Cu Dumnezeu înainte

26.11.2018 08:08

Ieri s-a sfințit Catedrala Mântuirii Neamului, să o păstrăm ca pe un odor de pret al neamului nostru ortodox, pentru că este mândria generației noastre de români și creștini, singura realizare a anilor noștrii. Sigur ca fariseii, ereticii, rău voitorii spun ca nu era necesară, vorbesc de tot ce ei n-au realizat, drumuri, spitale, asistență socială, locuri de munca ș.a., dar ele nu s-au realizat de ei din cauza necredinței, dacă utilizau banii publici pentru înteresul societății și ai populației care i-au ales, ar fi lucrat ca pentru Dumnezeu, dar ei n-au avut decât dumnezeul lumesc, propria îmbogațire, aceasta este cauza caderii națiunii și mizeriei materiale dar în special morale în care ne zbatem.

Ca să-ți împui dumenzeii pagăni, să destrami societatea, trebuie să distrugi Biserica și familia creștină, de aceia Dumnezeu a ales acest moment ca să ne dea Catedrala Mântuirii Neamului.

Cu Dumnezeu înainte. Așa își începeau înaintașii nostrii orice activitate, un plan nu se facea înainte de a te ruga, am gasit scrise aceste cuvinte la care se adauga o cruce, pe caietele școală, pe registre pe carti de rugaciune, pe contacte, pe care bunicii și strabunicii nostrii le utilizau la orice început.

A lucra are în creștinism un sens divin. Nu trebuie să uităm că Mântuitorul n-a venit în lume ca un reformator politic, social sau economic. El a venit ca să mântuiască lumea, să reveleze lumii religia și morala desăvârșită. Creștinismul va privi deci munca din punct de vedere religios-moral, nu din punct de vedere economic, ci pentru binele și dragostea pentru semeni. Să lucrezi și să acționezi convis ca toate le faci pentru bunul Dumnuzeu.
În perspectiva adamică, după ce a creat pe om, Dumnezeu a binecuvântat cea dintâi pereche, din care urma să răsară întreg neamul omenesc, și a zis: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți pe el și stăpâniți peste peștii mării și peste păsările cerului și peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ” (Facere 1, 28). Or, stăpânirea pământului, care e misiunea originară a omenirii și manifestarea chipului lui Dumnezeu dintr-însa, se realizează mereu prin muncă. „Omul e făcut să muncească precum pasărea să zboare” (Iov 5, 7). Munca este inerentă firii omenești. După cădere, strămoșii noștri, Adam și Eva, au primit porunca să lucreze pământul: „Domnul Dumnezeu l-a scos din raiul Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat” (Facere 3, 23).
A lucra are în creștinism un sens divin. Dumnezeu este viață absolută, iar viață înseamnă activitate. Spre a concretiza această activitate, cartea Facerii ne descrie în mod antropomorfic facerea lumii în șase zile, de la lumină, cosmos, soare, pământ, lună, până la plante, animale și om. Dar și după crearea lumii Dumnezeu este activitate permanentă pentru menținerea, conducerea și mântuirea lumii. „Tatăl Meu lucrează și Eu lucrez” (Ioan 5, 17), zice Mântuitorul. Dumnezeu este deci activitate necontenită.
Întrucât Dumnezeu este activitate creatoare, omul, chip al lui Dumnezeu (Facere 1, 26), trebuie să fie tot activitate; întrucât Dumnezeu este activitate permanentă, omul, spre a se asemăna cu Dumnezeu, trebuie să devină activitate permanentă. Orice activitate omenească este activitate teandrică, adică de colaborare între lucrarea lui Dumnezeu și lucrarea omului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: atunci când ne rugăm, mai întâi trebuie îsă cerem pe cele viitoare și vom primi și pe cele de acum”. Iar Sfântul Isaac Sirul învață acestea: „Cel ce are inima scufundată cu totul întru cele pământești (…) și nu se grijește deloc de cele ce plac lui Dumnezeu, ci se ostenește cu toate cele trupești și e gol de toată virtutea (…), e cu adevărat căzut de la bine, din pricina acestei nepăsări și lucrări”.

Hristos ne oferă și direcția reală în care trebuie să căutăm bunăstarea, căci evanghelia se încheie astfel: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea (hrana, haina, băutura…) se vor adăuga vouă”. Până și sensul cuvintelor „se vor adăuga” ne arată că miezul preocupărilor (cei la care „se adaugă” toate cele amintite) trebuie să fie mai mult unul spiritual, duhovnicesc.

