Credem și marturisim pe Fiul lui Dumnezeu
Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl, Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.Și într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut… Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care de la Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci. Într-una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică
Simbolul de credință rostit de crestini ne învaţă pe noi acea dragoste întinsă către Dumnezeu ce are aripi ce te înalţă la cele de sus. Căci dacă cu adevărat a-L iubi pe Domnul, precum suntem datori, să ridicăm pe cât se poate inima noastră de la cele pământeşti la cele cereşti. Căci fără osteneală va fi nouă aceasta, cu întâia socotinţă a celor veşnice şi cu aşteptarea bunătăţilor ce vor să fie către cele cereşti înălţându-ne ca şi cu două aripi, toate patimile şi pornirile cele ce ne îndeamnă pe noi către păcat, cu sabia trezviei tăindu-le fără zăbavă și ne arată, totodată, supunerea față de Împăratul și Dumnezeul nostru. Acest aspect este arătat mai ales înainte de rostirea Crezului, în formula „Cred Lui, ca unui Împărat și Dumnezeu”, de unde înțelegem că recunoașterea Lui ca Împărat este tot una cu legământul de a-I împlini poruncile, de a-L urma în toate, de a-L privi ca pe Împăratul norodului celui duhovnicesc, din care face de acum parte și de a-L sluji, punându-L pe El mai presus de orice stăpânire, iar ascultarea de legile Lui ‒ înaintea cinstirii legilor lumii.
Noi credem şi mărturisim că în viaţa noastră şi în întreaga istorie există un singur Învăţător suprem, Dumnezeu-Om, Iisus Hristos. Nimeni nu poate să se numească pe sine învăţător al lumii. El este Unul Singur care a creat lumea şi care o mântuieşte. Ceilalţi pot fi învăţăcei dacă îşi însuşesc din esenţa Învăţătorului Suprem, altfel sunt impostori. Dar noi, care purtăm numele lui Iisus Hristos, care ne considerăm ucenicii Lui sau urmaşii Lui, cunoaştem noi ce a învăţat El şi ce a făcut El?
Putem spune că după 2000 de ani creştinii şi, în general, omenirea nu a ajuns încă să cunoască şi să trăiască ceea ce ne-a învăţat şi dăruit El. Noi inventăm diferite ştiinţe, sisteme etice diferite, dar omitem un lucru esenţial şi anume că Iisus Hristos ne-a dat toate principiile care stau la baza tuturor ştiinţelor. Voi da câteva exemple: În morală, fiecare vine cu sistemul său mai bun sau mai puţin bun, mai apropiat sau mai îndepărtat de adevăr. Iisus vine cu un singur principiu moral de bază: „să te lepezi de tine însuţi” (Matei 16, 24; Marcu 8, 34; Luca 9, 23), de egoismul tău, de egolatria ta, pentru a le înlocui cu iubirea de Dumnezeu, iar în Dumnezeu să-ţi iubeşti semenii. În economie, principiul de bază al lui Iisus spune: „feriţi-vă de lăcomie” (Matei 23, 25). Feriţi-vă de lăcomie şi în continuare puteţi face politica şi economia pe care o doriţi. În sociologie caută să stabilească raportul dintre oameni şi popoare; astfel, Iisus stabileşte: „ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor asemenea” (Matei 7, 12). Prin urmare, dacă ţi-aş face ţie ceea ce aş dori să-mi faci tu mie, fraţi am fi, om cu om şi popor cu popor.
Asemenea principii de bază trebuie scoase din Evanghelie, trebuie cunoscute şi aplicate. Noi trebuie să citim, să recitim, să medităm asupra Noului Testament şi să ni-l însuşim. Să nu ne mulţumim a ţine un creştinism formal, limitat la rugăciuni formale şi rituri. Trebuie să cunoaştem şi să trăim învăţătura lui Iisus, care este duh de viaţă făcător. Fără acestea nu ne putem salva. Până nu ne vom întoarce la Hristos, zadarnic ne zbatem. Totuşi, prin credinţă nădăjduim că până la urmă vom spune toţi, împreună cu apostolul Petru: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6, 68).
