-a iertat, i-a indreptat si i-a mantuit. Traim din viata ce ne-a dat-o Dumnezeu, ne tamaduim cu puterea si ajutorul Lui, ne indestulam trupeste si sufleteste din bogatia Lui de lumina, de mila si de har pe care le-a lasat mostenire Bisericii. In fata multimilor flamande, istovite, mistuite de chinuri trupesti si sufletesti si deznadajduite, Mantuitorul Iisus Hristos ne porunceste, ca odinioara apostolilor:,,Dati-le voi sa manance!”, ,Dati-le voi sa manance, preoti si propovaduitori ai iubirii, din nesfarsitele vistierii de mila ale Bisericii! Dati-le voi sa manance din ,,painea ce s-a pogorat din cer” (Ioan 6; 41), din care ,,de va manca cineva… va fi viu in veci” (Ioan 6; 51). Si dati-le voi sa bea din apa cea vie, din care de va bea cineva ,,nu va inseta in veac” (Ioan 4; 14). Si atunci cand se vor inviora toti la masa Lui, din painea, din apa si din cuvantul Lui, se va pogori peste aceasta multime de oameni flamanzi si inversunati de azi, indestularea si pacea din acea binecuvantata seara din pustiul unde a vindecat si a hranit multimea care a flamanzit pentru invatatura lui Iisus Hristos, cea mantuitoare de suflet.
Cercetatorii și scepticii, necredincioșii vad altlel. Într-o zi, Iisus a luat cinci pâini, le-a înmulţit şi cu ele a dat de mâncare la „cinci mii de bărbaţi, fără a număra femeile şi copiii” (Mt 14,13-21). Cum au apărut pâinile? Evangheliile nu specifică dacă „ieşeau din mânecile lui Iisus”, dacă ele „cădeau din cer” sau dacă „apăreau în mâinile oamenilor”. Spunem doar că „Iisus a luat cele cinci pâini… le-a frânt şi le-a dat ucenicilor şi aceştia le-au împărţit mulţimii. Şi toţi au mâncat şi s-au săturat”. Ei bine, să presupunem o clipă că multe dintre acele persoane au avut fiecare propriile provizii (nu este improbabil că lumea, făcând o călătorie aşa de lungă pentru a-l urma pe Iisus într-un loc pustiu, şi-a luat ceva de mâncare). Şi că acestora, când a venit seara, li s-a făcut foame, dar egoismul îi împiedica să arate ceea ce aveau pentru a nu trebui să ofere şi celorlalţi. Atunci, în faţa predicii lui Iisus despre iubire şi despre dezlipirea de bunurile materiale, cineva a luat pâinile sale şi peştii săi şi a început să împartă, să ofere gratuit. Şi că, în acea clipă, urmând exemplul său, şi ceilalţi au scos din desaga lor ceea ce au adus, în aşa fel încât toţi au putut să mănânce, să se sature şi chiar să rămână mâncare.
Aceasta nu este altceva decât o ipoteză (între altele, susţinută de unii biblişti). Dacă s-a întâmplat într-adevăr aşa, desigur că ar fi fost tot o minune. Pentru că a face să apară pâine din nimic sau a converti cinci mii de persoane egoiste şi meschine în lume generoasă şi capabilă să împartă ceea ce îi aparţine este un fapt mai mult decât neobişnuit şi extraordinar de miraculos, şi cei care aveau credinţă puteau descoperi în aceasta mâna lui Dumnezeu, care în acel moment acţiona „cu mâinile pline”. Prin urmare, erau prezente cele două caracteristici pe care, în mod necesar, trebuie să le aibă orice minune pentru a fi considerată minune. Aşadar, putem conclude că minunile pe care le făcea Iisus nu au trebuit să fie aşa de spectaculoase şi impresionante, pentru că, altminteri, toţi cei care asistau la ele ar fi fost obligaţi să creadă în el şi să-l accepte ca Domn şi Mesia.
Astfel, atunci când Iisus a vindecat o femeie gârbovită, şeful sinagogii, în loc să rămână uluit de o asemenea minune, s-a supărat pentru că Iisus a vindecat-o în zi de sâmbătă (Lc 13,14); aceasta înseamnă că acel fapt nu l-a impresionat chiar aşa de mult şi că, în realitate, i s-a părut foarte natural. Singurul reproş pe care i l-a adus lui Iisus este că el ar fi trebuit să facă minunea aceea în afara sâmbetei. Acelaşi lucru s-a întâmplat atunci când Iisus a vindecat un orb din naştere: fariseii, în loc să se uimească pentru ceva ce nu văzuseră niciodată, s-au înfuriat pentru că faptul a fost săvârşit în zi de sâmbătă (In 9,16). Atunci când Iisus a exorcizat un îndrăcit surd şi mut, evanghelia spune că fariseii nu au crezut în el, pentru că şi ei puteau să facă acelaşi lucru (Mt 12,27).