La vremea de acum, în care tragem cu dinții de așezarea noastră cât mai în material, în case și mașini cât mai luxoase, la mese cât mai îmbelșugate – chei ale unei societăți cât mai selecte – Evanghelia aceasta pare un pic „desuetă”. Nu-i așa? Și, totuși, cât adevăr se cuprinde în cuvintele Adevărului. Priviți cu luare-aminte la câinoasa noastră așezare în câștig, la căutătura invidioasă pe „mai binele” celui de lângă noi, la ispititoarea dorință de a „muri capra vecinului” când e mai grasă ca a noastră și priviți cum această îmbogățire naște nu mai binele, ci zgârcenia, răutatea, fariseismul și parvenirea.

Priviți-o cum ne sporește neliniștea, aceea care ne aseamănă cu baba cea zgârcită, soacră cu trei nurori, în viziunea lui Creangă, care moare în părută fericire, doar pentru că altele trei, s-au aflat mai rele ca ea. Falsa „evanghelia” a prosperității care ne umple clipele dintr-o zi, victimizează, în primul rând, pe copiii noștri (mai puțini cu un milion, nu-i așa?) care deja au trecut din brațele noastre părintești în zbaterea noastră întru mai bine, de la icoane la vitrine și dinspre cultura la amestecul interculturalității naționale.

În cuvântul său despre dreapta so­coteală, Cuviosul Petru Damaschinul zice: „Omul înțelept se ne­voiește cu pricepere să-și mic­șo­re­ze, pe cât se poate, micile tre­buințe ale trupului, ca prin aceasta să ajungă să se îngrijească de puține, sau să nu aibă grijă deloc, ca să păzească poruncile. Fiindcă, în grija de multe, nici pe sine nu se poate vedea cineva…” Ceea ce in­terzice Iisus este grija obsesivă față de trup, care este incompatibilă atât cu credința creștină, cât și cu judecata sănătoasă. Creș­tinul înu lucrează ca pentru oameni, ci ca pentru Dumnezeu. Nici de frică sau constrângere, ci din conștiință și dragoste, căci munca lui e slujbă adusă lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 6-7).
În versetul 30, Mântuitorul Iisus îi cataloghează pe cei care sunt obsedați de mâncare și îmbrăcăminte „puțin credincioși”. Argumentele pe care ni le prezintă pentru a ne încrede în Dumnezeu, care poartă de grijă de toată creația Sa, depășesc orice logică: „Și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? A adăuga o jumătate de metru la înălțimea noastră este imposibil pentru om, numai Dumnezeu o poate face pentru noi toți între copilărie și maturitate. El știe și cât, și cum, și cui să adauge. Acest lucru Mântuitorul Iisus Hristos îl exemplifică, prin comparația cu păsările, pentru a arăta modul în care Dumnezeu asigură hrana (vers. 26) și cu florile pentru a ilustra modul în care El asigură îmbrăcămintea (vers. 28-30).
Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând aceste cuvinte, se întreabă: „Pentru ce a făcut Dumnezeu așa de frumoase florile? Pentru ca să-și arate înțelep­ciunea Lui și bo­găția puterii Lui, ca să aflăm de pretutindeni slava Lui, că nu numai cerurile spun slava lui Dumnezeu (Ps. 18, 1), ci și pământul. David o arată pe aceasta zicând: «Lăudați pe Domnul pomii cei roditori, toți cedrii» (Ps. 148, 9). Toate înalță Creatorului laude: unele prin fructele lor, altele prin mă­reția lor, altele prin frumusețea lor”.

Necăutând Împărăția și dreptatea, celelalte fivor mie, iar noi adăugați perenității lor. Muritori.

Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă."

Sfânta Evanghelie ne arată sensul adevărat al vieţii creştine şi modul în care trebuie să trăim viaţa ca oameni liberi din punct de vedere spiritual. Hristos Domnul începe cuvântul Său printr-o observaţie, spunând: "Luminătorul trupului este ochiul; dacă va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat; iar dacă va fi ochiul tău viclean, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult!" (Matei 6, 22-23). Sfinţii Părinţi ai Bisericii au interpretat lumina aceasta a ochiului sufletesc ca fiind conştiinţa sau discernământul, prin care omul distinge între bine şi rău, între sensul adevărat al vieţii ca legătură cu Dumnezeu şi viaţa trăită în uitare de Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos vrea să ne spună că dacă avem conştiinţă curată şi gândire înţeleaptă, viaţa noastră se umple de lumină. Însă dacă raţiunea sau discernământul omului sunt întunecate de patimi egoiste şi de gânduri necurate, atunci viaţa omului pe pământ devine o existenţă întunecată. Mintea, ca ochi sufletesc, ne apropie de Dumnezeu când Îl iubim mai mult pe El, sau ne depărtează de Dumnezeu, când iubim în mod excesiv sau exclusiv lucrurile trecătoare, neglijând chemarea noastră la fericita viaţă veşnică. Cu alte cuvinte, Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă să avem mai întâi grijă de suflet şi de dobândirea vieţii veşnice netrecătoare, iar apoi să ne îngrijim de mâncare, băutură şi îmbrăcăminte, adică de cele necesare vieţii trupului.