De-a lungul secolelor Sfinții Părinți au scris numeroase lucrări despre legătura strânsă dintre Hristos și Biserică. Unirea tainică dintre Cap (Domnul Iisus Hristos) și Trup (Biserica) este afirmată atât în Scrierile Noului Testament cât și în corpusul patristic. De exemplu, povestea întâlnirii lui Saul cu Domnul cel Înviat subliniază această unire dintre Hristos și Biserica Sa prin niște cuvinte extraordinare:
Dar pe când călătorea el şi se apropia de Damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Şi, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Iar el a zis: Cine eşti, Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă. (Fapte 9, 3–5)
Vedem aici cum Domnul Iisus, când îl confruntă pe Saul, îi cere socoteală pentru ce Îl prigonește. Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” Nu l-a acuzat pe Saul că prigonește Biserica sau pe creștini în general, ci a vorbit la persoana întâi: mă. De asemenea, când Saul L-a întrebat pe Domnul cine este, El i-a răspuns: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Pe Care tu Îl prigoneşti, nu a cărui Biserică o prigoneşti. Legătura lui Iisus cu Biserica este atât de strânsă încât atunci când aceasta suferă, suferă şi El, când aceasta este slăvită, este slăvit şi el.
Identificarea lui Hristos cu Biserica poate fi observată din multe exemple din Noul Testament (cf. Col. 1, 24; Rom. 6; Gal 3, 27). Acesta adevăr minunat al unirii tainice și al identificării lui Iisus cu Biserica este fundația vieții noastre în Biserică, întru Hristos. Și totuși, desigur, câteodată acest adevăr tainic poate părea abstract, mai ales pentru noi cei din epoca modernă care trăim într-o societate ce promovează o existența bazată pe emoție. Iar noi, creștin ortodocșii, care creștem în sânul lui Hristos și în tradiția ascetică a Bisericii, chemați să dezvoltăm un comportament și o perspectivă mai matură, ca să devenim mai maturi în relația cu Hristos, tot mai avem nevoie din când în când de o asigurare, de semne ale iubirii lui Dumnezeu.
De fapt, tocmai de aceea Biserica și întreaga Tradiție - cu liturghia ei, imnurile, rugăciunile, icoanele, obiceiurile, ascetismul, preoția, veșmintele și Sfânta Scriptură, ne-au fost lăsate. Domnul Iisus, văzând slăbiciunea noastră și fragilitatea în fața existenței efemere, s-a smerit pe sine, s-a pogorât pe pământ și s-a întrupat din Fecioara Maria. Pe parcursul șederii sale pe pământ ne-a lăsat pilde, predici, a pătimit și s-a jertfit pe Cruce și a Înviat a treia zi, s-a coborât la condiția noastră smerită pentru a ne încuraja și pentru a ne aminti cum să ne trăim singura viață adevărată, cea întru Hristos. De aceea ne oferă și Sfânta Tradiție ca un fel de extensie a operei Sale pe pământ, prin Duhul Sfânt. În acest sens, profesorul Vladimir Lossky are pe deplin dreptate când afirmă că tradiția este viaţa Sfântului Duh în biserică.
O altă realizare a lui Hristos în Biserică și ca Biserică, una care percepe realitatea tainică a unei asemenea uniri ca pe un pas spre inimile noastre, este aceea exprimată de Sfântul Iustin Popovici, sfânt al biseicii sârbe. În eseul său Atributele Bisericii, acesta descrie personalitatea lui Iisus Hristos. Evitând sentimentalismul caracteristic evanghelismului actual şi al mişcării Bisericii, acesta începe prin fundamentarea învăţăturii sale (1 Cor. 3, 11): Apostolii lui Hristos sunt inspirați de Duhul Sfânt când proclamă unirea şi unicitatea Bisericii, bazate pe cele ale Întemeietorului său, Dumnezeul Întrupat, Domnul Iisus Hristos și ființa sa teandrică: „Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos”.
Începând cu unitatea tainică a lui Hristos cu Biserica, acesta continuă şi vorbeşte despre personalitatea lui Hristos, despre care spune că este una teandrică sau Dumnezeu și om. Personalitatea lui Hristos, la cel mai profund nivel este atât divină cât și umană.
Continuând pe același subiect și dezvoltându-l printr-o metaforă organică Sfântul spune: În organismul teandric al Bisericii fiecare trăieşte în deplinătatea personalităţii precum o celulă vie, după chipul lui Dumnezeu. Legea teandrică înglobează totul și acționează prin toate. Însă în permanență, echilibrul teandric dintre divin și uman este păstrat. Fiind membri ai săi, în Biserică trăim împlinirea ființei noastre în dimensiunea divină. Mai mult decât atât: în Biserica Dumnezeului Întrupat omul se descoperă prin har ca dumnezeu-om.
