Cred, Doamne! şi s-a închinat Lui
Hristos a Înviat! Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni!(Ps.76:13,14). Nu sunt ochi care să vadă toate aceste minuni, nici limbă care să le poată număra, nici minte care să le înţeleagă. Hristos, pogorându-Se pe pământ, S-a pogorât când lumea încă bâjbâia în întuneric şi, poate, mai adânc decât acum, încât nicio nădejde nu se vedea de nicăieri.
Noi, astăzi, ştim că Hristos a înviat şi mărturisim şi ştim că este Judecată şi ştim că Învierea lui Hristos are putere asupra morţii. Nu toţi avem puterea să trăim statornic în lumina acestei credinţe pentru că aici, în timp, noi suntem supuşi schimbării şi omul pendulează adeseori între adevăr şi minciună, între lumină şi întuneric. Hristos a venit ca să ne dea puterea să fim statornici în adevăr, în cele ale luminii. Sunt mulţi cei ce lucrează cele ale minciunii, cei ce trădează pe prietenul lor, pe Dumnezeul lor, dar, în primul rând, se trădează pe ei înşişi, însă aceştia sunt nefericiţi în adâncul lor şi însăşi nefericirea lor se adânceşte pe măsură cei ei se statornicesc în cele ale răului.
Aici, pe pământ, vedem că adevărul este amestecat cu minciuna şi lumina cu întunericul. Vedem adeseori minciuna biruind asupra adevărului, întunericul căutând să cuprindă lumina din om și în noi înşine şi în jurul nostru. Vedem atâta minciună şi în jurul nostru, noi, care ne numim popor creştin şi ortodox. Câţi dintre noi Îi urmăm statornic şi cu credinţă? Câţi dintre noi credem mai mult în Hristos decât în propria noastră capacitate de a ne chivernisi, de a ne organiza viaţa altfel decât ne-o dă Dumnezeu? Minţind pe ici, pe colo, dând şpagă acolo unde trebuie, făcând un avort dacă copilul mă împiedică de la ceea ce cred eu că este mai confortabil. Câți dintre noi mai credem ca Dumnezeu este Doctorul sufletelor și trupurilor noastre și că necazurile și bolile sunt încercari ale credinței, sunt binecuvântari ale lui Dumnezeu prin care să ne mântuim? Câți dintre noi credem că Dumnezeu poate fi un adevărat și drept aparator și conducator al vieţii noastre, că Dumnezeu într-adevăr ne poartă de grijă şi că nimic nu se întâmplă fără ştirea Lui? Câți dintre noi își lasă întreaga viată în voia Lui?
Hristos S-a numit pe Sine Însuşi Lumina lumii şi este şi S-a descoperit a fi Lumină a lumii şi prin această întâmplare minunată când a deschis ochii unui orb din naştere, dându-i lumina trupească și sufletească. Şi acel om cerşea. Nimeni dintre noi nu-şi doreşte să fie cerşetor, să trăiască din mila celorlalţi, umilindu-se, nimeni dintre noi nu-şi doreşte să fie orb, chiar de-ar fi sărac. Despre orb Iisus spune: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu, pricina orbirii lui nu se află nici în păcatul lui, nici în cel al părinţilor lui. Știm din scripturi ca nici despre Iov nu se spune că a păcătuit el și nici că părinţii lui păcătuiseră, ci faptul că el a fost lovit de o boală cumplită, a fost astfel silit să strige: “Trupul meu e plin de păduchi … pielea mea crapă şi se zbârceşte” (Iov 7:5). Pe lângă păcatul părinţilor şi cel propriu, trebuie să mai existe şi alte pricini ale suferinţei oamenilor pe pământ. În cazul omului născut orb, pricina stătea în aceea ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Binecuvântaţi sunt cei în care se arată lucrările lui Dumnezeu; care le simt, şi le folosesc pentru mântuirea sufletului lor. Binecuvântat este omul cel sărac pe care mila lui Dumnezeu îl face bogat şi vestit, şi el simte această milă a lui Dumnezeu cu recunoştinţă. Binecuvântat este deznădăjduitul neputincios căruia Dumnezeu îi dă înapoi sănătatea şi el îşi înalţă inima la Dumnezeu ca spre singurul şi neaşteptatul său Binefăcător. O, cum se văd lucrările lui Dumnezeu în fiecare zi, în fiecare dintre noi! Bucuraţi-vă toţi cei cărora, prin aceste lucrări, Dumnezeu le deschide ochii cei duhovniceşti, ca să vadă vedenia lui Dumnezeu! Amar de toţi cei care, cu mâinile îmbelşugate de darurile lui Dumnezeu, Îi întorc spatele şi merg orbeşte, urmând căile lor întunecate şi pline de slavă deşartă. Lucrările lui Dumnezeu se arată în noi toţi în fiecare zi, fiindcă Dumnezeu este cu noi toţi în toate zilele vieţii noastre pe pământ.