Prin urmare, minunile pe care le-a făcut Iisus nu au emoţionat toate persoanele care au asistat la ele în aceeaşi manieră, ci numai pe cele care aveau credinţă în El. Ceilalţi nu vedeau nici o minune, pentru că înainte, de la început, nu aveau nici o credinţă. Chiar şi în parabola bogatului şi a săracului Lazăr, Iisus spune că, atunci când acesta îi cere lui Abraham să-i permită lui Lazăr să se întoarcă pe pământ pentru a-i avertiza pe fraţii săi despre iad, Abraham îi răspunde: „Dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi, chiar dacă ar învia cineva din morţi, nu se vor convinge” (Lc 16,31). Cu aceasta, Iisus a voit să despoaie de spectaculozitate chiar şi minunile de înviere pe care le făcea şi a considerat puterea predicării mult mai im-portantă decât acestea.
In pericopa evanghelica a femeii garbove și vedem marea milostivire, iubirea si puterea Domnului nostru Iisus Hristos, indreptate spre binele femeii necajite. Vedem in acelasi timp si fatarnicia brutala a mai-marelui sinagogii, auzim o acuzatie grava drept raspuns lui: “Fatarnice!” Ce este fatarnicia? In ce privinta l-a mustrat Domnul Iisus Hristos pe acest mai-mare al sinagogii? Fatarnicia – este ceva caracteristic pentru multi dintre noi. Fatarnic este cel care vrea sa para ce nu este de fapt.Fatarnic este cel care poarta masca evlaviei, fiind in sufletul sau lipsit de orice evlavie. Fatarnic este cel care isi exprima dragostea si loialitatea fata de aproapele sau, ii spune cuvinte blande, bune, lingusitoare, dar in suflet simte ura fata de el, urzeste rele impotriva lui. Fatarnic este cel care ascunde de oamenii din jur toate pornirile rele, intunecate ale sufletului lui, toate gandurile intinate, si vorbeste cu aproapele sau, prefacandu-se iubitor, curat cu inima, neavand nimic rau in sufletul sau.
In ce consta fatarnicia mai-marelui sinagogii, pentru care l-a mustrat grav Domnul Iisus Hristos? In aceea ca, fiind unul dintre invatatorii poporului, conducatorul sinagogii se prezenta drept purtator al cinstei si al dreptatii, iar in sufletul sau nu era deloc asa. In sufletul sau, dupa cum a aratat cuvantul rostit in timpul vindecarii acestei femei necajite, era nemilos, aspru, neiubitor de oameni, se ingrijea numai de respectarea literei legii, iar duhul legii, de dragoste fata de aproapele, ii era strain. Nu avea credință. Nu se cuvenea oare ca Domnul Iisus Hristos sa-l mustre? Da! Si a fost vadit de Fiul lui Dumnezeu cel fara de pacat. In unii dintre voi, care citesc si cunosc Sfanta Scriptura, ar trezi o nedumerire faptul ca Domnul Iisus Hristos, Care noua, crestinilor, ne-a interzis sa-l numim pe aproapele nostru chiar si cu un asemenea cuvant nevinovat cum este „nepriceput”, Care a spus ca, daca il vom numi pe cineva „nebun”, suntem vrednici de gheena, Insusi a spus nu de putine ori cuvinte taioase, ca si in cazul de fata, numindu-l pe conducatorul sinagogii fațarnic. In dese rânduri, i-a numit fatarnici pe carturari si pe farisei. I-a numit chiar si serpi, pui de naparca.