Unirea lui Hristos cu Biserica, împreună cu personalitatea sa divino – umană, înseamnă că noi creștinii trăim precum niște organisme celulare divine în trupul lui Hristos și ne împărtășim asemănarea Sa. Fiind în Biserică și ființa noastră începe să semene cu Dumnezeu. Devenim nu numai asemeni lui Dumnezeu ci compleți, ca și creația întreagă. Un microcosmos, dacă doriți. Astfel, și noi trăim viața în Hristos, în Biserică, prin har (nu prin natură), a unui om-dumnezeu, ceea ce și înseamnă de fapt a fi creştin.
Fără a se opri la aceste realități minunate, Sfântul Iustin continuă și definește ceea ce înseamnă succesiunea apostolică, cea care păzește întreaga Sfântă Tradiție, de fapt chiar întreaga Biserică: Succesiunea apostolică, moştenirea apostolică, a reprezentat întotdeauna o lucrare divino-umană. Ce anume transmit sfinții apostoli succesorilor prin moștenirea lor? Pe Domnul Iisus Hristos, Însuși Dumnezeu și om, împreună cu bogățiile nepieritoare ale personalității sale teandrice, Hristos, Capul Bisericii. Dacă nu ar transmite asta, succesiunea apostolică precum și tradiția apostolică ar fi pierdute întrucât nu ar mai exista o ierarhie apostolică și nici o Biserica apostolică.
Trebuie să observăm aici că Sfântul Iustin susține că succesiunea apostolică nu înseamnă nimic altceva decât transmiterea mai departe a Însuși Domnului Iisus Hristos, a personalității Sale (divino - umane). Și care este personalitatea lui Hristos transmisă și păstrată în organismul Bisericii?
Personalitatea lui Iisus Hristos Dumnezeu și om, transformat în cadrul Bisericii, cufundat în marea harică nemărginită a rugăciunilor și liturghiei, aflat întreg în Sfânta Euharistie și Biserică, aceasta este Sfânta Tradiție. Vestea bună cea adevărată este mărturisită de sfinții părinți și de sinoadele ecumenice. Prin rugăciune și cucernicie Sfânta Tradiție a fost ferită de răutatea umană și rău-voitoare iar odată cu aceasta s-a păstrat Domnul Iisus Hristos, El care este veșnica Tradiție a Bisericii. „Şi cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă. (1 Tim. 3,16). Hristos s-a arătat ca om, ca Dumnezeu și om, ca Biserică și prin actul său mântuitor și îndumnezeire a omului a preamărit și ridicat pe om mai presus de heruvimi și serafimi.
Personalitatea lui Iisus, în termeni simpli, potrivit Sfântului Iustin, nu înseamnă altceva decât Sfânta Tradiție însăși. Cu alte cuvinte, dacă v-ați întrebat vreodată, așa cum am făcut-o eu, cum era Iisus în viața de pe pământ, învățând și călătorind prin Palestina secolului I, cum era atunci când le vorbea ucenicilor la cină, cum a fost plimbarea pe drumul spre Emaus, cum a îndurat Pătimirile sau cum erau învățăturile din timpul celor 40 de zile de la Paști la Înălțarea Sa, ei bine nu trebuie să vă întrebați.
Știm cum a fost Iisus pentru că știm cum este Biserica Sa astăzi. Personalitatea Sa, ieri şi azi şi în veci, este aceeași (Evr. 13, 8), pentru cei din biserică și pentru cei din jurul nostru. Personalitatea Sa se află în rugăciune. Personalitatea sa se află în Sfânta Liturghie. Personalitatea sa se află în Sfintele Taine. Personalitatea sa se află în preoție. De fapt personalitatea Sa, se află în noi toți, ca organisme celulare asemenea lui Dumnezeu, atât timp cât trăim în harul Său. Să ne grăbim cu toții spre Biserică, acolo unde se află personalitatea lui Hristos ca într-o prismă, ce se refractă în culorile reprezentate de numeroasele elemente ale Sfintei Tradiții.
Vreți să știți cum era Hristos? Răspunsul se află lângă voi, în Biserică.