Omul cu adevărat liber este omul duhovnicesc

În Evanghelia acestei Duminici, Mântuitorul Iisus Hristos nu ne îndeamnă la lene, ci ne îndeamnă la eliberare de tirania grijilor exclusive pentru bunurile materiale. Când El spune: nu vă îngrijiţi de mâncare, de băutură şi de îmbrăcăminte (cf. Matei 6, 31), aceasta înseamnă că nu trebuie să reducem viaţa noastră la aspectul ei biologic, material şi trecător. Grija pentru mâncare, băutură şi îmbrăcăminte nu trebuie să paralizeze viaţa noastră spirituală printr-o preocupare obsesivă de bunurile materiale, ci să purtăm grijă mai întâi de sufletul cel nemuritor, adică, să căutăm viaţa cea veşnică netrecătoare, care este comuniunea omului cu Dumnezeu. Când ne îngrijim prea mult de bunurile materiale trecătoare, uităm de bunătăţile spirituale veşnice. Mântuitorul Iisus Hristos vrea să ne elibereze de această tiranie a reducerii vieţii noastre la aspectul ei material-biologic şi trecător, ca să ne dăruiască libertatea de a hrăni sufletul nostru cu prezenţa iubitoare a lui Dumnezeu în viaţa noastră. Iar această prezenţă iubitoare şi milostivă a lui Dumnezeu în lume este Pronia cerească sau Providenţa divină, adică purtarea de grijă a Creatorului faţă de fiinţele create de El. Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă că nu trebuie să facem din grija pentru mâncare, băutură şi îmbrăcăminte o preocupare unică, înrobitoare, ci mai întâi de toate trebuie să ne gândim la iubirea milostivă a lui Dumnezeu, care se vede chiar şi în purtarea Lui de grijă faţă de păsările cerului şi crinii câmpului. De ce? Pentru a înţelege din această purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru fiinţe mai neînsemnate cum ar fi păsările din văzduh sau florile trecătoare ale câmpului purtarea de grijă a Lui mult mai mare pentru persoana umană, creată după chipul Lui şi chemată la asemănarea cu El şi la comuniune de viaţă eternă cu El.

Hrana spirituală a sufletului şi îmbrăcarea lui cu virtuţi sunt priorităţi ale vieţii creştine

În Evanghelia care se citeşte astăzi, Mântuitorul ne spune că trebuie să dăm prioritate sau întâietate vieţii spirituale şi libertăţii noastre sufleteşti pentru a nu fi înrobiţi de bunurile materiale, de mâncare excesivă şi de moda hainelor scumpe, ci să ne îngrijim mai întâi cum se prezintă sufletul nostru în faţa lui Dumnezeu prin îmbrăcămintea spirituală pe care i-o dăm, având mintea şi inima luminate de rugăciune şi de fapte bune. Haina sufletului se luminează prin rugăciune fierbinte şi viaţă sfântă trăită în curăţie şi fapte bune. Haina sfinţeniei este haina sau starea cea mai de preţ a sufletului creştin. Iar bunurile trecătoare se vor adăuga acestei stări ca o binecuvântare. Toate bunurile materiale sunt trecătoare, ele se pot adăuga la bunătăţile spirituale, dar nu trebuie să se substituie acestora. Mâncarea, băutura şi îmbrăcămintea trupului nu trebuie să devină mai importante decât legătura sau comuniunea omului cu Dumnezeu, mai precis decât rugăciunea şi sfinţirea vieţii prin virtuţi şi fapte bune. Aceasta este lumina care străluceşte din cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos consemnate în Sfânta Evanghelie de la Matei.