Odata, cand Domnul Iisus Hristos a fost in Iudeea, a fost avertizat ca Irod cauta sa-l piarda si a fost sfatuit sa plece cat mai curand de acolo. Ce le-a raspuns Domnul Iisus Hristos? El a spus calm: Duceti-va si spuneti-i acestei vulpi – astazi si mâine fac si a treia zi sfarsesc. L-a numit vulpe pe Irod. Chiar si pe iubitul sau prieten, Petru, l-a numit cu un cuvant cumplit cum este “satana”. Mergi inapoia mea, satano, ca tu cugeti pe cele ale oamenilor, nu pe cele ale lui Dumnezeu! Voi stiti ca Domnul Iisus Hristos uneori Se mânia, stiti ca El a izgonit de doua ori din Templul din Ierusalim pe cei care faceau comert, a imprastiat banii, a aruncat marfa pusa pe mese, a facut un bici dintr-o funie si i-a gonit pe cei care faceau comert din templu. Atat de groaznica era uneori mania Fiului lui Dumnezeu. Ce vom spune? Oare poate exista vreo umbra de contradictie in Domnul Iisus Hristos? Oare a incalcat El acea porunca pe care ne-a dat-o noua si potrivit careia nu putem numi pe nimeni macar nepriceput? Sigur ca nu! In Domnul Iisus Hristos, ce este “da-da”, nu exista niciun “nu”, nu exista nicio contradictie. Ele nu pot exista in Fiul lui Dumnezeu.
Atunci cum se poate explica ceea ce am povestit mai sus? Explicatia este simpla: trebuie sa se faca distinctie intre ce a interzis Hristos si ceea ce El insusi a facut. Trebuie sa se faca distinctii intre cuvintele de ocara si cele de mustrare. Pentru ca atunci cand ii spunem aproapelui “prost”, “nebun”, ce-i aratam fratelui nostru? Noi ne exprimam dispretul, il injosim. Iata, o astfel de ocara, o astfel de preamarire de sine in fata aproapelui a interzis-o strict Domnul Iisus Hristos. Dar ce inseamna aceste cuvinte taioase ale Domnului Iisus Hristos, despre care v-am vorbit adineauri? De ce i-a numit adesea pe oameni serpi, pui de naparca, vulpi? Aceasta inseamna ca El ii mustra. Exista o mare diferenta intre ocara si mustrare.
Ocara, injosirea aproapelui sunt strict oprite de legea lui Dumnezeu, dar mustrarea ne este necesara.
Citim in Sfanta Scriptura: Nu va faceti partasi la faptele lipsite de roade ale intunericului, ci mustrati-le!
In Epistola catre Timotei, Sfantul Apostol Pavel porunceste: Pe cei ce pacatuiesc mustra-i de fata cu toti, pentru ca si ceilalti sa aiba teama. Propovaduieste cuvantul, staruie cu timp si fara timp, mustra, cearta, indeamna, cu toata indelunga-rabdare si intru toata invatatura (I Timotei 5, 20; II Timotei 4,2). Vedeti ca mustrarea ne este poruncita de Sfantul Apostol Pavel? Nu trebuie doar sa nu participam la faptele cele rele, ci sa le si mustram. Si in toate acele situatii cand Domnul Iisus Hristos a vorbit cuvinte taioase, El mustra pe cineva. N-a injosit demnitatea omeneasca a celor pe care i-a numit “vulpi” si chiar “pui de naparca”. El a demascat doar minciuna lor, fiindca fatarnicia este una dintre formele minciunii, iar tatal minciunii este diavolul.
Domnul Iisus Hristos nu putea sa nu mustre minciuna si fatarnicia, ci intotdeauna mustra iute si cu manie, pentru ca exista o sfanta manie, exista mania poruncita noua de Domnul, mania cu care trebuie sa ne aprindem cand vedem batjocorirea celor sfinte, manie asemenea celei care l-a facut pe Sfantul si facatorul de minuni Nicolae al Mirelor Lichiei la primul Sinod Ecumenic de la Niceea sa-l loveasca pe Arie peste obraz. O astfel de mânie L-a determinat pe Domnul Iisus Hristos sa izgoneasca cu biciul din templu pe cei care faceau comert. Cu o manie sfanta si inflacarata S-a napustit asupra necinstitorilor. I-a numit fatarnici pe cei care meritau aceasta, pe cei care trebuiau mustrati inaintea intregului popor, pe cei de pe a caror fata trebuia sa fie scoasa masca bunei cinstiri, sa fie demascati in ochii poporului si sa li se descopere minciuna. Legitim si drept a fost pe buzele Lui cuvantul “fatarnic”, adresat conducatorului sinagogii. Legitim si drept ar fi fost pentru El sa-i numeasca pe toti carturarii si fariseii nu doar fatarnici, ci si serpi, pui de naparca. Cititi capitolul al 23-lea din Evanghelia dupa Matei si veti vedea cat de dreapta este mustrarea carturarilor si a fariseilor, cat de bine li se potrivesc numele cu care i-a numit Domnul.