O tema recurenta in Sfanta Scriptura este Imparatia cerurilor. Mantuitorul Hristos isi incepe activitatea publica cu vestirea iminentei veniri a Imparatiei, pe care o aseamana cu aluatul care dospeste toata framantatura, cu samanta de mustar care rodeste bogat, cu margaritarul de mult pret, cu comoara ascunsa si cu alte numeroase imagini si simboluri. Pentru a deslusi semnificatia Imparatiei cerurilor să cercetatăm aceasta tema in cartea de strana numita Penticostar, stiut fiind ca in teologia liturgica perioada Penticostarul corespunde slujirii sau demnitatii imparatesti a Mantuitorului.
Parintele Dumitru Staniloae a fost primul in teologia romaneasca ce a aratat ca Invierea Mantuitorului Iisus Hristos este o manifestare a slujirii sau demnitatii Sale imparatesti. Imaginea iconica a Invierii, cu Mantuitorul Iisus Hristos pogorat la iad si ridicand din strafundurile lui pe stramosii neamului omenesc in frunte cu Adam si Eva, ne reda esentialul slujirii imparatesti a Domnului: Hristos conduce in Imparatia cerurilor intreg neamul omenesc ca stapan sau imparat legitim investit cu putere absoluta.
Fie ca este numit Stapan, Imparat, Atotputernic, Cap al Bisericii, Judecator, se recunoaste prin toate aceste denumiri, precum si prin altele centralitatea Mantuitorului Iisus Hristos si autoritatea Lui indiscutabila asupra intregii fapturi. Asupra Imparatiei cerurilor nu gasim o definitie sau o descriere exacta, ci putem desprinde un lucru esential, ea este intim legata de Mantuitorul Hristos.
Imparatia lui Dumnezeu nu poate fi localizata intr-un loc anume, ea este o realitate dinamica ce isi intinde dominatia asupra intregii lumi, vazuta si nevazuta. Penticostarul ne prezinta imaginea razboiului dintre imparatia iadului si Imparatia lui Dumnezeu: Imparatit-a iadul peste neamul omenesc, dar n-a ramas in veci; ca Tu, Puternice, fiind pus in groapa, cu palma cea incepatoare de viata ai rupt incuietorile mortii; si ai propovaduit celor ce dormeau acolo din veac, izbavirea cea nemincinoasa, facandu-te Mantuitorule, Cel dintai sculat din morti (Canonul Sambetei Mari, cantarea a VI-a, irmosul 4).
Oamenii sunt chemati acum sa ia roadele Imparatiei si sa se impartaseasca de ele: Veniti, din rodul vitei, al dumnezeiestii veselii, in ziua cea vestita a Invierii, Imparatiei lui Hristos sa ne impartasim, laudandu-L pe Dansul ca pe un Dumnezeu, in veci (Canonul Invierii, cantarea a VIII-a, irmosul 2).
Istoria Imparatiei lui DumnezeuImparatia lui Dumnezeu are mai multe componente si ea s-a manifestat in istoria oamenilor in multe feluri. Astfel, aflam in Sinaxarul de la Utrenia Invierii ca Ziua Invierii sau Ziua Imparatiei este si ziua in care Dumnezeu a creat lumea si ziua in care poporul iudeu a trecut prin Marea Rosie. Aceste evenimente sunt manifestari ale puterii lui Dumnezeu: Numim sarbatoarea de azi Pasti, dupa cuvantul care in vechiul grai evreiesc insemna trecere; fiindca aceasta este ziua in care Dumnezeu a adus, la inceput, dintru nefiinta intru fiinta. In aceasta zi smulgand Dumnezeu pe poporul israelitean din mana Faraonului l-a trecut prin Marea Rosie si, tot in aceasta zi, S-a pogorat din ceruri si S-a salasluit in pantecele Fecioarei. Iar acum, smulgand tot neamul omenesc din adancul iadului, l-a suit la cer si l-a dus iarasi la vechea vrednicie a nemuririi (Sinaxarul Duminicii Invierii).
Imparatia cerurilor este de natura duhovniceasca. Reprezinta cumulul puterilor sufletesti curatite de orice urma de pacat si stricaciune. Ea este bucurie si veselie sfanta, viata vesnica, putere si intelepciune, mantuire, impacare cu Dumnezeu, bautura noua, izvor al nestricaciunii.
Reperul lumesc al ei este mormantul gol al lui Hristos: Veniti de la mormant, femei binevestitoare, si ziceti Sionului: Primeste de la noi bunele vestiri de bucurie ale Invierii lui Hristos. Veseleste-te, salta si te bucura. Ierusalime, pe Imparatul-Hristos vazandu-L ca pe un mire iesind din mormant (Stihirea a doua a Pastilor).