La o primă vedere, superficială şi pripită, Evanghelia Duminicii a III-a după Rusalii dă impresia că Mântuitorul Hristos ne-ar încuraja la pasivitate sau lene, la un fel de nelucrare privind procurarea mâncării, băuturii şi îmbrăcămintei. Dar, de fapt, Hristos Domnul ne luminează întreg textul Evangheliei de astăzi prin concluzia învăţăturii Sale: "Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă" (Matei 6, 33). Acest mai întâi este foarte semnificativ. Mai întâi să căutăm viaţa veşnică, mai întâi să căutăm legătura noastră sfântă, plină de iubire şi bucurie cu Dumnezeu Cel sfânt, nelimitat şi netrecător. Hainele pe care le purtăm sunt trecătoare, se uzează, se rup şi se pierd, iar hrana pe care noi o consumăm cu lăcomie sau o căutăm uneori cu prea multă preocupare, fie ca să supravieţuim, fie ca să vieţuim în desfătări, este şi ea trecătoare, perisabilă. A căuta mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă a ne hrăni mai întâi cu daruri spirituale. Ne hrănim mai întâi "cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4), asimilând în sufletul nostru raţional cuvintele sfinte ale Sfintelor Scripturi, dar şi hrănind sufletul nostru iubitor cu Sfintele Taine, pentru a spori astfel legătura noastră spirituală cu Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al bucuriei veşnice. Îmbrăcămintea trupului este una trecătoare, dar îmbrăcămintea sau îmbrăcarea sufletului şi trupului cu virtuţi ca bunătatea, curăţia, smerenia, pocăinţa şi toată fapta cea bună devine veşmânt luminos netrecător. Iar această îmbrăcare a sufletului şi a trupului în lumina harică şi în virtuţi începe la Botez. De aceea, la slujba Botezului noi cerem: "Dă-mi mie haină luminoasă". Haina luminoasă a Botezului, a prezenţei Duhului Sfânt în om, care îmbracă sufletul şi trupul celui botezat, trebuie mereu curăţită de păcate şi mereu făcută mai strălucitoare prin pocăinţă şi prin săvârşirea faptelor bune, ca rodire a dreptei credinţe în viaţa creştinului.

Ce este Împărăţia lui Dumnezeu?

Întrucât Mântuitorul Hristos ne învaţă că Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie preocuparea primă şi esenţială a vieţii noastre, Biserica a pus în practică această învăţătură din Evanghelie şi prin faptul că atât rugăciunea rostită înainte de mâncare, cât şi cea rostită după mâncare se referă la Împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, înainte de masa de prânz rostim rugăciunea "Tatăl nostru", în care mai întâi cerem: "Vie împărăţia Ta, facă-Se voia Ta, precum în cer şi pe pământ" (Matei 6, 10), iar apoi zicem: "pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi" (Matei 6, 11). În rugăciunea rostită după masa de prânz cerem "şi nu ne lipsi pe noi nici de cereasca Ta Împărăţie". Vedem aici legătura dintre prezenţa sau harul Împărăţiei cereşti, ca hrană spirituală pentru suflet, şi mâncare, ca hrană materială pentru trup.

Ce este Împărăţia lui Dumnezeu pe care noi trebuie să o căutăm cu prioritate şi în mod constant? Împărăţia lui Dumnezeu este comuniunea de viaţă şi iubire veşnică a Preasfintei Treimi cu sfinţii îngeri şi cu oamenii sfinţi care împlinesc în viaţa lor voia lui Dumnezeu. De aceea, în Biserica Ortodoxă, când începe Sfânta Liturghie, în timpul căreia căutăm în modul cel mai intens Împărăţia lui Dumnezeu, preotul zice: "Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în veci vecilor".

Nu trebuie să pierdem cele nemuritoare pentru cele trecătoare. Vederea duhovnicească se dobândește prin citirea din Sfintele Scripturi și, în acest sens, predica de pe munte, din care s-a citit astăzi un scurt fragment, este foarte importantă pentru evaluarea corectă a vieții și a activităților noastre.

Nu putem sluji, în mod exclusiv, la doi domni și dacă ne atașăm de altceva mai mult decât de Dumnezeu pierdem legătura cu El și cu cele necesare vieții veșnice. Nu trebuie să ne apropiem, în mod exclusiv, de bunurile materiale, ci cu dreaptă judecată, pentru că există pericolul să pierdem echilibrul inimii și pacea sufletului și să aducem în viața noastră tulburarea și dezordinea aducătoare de moarte. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne avertizează că din apropierea exagerată de hrană, de comori și de celelalte lucruri trecătoare, izvorăște tot răul lumii. În toate trebuie să vedem purtarea de grija a lui Dumnezeu, pentru că cel care crede în Dumnezeu știe că, precum Dumnezeu poartă de grijă păsărilor și împodobește câmpurile cu flori, va purta grijă și de sufletul și trupul oamenilor.