Lucrările lui Dumnezeu în noi sunt pentru mântuirea fiecăruia dintre noi în parte. Dar lucrările lui Dumnezeu în omul care s-a născut orb sunt spre mântuirea multora. Prin lucrările acestea, se vădeşte faptul că Dumnezeu coborâse cu adevărat între oameni. Prin lucrările acestea, se arată că printre oameni se află cu mult mai mulţi orbi în duh decât în trup. Mai mult, se arată prin acestea cum cel înţelept, dându-i-se lui un dar trupesc de la Dumnezeu, îl va folosi ca să-şi sporească sufletul cu dreaptă credinţă, căci el a primit vederea de două ori: vederea trupească, prin care el a văzut lumea din jurul lui şi vederea duhovnicească, prin care el L-a recunoscut Hristos.
Iată, Domnul Iisus Hristos Se apropie de acest orb si nu-l întreabă, ca pe alţii: Voieşti să fii sănătos? Sau Care e necazul tău? pentru că însuşi statul lui acolo, la mila oamenilor, vestea acestea. Se spune că Hristos a făcut o pastă din pământ şi din scuipat, punând pe ochii lui şi spunându-i să meargă la scăldătoarea Siloamului, în Ierusalim. Dar de ce Domnul îl trimite pe orb la scăldătoarea Siloamului? De ce nu i-a redat vederea de îndată, ci l-a trimis la apă, ca să se spele?
Aceasta este singura împrejurare din Evanghelie în care Domnul Se foloseşte de lucruri făcute în facerea minunilor Sale. Poate că Domnul a voit prin aceasta să cinstească natura zidită. Poate fi bine pentru oameni, să căute ajutor pentru bolile lor folosind leacuri, doctorii, tratamente din materiile daruite de el la facere, minerale, vegetale, ape. Dar oamenii trebuie să ştie că toate leacurile naturale şi toate apele minerale, medicamentele și tratamentele sunt slujitori ai puterii lui Dumnezeu. Fără puterea lui Dumnezeu, toate leacurile sunt nimic, şi toate izvoarele de ape minerale sunt apă moartă. Câţi orbi se spălaseră în scăldătoarea Siloamului până atunci, fără să primească tămăduirea nădăjduită? De câte ori trebuie să se fi spălat orbul în scăldătoarea aceea fără nici o izbândă? Puterea lui Hristos a tămăduit pe acest orb, iar nu Scăldătoarea Siloamului, fără această putere, orbul s-ar fi putut spăla în fiecare zi în acea scăldătoare, şi să se fi întors acasă tot orb. “Siloamul, care se tâlcuieşte: trimis”, lămureşte Evanghelistul, fara voia, puterea lui Dumnezeu și fara harul Său vindecarea nu este posibilă, apa Siluanului devine vindecătoare prin voia Doctorului făcător de minuni din cer, Domnul Hristos? Dacă s-ar socoti înţelesul duhovnicesc mai larg al întregii întâmplări, s-ar putea spune că omul născut orb reprezintă întreaga omenire, şi Scăldătoarea Siloamului Îl reprezintă chiar pe Domnul, care a fost trimis din cer, pentru a da înapoi vederea întregii omeniri, care orbise din pricina păcatului, cu ajutorul apei vii a Duhului Sfânt, prin sfinţirea Botezului.
Lumina lui Hristos, prin care El luminează lumea şi dă pricepere oamenilor, se arată înaintea ochilor noştri în adevărata ei strălucire, numai atunci când noi o privim prin împotrivirea faţă de întunericul oamenilor. Şi ce a urmat după vindecarea minunată a orbului reprezintă, cu adevărat, întunericul cel mai gros şi mai îngheţat al inimii şi al minţii omeneşti, era un întuneric care stă ca o umbră adâncă sub lumina aprinsă a Soarelui Hristos.
Acesta este și întunericul cumplit al inimilor şi minţilor oarbe ale fariseilor. Fariseii, nu numai că nu s-au bucurat că cerşetorul orb din faţa Templului putea acum să vadă, ci ei se simţeau chiar batjocoriţi şi amărâţi. Templul lor fusese deja schimbat într-un păzitor al zilei de sâmbătă, în acelaşi chip în care întreaga lor credinţă se schimbase în slăvirea zilei de sâmbătă precum un zeu. Ei nu au întrebat orbul cu duioşie, cum trăise el atât de mulţi ani în întuneric, ci l-au lovit cu îmbufnare cu întrebarea iscoditoare: cum de ai cutezat să-ţi capeţi vederea în zi de sâmbătă? Şi cum de a cutezat cel ce te-a vindecat să facă aceasta în zi de sâmbătă? Au zis ei: “Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta.” Pentru ei, omul este “de la Dumnezeu” dacă se odihneşte în ziua de sâmbătă, fără să-şi lase cămara lui, ca să nu încalce ziua sâmbetei umblând, lucrând ori văzând cu ochii; iar nu acest om care, în ziua de sâmbătă, dă vedere orbului! Şi, potrivit judecăţii lor întunecate, cei dintâi ţineau ziua de sâmbătă aşa cum trebuia, iar cei din urmă nu!