Oare nu merita Irod numele de vulpe? Pentru ce este numit vulpe? Ce este caracteristic pentru o vulpe? Se cunoaste siretenia ei, se cunoaste viclenia ei, se stie cum ea ii amageste si pe vanator, si pe victima. Numindu-l pe Irod vulpe, Domnul Iisus Hristos l-a mustrat pentru viclenie, pentru inclinarea lui spre tradare – acest lucru n-a fost o ocara, ci o mustrare legitima.
Si preotii Bisericii, dupa invatatura Apostolului Pavel, trebuie sa-i mustre public pe pacatosi. Aceasta intra in obligatia si in datoria noastra. Si daca aceasta este datoria preotului, in ce privinta ar trebui sa ne mustre pe noi, pastoritii săi? In multe ar trebui sa ne mustre. Dar neparat să ne mustre pentru un grav pacat al nostru – pacatul judecarii apropiatilor nostri. Pentru ca cine dintre noi este liber de acest pacat? Care dintre noi nu a incalcat cuvintele lui Hristos, care interzic judecarea celor de aproape? Cine dintre noi se teme din tot sufletul de aceste cuvinte? Ascultati-le:,,Nu judecati si nu veti fi judecati. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, dar nu bagi de seama barna din ochiul tau? Fatarnicule, scoate-ti mai intai barna din ochiul tau! ” Noi suntem mereu ocupati cu lucrurile cele mai marunte, nu doar cu paiele, dar si cu praful din ochii fratilor nostri, iar barnele din ochii nostri nu suntem in stare sa le vedem si judecam de dimineata pana in noapte si din noapte pana in dimineata. Sa nu ne facem vinovati de cumplitul pacat al judecarii, fiindca este un pacat greu, de care cu mare greutate te poti debarasa. A intrat atat de adanc in inimile noastre, incat este greu sa ne mai despartim de el.
Ce sa facem atunci? Cum ne putem elibera de acest pacat cumplit? Ne invata Sfantul Apostol Pavel, spunand: „In cele din urma, fratii mei, intariti-va in Domnul si in puterea Lui”. Nu nadajduiti singuri in voi, ci intariti-va in Domnul. Numai prin puterea Lui putem scapa de cumplitul pacat al judecarii. Imbracati-va cu toate armele lui Dumnezeu, ca sa puteti sta impotriva uneltirilor diavolesti, pentru ca lupta noastra nu este impotriva sangelui si a trupului, nu impotriva incepatoriilor, stapaniilor si stapanitorilor acestui veac intunecat, ci impotriva duhurilor rautatii din vazduh.
Pe cine numeste Apostolul domnii, incepatorii, stapanitorii acestui veac? Pe demoni, pe ingerii satanei.
Precum in treapta sfanta a ingerilor exista noua cete, tot asa si satana are domnii, incepatorii, stapanitori ai acestui veac, duhurile rautatii de sub cer. Si lupta aceasta este lupta noastra impotriva lor. Acesta este scopul vietii noastre. „Pentru aceasta primiti toate armele lui Dumnezeu, ca sa puteti sta impotriva in ziua cea rea, astfel incat, toate trecandu-le, sa stati tari”. Ca niste ostasi care merg la razboi, imbracati-va in toate armele lui Dumnezeu. Asadar ridicati-va, incingand mijloacele voastre cu adevarul, si imbracati-va in armura dreptatii. Numai cu aceasta armura va veti apara de sagetile celui viclean si de judecarea apropiatilor vostri. Si incaltati picioarele voastre pregatite pentru a binevesti lumii, dar mai ales luati scutul credintei, cu care veti putea stinge toate sagetile aprinse ale vicleanului.Cu scutul credintei fierbinti si inflacarate veti putea stinge aceste sageti ale vicleanului. Luati si coiful mantuirii, si sabia duhului, care este cuvantul lui Dumnezeu.Cu aceasta sabie veti secera toate duhurile cele rele de sub cer. Si daca veti fi intotdeauna inarmati asa dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel, daca veti fi ostasi ai lui Hristos, aparatori inflacarati ai credintei, atunci sagetile aprinse ale celui viclean se vor departa de la voi. Asadar, ostasi ai lui Hristos, inainte, inainte la lupta cu cel viclean, cu uneltirile diavolesti, cu duhurile de sub cer. Amin (va urma) (postat pe fb de ioan monahul)