De la botezul Său, Mântuitorul ne aduce înainte Lumina vieții noastre. Mântuitorul a refuzat ispita diavolului după ce a postit timp de 40 de zile, zicând Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. A biruit deci acest instinct al foamei după care, fiind dus pe aripa templului I s-a încercat credința, iar Mântuitorul nu a primit ispita de a se înălța pe Sine, învingând ispita slavei deșarte. Astfel, Mântuitorul arată că trebuie să ne ridicăm atenția de la cele materiale către cele spirituale.

Cuvântul de azi nu îndeamnă spre lenevie, ci spre evitarea unei preocupări exclusive către activitățile și bunurile pământești. Acestea trebuie să fie stăpânite de noi și nu să ne stăpânească ele. Mântuitorul ne zice: acolo unde va fi comoara ta, acolo va fi și inima ta. Comoara noastră trebuie să fie în ceruri, de aceea suntem îndemnați să ne îmbrăcăm în haină luminată. Sfântul Macarie cel mare ne arată că trebuie să ne îmbrăcăm în haina Domnului, așa după cum ne îndeamnă și Sfântul Apostol Pavel, adică în haina curată a sfinților.

De aceea, Mântuitorul ne spune Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Această învățătură este lumina pașilor noștri. Să adunăm comori în ceruri având ochiul sufletului nostru curat și viața noastră învăluită în veșmântul de Lumină.

Când ne încredinţăm pe noi înşine lui Dumnezeu, atunci Bunul Dumnezeu ne păzeşte şi ne iconomiseşte. Ca un econom bun da fiecăruia din noi orice are nevoie şi se îngrijeşte chiar şi în amănunte de nevoile noastre materiale. Şi ca sa înţelegem grija Lui, purtarea Lui de grijă, ne dă exact acelea de care avem trebuinţă. Insă să nu aştepţi cu mai întâi să-ţi dea Dumnezeu, ci ca tu să te dai in întregime Lui. Pentru că dacă ceri mereu de la Dumnezeu şi nu te laşi pe tine cu încredere în Dumnezeu aceasta dovedeşte că ai casa ta şi te înstrăinezi de lăcaşurile cereşti cele veşnice. Acei oameni care le dau pe toate lui Dumnezeu şi se dăruiesc şi pe ei înşişi în întregime Lui, se adăpostesc sub cupola cea mare a lui Dumnezeu şi sunt apăraţi de purtarea Lui de grijă cea dumnezeiască. Increderea în Dumnezeu este o con­tinuă rugăciune tainică, ce atrage fără zgomot puterile lui Dumnezeu acolo unde este trebuinţă şi în ceasul în care este nevoie, şi atunci fiii Lui cei mărinimoşi Îl slavoslovesc mereu cu multă recunoştinţă.

Când noi, din mărime de suflet, îl facem pe Dum­nezeu să Se bucure de viata noastră, atunci Acela dă binecuvântările Sale din belşug fiilor Săi mărinimoşi în ceasul în care au trebuinţă de ele. După aceea toată viata trece însoţită de binecuvântările dumnezeieştii purtări de grijă. Ore întregi vă pot spune pilde despre minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu.

Cu cât omul este mai alipit de sinea sa, cu atât rămâne în urmă, nu înaintează duhovniceşte pentru că împiedică mila lui Dumnezeu. Ca să sporească este trebuinţă de multă încredere în Dumnezeu.

Dumnezeu în fiecare clipă mângâie inimile tuturor oa­menilor cu dragostea Sa, dar noi nu înţelegem aceasta deoarece inimile noastre au prins piatră. De îndată ce se va curaţi, inima omului se înduioşează, se topeşte, în­nebuneşte, pentru că vede binefacerile lui Dumnezeu, Care pe toţi îi iubeşte la fel. Pentru cei care se chinuiesc, îl doare, pentru cei care trăiesc viaţă duhovnicească Se bucură. Dacă numai cugetarea la binefacerile lui Dumnezeu poate “să arunce în aer” un suflet mărinimos care se gândeşte la ele, cu cât mai mult dacă se gândeşte la păcatele lui şi la multă milostivirea lui Dumnezeu! De aceeia să ne rugam și să-l slavim pe Dumnezeu care să binecuvinteze moștenirea Sa, Catedrala Mântuiri Neamului si sa  mântuiască poporul său binecredincios, în vecii vecilor. Amin.(postat pe fb de ioan monahul)