Vindecarea orbului din naştere a dat mult de gândit fariseilor contemporani Lui Iisus, dar şi celor contemporani nouă. Deodată, fariseii de atunci s-au trezit in faţă cu un om pe care il dispreţuiau, un cerşetor, dar care fusese atent la predicile lor şi, la momentul potrivit, le-a intors cuvântul: „Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă.” In faţa acestui argument, fairiseii cei mult cuvântători au rămas fără replică. Nici un cuvânt nu putea să stea in faţa acestei logici care era predicată chiar de ei. Atunci au apelat la singura armă care le rămăsese, care de fapt le rămâne fariseilor din toate timpurile când sunt puşi la „colţ”, atacul la persoană! În păcate te-ai născut tot, şi vii să ne înveţi pe noi?! Nu conta minunea, nu conta argumnetele biblice si logice, ci doar orgoliul rănit. Urmarea ? L-au scos afară.
Spectacolul, din păcate, nu s-a încheiat atunci, ci continua si astăzi. Tendinta „vârfurilor” ecleziastice este ecumenismul (biserica universală cosmetizată și golită de Cuvântul Adevarat). Nu contează argumentele impotrivă aduse: biblice, canonice, istorice, logice, nimic nu are valoare in faţa lor. Insă neavând cuvânt de răspuns, se folosesc de aceeasi arma ca si vechii farisei: fundamentaliştilor, ignoranţilor, problematicilor, învechiților, în păcate v-ati născut şi ne contraziceti pe noi !? Si sunt gata să declare pe oricine nu primeşte invăţătura lor că sunt in afară de Biserică. Vindecatul orb ne vine insă în ajutor: Atunci când oamenii ne scot din „sinagoga lor” avem pe Hristos care ni se descoperă ca Fiu al Lui Dumnezeu, ne primeşte in Biserica Sa pe care porţile iadului nu o pot birui. Ne mai invaţă orb vindecat că mărturisirea credinţei poate aduce necazuri, dar ne arată ca plata ei este bucuria de a fi găsit de Hristos, nu aiurea ci în templu, arătându-ne că soluţia luptei de astăzi este apărarea Adevărului ortodoxiei în Biserică.
“Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, nimeni nu poate să lucreze.” Astfel a vorbit Domnul ucenicilor. Cu aceste cuvinte, El le-a desluşit pricinele pentru care El urma să săvârşească minunea asupra orbului. “Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, nu a omului”, El a vrut să spună, “şi lucrările lui Dumnezeu sunt ziditoare şi minunate, ale Celui care M-a trimis pe Mine”, El a vorbit cu smerenie şi iubire pentru Tatăl – “El săvârşeşte lucrările acestea pentru Mine, Fiul Său Cel Unul Născut, săvârşeşte de asemenea numai astfel de lucrări. Folosirea puterii ţine de obişnuinţa omenească; aceasta nu este de la Mine. Oamenii sunt încurajaţi de pizmă şi răzbunare, dar Eu sunt încurajat de milă şi adevăr. Oamenii pot arunca cu pietre în Mine, dar Eu voi continua să le dau lor pâinea vieţii.”
Dar pentru câtă vreme? Până este ziuă: altfel spus, cât ţine viaţa. Vine noaptea: adică, moartea, când nimeni nu poate să lucreze. Aceasta se spune ca o problemă generală, şi nu este adevărat şi pentru Domnul, căci El a săvârşit lucrări şi în moarte, pogorându-Se în iad, biruindu-l şi eliberând pe strămoşii noştri cei drepţi şi pe cei plăcuţi lui Dumnezeu; şi după Înviere, din lumea cea nevăzută, El a continuat să facă minuni până în ziua de astăzi, şi va mai face aceasta până la sfârşitul veacurilor. Pentru El, nu poate veni niciodată noaptea ca să-L oprească pe El din lucrare. Ziua Lui cuprinde veacurile în toată întregimea lor, şi depăşeşte capătul lor până în veşnicie. Cu adevărat, atâta timp cât este ziua Lui, El lucrează fără încetare. Şi astfel oamenii, urmând pilda Sa, trebuie să fie lucrători în toată vremea zilelor lor; de la naştere până la moarte. Căci pentru oameni va veni noaptea, moartea, iar atunci nimeni nu va mai putea lucra după cum doreşte.
Este adevărat că sfinţii sunt lucrători după moartea lor, lucrând prin Biserica lui Dumnezeu de pe pământ în felurite chipuri, şi ajutând-o; dar ei nu mai lucrează după voia lor, ci a lui Dumnezeu: Dumnezeu lucrează Voia Lui prin ei, din iubirea Sa de oameni, fiindcă aceştia L-au iubit pe Dumnezeu în timpul zilelor lor de pe pământ. După moarte, nimeni nu poate să mai săvârşească nici o lucrare care să-i fie de folos lui în lumea aceea sau, cu nici un chip, nu poate să-şi mai îmbunătăţească soarta în lumea aceea. După moarte, nimeni nu poate să câştige vreun fel de preţuire de la Dumnezeu; nici măcar un sfânt nu poate dobândi preţuire mai mare decât aceea pe care o are deja, căci meritul se dobândeşte numai în această viaţă. Bogăţia duhovnicească, ori pierzarea duhovnicească se dobândeşte numai aici pe pământ. Aşadar aceste cuvinte ale Mântuitorului: “vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze”, nu trebuie tălmăcite ca o expresie a stării Sale la moarte sau după moarte, ci ca o atenţionare grea şi potrivită a lumii.