Sfantul Ioan Gura de Aur spune in Cuvantul din noaptea Invierii ca toti oamenii sunt membri ai acestei Imparatii si toti au chemarea de a fi robi ai Domnului. Cei care sunt intelepti intra in Imparatia care este asemanata cu ospatul unui Stapan: De este cineva sluga inteleapta, sa intre, bucurandu-se, in bucuria Domnului sau. Imparatia cerurilor este dovada iubirii absolute a lui Dumnezeu si este gratuita, se ofera tuturor oamenilor indiferent daca au facut ceva sau macar au avut de gand: Caci darnic fiind Stapanul, primeste pe cel de pe urma ca si pe cel dintai, odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul intai; si pe cel din urma miluieste, si pe cel dintai mangaie; si aceluia plateste, si acestuia daruieste; si faptele le primeste; si gandul il tine in seama, si lucrul il pretuieste, si vointa o lauda (Cuvantul la Inviere al Sfantului Ioan Gura de Aur).
Atotputernicia lui Hristos se arata in Patimirile Sale la fel ca la Inviere. Orice lucrare a lui Hristos de dupa Inviere este o edificare a Puterii si Stapanirii lui Dumnezeu. Hristos este Atotputernic cand se arata ucenicilor Lui.
Preaslavirea lui Hristos la Inviere este imbinata cu chenoza Lui. El vine inaintea ucenicilor in chip minunat, trecand prin usile incuiate, se smereste inaintea lui Toma, permitandu-i sa-i pipaie coasta si mainile.
In mod paradoxal, aceasta smerire a lui Hristos este posibila in virtutea puterii sale absolute: Precum mai inainte a rabdat crucea si uciderea cea nedreapta, asa si acum, inviind din mormant a treia zi, pecetluit fiind mormantul, si stand inaintea ucenicilor, ca un Atotputernic, usile fiind incuiate, rabda Hristos cu iubire de oameni si pipairea (Stihire la Vecernia din Duminica Antipasha).
In aceasta perioada, Hristos Se infatiseaza oamenilor ca un Imparat al tuturor. El este vazut de catre ucenicii Sai asa, dar si noi Il putem vedea in chip duhovnicesc pe Hristos ca Imparat: Pe Tine, Imparate al tuturor, vazandu-Te acum nu cu ochii, ci cu dorul inimii, incredintati fiind ca esti Dumnezeu, cu cantari Te marim (din Stihoavna la Duminica Tomii).
Stapanirea lui Hristos este singura legitima, ea este o stapanire absoluta asupra intregii lumi din care orice putere potrivnica Lui a fost alungata: Doamne mantuieste pe credinciosi si pe lumea Ta. Puterea lui Dumnezeu este una care aduce pace si liniste, nu este o putere opresiva: Cel ce rastignire ai rabdat si moartea ai calcat, si ai inviat din morti, impaca viata noastra, Doamne, ca un singur Atotputernic… Cel ce singur esti Imparat al pacii (Stihire la Utrenia din Marti, Saptamana a doua dupa Pasti).
Puterea absoluta a Imparatului Iisus Hristos este libertatea de vointa, de a face tot ceea ce El vrea. Spre deosebire de Dumnezeu, orice putere care vrea sa se impuna este vulnerabila si sfarseste prin a fi biruita: Prin cruce ai robit pantecele iadului si impreuna ai sculat pe cei morti, si ai zdrobit stapanirea mortii; pentru aceasta noi, cei din Adam, inchinandu-ne, laudam ingroparea si Invierea Ta, Hristoase (Cantare din Canonul Mironositelor).
In Penticostar nu se vorbeste numai de Hristos ca Imparat, ci in multe alte locuri se arata ca exista o stapanire si o autoritate a intregii Sfintei Treimi. Duhul Sfant nu este trecut in umbra, ci si despre El aflam ca manifesta o stapanire asupra lumii: Prin Sfantul Duh este Stapania peste toate, Caruia se inchina ostile cele de sus, cu toata suflarea celor de jos, laudă Stapania Tatalui, Fiului și Duhului Sfant. Intalnim expresia Treimea care imparateste: Treimea cea de o fiinta, care imparateste in veacul veacului; sau imaginea unui singur scaun de domnie al Sfintei Treimi: Trei impreuna fara de inceput si impreuna pe un scaun domnesc. Amin (postat pe fb de ioan monahul)