Spre judecată am venit Eu în lumea aceasta, ca cei ce nu văd să vadă şi cei ce văd să fie orbi (In. 9, 39). Nişte trufaşi înţelepţi şi drepţi ai acestei lumi, cum erau fariseii iudei, nu puteau să asculte netulburaţi aceste cuvinte ale Domnului. Iubirea lor de sine şi înalta părere pe care o aveau despre ei înşişi s-au socotit jignite. La cuvintele Domnului ei au răspuns printr-o întrebare în care se făceau vădite în acelaşi timp şi nemulţumire, şi părere de sine, şi zeflemea, şi ură către Domnul, toate unite cu dispreţ faţă de El. Au doar şi noi suntem orbi? – au zis ei.
Prin răspunsul Său la întrebarea fariseilor, Domnul a zugrăvit starea lor sufletească, ce fusese pricina începătoare a întrebării. De aţi fi fost orbi, le-a grăit El, n-aţi avea păcat. Voi, însă, ziceţi: vedem; pentru aceasta, păcatul vostru rămâne (In 9, 40-41). Ce înfricoşătoare boală sufletească este părerea de sine, slava deșartă! În treburile omeneşti, ea îl lipseşte pe cel mândru de ajutorul şi sfatul aproapelui, iar în lucrarea lui Dumnezeu, în lucrarea mântuirii, ea i-a lipsit şi îi lipseşte pe trufaşii farisei de cea mai preţioasă comoară, de darul lui Dumnezeu adus din cer de Fiul lui Dumnezeu: i-a lipsit şi îi lipseşte de dumnezeiasca Descoperire şi de cea mai apropiată împărtăşire cu Dumnezeu, care este unită cu primirea acestei Descoperiri. Fariseii se socoteau pe sine văzători, adică stăpâni în treapta cea mai înaltă şi pe deplin îndestulătoare ai adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu, care nu au nevoie de nici o altă sporire şi învăţătură şi pe acest temei au lepădat învăţătura despre Dumnezeu, pe care o predica chiar Dumnezeu în chip nemijlocit.
Virtutea potrivnică trufiei şi felului aparte în care aceasta se arată în duhul omenesc, părerea de sine, este smerenia. Precum trufia este prin excelenţă boală a duhului nostru, păcat al minţii, aşa şi smerenia este starea cea bună şi fericită a duhului, este prin excelenţă virtute a minţii. Din această pricină, ea este foarte des numită în Sfânta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi „smerită cugetare”. Ce e smerita cugetare? Smerita cugetare este vederea nerătăcită a omului asupra omenirii: prin urmare, ea este vederea nerătăcită a omului asupra sa. Lucrarea nemijlocită a smereniei, altfel spus a smeritei cugetări, stă în aceea ca vederea nerătăcită a omului asupra omenirii şi asupra sa să-l împace pe om cu sine, cu societatea omenească, cu patimile, neajunsurile, abuzurile acesteia, cu împrejurările particulare şi obşteşti – să îl împace cu pământul şi cu cerul.
Virtutea aceasta şi-a primit numele de „smerenie” (smirenie) de la pacea (mir) lăuntrică a inimii pe care o naşte. Când avem în vedere doar starea de linişte, de bucurie, de fericire pe care o pricinuieşte în noi, o numim „smerenie“; iar când vrem ca împreună cu starea să arătăm, totodată, şi izvorul acestei stări, vorbim de „smerita cugetare“. Această definiţie a smereniei şi a smeritei cugetări a fost dată de însuşi Domnul. El a zis: De veţi cunoaşte adevărul, adevărul vă va slobozi pe voi (In 8,31-32). Dar ce este libertatea duhovnicească pe care o dă Adevărul, dacă nu sfânta pace harică a sufletului, dacă nu sfânta smerenie, dacă nu sfânta smerită cugetare evanghelică? Adevărul dumnezeiesc este Domnul nostru Iisus Hristos (In 14, 6).
El a vestit: învăţaţi-vă de la Mine, de la Adevărul dumnezeiesc, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Mt.11, 29). Smerita cugetare este acel fel de a gândi al omului despre sine şi despre omenire pe care l-a insuflat şi îl insuflă Adevărul dumnezeiesc. Părerea de sine este amăgire de sine amară şi pierzătoare, e înşelare ucigaşă, cu care se înşală pe sine omenirea orbită şi cu care o înşală pe aceasta dracii. Mincinoase sunt vederile şi temeiurile mândriei omeneşti, părerii de sine omeneşti. Cel mândru vede în sine însuşi o fiinţă de sine stătătoare, nu o zidire a lui Dumnezeu; viaţa pământească i se înfăţişează ca ceva fără de sfârşit, iar moartea şi veşnicia ca şi cum nici n-ar fi. Pronia lui Dumnezeu nici nu există pentru el: el recunoaşte drept cârmuitoare a lumii numai raţiunea omenească. Toate gândurile lui se târăsc pe pământ, viaţa îi este adusă pe dea-ntregul jertfă pământului, unde vrea să statornicească o necurmată desfătare de păcat. Şi tocmai spre acest ţel nebunesc şi cu neputinţă de împlinit năzuiesc din raspunsuri fariseul şi saducheul orb.
Dimpotrivă, aducerea-aminte de moarte îl însoţeşte pe smeritul cugetător în calea vieţii pământeşti, îl învaţă să lucreze pe pământ pentru veşnicie – şi, ceea ce este minunat, însufleţeşte faptele lui cu duh deosebit de binefăcător. Smeritul cugetător lucrează pentru virtute, nu pentru aţâţarea patimilor şi nu pentru mulţumirea patimilor: prin urmare, faptele lui nu au cum să nu fie binefăcătoare pentru societatea omenească. Smeritul cugetător se vede ca pe un nimicnic firicel de praf în faţa uriaşei mărimi a lumii zidite, între vremurile, neamurile şi întâmplările omeneşti trecute şi viitoare.
Mintea şi inima smeritului cugetător sunt în stare să primească dumnezeiasca învăţătură creştinească şi să sporească fără încetare în virtuţile creştineşti; mintea şi inima smeritului cugetător văd şi simt căderea firii omeneşti şi, ca atare, sunt în stare să-L recunoască şi să-L primească pe Răscumpărătorul. El nu vede vreun lucru de preţ în firea căzută omenească ci vede în omenire o minunată zidire a lui Dumnezeu, dar vede, totodată, şi păcatul ce a pătruns în toată fiinţa omului, care a otrăvit această fiinţă; smerita cugetare, recunoscând măreţia zidirii lui Dumnezeu, recunoaşte totodată şi urâţenia zidirii schimonosite de păcat; ea se tânguie necontenit pentru această nenorocire; priveşte pământul ca pe tărâmul surghiunului său, năzuieşte să recapete prin pocăinţă Cerul, pe care l-a pierdut prin părerea de sine.
Mândria şi părerea de sine, care au adus omenirii căderea şi pierzarea, nu văd căderea în firea omenească și socotesc gândul la pocaință străin şi de prisos. Vederea celor mândri este o înfricoşătoare orbire, iar nevederea celor smeriţi este putinţa de a vedea Adevărul. Tocmai despre asta vorbeşte Domnul când spune: Spre judecată am venit Eu în lumea aceasta, ca cei ce nu văd să vadă şi cei ce văd să fie orbi. Cei smeriţi L-au primit pe Domnul, şi au fost luminaţi de Lumina dumnezeiască; cei mândri, mulţumiţi de sine, L-au lepădat, şi s-au întunecat şi mai mult prin lepădarea şi hulirea lui Dumnezeu. Iar Iisus le spune: ,,De aţi fi fost orbi, n-aţi avea păcat. Voi, însă, orbi fiind, ziceţi: vedem; pentru aceasta, păcatul vostru rămâne. Vi l-aţi însuşit şi l-aţi întipărit hotărâtor în voi înşivă prin părerea de sine”.
“Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt”, spune Domnul Însuşi. Prin El, prin Cuvântul lui Dumnezeu Cel veşnic, a fost zidit tot ceea ce există. Prin El, a fost dată vederea heruvimilor celor cu mulţi ochi şi orbilor şi ţărânei celei stricăcioase din care şi-au luat chip toate fiinţele zidite. El a dat lumină soarelui; El a dat vedere tuturor celor ce văd. Dar, aşa cum a dat vederea trupească, El a dat omului darul vederii lăuntrice, vederea înţelegerii. Prin lumina Lui soarele străluceşte; prin vederea Lui ochii văd, mintea și sufletul omului vede. El este adevărata lumină a lumii întregi de la începuturi până la sfârşit. Ca Mântuitor al lumii, ca Dumnezeu întrupat, a venit ca o lumină nouă pentru lume, să sfărâme întunericul care s-a adunat în lume, să lumineze înţelegerea întunecată a oamenilor, să refacă vederea celor orbiţi din pricina păcatului, să fie lumină oamenilor în viaţă şi în mormânt, pe pământ şi în cer, în trup şi în minte.
“Atât cât sunt în lume” a spus El celor ce erau pe vremea Lui pe pământ, ca ei să-L cunoască pe El ca lumina spre care năzuiseră ei, şi să nu rămână în întuneric. “Umblaţi cât aveţi lumină, ca să nu vă prindă întunericul” (In 12:35)! Vai de cei care L-au văzut pe El faţă către faţă şi nu L-au cunoscut pe El, nu L-au primit şi au rămas în întunericul lor aducător de moarte. Dar acest răspuns al Lui ni se spune şi nouă că suntem în vremea Lui, căci El este viu pentru veşnicie. Şi astăzi noi avem adeverirea cuvintelor Lui: “Cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.” Câtă vreme El este în sufletul omului, El este lumina acelui om. Câtă vreme El se află în mijlocul unui popor, El este lumina acelui popor. Câtă vreme El se află într-o societate, El este lumina ei. Oricare este locul de unde El pleacă, acolo se aşează întunericul desăvârşit: sufletul omului fără Dumnezeu se face iad. Poporul ramas fără de Dumnezeu se face o haită de lupi înfometaţi şi răpitori; societatea fără de Dumnezeu se face o fabrică-otravă a prostiei; lumea fără de Dumnezeu se face un loc al nemulţumirii şi urii. Şi gândiţi-vă la spitalele şi temniţele fără de Dumnezeu că ele se fac peşteri întunecate ale disperării! Într-adevăr, cine se gândeşte la zilele vieţii lui, fără Hristos şi cu El, acest om are în el spiritul mărturisitor al adevărului acelor cuvinte ale Domnului: “Cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.”
Atunci și astazi acei cărturari și farisei și atei și eretici au stăruit în minciuna şi în întunericul lor şi au stăruit până la a-L da pe moarte pe cel nevinovat, și câti din cei de azi nu vor să-l ucidă pe Dumnezeu Cel întrupat venit pentru a-l vindeca și mîntui pe om. Ei stăruit până acolo nu pentru că până într-acolo are putere răul, ci pentru că Dumnezeu în niciun chip nu a venit ca să-l silnicească pe om. Nu-i silniceşte omului alegerea, dar îi vesteşte că alegerea lui înseamnă viaţă sau moarte, precum lui Adam şi Evei le-a vestit că porunca pe care le-a dat-o înseamnă viaţă sau moarte. Nu a silit Dumnezeu în niciun fel pe Adam și Eva să aleagă porunca Lui, cum nici azi nu o face cu nimeni, dar cele pe care le-a vestit s-au împlinit și vedem pribegia în care suntem, suferinţa de care spune Sfântul Apostol Pavel că: toată suflarea se chinuieşte cu suflare negrăită.
O, iudei bolnavi! În orbirea lor, ei nu puteau să vadă că lepădându-se de Hristos, ei Îl recunoşteau, de fapt, pe El ca Dumnezeu. Dă slavă lui Dumnezeu! căci numai Dumnezeu putea face aceasta. Dar Domnul Iisus a făcut aceasta şi aceasta înseamnă că Domnul Iisus este Dumnezeu! “Cădea-vor în mreaja lor păcătoşii” (Ps 140:10). Și orbul a dat un răspuns înţelept fariseilor făţarnici: Dacă este păcătos nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb acum văd. El vrea să spună: Eu sunt om simplu, fără şcoală, şi voi sunteţi învăţaţi şi cu îndemânare în vorbiri despre păcătuire şi nepăcătuire. Voi Îl preţuiţi pe Tămăduitorul meu după ziua de sâmbătă, iar eu după minunea pe care a făcut-o. Dacă este păcătos, şi în ce măsură, potrivit preţuirii voastre, eu nu ştiu. Eu ştiu numai că El a făcut o minune cu mine şi asta înseamnă pentru mine cât întreaga zidire a lumii. Până când El mi-a deschis ochii, lumea era pentru mine ca şi cum nu ar fi existat.
Călătorind pe toate căile întunecate de sub pământ, fariseii nu aveau unde merge în altă parte, ci stăteau pe loc şi întrebau orbul: “Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Ei au pus această întrebare cu şiretenie iscusită, nădăjduind să audă ceva nou de la om, care putea sluji pentru a da o însemnătate mai mică minunii sau pentru a-L osândi pe Hristos. Dar acest om simplu şi cinstit în judecata sa, a căpătat scârbă mare de mânuirea aceasta a bătrânilor poporului, faţă de care, până atunci, simţise un respect oarecare, necunoscându-i pe ei bine. De aceea el le-a răspuns scurt: “V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui?” El nu le putea da un răspuns mai răstit şi mai potrivit. După asemenea răspuns, împotrivitorii lui au luat o poziţie de apărare: Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise.Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este. Ei s-au folosit de Moise ca să se îndreptăţească; ei s-au folosit de Moise ca să se laude. Ei l-au recunoscut ca învăţător al lor, şi că ei îi erau ucenici. Dar Domnul Îşi făcuse deja lămurită credinţa cu privire la această problemă: ” Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise … şi le place să stea în capul mesei la ospeţe şi în băncile dintâi, în sinagogi … că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung (Mt 23:2, 6,14; L. 20:47). Ce fel de ucenici ai lui Moise sunt aceştia? Iar Domnul le-a spus: “Oare nu Moise v-a dat Legea? Şi nimeni dintre voi nu ţine Legea.” (In 7:19).
Neîmplinind Legea lui Moise, şi încălcând-o prin făţărnicia şi lăcomia lor, ei nu numai că au încetat de a fi ucenici ai lui Moise, dar şi faţă de Moise s-au făcut trădători şi încălcători de lege. Moise a încetat de a fi învăţătorul lor, şi s-a făcut osânditorul lor înaintea lui Dumnezeu. “Să nu socotiţi că Eu vă voi învinui la Tatăl; cel ce vă învinuieşte este Moise, în care voi aţi nădăjduit” (In 5:45). Nădăjduirea voastră în Moise este deşartă, căci voi aţi tăiat Legea lui din rădăcini. Nădejdea voastră în Moise este mincinoasă, căci voi vă încredeţi numai în puterea şi bogăţia voastră şi în nimic altceva. Că dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris acela (In 5:46; Deut 18:15-19).
Dar, cum sufletele fariseilor, legate de cele pământeşti, nu mai puteau crede în Moise, şi mai puţin decât atât erau în stare să creadă în Domnul Iisus. Vedeţi cum aceşti farisei, aşa numiţii ucenici ai lui Moise, se folosesc de minciuni? Cerşetorului celui simplu, neştiutor, ei îi spun despre Domnul: “… iar pe Acesta nu-L ştim de unde este.” Ei ştiau foarte bine de unde este Domnul. Aceşti prigonitori ai Lui, aceşti împăraţi şi cârmuitori ai poporului, ar fi trebuit să ştie foarte bine.
Locuitorii Ierusalimului au zis: “Pe Acesta Îl ştim de unde este. Însă Hristosul, când va veni, nimeni nu ştie de unde este” (In 7:27). Poate că fariseii ştiau de unde este Domnul, poate că nu ştiau. Dacă ştiau, aşa cum ştiau alţi locuitori ai Ierusalimului, atunci ei au minţit pe omul născut orb când au spus: “Nu ştim de unde este.” Dacă nu ştiau şi, după atâta iscodire, sfădire, prigonire şi zarvă despre El, după pogorârea Lui, cuvintele Lui şi lucrările Lui, ei se făceau că nu ştiu de unde este El, atunci asta înseamnă că El este Hristosul. Căci crescuse credinţa: “Însă Hristosul, când va veni, nimeni nu ştie de unde este.” Iată cum aceasta întăreşte încă odată cuvintele proorocului: “Cădea-vor în mreaja lor păcătoşii” (Ps140:10).
Totuşi, toate astea au slujit ca să arate cerşetorului slăbiciunea morală deznădăjduită şi nimicnicia acestor bătrâni ticăloşi ai poporului. De aceea, acesta îi judeca tot mai tare, şi tot mai deschis mărturisindu-L pe Domnul. Ultimelor cuvinte ale lor, el le-a răspuns în chipul acesta: “Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii.” Adică: “Ce fel de cârmuitori şi bătrâni ai poporului sunteţi voi, că ştiţi toate mărunţişurile neînsemnate ale tipicului, şi nu ştiţi despre omul care mi-a făcut o asemenea minune? Cine ar trebui să ştie, dacă nu voi care staţi în jilţul lui Moise? Cine poate desluşi toate cele despre acest om oamenilor dacă nu voi, care în fiecare sâmbătă îl tălmăciţi pe sfântul Moise şi pe prooroci?” Şi omul acesta simplu continuă grăirile lui despre învăţătorii mincinoşi ai poporului, zicând:“Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă.” Cu aceste cuvinte răspunde omul cel simplu, cuvintelor fariseilor: “Noi ştim că Omul acesta e păcătos.”
Acum omul spune:“ Noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi.” În Sfânta Scriptură nu se află nici o mărturisire când Dumnezeu ascultă pe vreun păcătos şi, la cererea păcătosului, să facă cea mai mică minune. “Când ridicaţi mâinile voastre către Mine”, vorbeşte Dumnezeu prin proorocul, “Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge” (Is.1:15). Şi Saul s-a rugat lui Dumnezeu în deşert pe când era păcătos: Dumnezeu nu-l asculta. Dumnezeu nu-l ascultă pe păcătos, şi cu atât mai puţin să săvârşească vreo minune printr-un păcătos, decât numai dacă păcătosul se pocăieşte cu adevărat, îşi spală păcatele sale cu lacrimi, ajungând să-şi urască păcatele sale, hotărându-se să facă Voia lui Dumnezeu şi, pocăit fiind şi hotărât, cade în rugăciune din toată inima lui, înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu îl iartă pe el, aşa cum a iertat pe păcătoasa, şi pe Zaheu vameşul, şi pe tâlharul de pe cruce – şi după aceea ei nu mai sunt păcătoşi. Atunci când ei nu sunt păcătoşi, Dumnezeu îi ascultă pe ei ca pe cei pocăiţi pentru păcatele lor. Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşii care se roagă Lui şi rămân în păcatul lor. “Domnul se ţine departe de cei nelegiuiţi, dar ascultă rugăciunea celor drepţi” (Pilde 15:29).
Acest om simplu, învăţându-i pe învăţătorii cei mincinoşi, care sunt cei pe care îi ascultă Dumnezeu şi care sunt cei pe care nu-i ascultă El, strigă acum cu glas mare că Hristos este cel mai mare făcător de minuni din toată istoria lumii. “Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic.” Aşa Îl proslăvea omul pe Tămăduitorul său. Prin aceasta, se face desluşit că acesta era următor al Lui. Şi prin aceasta el le arată fariseilor că toate încercările lor de manevrare pentru a nu recunoaşte nici cea mai mică minune sau de a o suci după judecata lor, ca şi cum Domnul ar fi un păcătos, sunt deşarte.
Auzind aceste ultime cuvinte de la săracul care fusese vindecat, fariseii i-au spus lui: “În păcate te- ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi?” Şi l-au dat afară. Făţarnicii şi mincinoşii, în deznădejdea lor mânioasă, întotdeauna ajung la război în cele din urmă. Fariseii, văzând că au fost izgoniţi cu toate socotelile lor, şi că toate maşinaţiunile lor se dovediseră zadarnice, atunci, mânioşi şi ruşinaţi, au mustrat acest om simplu, cinstit, numindu-l păcătos înrăit şi l-au dat afară.
Până aici, Evanghelistul înfăţişează norul gros, întunecat, care s-a arătat degrabă pe feţele fariseilor după descoperirea luminii minunate a Mântuitorului Hristos şi a lucrării Sale Dumnezeiaşti. Lumina este adevărul; întunericul este minciuna. Lumina este iubire; întunericul este ură. Lumina este tărie; întunericul este lipsa de tărie. Începând Evanghelia de astăzi cu lumină, Evanghelistul o sfârşeşte cu lumină: lumină, nu întuneric. După săvârşirea minunii, Domnul Iisus S-a îndepărtat, lăsându-l pe omul pe care îl vindecase singur o vreme, ca să ţină piept ispitelor fariseilor şi să se ridice pentru adevăr asupra minciunii, apoi S-a arătat din nou şi a mers ca să întâmpine pe cel pe care El dorea să-l mântuiască.
Şi a auzit Iisus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Orbul care fusese tămăduit trecuse de prima încercare: el se arătase blând şi ascultător când Domnul l-a trimis cu tină pe ochi ca să se spele la Scăldătoarea Siloamului. Aceasta a fost proba de ascultare. Apoi a trecut a doua probă: el s-a arătat stăruitor pe când se afla în ispită, şi nu L-a vândut pe Domnul fariseilor mincinoşi. Aceasta este proba ispitei. Apoi Domnul a încercat proba a treia şi cea din urmă; proba cea mai mare: aceea a credinţei adevărate. “Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Orbul Îl cunoscuse pe Hristos ca pe un făcător de minuni. El Îl numise prooroc faţă de farisei, dar el nu cunoştea nume mai mare cu care să-L numească. El încă nu era în stare să-L numească Fiul lui Dumnezeu. Ascultător întru toate către Domnul, ca cel mai mare binefăcător care Se afla sub soare, acesta dorea să audă de la El cine era Fiul lui Dumnezeu, ca să creadă în El. Iar el a grăit: Cred, Doamne! şi s-a închinat Lui. (In 9, 38)
Prin Evanghelia de astăzi şi prin cuvântul lui Dumnezeu Domnul ne cheamă să ştergem ferestrele sufletelor noastre ca lumina să pătrundă în noi şi, prin noi, mai adânc în lume. Să ştergem păcatele noastre și vicleşugurile noastre, ca să nu ne aflăm bâjbâind în întuneric. Să fim statornici în credinţa în Dumnezeu, pentru că El poate să vindece tot gândul nostru aplecat din tinereţile noastre spre rău, rău pe care Sfinţii Părinţi l-au descoperit într-o luptă atât de meşteşugită prin lene, întristare, lăcomia pântecelui, curvie, iubire de arginţi şi toate celelalte gânduri ale răutăţii care luptă cu fiecare din noi.
Ne rugăm Domnului întru această zi, când ne pune în faţă lumina şi întunericul, adevărul şi minciuna, să luptăm plini de credinţă şi neşovăielnici de a rămâne statornici în alegerile cele bune, precum orbul şi noi să ne închinăm Lui cu credinţă:Cred, Doamne! şi să ştim Cui ne închinăm.
Prin aceasta orbul a mărturisit puterea Lui Dumnezeiască; şi că nu trebuie să se creadă că era numai vorbă simplă, mai era şi fapta. Aşa cum ochii lui trupeşti fuseseră deschişi mai înainte, tot aşa erau acum deschişi ochii lui duhovniceşti. Şi el privea atât cu ochii săi trupeşti cât şi cu cei duhovniceşti, şi a văzut înaintea lui pe Omul-Dumnezeu, Dumnezeu în trup omenesc.
Dumnezeul nostru este cu adevărat mare, şi face minuni; şi minunile Lui nu au sfârşit. Noi credem că Domnul Iisus Hristos este Mântuitorul nostru; noi credem că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu şi Lumina lumii. Noi, dimpreună cu cetele îngerilor şi ale sfinţilor din ceruri, şi cu întreagă Biserica Ta de pe pământ, Te slăvim pe Tine, Preasfinte Doamne: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin (postat pe fb de ioan monahul)